Cu Ultimii eretici ai imperiului, Vasile Ernu ridică, vizibil, mizele spectaculosului şi… ereticului Născut în U.R.S.S. (2006), dar le şi clarifică. „Ostalgia“ ironică a volumului de debut a fost interpretată de unii ca o apărare şi ilustrare a Imperiului sovietic defunct, nu ca o „luptă cu inerţia“ gîndirii. Lucrurile stăteau însă exact pe dos. Ulterior, implicarea fostului redactor al revistei Philosophy & Stuff în coordonarea proiectului colectiv Iluziile anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu (2008) l-a aruncat în plin război politico-intelectual (boieri vs oieri ai minţii, intelectuali băsescieni vs antibăsescieni etc.). Dar Ernu e un intelectual critic independent şi liber, nu un căuzaş partizan. A-i lipi etichete de genul „stîngist“, „neomarxist“, „nostalgic al comunismului“ mi se pare – mai ales în urma lecturii Ultimilor eretici… – complet inadecvat. În realitate, „avocatul U.R.S.S.-ului“ este un deconstructor radical: nu numai al comunismului, ci al tuturor sistemelor dominante din ultimul secol. E, în plus, înzestrat cu un umor versatil şi cu un spirit critic ieşit din toate canoanele. Educat la şcoala literară a lui Dostoievski – Cehov – Ahmatova – Platonov – Şalamov – Ilf şi Petrov – Venedikt Erofeev, el combină liber, într-un simpatic cocktail Molotov al ideilor, Biblia cu Nietzsche, Marx, Heidegger, Agamben, Schmitt, Foucault şi gîndirea anarhistă.
Arhiva November, 2009
Ultimii eretici ai imperiului
28/11/2009 by taaleex / http://taaleex.wordpress.com
Am citit “Ultimii eretici ai imperiului”, as fi citit-o oricum, dar lansarea cartii, sau ceea ce s-a vrut a fi lansarea in sine, a grabit curiozitatea. Nu vreau sa cred ca am cazut in capcana intinsa, cu multa abilitate, de un anticapitalist convins – V. Ernu, dar se pare ca autorul in cauza detine si manuieste excelent acest tip de strategii manageriale ; apeleaza exact la la mijloacele pe care «personajele » dansului le critica si pe care le considera ca fiind perfide si perverse. Despre lansare s-a vorbit mult pe blogul Dl. V. Garnet (Contrafort), fiecare cu argumenatia sa, m-au bucurat atitudinile contrafortistilor V. Garnet si V. Ciobanu – demne, alese, cu mult tact, echilibrate, logice si ,desigur, intelepte. Nu sunt nici stalinisti in gandire, asa cum ii catalogheaza curajos V. Ernu, si bineinteles, Contrafortul nu se aseamana deloc cu Literatura si Arta. Pe contrafortisti i-am inteles, nu le pot tagadui mecanismul functionarii logicii – cum sa vii la o lansare unde va fi invitat Mark Tkaciuk (« eminenta cenusie », « creierul din umbra » – sunt de acord ca avem parte de niste expresii cliseizate), dar totusi, acest personaj exista, a jubilat 8 ani ca un bufon pe sub poalele tatucului Voronin, cantand imnuri si ode partidului comunist, afisandu-si nestingherit romanofobia, responsabil intr-o mare masura pentru evenimentele din 7-8 aprilie. Tkaciuk exista, nu pot imbratisa ideea opusa. Ceea ce isi propune Ernu este ori un act curajos de nebunesc ori o nebunie curata. Lanseaza umatorul deziderat : sa-l delegitimeze, sa-l desconspire, sa deconstruiasca mitul « tkaciukian ». Problema mea e alta – daca pe contrafortisti ii inteleg, incerc sa absorb semnificatia gestului comis de V. Ernu, sa-i patrund sensul si in concluzie, am citit cartea. Nu stiu daca fac parte din categoria cititorilor pe care V. Ernu i-a imaginat, pe care si-i doreste.
Dupa “Nascut in URSS”, stiam ca urmează o alta carte, daca prima a contrariat, a provocat spasme unora, “Ultimii eretici..” va zgandari orgoliul, preceptele si convingerile eventualilor cititori intr-o masura mai mare si cu o intensitate sporita; pe mine m-a deconcertat usor, mi-a degringolat unele idei…
Lansarea cartii si carte in sine – ca obiect estetic, generator de arta literara – sunt fenomene total diferite. Fiind inca un cititor de nivelul intai, voi trasa aici ideile, impresiile, convingerile, pe care lectura acestui tip de scriitura mi le-a ingaduit. V. Ernu nu se mai raporteaza la trecut cu ura, are certitudinea ca lumea din care a iesit nu a fost nici atat de buna pe cat si-au imaginat-o unii, nici atat de rea pe cat au tot tinut sa sugere altii. E dreptul dansului, pentru ca aprins anii 70’,80’, ani mult mai buni si mult mai prosperi decat anii 50’, deci de o relativa stabilitate si liniste sociala. Dar eu, nascut tot in URSS, in ’84, nu am nici un regret esential fata de lumea veche, fata de fosta uniune, chiar daca amintirile mele incep de la 2 ani, paseam deja in pasi cadentati prin perestroika. Imi aduca aminte, vag, doar de acele frumoase parade din 9 mai, de uniforme si de cravata rosie, pe care eu unul nu am mai apucat s-o port vreodata. Pentru mine URSS mai inseamna : competii sportive, veterani stand pe doua randuri in fata monumentului si apoi primind flori de liliac, lalele si narcise din manile elevilor mai mici, « discursul » primarului, acelasi pe care il recitea an de an, medaliile din piepturile de fier ale participantilor la razboi….si inca ceva… parca mama – mai tanara si mai frumoasa… Destramarea URSS echivaleaza cu inceputul copilarii mele. Oricat de grea si nenorocita ne-ar fi viata, despre copilarie, tinerete si, in general, trecut, ne vom aduce aminte cu nostalgie, pentru ca a fost unica noastra viata, singura care ne-a fost harazita, si ca oricarui om sanatos la cap, intreg la minte, trecutul ne va provoca regrete, nostalgii, poate usoare remuscari si dorinta de « a da timpul inapoi ». Voiam sa scriu despre carte, dar constat ca scriu despre mine… Si uite asa, pe neprins de veste, din perestroika am intrat direct, fara ascunzisuri, chiar in « mahmureala » anilor ’90, dar pe mine nu ma deranja, adica nu imi producea nici un « inconvenient », chiar mi se parea teribil de amuzant. Anii ’90 au fost cei mai LUMINOSI (in pofida faptului ca eram deconectati continuu de la energia electrica), cei mai plini de (fals) avant identitar, saturati de sperante si iluzii (inutile). Ce a fost perestroika pentru cei mai in varsta, a insemnat mahmureala/tranzitia pentru generatia mea. Fiecare cu propria perioada fetis !
« Ultimii eretici ai imperiului.. » m-a sedus, m-a contrariat, m-a pus pe ganduri, m-a facut sa-mi pun intrebari si mi-a trezit predispozitia pentru reflectie. Avem parte de un roman epistolar. V.A, alter ego lui V. Ernu, primeste o scrisoare de la A.I (numit Marele Instigator, a incercat un atentat terorist impotriva lui Stalin), in care este instiintat de starea grava a sanatatii si rugat sa-si grabeasca vizita la Moscova, in marea capitala a imperiului. Calatoria reprezinta recitirea corespondentei dintre cei doi, cartea in sine. Ajuns la Moscova, e prea taraziu, A.I. decedase intre timp, V.A primeste un pachet continand aceasta corespndenta.
