Din păcate a rămas doar “produsul”. Trist ce face domnul Vladimir Tismăneanu.

Trist ce face domnul Vladimir Tismăneanu. Mă întreb dacă îşi permite astfel de lucruri în SUA? Ştiu oare studenţii şi colegii domniei sale de la Universitatea Maryland de textele dumnealui publicate în România? Nu cele din perioada comunistă, ci de azi. Am spus cîndva despre V.T. că este un “produs de lux” al comunismului românesc. Din păcate a rămas doar “produsul” şi propaganda. Nu mai am ce să răspund la calomniile domniei sale. Am răspuns deja de nenumărate ori.

E trist că V.T. a ajuns să fie portavocea şi promotorul unui grup şi site care elaboreaza “liste negre” şi promovează un fundamentalism şi extremism cum numai România Mare o mai făcea pe vremuri. Dovadă e şi faptul că Revista 22 a reacţionat pozitiv la textul meu Listele negre pentru zile albe” au revenit. Cu binecuvîntarea establishmentului cultural şi a scos site-ul cu pricina de la recomandări. Aflu că în urma acestui fapt Paul Dragoş Aligică anunţă pe pagina de facebook: “Incepand de azi imi suspend colaborarea cu Revista 22.”

Aici cîteva din textele mele care au răspuns deja la astfel de calomnii.

Poziţia CriticAtac la astfel de calomnii: Decalogul Radio Erevan al CriticAtac

-
30 March, 2014
2 comentarii

Amintirile unui kominternist pe înţelesul politrucilor

Colegii au grijă. De asta le mulţumim. Dar textul domnului Bocancea, cu care de altfel am şi fost coleg la Iaşi, mi-a amintit involuntar de o aventură importantă din viaţa mea. Era toamna anului 1989. Un amic mă sună că e o urgență: să ne vedem la deja mitologica cafenea Fulguşor din central Chişinăului. Acolo ne petreceam veacul în anii 87-90. Între Fulguşor şi Moldova. Se punea de un “pichet”, cuvînt magic pe atunci. Ideea era simplă: facem nişte bannere şi pliante şi ne afişăm dis-de-dimineață în faţa Ministerului de Interne. Ştiam ce avem de scris. Data stabilită era 10 noiembrie (1989). Pentru cine a uitat: Chişinăul era capitală de Republică Unională care făcea parte din URSS, iar comunismul nu dădea semn să pice. De unde să ştie un copil născut în URSS că va muri în UE? Nici kremlinologii nu ştiau. Doar bunica mea știa. Ea avea o zicală: familia mea a trăit în 3 (între timp 4) ţări şi nu a părăsit niciodată satul.

Dar să revenim. De ce 10 noiembrie şi de ce în faţa Ministerului de Interne nu are rost să povestesc. Făcea parte dintr-o strategie concretă cu semnificație clară. Ce riscuri presupune acest fapt? Nu cred că eram conștienți: prea tineri, prea neînfricaţi, prea revoltaţi. Cert este că am reuşit să ne mobilizăm fix 7 persoane. Am sosit dimineață, ne-am plasat în faţa Ministerului, am pus pancartele şi am început să strigăm diverse lozinci pregătite din timp. S-a întîmplat ce era de aşteptat: am fost ridicaţi de miliţie şi duşi cu duba undeva… A urmat o întreagă nebunie, cu manifestări de stradă de solidaritate, cu cerințe de eliberare şi cu violenţe fără precedent pentru acele vremuri. La presiunea străzii am fost eliberaţi. Manifestațiile au continuat însă mult. Sorin Bucătaru, unul din participanți, cred că are şi filmulețe ale protestelor ce au urmat. Cine are nervi poate citi aici. Dar nu despre asta voiam să povestesc. Nu am scris despre aceste evenimente pentru că sînt chestiuni intime şi nu-mi place să le utilizez şi să mă legitimez, așa cum se practică prin zonă. (Despre „originile mele sănătoase” am mai povestit aici pe îdelete).

Cum a decurs povestea îmi amintesc destul de vag. Timpul şterge amintirile, dar rămân anumite senzații. Încă îmi amintesc foarte bine interogatoriul şi modul în care a început să ne prelucreze un politruc. Îmi amintesc tonul, puțin răstit, cu nuanțe isterice şi tipul de injurii: „Ţara, Patria a cheltuit bani pe voi să vă crească şi educe şi voi nu-i sînteţi mulțumitori!!!”? Din „troțkiști, proşti şi fascişti ” nu ne mai scoteau. ŞI cel mai grav: „sînteţi vînduţi şi faceţi jocul imperialiștilor”… Înjurătura maximă: „extremiștilor”! Aveam 18 ani. Frazele cadențate şi replicile mînioase le aud foarte bine şi azi.

Vremurile au trecut, regimurile s-au schimbat, iar eu nu m-am schimbat prea tare: am îmbătrînit puţin fizic, dar am rămas mai anarhist de felul meu. Nu-mi place să stau la curtea puterii nicidecum: ador exilul, fie şi în forma asta soft. Am rămas la fel de nemulţumit şi de critic faţă de tot ce înseamnă Putere. Puterea hegemonică actuală, reală, nu una imaginată. Prin tot ce fac astăzi încerc să pun întrebări simple: de ce regimul în care trăim produce mai multă nedreptate socială şi economică decît cel precedent pe care l-am urît? De ce copiii de la ţară, copiii de oameni simpli şi amărîţi nu mai au acces la educaţie? Cum se face că regimul pe care l-am urît din tot sufletul a produs mai multe şcoli şi dispensare cu acces pentru toţi cetăţenii, iar regimul la care am visat le distruge sistematic şi privatizează tot,excluzînd marea parte a populaţiei? De ce cînd spui că vrei să se respecte drepturile scrise în Carta Drepturilor Omului – acces universal şo gratuit la sănătate, educaţie, muncă etc, ţi se spune: comunistule? Cum se face că avem mai puţini copii şi tot mai puţine locuri la grădinițele publice şi mai multe la cele private? Cum se face că am distrus şi fărîma de stat social pe care-l aveam şi am privatizat pînă şi conştiinţa? De ce accesul la muncă a devenit un privilegiu? De ce, de ce, de ce???? Da, în textul meu cu pricina vorbeam despre aceste lucruri. Puterea nu-mi răspunde, pentru că are alte treburi şi stă doar la cheremul bancherilor şi finanţiştilor şi probabil pentru că pun întrebările prost. Comuniştii, cînd puneam astfel de întrebări, mă puneau în dubă şi mă băgau la puşcărie. Deci se temeau, deci mă respectau. Capitaliștii de astăzi nici nu mă mai bagă în seamă. Deci nu se tem, deci nu mă respectă.

Probabil va trebui să ne gîndim la noi forme de întrebări. Istoria ne mai învaţă şi cum să punem întrebări pentru a-i face să ne asculte şi să ne respecte. Puterea de azi este mult mai perversă: ea are instrumente mult mai puternice şi are armate de politruci şi ostași intelectuali care o apără. Puterea tace, în schimb îmi răspund politrucii noilor vremuri: comunistule, kominternistule, rusofilule vîndut ruşilor, leninistule, anticapitalistule etc. Nu fac faţă la atîtea epitete. Să facem petiţii? E inutil şi jenant, pentru că nu ei sînt adevăratul duşman cu care care trebuie să luptăm. Sînt radical? Dacă întrebările mele sînt radicale atunci DA, sînt!

Text aparut in Adevarul.

-
1 February, 2014
3 comentarii

A l’encontre de la pensée unique roumaine : Vasile Ernu

Ştiu că acum cîţiva ani nişte docotoranzi stăini s-au ocupat tangenţial de Născut în URSS. Unul se cocupa de wc-urile comuniste, altul de postcomunism, altul de ceva antropologie sovietica etc. Acum primesc asta. Un studiu publicat în Franţa. E car. Trebuie să fac rezervare la cimitir.

Gina Puică, « A l’encontre de la pensée unique roumaine : Vasile Ernu », in Hélène Lenz (dir.), Ecrire ailleurs : deux Moldavie(s), ReCHERches, Culture et Histoire dans l’Espace Roman, n° 11, automne 2013, Université de Strasbourg, ISSN : 1968-035X, ISBN : 978-286-820-560-5, pp. 223-241.

Notice bio de l’auteur : Gina PUICĂ est docteur en langue, littérature et civilisation françaises de l’Université de Nice-Sophia Antipolis. Assistante à la Faculté des Lettres et des Sciences de la Communication de l’Université de Suceava (Roumanie), elle a également été de 2007 à 2013 lectrice de roumain à l’Université de Strasbourg. Auteur de quelques dizaines d’articles universitaires et de nombreuses chroniques publiées au fil des années, Gina Puică est également traductrice littéraire. Parmi ses domaines et thèmes de recherche récents : la littérature francophone d’origine roumaine, les littératures de l’exil, le bilinguisme littéraire, les idéologies à l’œuvre dans la littérature, les rapports entre médias et intelligentsia, médias et pouvoir politique, respectivement médias, politique et justice en Roumanie.

-
27 January, 2014
Niciun comentariu

Alexandru Mamina / Vasile Ernu: Sînt un om de stînga

Alexandru Mamina / www.argumentesifapte.ro

Într-o cultură dominată încă de referinţele vulgatei friedmaniene şi de fixaţiile anticomunismului de serviciu, în care conformismul ideologic (şi social) prevalează în raport cu atitudinea critică, volumul lui Vasile Ernu, ce reuneşte şi grupează problematic articolele publicate în ultimii ani, reprezintă un eveniment editorial demn de semnalat.

Este vorba de o evaluare a sistemului existent, pornind implicit de la întrebarea dacă trăim cu adevărat în „cea mai bună dintre lumile posibile”, sau dacă această convingere nu este decât o modalitate ideologică de a ne face să acceptăm necondiţionat capitalismul, identificat de unii în mod indistinct cu liberalismul? Este cea mai bună lume posibilă aceea în care tatăl său, în Republica Moldova, a primit la un moment dat pensia în umbrele în loc de bani? Comunismul, cu victimele şi sacrificiile respective, constituie un fel de alibi pentru capitalismul sălbatic. Volumul de faţă ne propune să ieşim din schema binară comunism sau capitalism, tertium non datur; să gândim nuanţat, adică să gândim, nu să repetăm clişee propagandistice prefabricate; să acceptăm că orice sistem este perfectibil, dar numai cu condiţia să-l confruntăm permanent cu aşteptările noastre, altminteri ne acaparează, ne impune logica lui supraordonatoare, disimulată în cazul acesta printr-o metafizică a pieţei care anulează voinţa individuală pozitivă şi controlul public. Poţi să nu fii de acord cu răspunsurile sau cu o parte din argumentele autorului, însă interogaţia ca atare trebuie apreciată.

Dintre chestiunile discutate, ne oprim asupra celei de care se leagă fundamental gestiunea activităţii sociale: chestiunea politicului, adică a structurii şi exercitării puterii. Aici remarcăm în special observaţia referitoare la denaturarea statului normativ, bazat pe reguli formalizate şi răspunsuri instituţionale, într-o formulă de conducere premodernă, care înlocuieşte procedurile cu autoritatea personală şi expertiza cuantificabilă cu discursul metaforic marca Serbastian Lăzăroiu (p. 37-46). Fenomenul este caracteristic României, dar unele manifestări sunt recognoscibile şi în alte societăţi, acolo unde aşa-numitelele „partide-cartel” îşi împart exerciţiul guvernamental în limitele aceleaşi clase politice endogame, organizată pe criterii clientelare.

România regresează aşadar către o specie de „feudalism” în beneficiul „baronilor” locali, în care fidelitatea se recompensează cu funcţii administrative sau prin firmele prietenilor de afaceri. Este însă un „feudalism” adaptat intereselor capitaliste, golit de onoarea nobiliară şi paternalismul de inspiraţie creştină, cărora li se substituie spiritul mercantil şi exploatarea indiferentă a muncii. Dacă ar fi să identificăm instrumentele noii puteri, credem că se disting descentralizarea accesului la resurse şi votul uninominal, ambele de natură să asigure supremaţia potentaţilor teritoriali. (A se vedea sub acest aspect şi aprecierile Gabrielei Creţu, din Reinventarea stângii).