Cine-i A.I ? Cine-i V.A ? “Nici autorul nu mai e sigur ca stie”. Nota de final a autorului dezleaga intrucatva misterul acestei carti, ofera o grila de lectura : « Cel ce semneaza acest volum se face vinovat de faptul ca-si abuzeaza eroii pentru a scapa de probabil de propriile obsesii. Se pare ca genul epistolar este o forma de terapie foarte eficienta in vremuri de tranzitie si de mare inflatie. » Scriitura capata o functie reparatorie, recuperatorie, compensatorie, unge ranile unui eretic/exilat care nu va mai urca niciodata in trenul spre URSS, din simplul motiv ca aceasta tara nu mai exista. Prin arta scapam de obsesii, de fantasme, se produce o diluare a starii de razvratire si nemultumire, are loc transferul din zona eului intim, emotional, in sfera eului artistic. Postmodernitatea textului este revelatorie, V. Ernu amesteca stilurile, tonurile si tonalitatile, trece cu lejeritate de la o tema la alta, de la un subiect grav la unul aparent neimportant, textul e un produs reusit – ironie, elemente ludice, caricaturale, seriozitate asumata direct, nostalgie – dar pana la urma am convingerea ca aceasta scriere ascunde mult tragism. V.Ernu e mult mai tragic decat vrea sa para. Glumele, butadele, ironiile sfichiuitoare, vorbele de duh – asezate peste subiecte majore ca antisemitismul, comunismul sovietic, gulag-uri, foamete, nu vin decat sa-l confirme in aceasta postura, sa vorbesti despre trecut razand si sa strigi sus si tare ca viata unui om nu incape tradusa in nici un sistem, oricat de performant ar fi in incercarea de a ne construi fericirea. Cartea rescrie istoria de prisma ereticului, cel ce se opune flagrant credintei/dogmei impuse oficial, din unghiul de vedere al celui obsedat de libertatea umana. Se discuta despre spatiul concentrationar, despre lagare si gulag-uri. V. Ernu recunoaste violenta, teroarea, monstruozitatea acestor masinarii de ucis, dar ezita sa plaseze semnul egalitatii intre fascism si comunism, considerand aceasta egalitate – o mare eroare. Argumentul dansului e urmatorul – lagarul nazist extermina, lagarul sovietic reeduca. Doar o interpretare teroretica/filosofica justifica o asemenea concluzie. Sunt de acord ca e o mare eroare sa se puna semnul egalitatii intre cele doua sisteme si masinariile lor de exterminare, numai ca in sens invers, comunismul a fost mult mai pervers, a stiut sa ingroape in gerul si ghiata Siberiei mult mai subtil milioanele de victime, a uniformizat memoria, a sters urmele de sange cu o nevinovatie imaculata. Fascismul e mult mai usor de condamnat, se incadreaza mai coerent in categoria raului, comunismul a provocat mai multe pierderi umane si mai multa suferinta, refuza sa si le asume, intarzie orice forma de pocainta, dar s-a priceput sa simuleze binefacerea, sa mimeze scopul sau profund uman, social.
Ce-i de facut ? Faimoasa intrebare….
Unul din meritele cartii este ca ataca gandirea cliseizata, duce o ofensiva impotriva preceptelor, a schematismului de interpretare evenimential, a suficientei de intelegere, rastoarna logica colectiva si dezbraca retorica oficiala. Nu ii dau dreptate intotdeauna autorului, dar acest tip de rationament este mult mai sanatos, mai eficient, functioneaza prolific contra parazitarii capacitatii de gandire. Cred ca ar fi mai corect sa folosesc de acum incolo sintagma – convingerile personajelor V.I si A.I – ca sa nu produc confuzia autor – narator- personaj. Nu ne ramane decat sa banuim cine se ascunde in spatele personajelor, cine le-a pus vorbele in gura si cine se confunda pana la absolutizare cu aceste doua voci narative.
Asa cum am spus, cartea reinterpreteza istoria : astfel politrukului de ieri i se opune managerul de azi, rolul speculantului poate fi mai important decat cel al disidentului, Ceausescu nu a existat – a fost doar o proiectie a poporului sau – disidentii oricat de potrivnici au fost sistemului din care au fost expulzati, au asigurat comunicarea, l-au legitimat, tragedia cea mai mare a comunismului romanesc este retragerea trupelor sovietice (sunt de acord, nu mi-a trecut niciodata prin cap asa ceva) libertatea e aproape imposibila in ziua de azi, cu cat creste siguranta, cu atat scade libertea (ca intr-o puscarie), stalinismul – ultima epoca de aur a crestinismului, cum sa ne raportam la cadavrul nr.1 Lenin, banca – biserica capitalismului, timpul comunist vs timpul capitalist. Sunt teme de reflectie…
Cartea poseda o dimensiune intertextuala exceptionala, citeste, (rescrie si reinterpreteaza) o serie de evenimente ce au marcat destinul istoriei, le readuce pe albul paginei, trimite la alte scrieri – Bulgakov, Platonov, Soljenitin, Bukovski, Salamov, Saharov, exista chiar si o trimitere la Borges (apogeul literaturii universale), sunt pusi in discutie o serie de filosofi – Kant, Nietzsche, Decartes, chiar si teoria fundamentala a lui Freud e luata la tinta. Este evidenta latura paratextuala – fiecare capitol este precedat de un rezumat, interesul lectorului trebuia cumva trezit si mentinut !
M-a bucurat lectura acestei carti – rezumat al ideilor inverse. Nu stiu de ce bagajul meu literar a situat-o in proximitatea « Enciclopediei Zmeilor », acolo nu avem parte nici de comunism sau alte sisteme totalitare, ci de niste povesti rasturnate…Pana la urma autorul este un insolit Ostap Bender, un erou al timpurilor noastre….
„Ernu si Tkaciuk: două specii pe cale de disparitie”
Aceasta este varianta integrala a interviului din Timpul care din pacate a trebuit sa fie “concentrat” din lipsa de spatiu. Intetelegem, insa prefer varianta initiala a rationamentelor. Multumiri echipei Timpul pentru suportabilitate.
Pavel Păduraru / Timpul / Varianta integrală a interviului
1. Îmi pare destul de bizară, dar şi caraghioasă reacţia mai multor intelectuali de la Chişinău vizavi de faptul că l-ai invitat pe Tkaciuk la lansare. Pe de o parte, Gârneţ şi alţii susţin că n-au venit la eveniment ca să stea într-o sală cu un ticalos. Deci, de ce l-ai invitat pe Tkaciuk?
Povestea turneului de lansare a fost aşa. În fiecare oraş mi-am dorit să am oameni din afara cercului de prieteni şi cel pur literar. Eu reflectez asupra fiecărui gest şi a fiecărei mişcări. Chiar şi cînd fac „focuri de artificii” încerc să produc reflecţie. Nu mă interesează divertismentul. Puteam să mă afişez cu orice VIP local. Nu acesta era scopul. Iniţial, fiindcă noua mea carte are o natură politică, voiam să aduc oameni din sfere politice diferite cu care să încerc un anumit gen de dialog. Erau trei propuneri: Alexandru Tănase, Oleg Serebrian şi Mark Tkaciuk. Tănase, cu care de altfel mă cunosc de foarte mulţi ani (şi-i mulţumesc că a acceptat să vină), a trebuit să plece urgent la Baku. Atunci a trebuit să schimb strategia. Am adus totuşi doi oameni „de periferie” sclipitori: Vladimir Beşleagă şi Oleg Panfil.
Reacţia multor „patrioţi” care mă atacau m-a lăsat indiferent. Ce m-a mirat e însă reacţia unor „intelectuali patrioţi”, zişi „open mind”. Argumentele că „nu putem sta în aceaşi încăpere cu Tkaciuk” şi că este „imoral să-l invit pe Tkaciuk” mi se par a fi o abordare destul de primitivă. De ideea de democraţie nici nu are rost să vorbim.
Sînt cîteva lucruri care trebuie discutate. Mai întîi: ce a urmărit Ernu aducîndu-l pe Tkaciuk? În primul rînd, eu vreau să demonstrez un lucru banal. Pentru a putea lupta cu Tkaciuk, el trebuie adus în spaţiul de lupta, care este un spaţiu discursiv. „Intelectualii patrioţi” spun: nu. Tkaciuk trebuie aruncat în afara spaţiului de luptă. Sau, alţii acţionează şi mai rău: nu, noi nu vrem să intrăm în această arenă de luptă în care se află „duşmanul”. Astfel are loc o plasare a lui Tkaciuk într-o zonă discursivă de tip mistico-magico-mioritică. Personajul real Tkaciuk devine în folclorul „teosofico-politic” local un soi de mit. Pe mine mă interesează personajul real Mark Tkaciuk. Însă cel mai mult mă interesează să arăt că mecanismul „intelectualilor patrioţi” este total greşit. E o poveste mai lunga, însă ideea este simplă: pentru a vedea că regele e gol trebuie să-l pui în spaţiul de vizibilitate, nu să-l ascunzi. Sau: pentru a putea cîştiga o bătălie, trebuie să-ţi cunoşti adversarul şi să te prezinţi la luptă. Simplificînd: problema nu e Tkaciuk, ci noi, cei care refuzăm lupta.
În al doilea rînd despre morală. E imoral zic „intelectualii patrioţi” să-l aduci pe Tkaciuk la lansare. Ok. Dar explicaţi-mi şi mie cum e posibil ca un politician produs de Tkaciuk, care a fost protejatul lui, care a participat la toate actele produse de partidul lui Voronin, inclusiv evenimentele din aprilie, să fie propus şi susţinut de către aceiaşi „intelectuali patrioţi” pentru Preşedenţia Moldovei? Din punct de vedere politic înţeleg, din perspectivă intelectuală, nu. „Intelectualii patrioţi” însă tac. Fireşte e foarte „moral” să taci. Tkaciuk nu are voie să participe la o lansare, pe cînd domnul Lupu (despre care e vorba) poate să fie chiar preşedintele R.Moldova. Stranie logică, confuză morală, mare „curaj”.
2. Crezi ca el va fi ales preşedinte? Cine îl va vota?
Ştii care e diferenţa: Lupu a făcut tot ce a făcut şi Tkaciuk, doar că el a devenit între timp şi trădător. Chiar dacă „a trecut de partea noastră”, aşa cum Roşca „a trecut de partea lor”, tot trădare se cheamă. Iar comuniştii nu vor vota un trădător aşa că cea mai bună soluţie a Coaliţiei e să vină repede cu o altă propunere. Sper că domnul Lupu să înţeleagă şi să lase vacant postul de candidat la Preşedenţie. Comuniştii pot merge la compromis cu actuala coaliţie, dar e nevoie de o altă candidatură.