Împotriva acestei tendinţe, ca om de stânga Vasile Ernu întrevede în principal soluţia revalorizării acţiunii statului, mai ales în domeniile culturii şi educaţiei, pe fondul mobilizării populare în apărarea drepturilor câştigate – indignarea despre care scria Stephane Hessel (p. 36, 194-195). Soluţia etatistă e corectă în sine, dar ni se pare insuficientă. Este adevărat că majoritatea celor cu opţiuni de stânga, mai puţin anarhiştii, susţin rolul statului în limitarea efectelor negative ale pieţei. Totuşi esenţa stângii nu este etatismul ci ideea egalitară, indiferent ce înţelesuri i se atribuie într-o doctrină sau alta. A te limita la intervenţia autorităţii publice înseamnă a rata miza accesului social la decizie, miză conţinută în problematica democratizării economice. Orice proiect egalitar trebuie să clarifice, măcar cu titlu principial, chestiunea participării salariaţilor la gestiunea întreprinderilor respective, or tocmai această chestiune lipseşte din volumul de faţă.

Un alt punct criticabil, din perspectivă conceptuală acum, este cantonarea cvasiexclusivă în limitele paradigmei marxiste, care îi prescrie autorului să explice evoluţiile politice în relaţie cu interesul de clasă. Interpretarea marxistă nu este valabilă în toate împrejurările istorice, ca de pildă în cazul Rusiei putiniene. Vasile Ernu consideră că înlocuirea puterii oligarhilor precum Boris Berezovski cu autoritarismul prezidenţial, se datorează trecerii capitalismului din faza individualismului aventuros, în faza corporativ-birocratică (p. 260). Fără a intra în amănunte, pe care spaţiul restrâns al unei recenzii nu le permite, credem că ascensiunea lui Vladimir Putin se clarifică mai bine în termeni weberieni, ca reacţie sistemică a complexului militaro-industrial autonom regrupat, ca să nu mai amintim alte motivaţii geo-politice sau mental-afective, fără conotaţii de clasă.

Altminteri, în volum se găsesc mai multe aprecieri interesante, în special cu privire la mediul cultural (reţele, institute, edituri, publicaţii). Sunt cu atât mai interesante, cu cât istoria structurărilor sociale postdecembriste, în funcţie de prietenii şi vasalităţi, de bani şi prestigiu, reprezintă o temă de cercetare ce îşi aşteaptă încă analistul. Cu titlu personal, ne bucurăm să constatăm că autorul reia exact punctul de vedere pe care l-am exprimat într-un articol despre Dan Puric şi Andrei Pleşu, în legătură cu fractura de rol a intelectualilor puterii ce se pretind intelectuali critici (p. 210-211).

Stilul e accesibil – un fel de jurnalism al bunului simţ aplicat existenţei cotidiene, chiar dacă trimiterile incidentale certifică şi referinţe subtextuale mai pretenţioase, dacă ar fi să-i amintim numai pe Andrei Tarkovski şi Martin Heidegger. Este un exerciţiu retoric adaptat scopului, şi anume crearea unei „mase critice” de stânga dincolo de micile grupuri universitar-publicistice vizibile actualmente. Ce şanse are un asemenea demers în afara politicii de partid – aşa cum preconizează Vasile Ernu – este deja altă problemă.

-
27 January, 2014
3 comentarii

Cele mai bune filme ruseşti 2013

Scurt. O radiografie succintă a ceea ce s-a întîmplat în filmul rusesc în anul 2013. E subiectiv şi fără pretenţiile unui “specialist”. Ordinea de jos nu e un top ci o listă. Anul 2013 a fost mai bogat şi mai consistent decît ultimii ani. Linia patriotică este continuată şi se alocă mulţi bani pentru asta dar efectul nu e cel scontat. Au apărut cîteva debuturi, experimente şi filme independente foarte bune. Aici e marea speranţă. Au apărut cîteva filme “de masă” de bună calitate. Şi aici e o mare speranţă. Important şi trist e faptul că în 2013 au decedat doi dintre regizorii cei mai importanţi ai filmului rus: Aleksei German (senior) şi Aleksei Balabanov.

1. E greu să fii Dumnezeu – regia Aleksei German (senior).

German nu are nevoie de nici o prezentare. Cine nu a văzut filmele Moy drug Ivan Lapshin sau Hrustaliov, Mashina! ar trebui urgent să facă acest lucru. E greu să fii Dumnezeu este ultimul său film la care se lucrează de aproape 14 ani şi anunţat de 3-4 ani că tot apare. A apărut. A terminat filmul dar nu a mai apucat să-i vadă premiera pentru că între timp a decedat. Filmul este făcut după o poveste cu acelaşi nume a fraţilor Strugaţki . Critica îl anunţă ca fiind o capodoperă. Umberto Eco care a participat la premiera de la Roma spunea ceva de genul: “După ce am văzut acest film, Tarantino mi se pare că face parte din categoria Disney”. Eu sînt un fan declarat al lui German aşa că aştept cu nerăbdare să-l văd…

2. Rolul – regia Konstantin Lapuşinsky

Este filmul rusesc care mi-a plăcut cel mai mult din tot ce am văzut pînă acum din anul trecut. Început de sec. XX, vin bolşevicii şi e în plin Război Civil. Un mare actor de şcoală veche cade în mîinile “roşilor” şi seamănă izbitor de mult cu ofiţerul. Se complică lucrurile şi el trebuie să joace “pe bune”, în viaţa reală rolul acestui ofiţer. Astfel de roluri şi scenarii se plătesc cu viaţa ca în orice film rusesc bun. Are ceva din Bulgakov. Filmul e alb-negru.

3. Zece – regia Vladimir Kozlov

Film independent despre o nouă generaţie de tineri debusolaţi. Kazlov este un tînăr scriitor care s-a apucat să facă film şi o face foarte bine. Acesta este debutul lui. Apreciez mult ce face.

4. Doctorul – regia Fladimir Pankov

Surpriză mare. Regizorul, actorul şi muzicantul Pankov lucrează în teatru de ceva vreme în stilul SounDrama. De data asta vine în film cu un musical social fără precedent în Rusia. Practic avem puse în scenă, cîntate, urlate, strigate toate problemele sistemului sanitar din Rusia. Marile probleme ale sistemului spuse radical, tranşant. Ele sînt aceleaşi ca şi în România doar la o scară mai mare. E un soi de Moartea domnului Lăzărescu programatic, cîntat … e un adevărat Manifest social…

5. Setea – regia Iurii Tiurin

Film independent care povesteşte în două registre viaţa şi drama unui tînăr: înainte de războiul din Cecenia şi după. Războiul cel mare însă nu e pe cîmpul de luptă ci în viaţa de zi cu zi.

6. Ruşinea – regia Iusup Razîkov

Da, un film pur rusesc. Margine de lume, nordul veşnic îngheţat, mame, soţii, amante îşi aşteaptă bărbaţii care sînt plecaţi pe mare. Dramă, morală, psihologie. Tot ce vrei. Dar e un film puternic.