3. Ce să înţelegem prin intelectuali patrioţi, cînd la noi toţi intelectualii se cred patrioţi? Deci, care e diferenţa între unul patriot şi unul nepatriot?
„Intelectualii patrioţi” sînt cei care abuzează de o retorică patriotardă, sentimentalistă care nu ţine nici de discursul politic, nici de cel raţional-argumentativ. Am un vag sentiment că în R.Moldova sînt prea mulţi „patrioţi” şi prea puţini cetăţeni. Noi avem nevoie pur şi simplu de intelectuali critici şi cu mintea lucidă.
4. Cum ai aflat contactele lui Tkaciuk, de cînd îl cunoşti şi ce ţi-a răspuns el la invitaţie?
Mark Tkaciuk este o persoana publică. Demult nu mai sta în umbră, deci e destul de uşor de ajuns la el. Întîmplător însă avem un prieten comun. Am schimbat cîteva mesaje prin intermediul acestui amic comun. Acest prieten este un om de mare calitate şi în care eu am încredere, care e un amestec etnic interesant şi vorbeşte bine româneşte nefiind moldo-român. Prima oară, m-am văzut cu Tkaciuk în seara de dinaintea lansării. Am discutat, am analizat diverse lucruri, am stabilit nişte condiţii elementare de polemică, discuţie etc. El ştie ce cred despre el, eu ştiu ce crede despre mine. Eu i-am făcut un portret, i-am spus ce cred şi el a fost de acord cu acest portret făcut de mine. Vasile Ernu şi Mark Tkaciuk fac parte din două specii diferite, însă ambele sînt pe cale de dispariţie. El are funcţia de „grănicer”, eu cea de „poştaş” dar şi de „vraci” în sensul arhaic. Eu am o funcţie incomodă căci aduc şi veştile bune şi pe cele proaste, aduc şi viruşi dar şi leacul. „Tkaciuk grănicerul” stă la frontieră şi controlează intrările şi ieşirile. Eu trebuie însă să mă strecor să aduc mesajul şi medicamentul. Eu am o funcţie „igienică”, trebuie să dau cu „periuţa de dinţi pe creierul cariat” cum ar spune O. Panfil. Nu e cazul să dezvolt acum acest subiect fiindcă e o temă dintr-o altă carte a mea. Cele două specii vor muri, nu din cauză că se vor distruge una pe alta, ci din cauză ca deja apar noi mutanţi socio-politici. Una din tezele centrale a ultimei mele cărţi, „Ultimii eretici ai Imperiului”, susţine că riscurile, pericolele, dar şi salvarea pot veni de unde ne aşteptăm cel mai puţin. Trebuie să dinamităm adevărurile primite de-a gata, clişeele şi să ne păstrăm mintea limpede şi vie.
5. Cum comentezi faptul că nu a venit? Chiar credeai că va veni?
E libertatea fiecărui om să vină sau să nu vină, cu toate că în momentul în care faci o promisiune trebuie să te ţii de ea. Mark Tkaciuk însă şi-a motivat absenţa şi chiar a găsit un mijloc ingenios de a se explica: a intervenit pe facebook în momentul în care “intelectualii patrioţi” îmi dădeau lecţii de morală de tip komsomolist. Tkaciuk a afirmat că nu a venit din cauza întîrzierii unui avion (acelaşi motiv pe care l-a avut si Oleg Serebrian). Deci e plauzibil ţinînd cont că în acea seara a fost ceaţă pe aeroport. El şi-a cerut scuze public pentru acest incident. Însă a mai adăugat ceva interesant. El zicea cam aşa: “Dacă eu, Mark Tklaciuk, aş fi venit la lansare şi aş fi zis ce cred despre cărţile tale, adică te-aş fi lăudat, atunci, în loc să te ajute, gestul meu te-ar fi compromis definitiv în faţa „intelectualilor patrioţi”. Cum ar fi să fii lăudat de opoziţia totalitară?”
(Mark Tkachuk С ними – патриотами- я договорюсь. А ваще, Василий, каюсь. Ну может оно и к лучшему. Представляешь, я бы пришел и стал бы хвалить твои книги. Скандал! Полная дискредитация внесистемного Василия Ерну, пожавшего лавры со стороны тоталитарной оппозиции. Тебя бы наши патриоты просто бы заклевали. November 18 at 9:24am ). „Intelectualii patrioţi” n-ar fi suportat aşa ceva, mai ales că nu au fost invitaţi să facă oficiile. Sorry, „parada o conduc eu”.
6. I-ai aruncat mănuşa. Explica-ne clar, în detalii, în ce va consta duelul şi care e scopul acestuia? De ce l-ai ales ca adversar anume pe el, dar nu, să zicem, pe Reidman sau chiar Voronin?
Tkaciuk vorbeşte o limbă şi foloseşte tehnici pe care le înţeleg, cu care ştiu cum să lupt. Discursul „emoţional-ezoteric” al „patrioţilor” nu-l înţeleg. Despre un posibil „duel” o să aflaţi la timpul potrivit.
Voronin nu este decît parţial în aria mea de acoperire. Cu Voronin şi aparatul său politic se poate lupta numai într-o formulă asemănătoare. S-a dovedit că “maşinăria Voronin” poate fi învinsă de o altă “maşinărie politică” cum e cazul celei mobilizate de fosta opoziţie. Rolul intelighenţiei este (după cum susţin şi în noua mea carte) acela de a fi într-un raport critic faţă de Putere şi care trebuie să producă un anumit gen de reflecţie şi orizont de sens. Nu poţi duce o bătălie dacă nu ai spaţiu, dacă nu poţi nici măcar să dai din coate, dacă nu poţi ridica pumnii. Ambele tabere, şi “bunii” şi “răii” au nevoie de acest spaţiu, de aceea ei trebuie să comunice între ei. Noi, intelectualii, sîntem cei care defrisăm spaţii creînd condiţiile pentru bătălie, strategiile de luptă şi formele de apărare. Bătălia reală politică o dau însă alţii. Fiecare are funcţia lui în societate.
Ei bine, Mark Tkaciuk a îndeplinit ani de zile această funcţie de “extindere a domeniului luptei” pentru partidul care a guvernat 8 ani de zile, dar mai degrabă în calitate de strateg decît de intelectual. Acum se pare că parţial funcţia lui s-a schimbat. Ce a făcut marea parte a inteligenţiei noastre ”patriotice”? Nu ştiu. Unii au luat bănuţi de la statul român şi au făcut estetisme călduţe renunţînd şi la “domeniul luptei” şi la gîndirea critică. Nu e treaba mea să-i judec. Încerc doar să înţeleg. Cei care au început cu adevărat să ducă o bătălie sînt o generaţie nouă, tînără care a reuşit să se impună şi să-şi diversifice formele de revoltă şi luptă. Sper însă să nu capoteze în zona naţionalismului bigot, a fobiilor antiruseşti sau a „anticomunismului postcomunist” profitabil dar la fel de dăunător ca şi comunismul. A mai început să apară şi o intelectualitate tînără şi dinamică căreia trebuie să-i pregătim terenul şi să o ajutăm să se afirme.
7. Crezi că se vor întoarce comuniştii la putere în RM?
Dacă te referi la Partidul Comuniştilor, atunci părerea mea este că acesta nu este un partid comunist. Este un mutant care combină un naţionalism moldovenesc local, cu ortodoxism bigot şi comunism social, totul încorsetat de un liberalism economic de tip clientelar. Acest partid va fi nevoit să se reformeze în următoarea perioadă şi probabil e capabil să revină fiindcă ştie să lucreze cu aparatul de Stat. Dacă ne referim la comunism ca la regim, atunci pot spune cu siguranţă că nu ne paşte pericolul. Pînă şi cei mai vajnici reprezentanţi ai lui, Lenin şi Stalin, s-au privatizat. Deci, nu vă temeţi de comuniştii Lenin şi Stalin, ci de proprietarii Lenin şi Stalin.
8. Caracterizează, te rog în cîteva cuvinte toţi liderii politici moldoveni: Filat, Ghimpu, Urechean, Lupu, Voronin, Chirtoacă, Diacov.