7. Legenda Nr.17 – regia Nikolai Lebedev

Avem iarăşi nevoie de eroi. Unde să-i căutăm? Liberalismul rus nu a putut produce decît VIP-uri şi bandiţi gen Hodorkovski şi Berezovski. Păi hai în URSS că acolo avem cu nemiluita pentru toate gusturile şi orientările ideologice. Sportul, de exemplu, e o mină de aur. Se ia o legendă a hocheiului sovietic, Valerii Harlamov, şi se face un blockbuster romantic care amestecă în doze bune filmul sovietic, postsovietic şi american. Şi avem cocktail-ul Legenda nr 17. Harlamov merită… doar că avem unul foarte hollywoodian.

8. Gagarin. Primul în Cosmos – regia Pavel Parhomenko

Aceaşi formulă. Să reciclăm eroii. De data asta Cosmosul şi Gagarin pe care-l visau femeile şi copiii în somn. Azi Gagarin pare un erou din vremurile antice. Dar ruşii mai au însă de luat lecţii la acest capitol de la americani…

9. Stalingrad – regia Fiodor Bondarchiuk

De data asta avem patriotism de speţă nouă: Gazprom production. Adică mulţi bani şi să-i împăcăm pe toţi, să se simtă bine toţi dar mai ales elita glamour a Rusiei. Dar să-l poată vedea şi pricepe şi cei de peste ocean. Totul pe picior mare şi cu ochelari 3D ca să nu care cumva să vedem şi altceva.

10. Celestial Wives of Meadow Mari – regia Aleksei Fedorcenko

Un regizor în care am mare încredere şi care m-a impresionat cu Ovsynki în 2010. Vine cu o altă poveste stranie şi apelează de data asta la mitologii siberiene şamanice. Filmul are 23 de mini-nuvele iar fiecare nuvelă are numele unei fete-personaj.

11. Locuri intime – regia Natalia Merkulova, Aleksei Ciupov

Cei doi regizori au “recidivat” şi vin cu un nou experiment curajos. O temă foarte delicată pentru cultura şi cinematografia rusă: corpul şi mai ales partea “de jos” a corpului gol. Cu umor negru şi ironie. Experiment curajos.

12. Nepal foreva – regia Aliona Polunina

Comedie bună. Ironie bună. Comuniştii postcomunişti deveniţi capitalişti din Rusia vor să salveze comunismul din Nepal. Şi aventura începe…

13. Amar – regia Jora Krîjovnikov

Comedie “populară” de bună calitate. Surprinzător de bună. O banală nuntă rusească cu toate ingredientele unui chef monstru filmată în stil “Dogma”.

14. Drum de iarnă – regia Liubovi Livova, Serghei Taramaev

Cei doi sînt actori şi acum debutează cu un film de lung metraj. O dramă socială care explorează pe de o parte rupturile sociale tot mai mari, iar pe de altă parte problema grupurilor marginale gay din Rusia.

15. Geograful care a băut tot globul – regia Aleksandr Veledinsky

Filmul a avut mare succes la public, critică şi a cules ceva premii. Un profesor scăpătat care mai trage la măsea, un oraş de provincie, se ceartă cu şefii dar se pare că se împacă cu adolescenţii bine. Un lucru e sigur: îi place viaţa şi încercă să-i înveţe şi pe tineri cîte ceva din geografia vieţii.

16. Metroul – regia Anton Megerdichev
Trebuia să avem şi un Russian Disaster Movie. Cam aşa arată.

17. Lunga viaţă fericită – regia Boris Hlebnikov.

Filmul a fost selectat şi la Berlinală. Greu de încadrat undeva. Mai degrabă un soi de redescoperire a vieţii la sat sau o revenire la Şukşin. Pentru mine a fost o surpriză plăcută să regăsesc tema satului rus care se confruntă cu probleme asemănătoare cu cele ale satelor noastre.

18. Pe cuvînt de pionier – regia Aleksandr Karpilovsky

O încercare de a face un film despre şi pentru copii pe modelul sovietic şi folosind trucurile sovietice. Nu merge aşa. Aşteptăm ceva mai bun.

19. Kin Dza Dza – regia Gheorghi Danelia (film animat)

Kin Dza Dza este un film cult al cinematografiei sovietice care acum revine sub formă de animaţie. E bun dar eu rămîn la varianta veche care este poate cel mai inteligent SF sovietic. Este însă un eveniment.

20. Dezgheţul – regia Valeri Todorovsky (serial)

În ultimii ani cinematografia rusă produce tot mai mutle seriale şi tot mai bune. Acum vine cu o un serial numit Dezgheţul. O parte a criticii ruse susţine că ar fi o replică la serialul american Mad Men. Nu e chiar aşa dar e un eveniment important. Sînt anii 60, e „dezgheţ”, totul se întîmplă în jurul studioului Mosfilm pe parcursul a 12 serii. Oamenii se iubesc, se urăsc, se despart, cîntă, dansează, beau şi din cînd în cînd se mai intersectează cu diverse forme de represiune. Dar avem doar viaţa unei anumite pături sociale văzute ca într-o vitrină de lux. O încercare aprope reuşită dacă vrem să vedem film şi nu „adevărul istoric”.

şi

Cele mai bune filme ruseşti 2012

Cele mai bune filme rusești în 2011

Filmul rusesc în 2010

-
7 January, 2014
4 comentarii

Traian Băsescu în dialog cu scriitorul Vasile Ernu

Întîi am fost la TVR1 pe tema Unirii, după care am explicat aici o parte a problemelor: Unirea Basarabiei cu România se amînă. EuroCiocoii şi Unirea..

şi a urmat asta…

Traian Băsescu în dialog cu scriitorul Vasile Ernu. Proiectul de unire

România cu Republica Moldova: intenţii serioase sau doar fumigene electorale?

-
19 December, 2013
Niciun comentariu

Top 10 muzică etno-folk / Ex-URSS

Expert.ru ne propune un top al muzicii etno-folk actuale din fosta URSS. Sînt ceva scăpări din punctul meu de vedere dar habar nu am care a fost criteriul. Marea parte sînt referinţe deja clasice. Să vedem ce ne propun…. (melodiile sînt selectate de mine)

1. Djivan Gasparean / Armenia / genul etno

2. Huun Huur Tu / Tuva / genul etno

3. Sergei Starostin / Rusia / genul etno

4. Zdob si Zdub / Muldova / genul folk-rock

5. Sevara Hazarhan / Uzbekistan / genul etno-pop

6. Zulea kamalova / Udmurtia / genul etno

7. Nino Katamadze / Georgia / genul etno-jazz

8. Ptiţa Tîloburdă / Udmurtia / genul folk experimental

9. Tamila Sagaipova / Cecenia /genul etno-pop

10. Aidamir Mugu / Adîgheia / genul pop

-
15 December, 2013
1 comentariu

Oameni de stînga într-o ţară de dreapta

Autor: Emanuel COPILAŞ / Observator Cultural

Un nume tot mai cunoscut în literatura şi în publicistica politică românească, Vasile Ernu revine cu o nouă carte, o culegere de texte publicate în principal pe platformele CriticAtac şi HotNews şi în presa culturală: Dilema Veche, revista 22. Bazîndu-se pe un discurs radical şi percutant, sincer şi uneori retoric (drept dovadă: menţionarea abruptă a numelui lui Lenin doar pentru a analiza reacţia interlocutorului), scriitura lui Ernu este inspirată de o formulă prea puţin prezentă în spaţiul cultural românesc: limbaj accesibil, idei puternice. La noi, discursul intelectual dominant inversează regula, exprimarea fiind preţioasă, suprasaturată în manieră snoabă de neologisme şi figuri de stil care nu par a avea alt sens decît acela de a oferi consistenţă unor idei anemice şi vetuste. Mai mult, „corifeii dreptei conservatoare“, aşa cum îi numeşte Ernu, căci despre ei este vorba, „nici nu dau sursele din care citează, ci doar fac trimitere cu subînţelesuri ironice. O abordare aproape mistică: nu le rostim numele ca să nu ia fiinţă“. Cu alte cuvinte, dialogul – firesc în orice cultură democratică – la care sînt invitaţi de către grupurile intelectuale liberale sau, mai nou, de către cele de stînga este respins de pe poziţii uneori ludice, alteori aproape agresive. Dar întotdeauna condescendente.

Cei care se erijează în unicii depozitari şi protectori ai modernităţii, ai toleranţei, ai moderaţiei şi ai bunului- simţ se dovedesc incapabili de a purta un dialog onest, ingredientul esenţial al modernităţii. Dar Ernu este departe de orice parti-prisuri, indiferent de ce s-ar putea crede la prima vedere. Nu este interesat atît de persoane, cît de ideile pe care anumite persoane le vehiculează, idei care au cauzat şi au acoperit în acelaşi timp numeroasele probleme structurale pe care le întîmpină astăzi societatea românească. Idei ca dereglementare, flexibilizare, privatizare sau piaţă liberă. Desigur, înţeleasă, pe urmele lui Fernand Braudel, ca o „competiţie rezonabilă“, libertatea comercială este indispensabilă oricărei societăţi plurale. Numai că, în forma în care s-a desfăşurat după destrămarea regimurilor comuniste în Europa de Est şi în Federaţia Rusă, competiţia pentru resurse a fost oricum, numai rezonabilă nu. Iar asta nu numai că a împiedicat dezvoltarea pluralismului – economic, politic, social ş.a.m.d. –, ci i-a şi atribuit nişte culpe care, de fapt, nu îi aparţineau. Pe scurt, cînd discursurile concurenţiale maschează cinic cele mai abjecte interese monopoliste, avem o mare problemă. Atît de (re)distribuire a resurselor, cît şi de identitate. Iar efectele problemei, ale cărei cauze sînt atît endogene, cît şi exogene, le culegem astăzi. Şi le vom culege pentru o bună perioadă de timp de acum înainte. Aşa cum bine ştie autorul, Uniunea So – vietică s-a dezmembrat în primul rînd prin acţiunea „baronilor locali“ sovietici, care, confruntaţi cu perspectiva eliminării sistemului care i-a produs, au pus la punct o simplă şi eficientă strategie menită să le securizeze privilegiile. Ba chiar să le amplifice. Întreţinînd sentimentele separatiste locale, aceştia au adoptat rapid discursul privatizării şi al pieţei libere, pentru a achiziţiona la preţuri ridicole bunurile industriale (fabrici de producţie, tehnologie) pe care le administrau în calitate de membri de vază ai Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.

Partidul – ca şi Uniunea Sovietică, de altfel – dispărînd, aceste resurse puteau fi gestionate de-acum discreţionar. Dar, mai întîi, trebuia să fie transferate din sfera publică în cea privată. Faţeta legală a corupţiei sistemice a avut în vedere acest aspect, în timp ce discursul liberal agresiv, parte a noului Zeitgeist, a făcut, pentru populaţia sătulă de abuzurile şi privaţiunile comunismului, restul (1.). Mitul cowboy-ului din Vestul Sălbatic s-a convertit în mitul oligarhului din Estul Sălbatic, admirat pentru uimitoarele sale aptitudini rapace într-o lume economică, politică şi socială haotică, aflată în pragul prăbuşirii. La o scară mult mai mică, obţinem imaginea României în prima jumătate a anilor 1990. Treptat, odată ce mantra eficientizării şi a flexibilizării a ajuns să fie invocată ritualic în direcţia augmentării marotei consumului – consum care, deloc surprinzător, a început la un moment dat să scadă, pe măsură ce numărul şomerilor şi al celor plecaţi la muncă în Occident creştea şi creşte în continuare, ameninţător –, a apărut, susţine Ernu, o nouă formă de Gulag. Da, aţi citit bine. „Glamour-Gulag“, pentru a păstra exprimarea autorului. O societate în care „ne mîndrim cu lanţurile de aur şi cardurile bancare“, noi şi insidioase forme de aservire, dar unde binele public nu mai există de mult. Nu numai faptic, procedural, ci şi discursiv: în România, invocarea binelui public atrage deseori după sine acuza de nostalgie comunistă, de utopism periculos pentru fragila democraţie a ţării, bîntuită permanent de fantasmele autoritarismelor politice. De acord, există pericolul revigorării extremismelor, pe care toţi l-am constatat, numai că responsabili pentru prezentul statu-quo nu sînt incomozii (sau perimaţii) care aduc insistent în discuţie problema binelui public, ci tocmai cei care l-au demantelat practic şi delegitimat intelectual în numele proprietăţii private, prea des echivalată la noi cu legea junglei şi cu dreptul forţei. Nu spun că proprietatea privată nu este absolut indispensabilă oricărei societăţi funcţionale, ci că distrugerea frenetică a proprietăţii publice în numele celei private, pentru care ar constitui, chipurile, o ameninţare, şi echivalarea batjocoritoare a primeia cu fabricile şi uzinele dezafectate după 1989, toate acestea nu fac decît să mascheze o nouă formă de fundamentalism în spaţiul românesc.