Simpatiile şi poziţiile mele politice se ştiu. Sînt un intelectual de factură stranie socialist-creştină. Faţă de orice tip de putere mă găsesc în raport critic. Un intelectual poate fi de curte sau de exil. Ăsta ne e destinul. Însă, cînd trebuie să aleg, îmi fac un calcul politic raţional şi votez în interesul binelui comunităţii şi al meu. Nu sînt cetăţean al R.M., aşa că nu am votat. Însă voi deveni curînd. Am trecut de la cetăţenia sovietică la cea românescă, însă se ştie că în România am făcut lobby pentru fosta opoziţie şi, în mod special, pentru noul partid PLDM, fără a renunţa la poziţia critică şi distantă. Da, Filat are cea mai competentă echipă, un discurs pe placul politrucilor de la Bruxelles şi mişcări coerente. Important e să nu se confunde conducerea ţării cu conducerea unui SRL. Adică, sper să depăşescă faza tehnocrată a conducerii. Tehnocraţii pot produce un SRL, dar nu o ţară. De aceea e nevoie şi de alt gen de proiecte. E o poveste mai lungă. Speranţele multor oameni destupaţi e legată de ei. Domnul Ghimpu, chiar dacă e „baiat de-al nostru” are un tip de reflecţie şi de maniere care-mi aminteşte tare mult de Voronin. Aceleaşi apucături, acelaşi mod de a folosi limbajul şi microfonul, aceleaşi confuzii între naşi, fini, cumătri, nepoţi şi funcţii ale statului. Domnul Lupu e într-o situaţie favorabilă, dar foarte dăunătoare pentru celelalte partide. El este în postura de căpuşă, e ca musca la arat: comuniştii se zbat, cele mai puternice partide din noua Coaliţie trag din greu şi Lupu adună procente. El nu face şi nu trebuie să facă nimic, căci toţi ceilalţi lucrează pentru el. E o poziţie tare stranie şi nimeni nu poate face ceva căci dacă cineva va îndrăzni acum să-l pună acolo unde-i este locul, el va fi transformat într-un martir. Încă unul? Această poziţie de căpuşă îl avantajează foarte mult, însă lucrurile nu pot dura aşa la nesfîrşit. Dar nu are rost acum să-i analizăm pe toţi. Voronin e mai complicat, dar avem şi justiţie, nu numai analişti, iar ceilalţi, nu mi se par interesanţi. Chirtoacă? Totuşi e prea tînăr şi mai confundă jucăriile.
9. In cărţile tale, se observă totuşi o nostalgie faţă de URSS. Cum o explici?
Ideologia dominantă actuală pune interdicţie la unele sentimente. Ei urlă că nostalgia e un lucru „rău şi periculos”. Asta mă cam supără şi scoate din sărite. Comuniştii au pus interdicţie la tot soiul de sentimente umane, capitaliştii, altora. Nostalgia, dragostea şi ura, prietenia şi disperarea sunt sentimente umane, nu putem trăi fără ele. Am mai spus-o şi o repet: dacă excludem din literatură nostalgia, atunci rămânem numai cu „fabrici şi uzine”, cu suportul lor material.
Nostalgia este un sentiment ce ţine de timp, de sens şi nu de loc sau ideologii. Avem nostalgii „după acele vremuri”, nu după acele ideologii capitaliste sau comuniste. Numai fanaticii şi imbecilii pot avea nostalgii după ideologii. Numai rebuturile umane nu au nostalgii. Da, am avut o copilărie şi o adolescenţă fantastică, care, întîmplător, „a avut loc” în URSS. Nu accept ca politrucii actuali să-mi rescrie memoria şi să-mi pună interdicţie la nostalgie.
10 . Cum apreciezi sistemul politic actual din Rusia: e dictură sau democraţie? de ce?
Nu, în Rusia actuală nu este dictatură, aşa cum R.M. în guvernarea precedentă nu a fost dictatură. Au existat abuzuri şi încălcări ale legii, însă nu e vorba de dictatură. Rusia e un amestec straniu de liberalism feroce combinat cu un un soi de politică de tip cartel. Dar cartelizarea politicii e în ascensiune nu doar în Rusia. În Rusia sare în ochi din cauza dimensiunilor şi stilului lor.
11. Spuneai că vei scrie o carte despre Moldova. Despre ce anume vrei s-o faci?
E greu să vorbeşti despre proiecte noi. Mă interesează foarte mult să scriu despre Moldova, însă cu siguranţă o voi face cu totul altfel decît s-a făcut pînă acum. Ştiu care sînt elementele cheie, însă nu ştiu încă cum se va derula povestea. Voi umbla mai mult la grilele clasice de interpretare. E ca şi cu miopul căruia îi cresc dioptriile şi din cînd în cînd îşi schimbă ochelarii. De asta avem nevoie la noi: să mai schimbăm ochelarii prin care privim şi lumea, şi pe noi.
12. Cum au decurs celelalte lansări ale volumului?
Fiecare oraş are farmecul şi stilul său. Una e să lansezi la Bucureşti, unde acum locuiesc şi cunosc foarte multă lume, şi alta e să lansezi la Chişinău, Iaşi, Cluj, Timişoara. Toate sînt oraşe în care am locuit. În fiecare oraş am avut ca invitaţi oameni deosebiţi, iar cu o parte din ei mă aflu pe poziţii destul de diferite. Îmi asum riscul să aduc oameni care mă vor critica, care au curajul să-mi spună: „Ernu, aici baţi cîmpii sau ai greşit”. Nu vreau laude şi afişaje cu VIP-uri intelectuale. Vreau ca „jocurile de artificii” ale lansărilor mele să fie în primul rînd o reflecţie şi să ajute publicul să afle de cartea mea. Eu mă legitimez sau delegitimez doar prin cartea mea şi nu prin aceste „jocuri”. „Artificiile” se vor stinge în cîteva zile, iar cea care rămîne este cartea. Deci, lectură plăcută. Şi dacă „Ultimii eretici ai Imperiului” vă va enerva sau vă va ajuta să vă puneţi un semn de întrebare, înseamnă că scopul a fost atins.
Jurnal TV / Lansare Chisinau
Lansarea cărţii “Ultimii eretici ai imperiului” de V.Ernu , la Chişinău
noiembrie 17, 2009 de http://atamanviorica.wordpress.com/
Desi pare neverosimil, lansarile de carti, sunt tot mai dese in Chisinau.Azi, am participat la lansarea cartii “Ultimii eretici ai imperiului” de dn.Vasile Ernu.Nu sunt jurnalist, sa relatez faptele asa cum au fost, pas cu pas, nu mi-am facut notite in caiet. Dar imi fac niste notite pe blog, din prisma impresiilor facute pe moment.
Se anuntase initial, ca vor participa Oleg Serebrean si Mark Tcaciuk, astia nu au venit. Insa au fost oameni mai interesanti, autorul – Vasile Ernu si scriitorul Vladimir Besleaga, iar dn.E.Galaicu-Paun in calitate sa gazda Cartier.
Ca sa nu merg mai departe, amintesc ca a fost multa lume.Lume buna si mondena , cunoscuta de toti virtual.
Initial, a vorbit dn.Besleaga si l-a sfatuit parinteste sau mai bine zis ca pe un “Nepot”, dupa cum este obisnuit scriitorul.A vorbit un pic sarcastic de acel rezervor sovietic, care acum se alimenteaza noua generatie de prozatori!Personal, mi-am facut impresia ca maestrul V.Besleaga a fost un pic cotroversat de scriitura lui V.Ernu, argumentarile si indoielile au fost expuse la fata locului.
Desi, cartea inca, nu am citit-o si nu pot, sa ma dau cu parerea, am sa vorbesc un pic de impresiile lasate de scriitor ca persoana.Vasile Ernu mi se pare ca lucreaza la formarea imaginii sale ca brand.Imbracat stilat as “Garic Sucaciov”, pare pentru lumea Bucuresteana si Clujeana , ceva exotic.Iar daca e exotic se si cumpara. Marketingul lucreaza peste tot.
Subiectul abordat se vede ca e la moda, ca deja este a III-ea in lista lansarilor cartilor cu iz sovietic.Izul vine de la cuvintele folosite: copeici, colhozuri,perestroici, Vasilii Andreeviii-ciuri , si altii cu terminatii in .vici.
Calitatea de scriitor nu poate fi masurata. Faptul ca s-a documentat si a scris pentru a ne lumina la un subiect e deja laudabil.
Aici, imi aduc aminte de Henry Troyat, care povestea ca, cand scrie are zeci de dictionare( de sinonime, antonime,si explicative) si cu mare grija alege fiecare cuvant inainte de al pune in varianta finala.
Curios e: cum dn.Ernu isi alimenteaza rezervorul ? Din amintiri doar, sau si alte documentari?
Faptul este demonstrat, aceste carti se vand si inca sunt cerute.
Sau noi nu putem scapa de sindromul sovietic, sau pentru altii este asa de istoric si de indepartat si o citesc cu aceesi dezinvoltura, cum ar citi un roman despre Troia.
Cum (mai) poţi fi eretic?