Retrăim, într-un fel, anii ’80, dar din perspectiva „fundamentalismului pieţei libere“ de data aceasta, nu a celui comunist. Iar orice tip de fundamentalism este, dacă mai era necesar să adaug, nociv. Sau, în cuvintele autorului, „într-o lume a «eticii» biologice, animale, în care doar instinctul animal e admirat, doar profitul cu orice mijloace, în care doar forţa fizică şi regulile «copacului, pietrei şi cîinelui» sînt acceptate, politicul [înţeles ca negociere, compromis, echitabilitate – n.m.] dispare. Politica de tip tehnocrat pe care o propovăduieşte noua tînără elită românească, care vine dinspre UE, face parte din aceeaşi gamă. Marea lecţie pe care ar trebui să ne-o reamintim mereu e cinică şi, din păcate, nu corespunde cu predicile noii puteri. Nu politicul, nu ideologicul, nu excesul – cu toate că şi acesta poate crea mari probleme – au creat gulagul, totalitarismul, dictatorii, ci tocmai lipsa acestora“.

O altă mare problemă este aceea că, înainte de 1989, populaţia ştia împotriva cui să se revolte. Şi cui să dea şpagă. Astăzi, în schimb, cînd opoziţia şi puterea par a îndeplini aceleaşi funcţii, în cadrul unui sistem politic tot mai asimetric în raport cu socialul, nu mai ştim nici împotriva cui să ne revoltăm, nici cui să dăm şpagă. Dacă primul aspect poate părea lipsit de importanţă, ultimul este, cu siguranţă, îngrijorător. Pentru Ernu, „tendinţa“ este „clară: privatul devine tot mai privat, iar publicul tot mai public“. Adică tot mai mult spectator în cadrul unui show gigantic pe care nu îl regizează, ci al cărui obiect este – constituit şi reconstituit în permanenţă. Asta deoarece des invocatul proces al tranziţiei (eternul panaceu pentru justificarea prezentului şi cosmetizarea viitorului) a avantajat, pînă acum, doar elitele. Nu numai elitele economice, aşa cum am putut constata în rîndurile de mai sus, ci şi pe cele intelectuale.

Ultimele, „avînd instrumentul retorico-discursiv la îndemînă, au ştiut să-şi joace mai bine cartea, făcînd un joc cu puterea post-comunistă mult mai abil: schimbăm ambalajul, păstrăm conţinutul. Ţăranii şi muncitorii, din păcate, au pierdut conţinutul şi au rămas doar cu bocetul“. Sau cu emigrarea pe piaţa muncii, europeană sau globală. Perioada comunistă a asigurat un minimum de drepturi economice, negîndu-le, în schimb, pe cele politice. Invers, după 1989, am recîştigat un minimum de drepturi politice, pierzîndu-le, în schimb, pe cele economice. De ce trebuie să alegem întotdeauna între un rău mai mare şi altul mai mic? Şi dacă tot alegem, dispunem totuşi de un oarecare discernămînt în această privinţă?

Se pare că mitul tranziţiei permanente funcţionează întocmai cum funcţiona mitul comunismului: toată lumea vorbea despre el şi nimeni nu mai apuca să îl vadă transpus în realitate. Era oricum imposibil, chiar dacă în actuala logică discursivă tranziţia nu este decît un mijloc, în timp ce, înainte de 1989, comunismul era un scop. Ca metanaraţiuni, pentru a mă exprima în termeni postmoderni, şi comunismul, şi tranziţia sînt marii semnificanţi care articulează polarizarea cîmpului social între „contrarevoluţionari“, „elemente declasate“, „deviaţionism“ şi „anarhism mic-burghez“, pentru a enumera doar cîteva etichete, şi comunişti, aceştia din urmă dînd dovadă de reponsabilitate, „spirit partinic“ şi „abnegaţie“ în procesul „construirii socialismului“, respectiv între „leneşi“, „asistaţi“, „mahala ineptă“, „cerşetori“ şi noii „oameni de bine“, cei care muncesc onorabil şi îndură cu luciditate şi moderaţie greutăţile prezentului.

Logica hegemonică, fie ea comunistă sau capitalistă, încearcă să ne transforme peremptoriu în semnificaţi. Măsura în care reuşeşte depinde numai şi numai de noi. „Morcovul“ comunismului sau al tranziţiei se micşorează progresiv, în timp ce „băţul“ represiunii şi al cenzurii, în primul caz, respectiv al şomajului şi al excluderii sociale, în al doilea caz, îşi sporesc proporţiile. Măgarul poartă, în ambele cazuri, povara întregului proces. Şi tot măgarul îi decide finalitatea.

Intelectualitatea românească poziţionată ferm la dreapta spectrului ideologic reprezintă un subiect căruia Ernu îi dedică o minuţioasă analiză, aducînd cu eleganţă în prim-plan discontinuităţile cognitive care o caracterizează: compromisurile cu puterea, la ale cărei sinecuri se înghesuie, şi afacerile oneroase cu Statul, camuflate schizoid de retorica pieţei libere, pentru care intervenţia Statului reprezintă o ameninţare; adeziunea publică la valorile ortodoxiei – valori sociale, colectiviste în esenţă –, concomitent cu preţuirea modelului social neoliberal american, model funcţional în Statele Unite, unde organizarea eficientă şi solidaritatea comunităţilor neoprotestante înlocuiesc cu succes ceea ce Statul a făcut şi încă face pentru credincioşii ortodocşi din România şi Europa de Est, în general (dispariţia asistenţei statale pentru comunităţile ortodoxe locale echivalînd cu un adevărat dezastru social); anticomunismul vehement, „memorialul durerii-caviar“, cum îl numeşte Ernu, unde atrocităţile comuniste sînt rememorate – eveniment în sine lăudabil, memoria fiind întotdeauna indispensabilă pentru înţelegerea nu numai a trecutului, ci şi a prezentului, respectiv a viitorului – la conferinţe selecte ţinute în hoteluri de cinci stele, în timp ce mizele prezentului sînt cu totul şi cu totul altele. Reproduc aici un lung şi excelent fragment din carte: „Chiar dacă discursul anticomunist actual deţine multe adevăruri, trebuie să ţinem cont că declararea publică a acestor adevăruri este bazată pe impostură, fiindcă sînt rostite şi asumate într-o vreme în care el nu mai poate îndeplini o funcţie critică, ba mai mult, el deturnează scopul, rolul şi problematica discursului critic însuşi. Astăzi, în loc să interogăm, noi condamnăm şi denunţăm, în loc să cercetăm şi să vedem efectele vechii ideologii asupra societăţii actuale, noi construim o contraideologie. Ideologiei comuniste dispărute i se opune o nouă ideologie: anticomunismul. E o ideologie ce nu presupune risc, ci doar profit. E un discurs care nu mai are rol critic, ci e doar o marfă care se vinde bine.