Paul Cernat / Observator cultural / Nr. 501, 18.11.2009
O narativizare şi o dramatizare a unor idei-dinamită
Principala problemă a acestui volum greu clasabil va fi una de receptare. Atît lectura pur literară, cît şi cea pur ideologică sînt nerecomandabile, iar eventuala înfierare a ideilor cărţii de către fanii necondiţionaţi ai Raportului Tismăneanu sau susţinerea simetrică venită din partea anti-„boierilor minţii“ ar fi la fel de nepotrivite. Ultimii eretici… nu este nici manifest ideologic, nici ficţiune artistică. Receptarea abundentă – elogioasă pe ansamblu, dar nu lipsită de controverse –, a opului anterior venea, cu siguranţă, şi din caracterul său asumat nonfictiv, autobiografic. De astă dată însă, Ernu schimbă parşiv strategia, cu riscul de a-şi diminua drastic audienţa: avem de-a face cu o narativizare şi o dramatizare a unor idei-dinamită, în cadrul unui scenariu epistolar cu măşti: cine va încerca să impute exageraţiuni sau reducţionisme personajelor o va face pe proprie răspundere. Mai ales că bîrfele şi trimiterile ad personam lipsesc cu desăvîrşire: nu anumiţi indivizi sînt puşi aici în discuţie, ci comportamentele sociale şi ideile unor tipuri umane generice: de la, să zicem, profitorii comunismului pînă la beneficiarii consumismului sau ai anticomunismului.
Comentatorii au remarcat deja faptul că formula Ultimilor eretici… este una „clasică“, descinsă din romanul pedagogic de secol XVII (Scrisorile persane ale lui Montesquieu, Micromégas de Voltaire etc.), în vreme ce titlurile lungi şi ceremonioase ale capitolelor se înscriu în buna tradiţie a romanului european premodern („În care este vorba de…“). S-ar zice că însăşi această formulă „retro“ (rezultat al unei „nostalgii progresiste“) reprezintă o erezie în raport cu noile trenduri. (Non)ficţiunea străinului trimite, frapant, la Scrisori persane, cu deosebirea că filonul epic şi abundenţa de interlocutori din textul lui Montesquieu lasă locul, la basarabeanul nostru din Odessa, unei naraţiuni reduse la epură şi unui tandem „tradiţional“ de protagonişti: discipolul Vasili Andreievici, alter ego al lui Vasile Ernu, şi bătrînul său maestru A.I., numit, dostoievskian, „Marele Instigator“. Primul e un vechi anarhist, membru, în anii ’30, al unui complot împotriva lui Stalin, trimis în Gulag, eliberat şi ajuns în Occident pe post de critic al capitalismului. Celălalt – un om încă tînăr, născut într-o familie de neoprotestanţi moldoveni din U.R.S.S. şi descins la studii într-o Românie pe care o comentează acid. Celor doi actori principali li se adaugă, indirect, o sumă de personaje abstract-alegorice: Cinicul, Entuziastul, Estetul, Farmacistul. În mod derutant, aceşti noi Ilf şi Petrov schimbă între ei scrisori pe suport de hîrtie, deşi folosesc curent e-mai-lul sau messenger-ul… Ceea ce îi leagă, peste timp şi mode, este – pe lîngă umor – marginalitatea anarhică, eretică în raport cu orice Sistem dominant şi cu orice formă de falsificare a libertăţii interioare.
Rama narativă e sumară, bazată pe vechi convenţii de gen (epistolarul, manuscrisul recuperat), dar inteligent ticluită: stimulat de mesajul soţiei lui A.I., Vasily Andreievici străbate, într-un tren, maica Rusie în cîteva zile pentru a ajunge la căpătîiul maestrului său muribund. Nu-l mai prinde în viaţă, dar recuperează o ultimă scrisoare prin care Marele Instigator îi încredinţează arhiva epistolară, „manuscrisul corespondenţei lor din ultimii ani“: „Citindu-l, de cîteva ori, mi-am dat seama că acest volum este cartea ta, îţi aparţine în întregime, eu nefăcînd decît să scriu lucruri pe care le-am discutat, le-am auzit de la tine sau care m-au făcut să duc mai departe anumite gînduri ale tale. (…) Mai cred că e bine ca acest volum să apară mai întîi în propria ta ţară, în «noua ta Patrie», cum spui tu, unde poate avea mai mulţi sorţi de izbîndă. Şi te rog mult să-l traduci tu în româneşte pentru a-i păstra trăsăturile stilului tău“. În felul acesta sînt eliminate, dintr-un foc, orice posibile acuze privind uniformitatea stilistică.
O provocare a inteligenţei
Stilul direct şi maliţios, „dialectic“ şi paradoxal, combină, savant şi cu umor incisiv, ceremonialul tacticos al prozei ruse cu rafinamentul speculativ al gîndirii critice occidentale. Ernu testează, pas cu pas, potenţialul tuturor armelor de subversiune modernă fabricate de mintea umană: de la anarhism şi amorul liber predicat de Alexandra Kollontay la terorismul islamic, de la economia subterană şi strategiile lumii interlope la comunităţile religioase paralele în raport cu societatea dominantă, de la eliberarea „naturală“ prin alcool (reluată din Născut în U.R.S.S.) la cea „artificială“ prin droguri. Cei doi protagonişti îşi analizează lucid, à tour de rôle, propriile experienţe de viaţă şi le dezvoltă comparativ, cu o ironie conţinută: A.I. radiografiază nemilos fizionomia stalinismului şi capitalismului, „strategiile imperiale“ de manipulare şi reprimare din U.R.S.S. şi S.U.A. (PR-ul vs politrucul, presiunea creditului bancar vs teroarea ideologică, deportarea în Siberia vs expulzarea în Occident, politizarea vs comercializarea trupurilor moarte…), neevitînd locurile comune despre caracterul „religios“ al fiecărui sistem.
Iar Vasily Andreievici, copil al brejnevismului şi adolescent al perestroikăi, descins la studii în România – patria de adopţie, ce se cere a fi „învăţată“ –, denunţă deopotrivă zelul delator inspirat de „mitul“ copilului sovietic Pavlik Morozov şi turnătoria de masă din timpul comunismului românesc. Apreciază disidenţa pentru că a facilitat dialogul între două sisteme opuse, dar o denunţă drept „comunism pe dos“. În materie de scrieri ale Gulagului, V.A. nu-l creditează prea mult pe mesianicul Soljeniţîn (O zi din viaţa lui Ivan Denisovici i se pare inautentică – vezi episodul lingurii din lagăr… – şi cam „hrusciovistă“), fiind, în schimb, un admirator al izolatului Şalamov, cu ale sale Povestiri din Kolîma şi al lui Platonov (Cevengur e considerat cea mai profundă critică a utopiei totalitare). Fript cu mesianismul exclusivist al intelighenţiei ruse, el scrie cele mai drastice pagini despre establishmentul anticomunist din România actuală – sau, în termenii lui Adam Michnik, despre „anticomunismul postcomunist“: „Astăzi, în loc să interogăm, noi condamnăm şi denunţăm, în loc să vedem efectele vechii ideologii asupra societăţii actuale, noi construim o contraideologie: anticomunismul. E o ideologie ce nu presupune risc, ci doar profit. […] Puterea financiar politică a înţeles foarte bine strategiile de poziţionare oportunistă a intelighenţiei şi a jucat cu ea această carte. Aşa că i-a oferit remunerări simbolice şi financiare, fiind, de fapt, foarte puţin interesată de adevăratele probleme ale culturii, educaţiei, cercetării etc., dovadă bugetele execrabile acordate acestor domenii“. În plus, nu ezită să vadă în comunism o „ultimă epocă de aur a creştinismului“ şi a sentimentelor sublime (iubirea, prietenia), devenite căi de salvare de sub dictatul ideologic. Înseamnă oare asta o reabilitare a vechiului regim? Nici vorbă: e doar o provocare a inteligenţei… Eretici inclusiv faţă de ateismul stîngist, V.A. şi A.I. nu ignoră, altminteri, „soluţia mistică a credinţei“ – dimpotrivă, o recuperează ingenios (vezi, între altele, episodul întîlnirii din tren cu un straniu călugăr rus, fost copil al Partidului şi beneficiar al capitalismului).
Unele speculaţii promiţătoare se desumflă prematur
Rezultatul final la care Ernu ajunge este mai degrabă minimal: împotriva capitalismului consumist şi hedonist, dominat de tirania moale a eficienţei mercantile, singura soluţie de rezistenţă e lupta de „partizani“ – şi de ariergardă – pentru salvarea sufletului individual. Nu confruntarea directă, violentă cu Adversarul constituie, aşadar, cea mai bună „lovitură“, ci eschiva şi replierea spre margini. Că autorul e un radical benign şi un anarh rezonabil se vede inclusiv din faptul că nu urmează calea soluţiilor violente antisistem, chiar dacă le înţelege motivaţiile: personajele sale nu propovăduiesc nici amorul liber made in Kollontay, nici terorismul şi violenţele de orice fel, nici activităţile antisociale. Admirator al omului singur, dispus să îşi asume toate riscurile, el nu vine, cum s-ar crede, dinspre Marx (denunţat, nu o dată, drept vetust), ci dinspre Ilf şi Petrov. Adevăraţii opozanţi antisovietici nu sînt, în viziunea sa, cei care s-au opus Sistemului, ci cei care s-au situat cu totul în afara regulilor de joc ale acestuia: speculanţii şi traficanţii (la noi: bişniţarii) de tip Ostap Bender, marii izolaţi sau sectele neoprotestante, cu modul lor paralel de viaţă la marginea societăţii… Ca să rezişti cu adevărat, trebuie să-ţi asumi pînă la capăt condiţia de perpetuu marginal: iată lecţia esenţială a cărţii. Ernu scrie pagini admirabile despre erezie şi condiţia periferică („Erezia este o formă radicală, minoritară, marginală de a critica ceva oficial şi majoritar. Este periferia credinţei, periferia Imperiului, oricare ar fi acel Imperiu“). Pe aceeaşi linie, el „comite“ şi cîteva reflecţii excelente despre romanul lui Bram Stoker şi figura vampirului – emblematică, în opinia sa, pentru condiţia românească. Devine însă de-a dreptul irezistibil cînd dizertează, amuzat, despre „tranziţia ca mahmureală“ şi cînd pune alături – într-un comparatism antropo-ideologic halucinant – constipaţia esticilor cînd ajung în Occident cu diareea occidentalilor ajunşi în „tualeturile“ ruseşti…
Două-trei capitole, naive sau prea diluate, puteau să lipsească fără mare pagubă: bunăoară, cel în care Vasily Andreievici se evocă, după 1990, în ipostază de „consultant în domeniul furtului, învăţîndu-i pe marii bandiţi ai vremii că furtul este munca cu nivelul cel mai mare de profit“. Există şi pagini în care cazuistica filozofică atinge un nivel prea ridicat de abstractizare pentru a „trece ecranul“ (de exemplu, capitolul XXV, cu consideraţiile sale despre valoare în capitalism). Unele speculaţii promiţătoare se dezumflă prematur (cele despre amorul liber, de pildă). Însă, pe ansamblu, cartea entuziasmează prin verva speculativă, umorul coroziv şi curajul intelectual cu care atacă aproape toate „marile teme“ ale unui secol ieşit din ţîţîni. Aflat la răspîntie de Imperii, de civilizaţii şi de tradiţii culturale, dar şi la frontiera a numeroase discipline (filozofie, antropologie, politologie, sociologie), Ernu riscă, aparent, totul în planul ideilor pentru a ateriza – confortabil – în plasa de siguranţă a literaturii, singura care-i conferă, de fapt, identitate. O literatură de idei situată în vechea tradiţie a maeştrilor gîndirii critice… Nu vă lăsaţi înşelaţi de aerul ei mucalit: protejat de alibiurile literare, Ernu pune în discuţie toate cele, într-o tentativă exemplară de a regăsi – dincolo de orice Imperii şi Sisteme – ultima ratio a libertăţii. Nota bene: a libertăţii ca erezie…
Ce este, totuşi, Vasile Ernu? Eseist? Prozator? Din toate cîte ceva, dar, înainte de orice, un gînditor inteligent, incomod şi personal, remarcabil prin amprenta stilistică şi prin poziţia spirituală. Ultimii eretici… e o carte, în felul ei, clasică, ale cărei deschideri vor „rodi“ tot mai mult odată cu trecerea timpului. Mai vorbim peste 20 de ani.
Lucrurile bune se intampla peste tot, Sex and the City si Ultimii eretici ai Imperiului
Mihai Gotiu / Viata Clujeanului / 18 noiembrie 2009
Nu știu alții cum sunt, dar mie mereu mi-au fost de ajutor prietenii și cărțile. Săptămâna am început-o cu un sentiment difuz de nemulțumire, de apatie, de încordare și de ateptare în același timp. Totul suprapus peste o răceală ușoară. Genul acela de zile în care nu-ți dorești decât să de întorci de pe o parte pe alta a patului, cu o zână bună care să facă ceaiul prin preajmă. Cum zâna bună și-a luat însă liber pe termen nelimitat, nu-ți rămâne decât să de arunci în bocanci și să cutreieri străzile și birturile burgului, să te plonjezi în conversații de complezență pe care le-ai dori încheiate în momentul în care au început. Toate acestea au și o explicație. E vorba de un proiect pe care îl am în minte de câteva săptămâni și care trebuie finalizat până luni. Aveam ideea generală asupra lui, discutasem deja despre el cu mai mulți prieteni și colegi, exista o structură aproximativă, dar simțeam că-i lipsește ceva, acel element distinctiv, esențial, care l-ar putea diferenția de alte proiecte asemănătoare. *** Și atunci a venit cartea. ”Ultimii eretici ai Imperiului”, de Vasile Ernu. V-am spus deja că vineri urmează să fie lansată la Cluj. Aseară am început s-o citesc. Și, încet, încet, am început să am sentimentul eliberării. Al rezolvării problemei. Apoi a intervenit în cadru și pritena. De departe. Pe mess. ”neata” /”eee nici chiar, dar fie.. neata” (adevărul e că era trecut deja de ora 12) / ”de fapt, si pentru mine, e a doua neata, ca am adormit citind” / ”intotdeauna cel mai placut mod de a adormi, ce se mai aude in partea ta de lume?” / ”deocamdata nimic de bine sunt intr-o stare de vegetare, asteptare cu moralul destul de zdrucinat… e o piesa a celor de la Omul cu sobolani – si tot astept sa se-ntample ceva…” / ”da… se numeste sindromul miorita, ce te-a bagat in starea asta minunata?” / ”nu-mi dau seama, cred ca sunt si un pic racit, sunt mai multe lucruri la care astept deznodamantul si un raspuns, iar raspunsurile care se tot amana nu depind de mine” / ”proiectul l-ai impins spre avansare? ca el depinde de tine” / ”nu foarte mult, la nivel mental da, mi l-am mai clarificat, dar imi lipseste un element cheie care sa-l clarifice de tot, ca sa-l pun pe ”hartie, elementul ala care sa faca diferenta clara intre ce e acum pe piata si ce vreau sa fac eu… s-ar putea sa-l gasesc in cartea asta pe care o citesc… am eu asa un sentiment” / ”cred ca in cazul asta vei avea nevoie de cafea ca daca tot adormi… ce citesti?” / ”Ultimii eretici ai Imperiului, de Vasile Ernu, vineri o sa fie lansarea si la Cluj” / ”iar se intampla totul la cluj?” / ”s-ar putea sa am noroc, mai mereu am gasit gand aveam nevoie cate o idee buna in cartile care imi cadeau in mana… se intampla lucruri bune si la Bucuresti, si in alte parti, doar ca trebuie sa ai ochi sa le vezi si sa le cauti si… uite ideea!!! … cred ca tocmai m-ai pierdut” / ”catusi de putin” / ”pentru moment, ca trebuie sa-mi clarific ideea asta, ma voi retrage in creierasul meu, pentru a medita un pic la ideea asta: lucrurile bune se intampla peste tot, dar trebuie sa ai ochi se la vezi… de la ideea asta se poate construi si proiectul meu” / ”pai numai bine… fugi la tine in cap in cazul asta… eu sunt in zona… ma bucur ca am fost trigger” / ”ai o sticla de vin pusa deoparte… cred ca o sa iasa ceva bun din asta , mersi” / ”nu ai pentru ce, mereu iese ceva bun din intamplari, si din ‘coincidente’ ”. *** Desigur, acum se impun anumite clarificări. Voi începe cu cartea. Mai întâi un citat. ”Toate aceste seriale de televiziune care ne arată cum se construiește ”lumea managerială” ne arată de fapt cum toată ”munca”, activitatea, se reduce la un model de producție al ”relațiilor”. În ”Sex and the City”, eroinele ne arată că tot succesul acestei lumi se reduce la practica producerii de ”relationship” și ”daiting”. Acest mod de producție seamănă mult cu modul de producere al relațiilor sexuale temporare sau mai degrabă cu producerea însăși a subiectului sexualității”. În ciuda ironiei, Vasile Ernu nu se rezumă însă la bășcălie, pe care, de altfel, o respinge din start. Umorul (amar pe alocuri) e doar un mod de raportare la ”Patria” în care s-a stabilit și cu care încearcă să ajungă la un numitor comun. Dar ”numitorul acesta comun” se lasă extrem de greu de găsit. Și asta nu pentru că România nu este pentru Vasile ”patria biologică” (născut la Odessa, a făcut școala și liceul la Chișinău, facultatea de filosofie la Iași, masterul la Cluj, iar acum e stabilit la București), ci pentru că e un ”numitor comun” greu de găsit pentru oricine încearcă și începe să priceapă lumea în care trăiește. Erezia de care se face ”vinovat” Vasile Ernu (sau, mă rog, personajele cărții lui) e alta: emigrând din fostul spațiu sovietic într-o lume presupus și proclamat liberă, el regăsește aceleași tare, același sistem, însă mai frumos ambalat și etichetat. ”Oamenii de PR” (a căror istorie începe în primii ani ai sexolului XIX) sunt ”inginerii de suflete” din zorii stalinismului, iar ”managerii” își găsesc corespondent în foștii ”politruci”. Nici intelectualii nu scapă comod din această carte. Dimpotrivă, dacă în comunism ei aveau încă o oarecare putere, critica lor putând să aducă unele schimbări, în lumea ”Marelui Capital” apar extrem de minimalizați. Sistemul Marelui Capital și-a construit singur anti-sistemul (un anti-sistem controlat tot de sistem ), astfel încât glasul societății civile, al intelectualilor, al unui eventual anti-sistem real, nu mai este băgat în seamă de cineva. Într-un astfel de societate, inițiativa privată – esența liberalismului, a lumii libere – are succes doar dacă se încadrează în sistemul de relații controlat prin PR, manageri și partidele cu ideologii doar de fațadă. Care e, în acest context, salvarea spiritului liber? Vasile Ernu avansează o posibilă soluție a partizanatului – retragerea, tăierea oricăror conexiuni cu sistemul și crearea unor arme pe care sistemul nu le controlează, pentru că, într-o primă fază, le ignoră, iar apoi nu le înțelege. Desigur, cea mai facilă acuzație cu care ”Ultimii eretici ai Imperiului” ar putea fi ”desființată” este încadrarea lui Vasile Ernu în rândul intelectualilor nostalgici și anacronici de stânga. O asemenea clasificare ar fi nu doar facilă, ci și incorectă. Ar fi un comportament similar cu cel al pisicii care ascunde mizeria sub covor. Dar care nu ar face ca mirosul fetid să dispară. Până la urmă, nu trebuie să fii de acord cu Vasile Ernu. Asupra ideilor din ”Ultimii eretici ai Imperiului” merită însă să meditezi. *** Așa că ”lansarea” de vineri, 20 noiembrie, de la ora 18.00, din Insomnia, se anunță extrem de interesantă. Pentru că nu va fi o lansare propriu-zisă (de aici și ghilimelele), ci o confruntare la care mai participă Aurel Codoban, Mihnea Măruță și Alex Goldiș. Adică un filosof cu discurs de stânga, un jurnalist cu accente conservatoare (conservator în sensul clasic, de dreapta) și un tânăr scriitor ale cărui texte nu pot fi încadrate încă într-o linie. Desigur, încadrările în sine nu au o foarte mare relevanță. Paradoxal sau nu, toți cei enumerați (plus autorul, se înțelege) se află cam de aceeași parte a baricadei. În primul rând, sunt spirite libere. Cu ce nu s-au pus ei până acum de acord, sunt armele și principiile de luptă. Și uite așa, ajungem la o întrebare și la ideea de care vă spuneam ceva mai sus – se poate constitui o rețea, o societate, un sistem până la urmă, paralel și în opoziție cu cel actual? Eu zic că DA. Păstrăm legătura .