Marea tragedie a intelighenţiei române (de ambele părţi ale Prutului) este faptul că, prin astfel de gesturi, ea se delegitimează, iar odată cu discuţiile în jurul comunismului, totul se reduce, de fapt, la o singură problemă esenţială: incapacitatea intelighenţiei de a lua poziţie critică faţă de puterea şi ideologia dominante ale momentului, oricare ar fi acel moment“. Lista inconsecvenţelor intelighenţiei neo-conservatoare poate continua. Nu aş adăuga decît ceea ce Alain Badiou a punctat în discuţia sa cu Alain Finkielkraut (2.). Şi anume că dezbinarea familiei tradiţionale, atît de dragă intelectualităţii neoconservatoare, o datorăm dinamicii interne a capitalismului, bazat pe relocalizarea continuă a forţei de muncă în vederea diminuării costurilor de producţie şi a obţinerii profitului – a capitalismului căruia aceeaşi intelectualitate nu pregetă să-i dedice discursuri apologetice ori de cîte ori are ocazia. Închei menţionînd, pe urmele autorului, că stînga şi dreapta nu sînt defecte, nu sînt boli, nu sînt „contagioase“, ci reprezintă tradiţii de interpretare şi de acţionare asupra lumii perfect legitime, fiecare conţinînd, desigur, atît plusuri, cît şi minusuri. De care nu putem deveni conştienţi şi pe care nu le putem eventual surmonta decît printr-un permanent, decent şi onest dialog intelectual. Iar acest dialog, vorba lui Caragiale, este sublim, dar lipseşte cu desăvîrşire. În loc să căutăm scuze şi să invocăm expiatoriu culpe mai mult sau mai puţin imaginare, am putea realmente să începem să lucrăm în direcţia asta. Şi încă ceva.

În prefaţa lucrării, Gaspar Miklos Tamás afirmă că, prin invocarea şi poziţionarea constantă de partea „celor bătrîni, săraci, LGBTQIA, femei, negri, semiţi, inculţi, bolnavi, leneşi, respinşi, umiliţi, neapetisanţi, neiubiţi, fără putere, deci fără istorie, fără scenariu“ –, prin această văicăreală fără de sfîrşit care nu ar face altceva decît să obnubileze meritocraţia şi autenticele capacităţi de reuşită – „noi sîntem plicticoşi, noi, oamenii de stînga“. Deşi îi admir opera şi îl respect, consider că G.M. Tamás se înşală în ceea ce îl priveşte pe Vasile Ernu. Asta în cazul în care nu încearcă, în subsidiar, să incite cititorul la o lectură atentă. Vă invit să nu mă credeţi. Şi să citiţi cartea, pentru a descoperi singuri cît de puţin plicticos, cît de inteligibil şi de plastic este autorul ei.

___________________
1. Vezi excelenta lucrare a lui Tony Judt, Europa postbelică. O istorie a Europei de după 1945, Editura Polirom, Iaşi, 2008.
2. Alain Badiou, Alain Finkelkraut, Explicaţia, Cluj, Tact, 2012.

Vasile ERNU
Sînt un om de stînga
Prefaţă de G.M. Tamás
Editura Cartier, Chişinău, 2013, 312 p.

-
3 December, 2013
Niciun comentariu

În sfârşit, l-am înţeles pe Vasile Ernu!

de Dumitru Crudu

Sursa: moldova.org

Pe Vasile Ernu îl cunosc încă din anii 80 ai secolului trecut, când ambii eram de dreapta, anticomunişti şi antisovietici convinşi, frecventam aceleaşi cafenele, Moldova şi Fulguşor, eram îndrăgostiţi de aceeaşi fată, de Livia, mergeam la mitinguri şi demonstraţii şi nu ratam nicio şedinţă a cenaclului Mateevici. Gaşca din care făceam parte, pe care o mai întregea Gioni, Lilian Negură, Dzan şi mulţi alţii, se aduna în garaje, în curţi sau pe străzile Chişinăului, unde cântam la chitară cântece româneşti. Sau scandam poezii de Tuchilatu, Blaga, Stănescu, Muşina; Păunescu sau Doinaş. Aveam şi un cenaclu al nostru, Sol, unde discutam creaţiile noastre. Dar marca distinctivă a grupului nostru erau dispoziţiile noastre antisovietice. După care am plecat care şi pe unde. Ion la Riga, eu, la Tbilisi. Apoi în România.

Ne-am reîntâlnit peste ani. Foarte mulţi dintre noi schimbându-se radical. Inclusiv, Vasile. Foarte mult timp nu l-am înâţeles cum a putut deveni de stânga, când, în tinereţea noastră revoluţionară, am fost nişte antisovietici şi anticomunişti convinşi. Dar, într-o bună zi, am avut o iluminare, despre care am şi vorbit într-un interviu pe care mi l-a luat Anca Mănescu pentru SemneBune. Iată ce spuneam acolo:

„Povestea lui Anton este, pe undeva, povestea generaţiei mele, a celor care au trăit în două lumi diametal opuse; au copilărit şi şi-au consumat, vorba cuiva, „adolescenţa ca un drog” în comunism şi şi-au trăit avântul tinereţii şi nemulţumirile vieţii de adult în post-comunism, adică într-o altă lume. O lume pe care au visat-o, pe care şi-au dorit-o să vină, pentru care au ieşit în stradă şi au stat flămânzi zile în şir, pentru care au putut îndura cele mai inimaginabile lipsuri şi umilinţe, numai să vină, dar când a venit, au cunoscut o mare dezabuzare. Nu asta era lumea după care lor li s-a scurs ochii. Nu asta era lumea la care ei au visat. Ei, adică noi. Inclusiv eu. E ca şi cum ai aştepta un autobuz, dar în staţie ar apărea o căruţă. E ca şi cum ai deschide uşa unui castel, dar ai intra într-o cocioabă. Şocul discrepanţei, contradicţiei, nepotrivirii între lumea la care am visat şi cea care ne-a învăluit după 90 fu aşa de mare, încât unii dintre noi au rămas buimăciţi pentru foarte mult timp de acum încolo, iar alţii şi-au schimbat radical opţiunile, renunţând la valorile liberale în favoarea celor de stânga, revenind în braţele vechii lumi din care încercaseră cu disperare să se smulgă. Alţii, în schimb, şi acum mai stau cu un picior în lumea de azi şi cu altul în lumea de atunci, codindu-se pe ce drum să meargă. Şi nu e vorba, repet, despre odrasle de nomenclaturişti, care au gustat din dulceaţa bunăstării şi confortului comunist. Nu. Cei mai mulţi dintre colegii mei de generaţie se trag din oameni săraci şi sărmani, din oameni năpăstuiţi de kismet, vorba musulmanilor, fără de nostalgii după comunism, pentru că în comunism au cunoscut pe propria lor piele umilinţa. Aceşti colegi de-ai mei, ca şi mine de altminteri, s-au născut în nişte comune netrecute pe hartă, spre care nu rula niciun autobuz din lumea asta. Ca să ajungi din centrele raionale în acele sate, trebuia să parcurgi distanţe kilometrice. Mai norocos fu pictorul Ştefan Coman care mergea cu ruta până în satul vecin. Dar, într-o zi, s-a răsculat şi contra lui karma şi a pierdut cursa şi a mers pe jos, din Comrat şi până acasă, 35 de kilometri. A plecat din autogară la ora 13.00 şi a ajuns acasă un om kaput exact la miezul nopţii. Au fost câteva ierni extrem de geroase pe care le-am trăit îmbrăcat doar într-un fîş subţire de toamnă. Şi au fost alte ierni în care nu am avut bocanci în picioare. Iar la antrenamentele de la Clubul de Fotbal Speranţa din satul vecin nu numai că o întindeam pe jos, dar tot echipamentul sportiv îl căram într-o pungă de celofan, nici măcar într-o pungă de rafie, dar într-o pungă de celofan, care în mod sistematic rămânea fără torţi. Ca atare, asemenea oameni nu pot avea nostalgii după timpurile de altădată. Cu atât mai spectaculoasă este reconvertirea unor prieteni de-ai mei foarte buni, care au cunoscut şi ei pe propria piele custura unor experienţe similare, la valorile stângii. Am o singură explicaţie pentru asta: uriaşa dezamăgire şi marea scârbă pe care le-a provocat-o noua lume de după 90. Pentru că nu la această lume au visat ei. O lume condusă şi diriguită tot de foştii nomenclaturişti de cândva sau de fii lor. O lume în care numai ambalajul s-a schimbat, nu şi conţinutul. În care o dictatură s-a schimbat cu alta, în locul dictaturii ierarhice, piramidale, instaurându-se dictatura marginalităţii şi a marginii. În plus, am mai trăit o dezamăgire. Basarabenii în raport cu românii din ţară şi invers. După ce au urzit o grămadă de vise legate de Basarabia de-a lungul vieţii, după ce au fost la Chişinău, foarte mulţi români din ţară au revenit acasă cu un gust de cenuşă în gură. Au rămas şocaţi să audă atâta vorbă rusească în stradă. În magazine li se răspundea în ruseşte. Au găsit, după cum au şi scris unii dintre ei, o Basarabie rusificată. Dar nu asta fusese Basarabia pe care ei sperau s-o regăsească dincolo de Prut. La fel şi noi, basarabenii. În perioada sovietică, eram înnebuniţi după tot ce era românesc. Tot ce era românesc fiind un ideal pentru noi. Într-o iarnă, un român venise la Chişinău să-şi cumpere o căciulă cu urechi. O cuşmă, cum îi spunem noi. Dar cuşme nu se găseau nicăieri, nici la piaţă şi nici în magazine şi atunci mi-am scos eu cuşma din cap şi i-am dăruit-o, eu rămânând în continuare să înfrunt gerurile cu capul gol. Ce nu făceam de dragul unui român? A venit un român! A venit un român în vizită la Vitalie, un prieten de-al nostru, îmi spuse odată Gion. Era un văr de-al său, din Bacău. Am lăsat totul baltă şi am mers să văd… un român. O zi întreagă l-am urmat prin oraş şi i-am sorbit cuvintele din gură. Ceea ce spunea Ciprian mi se părea a fi fascinant. Orice spunea, doar de aceea că era român. Foarte mulţi dintre colegii noştri au luat-o rău în barbă după ce au mers în România. Din cauza discrepanţei dintre aşteptările noastre şi realitate. România din realitate fiind complet alta decât România din visele noastre. În România din realitate eram priviţi chiorâş şi eram taxaţi drept kaghebişti, doar de aceea că aveam accent sau că mai utilizam din când în când regionalisme.”

Abia după ce am meditat la toate aceste lucruri, l-am înţeles şi pe prietenul meu Vasile Ernu şi i-am dat dreptate. Nu la această lume am visat noi, în care doar ambalajul s-a schimbat, nu şi conţinutul. Ei bine, stângismul lui Vasile Ernu este o expresie a uriaşei dezamăgiri pe care am trăit-o de după destrămarea iluziei comuniste, vorba lui Mihai Şleahtiţchi, şi o formă a revoltei contra manipulării la care am fost supuşi în toţi aceşti ani.

Citindu-i cartea lui Vasile Ernu Sunt un om de stânga, care e o carte adrmirabilă, am mai priceput un lucru, că prietenul meu înţelege prin a fi de stânga a fi o conştiinţă critic faţă de toate derapajele lumii contemporane. A fi critic, a nu închide ochii, a sancţiona ceea ce nu merge, a te întoarce cu faţa spre problemele lumii contemporane, asta înseamnă în opinia lui Vasile Ernu a fi de stânga.

Deşi eu nu sunt de stânga, dar atitudinea sa îmi place. Îmi place foarte mult şi cartea sa, în care am auzit zbuciumul lumii de azi şi vocile celor mulţi.

În loc de încheiere, aş vrea să spun că volumul lui Vasile Ernu e ca un cazan în clocot.

-
29 November, 2013
Niciun comentariu