Vasile Ernu launches The Last Heretics of the Empire
Allmoldova.com / 18 nov.2009
A new book by Vasile Ernu titled “The Last Heretics of the Empire” was launched in Chisinau on Tuesday by the publishing house Cartier, as part of Ernu’s promotional tour across Romanian cities, via Chisinau, Info-Prim Neo reports.
Cartier’s Central Bookstore was full to overflowing on the launching night, attracting prominent Moldovan authors as well as ordinary readers.
An epistolary novel, The Last Heretics describes the intercourse of two persons, A.I. from Bucharest and Vasiliy Andreevich from Moscow, who live in different worlds but share so many ideas, and engage in a quest of deciphering secret languages, specific of the time in which they live.
Author Vladimir Besleaga remarked that The Last Heretics is a natural followup to Ernu’s first novel, Born in USSR. “This book resembles a kaleidoscope tube, with one end in Bucharest, where A.I. lives, and the other one in Moscow, where we find Vasiliy Andreevici. Ernu’s characters talk about some totally wacky ideas”, said Besleaga, adding that the book has a great cognitive value and expresses ideas that challenge the reader.
Author Oleg Panfil, a model for one of the characters, says Ernu offered in this book “a perfectly hygienic instrument, like a toothbrush, for example, which can be used to keep our thoughts clean. Because there are a lot of dentists who tell us “bonjour maman”, “proletarians of all lands, unite” or “our mother is Anarchy”.
Vasile Ernu confessed before the attendance the themes used in the book are not new. “The simple problem which I start from is the necessity to touch issues that we don’t like, to speak the truth. We must distinguish between the world we were born to and the reality we live today. And so my characters are in the situation to analyze the reality against the grain”, he said.
“The idea that interests me is that people must start thinking. This is not a recipe book, how to behave in a situation or another. Our obligation and my task is to make people aware of the existing mechanisms and the possible risks”.
At the end of the meeting, Vasile Ernu promised to publish soon a book about Moldova, a special one, which will “cause quite a stir”.
Born in 1971, Vasile Ernu graduated from the Philosophy Department of the Iasi University (1996) and obtained a master’s degree from Babes-Bolyai University in Cluj-Napoca (1997). He was the founding editor of the magazine “Philosophy&Stuff” and associate editor of the “Idea arta+societate”. In recent years he has been a contributor to “România libera”, HotNews, “Noua Literatură”, “Suplimentul de Cultură” and “Observator Cultural”.
Vasile Ernu made his debut in 2006 with “Born in USSR”, first published in Romania, and then republished in Russia a year later. For the book, Ernu won the debut award of the Romanian Writer’s Union.
Vasile Ernu: „Mark Tkaciuk nu există!”
PAvel Paduraru / Timpul / 20 noiembrie 2009 /
Scriitorul Vasile Ernu l-a chemat la duel pe deputatul comunist Mark Tkaciuk, fostul consilier al lui Voronin. Mănuşa i-a fost aruncată marţi seara, la Librăria din Centru, în cadrul lansării celui mai recent roman al scriitorului – „Ultimii eretici ai Imperiului”, apărut la Editura „Polirom”.
Deşi au promis că vin, Oleg Serebrian şi Mark Tkaciuk – politicienii invitaţi de Vasile Ernu la lansarea cărţii sale – nu l-au onorat pe scriitor cu prezenţa. Primul, pentru că avionul cu care venea de la Bucureşti n-a putut ateriza, din cauza ceţei, la Chişinău. Cel de-al doilea, pentru că, probabil, pur şi simplu s-a rătăcit în ceaţă… Cu toate acestea, Librăria din Centru a fost arhiplină, mulţi întrebându-se dacă lumea a venit pentru Ernu sau pentru Tkaciuk. Indiferent pentru cine au venit însă, cert e că au rămas pentru Ernu, cei ajunşi mai târziu fiind nevoiţi să stea şi pe scările de la intrare.
În luarea sa de cuvânt, Vasile Ernu şi-a anunţat cititorii că, fiind preocupat de ţara în care s-a născut, va scrie în curând un roman despre R. Moldova şi, totodată, va forma un grup de persoane, care vor invita la discuţii mai mulţi politicieni moldoveni, printre care un rol deosebit îl va avea Tkaciuk. „Nu-i port pică lui Tkaciuk, dar mănuşa deja i-am aruncat-o şi vă voi convinge că el nu e chiar atât de important pe cât se pare”, a declarat Ernu. „De fapt, Mark Tkaciuk nu există, a adăugat Ernu, dovadă fiind şi faptul că lipseşte”.
Printre invitaţii la lansarea găzduită de reţeaua de librării ale Editurii „Cartier” s-au mai numărat scriitorii Vladimir Beşleagă şi Oleg Panfil – ultimul de expresie rusă, dar care a vorbit foarte bine româneşte şi care, anterior, a tradus în rusă romanul lui Ernu „Născut în URSS”.
Romanul „Ultimii eretici ai Imperiului”, scris în stil epistolar, este povestea a doi eroi din două lumi diferite: un bătrân terorist care a încercat să-l asasineze pe Stalin, devenit disident ce a scandalizat mai multe regimuri politice, şi un tânăr scriitor, specialist în tehnici de fraudare a băncilor. Ei îşi împărtăşesc idei, tehnici de luptă şi subzistenţă, secrete de decodare a diverselor limbaje şi recomandă cele mai ingenioase forme de „apărare civilă”. „L-am citit pe Ernu. Acest autor trebuie găsit cu orice preţ şi citit, citit, citit: Must Read! Scrie fără utopism şi ideologii şi mai ales fără ură. Scrie pur şi simplu bine, cu o frumoasă limbă simplă, ironică şi lirică”. Astfel îl apreciază pe Ernu scriitorul cecen Gherman Sadulaev.
Vasile Ernu este născut în URSS în 1971 şi s-a stabilit în România după căderea Imperiului. A debutat cu volumul „Născut în URSS”, distins cu Premiul pentru debut al „României literare” şi Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România.
Despre intelectualii ruşi şi români din Basarabia
Dumitru Crudu si Emilian Galaicu Paun relateaza despre lansarea cu nabadai de la Chisinau
Pentru o seară, „Mark Tkaciuk nu există”
18.11.2009 / Europa libera
Paradoxală ţară şi RM aceasta, al cărei imn de stat ridică-n slăvi Limba noastră, dar care o vorbeşte de te strînge-n spate, păstrînd în Constituţie articolul 13, de tristă faimă. Mai încoace, descopăr că sperietorile nu pun pe fugă, ci atrag zburătoarele mai ceva ca panourile publicitare.
Scurt pe doi, săptămîna trecută anunţam lansarea carţii lui Vasile Ernu, Ultimii eretici ai Imperiului, Polirom, 2009, printre vorbitori figurînd şi Mark Tkaciuk, adevărat – pus în ecuaţie cu Oleg Serebrian. Replicile nu au întîrziat: „Mark Tkaciuk la/şi Cartier?!!” (În realitate, este vorba de lansările de la Librăria din Centru, pe care le moderez de ceva timp, avînd invitaţi de toată mînă, de la ex-preşedintele Petru Lucinschi la ex-pepecedistul Ion Varta.) Că însuşi autorul şi-a propus să aibă o dezbatere de idei şi nu o baie de mulţime, nu mai conta – îi ofeream, vezi Doamne, duşmanului de clasă/neam o tribună, iar aşa ceva nu e cu putinţă, dom’le! (Mea culpa: şi eu am avut o reacţie asemănătoare cînd am dat nas în nas în studioul chişinăuean al Europei Libere de Victor Stepaniuc…)
Vladimir Beşleagă, Vasile Ernu, Emilian Galaicu Păun (instantaneu realizat de Vasile Botnaru)
Ca să vadă cu ochii lor ceea ce nu e cu putinţă, şi anume cum ex-consilierul lui Voronin lansează cartea unui scriitor român originar din Basarabia, a venit lume de pe lume – niciodată Libăria din Centru nu fu mai plină. Cei 160 mp s-au dovedit neîncăpători pentru toţi doritorii să ia parte la minune, unde mai pui că – respectînd parcă toate convenţiile genului – aceasta se lăsa aşteptată. Pierduţi în mulţime, alţi doi vorbitori anunţaţi – romancierul Vladimir Beşleagă şi prozatorul & traducătorul Oleg Pamfil – treceau neobservaţi, chit că anume ei erau ceea ce s-ar numi „din domeniu”. Doar că, între timp, avusese loc o extindere a domeniului luptei (ca să-l citez pe Michel Houellebecq), de la dezbaterea de idei la una politică.
Starea en-attendant-godot devenind insuportabilă, s-a început şi fără. Nu-i vorba, autorul era bine prezent, iar prezenţa sa de spirit decrispase nişte feţe, dar sentimentul aproape general era că are loc o lansare in absentia (lipseau de fapt doi, Tkaciuk şi Serebrian, unul însă în mod special). Şi atunci, dînd puţin peste cap scenariul iniţial, a ieşit la rampă auctorele nostru, cu următoarea afirmaţie bulversantă: „Mark Tkaciuk nu există…” (pour les connaisseurs, o parafrază adusă la zi după cele scrise la pag. 87 a cărţii: „Ceauşescu nu a existat, a existat însă o hologramă cu chipul lui, proiecţie a propriului său popor, a oamenilor lui din aparat şi a intelectualilor din ţara lui (…) Dacă Ceauşescu ar fi avut curajul să-şi privească supuşii, s-ar fi îngrozit, căci şi-ar fi văzut propriul chip monstruos. Iar noi am fost prea fricoşi şi laşi pentru a-l privi şi a ne vedea chipul”). Altfel spus, Mark Tkaciuk „este un produs prin excelenţă al industriei cultural-politice” a RM. Or, miturile trebuiesc deconstruite tocmai prin coborîrea lor în realitatea imediată.
Excelenta analiză pe text a lui Vladimir Beşleagă, cu răsturnarea de perspectivă în final: nu autorul îi dăruieşte cititorului său (foarte exigent!) volumul proaspăt apărut, ci acesta din urmă îi înmînează lui Vasile Ernu cartea înnegrită de notiţele sale pe marginea textului; memorabila formulă a lui Oleg Pamfil („periuţă de dinţi pentru creier”); cancanurile verbale ale autorului; oferta (Ernu: „Daţi-mi orice mit şi-l deconstruiesc în 3 luni de zile!”) şi cererea (o voce din sală: „Cît face să deconstruiţi Mitul – ştim cu toţii care – pentru bunică-mea?”), nici nu am observat cum a trecut o oră şi mai bine. Godot n-a mai venit; Serebrian s-a rotit o oră deasupra Chişinăului, apoi cursa Tarom a făcut cale-ntoarsă spre Bucureşti, ceaţa împiedicînd avionul să aterizeze. Deja după lansare, aveam să aflu că şi Tkaciuk se afla în aeroportul din Chişinău, aşteptînd pe cineva de la Viena. Era 19.30 şi nimeni nu se mai grăbea nicăieri – baia de mulţime a lui Vasile Ernu nu s-a transformat, aşa cum îşi dorise aurorul, într-un duş scoţian.
La ieşire vorbeau doi tineri: „Vezi, dacă tot spui că Mark Tkaciuk nu există, el chiar ia (Sic!!!) şi nu există!”, zise primul; „Şi atunci, de ce n-am spus asta timp de 8 ani de zile?”, a venit replica celuilalt. I-am lăsat în prag, sigur că-n cele din urmă se vor descurca – aveau în mîini cîte o „periuţă de dinţi pentru creier”…
Şi încă: dacă tot atrag atîta lume sperietorile de ieri, mă gîndesc să-l chem pentru seara de poezie a revistei Clipa de joia aceasta pe Victor Stepaniuc, cel care se temea că, acordîndu-le burse copiilor basarabeni, România ne fură viitorul.
Volumul „Ultimii eretici ai imperiului” lansat la Librăria din Centru
Vasile Ernu18.11.2009 / Europa libera
O lansare de carte cu poveste.
Aseară a fost lansată cartea Ultimii eretici ai Imperiului al cărei autor este scriitorul Vasile Ernu. Evenimentul a avut loc la Librăria din Centru şi a adunat oameni de cultură, scriitori, profesori, studenţi şi iubitori ai literaturii, printre ei si Dumitru Crudu.
Prezenţa lui Mark Tkaciuk la lansarea cărţii lui Vasile Ernu, „Ultimii eretici ai imperiului” era dată ca şi sigură cu cîteva săptămîni înainte ca evenimentul să aibă loc. Fiind anunţată cu surle şi trîmbiţe, devenise peste noapte un subiect monden întors pe toate feţele. Pe bloguri, pe site-uri, pe facebook răsunaseră destule voci nemulţumite că autorul l-a invitat la prezentarea cărţii sale pe unul dintre liderii partidului comunist din Republica Moldova. Ba chiar mai mult decît atît, în semn de protest faţă de iniţiativa lui Vasile Ernu, unii dintre intelectualii de seamă ai urbei au refuzat să vină la lansare şi şi-au exprimat public iritarea, că adică la ce bun şi cu ce scop l-a chemat autorul la lansarea unei cărţi publicate în România pe unul dintre cei mai inflexibili şi mai românofobi, în opinia acestora, fruntaşi comunişti.
În acelaşi timp, la ora cînd trebuia să înceapă lansarea, Libăria din Centru se dovedise a fi neîncăpătoare. Era atît de multă lume încît nu aveai unde arunca un ac. Erau mai mulţi oameni decît cărţi în librărie şi, nu este exclus, că unii dintre cei prezenţi să fi venit chiar pentru Mark Tkaciuk. Dar posibil că nu, deoarece nimeni nu a plecat atunci cînd controversatul om politic aşa şi nu a mai apărut. Iar coada lungă de cumpărători care aşteptau răbdători cu cartea în mînă un autograf zicea clar pentru cine venise cea mai mare parte din public. Adică venise pentru Vasile Ernu.
Cu toate acestea, mulţi şi-au săltat sprîncenele întrebîndu-se, totuşi, oare chiar autorul l-a chemat pe Mark Tkaciuk la eveniment sau tot ce s-a întîmplat a fost pur şi simplu un element al unei strategii perfecte pentru a crea vîlvă în jurul cărţii sale şi pentru a o vinde mai bine. Dacă ăsta a fost scopul, atunci Vasile l-a atins cu brio.
Pe de altă parte, autorul l-a chemat pentru a demonstra, aşa cum s-a exprimat chiar el în timpul lansării, că Mark Tkaciuk nu există. Adică, afirmase ieri Vasile Ernu, cel împotriva căruia ar trebui să lupte intelectualii se află chiar în capetele acestora.
Vasile Ernu alături de Emilian Galaicu Păun
Dacă am lua-o de bună această explicaţie, atunci aceasta ne-ar putea apropia şi mai mult de conţinutul cărţii sale. Căci, în afară de Mark Tkaciuk la lansare urma să mai vină şi Oleg Serebrean, un reprezentant de marcă al dreptei. Adică, extremele urmau să se întîlnească şi să se confrunte. Aşa cum se întîmplă şi în cartea sa: Ultimii Eretici ai imperiului. Altfel spus, Vasile Ernu ne-a deconspirat esenţa cărţii sale înainte s-o deschidem şi s-o citim.
si iata si coperta 4 interior + ultima pagina a volumului pe care l/am primit de la Besleaga. Este si o ecuatie unde omul calculeaza orele petrecute citind aceasta carte. Notitele din interior sint fascinante… e notat si insemnat peste tot si in toate formele posibili se imposibile….
keep looking »