Vasile Ernu

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea BR Anna Ahmatova

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea
Anna Ahmatova
blog

‘Sectanţii’ lui Vasile Ernu. O privire din interior

 de Mihai Ciucă / Ştiripesurse: 18/11/2016

11187152_599168236887176_6170283424107177_oLa momentul scrierii acestor rânduri, deja a fost lansat cel de-al doilea volum din trilogia marginalilor lui Vasile Ernu, scriitorul care a făcut valuri în ultimul an cu Sectanții lui. Am urmărit cu mare interes recenziile apărute până acum, multe, diverse și interesante, sperând că va apare și una scrisă de un insider, un „sectant autentic”, dispus să scoată penița «out of the box» și să profite de mingea aflată la fileu. N-am observat niciun demers vizibil în acest sens și, fiindcă atenția se mută inevitabil spre Bandiți, care reprezintă tema și titlul celei de-a doua părți a trilogiei, m-am gândit să-mi încerc eu norocul. Mai întâi, ca un disclaimer, vreau să precizez că nu-l cunosc personal pe Vasile Ernu. Vasea, așa cum îl alintă prietenii apropiați, este bun prieten cu câțiva buni prieteni de-ai mei și, prin extensie, se află în lista amicilor mei de pe Facebook. Asta mi-a permis să-l observ și, cred eu, chiar să-l înțeleg un pic. Mai ales că provenim dintr-un mediu similar, prin asta înțelegând inclusiv faptul că bunicii mei materni, împreună cu mama mea, basarabeni fiind, au ales să se retragă strategic din calea Armatei Roșii, în România anului 1944. Nu m-aș încadra în categoria „unchilor” lui din România, dar e loc de una a „verilor”, unde cred că aș corespunde. În cele două decenii cât am trăit alături de ei, bunicii mi-au demonstrat un profund sentiment al unei duble pribegii, cunoscute și de Vasile Ernu, lucru trădat de afinitatea lui față de Wayfaring Stranger, pe care nici nu încearcă să o ascundă. Spre deosebire de un outsider, atras de exotismul subiectului acestei cărți, un insider ca mine nu este interesat doar de cele scrise de autor. Un insider este interesat, în egală măsură, și de lucrurile pe care el nu le-a spus, dar care pot fi o cheie hermeneutică pentru lectura cărții. În plus, cei care caută o simplă recenzie, se pot opri aici, fiindcă demersul meu se vrea, în egală măsură nu doar o critică onestă, ci și o lărgire a cadrului, cât și un remember necesar fiilor risipitori.

După câteva precizări sumare, folositoare cititorului nefamiliar cu tema, chiar înainte de prolog, cartea Sectanții cuprinde o cronologie, având ca origine anul morții lui Iosif Rabinovici. Urmează pogromul din Chișinău, revoluția bolșevică, precum și un fir roșu care urmărește persecuția și prigoana îndreptată împotriva minorităților religioase, atât în România, cât și în URSS, care se estompează abia odată cu perestroika și cu revoluția română. Cronologia lui Ernu este de fapt o pseudo-cronologie. Fiindcă, pentru a înțelege cu adevărat talmeș-balmeșul sectar din Bugeac și, prin extensie, din tot spațiul ex-sovietic, o cronologie autentică trebuie să pornească măcar de la Revoluția Franceză, de la Napoleon Bonaparte și războaiele lui, precum și de la țarina nemțoaică, Caterina a II-a și de la succesorul ei, cuviosul țar Alexandru I-ul.

Sigur, Vasile Ernu nu a intenționat a scrie o lucrare științifică despre geneza sectarismului din Bugeac și, cu toate că mulți dintre cei care s-au aplecat asupra acestei cărți i-au găsit valențe prețioase din punct de vedere etnologic, sociologic și antropologic, nu aceasta a fost menirea lucrării. Sigur, ineditul temei, prețiozitatea ei și aromele (auto)biografice, au încântat pe mulți. Similară până la un punct unui clișeu de-al lui Costică Acsinte, cel care, fără intenție, a salvat fragmente din imaginea unei lumi care nu mai există, lucrarea Sectanții este mai degrabă un selfie, marca Ernu, prin care vedem doar ce vrea el să vedem, dintr-un subiect infinit mai profund, acest selfie nefiind suficient de panoramic pentru a ne permite să-l „citim” cu adevărat pe Ernu, sau backgroundul (lui) sectar. Așa cum, deși „născut în URSS”, Ernu nu este un Homo Sovieticus, după tiparul lui Aleksandr Zinovyev și, chiar dacă este în mod clar un intelectual de stânga, el nu este un bolșevic, cum îl acuză pe nedrept unii și alții, tot așa, cu toate că i-a ieșit un selfie genial cu Sectanții, ar fi total greșit să-l judecăm doar după această imagine. Fiindcă, cu toate că îi place să ofere indicii, Ernu nu vrea cu adevărat „să-l citim” ci doar să ne sensibilizăm, păstrând în rest un control strict, mai securizat decât serverul de mail al lui Hillary. Fără a dori să dea detalii identitare, Ernu a vrut să atragă atenția asupra unui subiect ignorat, a unor oameni marginalizați, care dețin un know-how specific, pe care el îl consideră valoros, fapt care i-a reușit, privind la cantitatea și calitatea recenziilor.

Istoria sectanților lui începe cu aciuarea în Ismail a ardeleanului Culachi, nimerit aici într-un melting pot nu doar etnic ci și spiritual, cu accente adesea tragice, cum a fost „freamătul apocaliptic” generat de refuzul familiei Kovaliov de a se înregimenta în această lume, când li s-a cerut să accepte emiterea unui simplu act de identitate. Episodul i-a provocat, inevitabil, întrebări existențiale și, negăsindu-le răspuns, Culachi s-a îndreptat cu fața la Biblie. Răspunsurile au venit, fără să ne mirăm, nu din mersul mai des la biserica ortodoxă, unde „totul i se părea confuz, vag și mort”, cu o frazeologie repetitivă, lipsită de conținut, și unde oamenii „nu aveau niciun Dumnezeu”, când îi compara cu familia Kovaliov, care a ales să-și înmormânteze membrii de vii. Răspunsurile n-au venit nici din cărțile religioase în limba rusă, pe care le-a cumpărat, nici măcar din Biblia germană primită de la un pastor. Răspunsurile au venit din timpul petrecut în coloniile germane basarabene, în bisericile lor, interacționând cu diverși prieteni și cu pastorul evanghelic. Nu se știe cum, acolo a avut loc un declic, „s-a întâmplat ceva care a făcut din Culachi un alt om”, determinându-l să adopte pentru el și familia lui un tipar spiritual „străin”, care însă s-a dovedit atât de prețios, încât tăvălugul și toate urgiile secolului XX, desele schimbări ale stăpânirii și persecuțiile atroce, n-au reușit să determine comunitatea descendenților lui Culachi să se abată de la Cale. Cu alte cuvinte, Culachi a găsit și el, asemenea Kovaliovilor, un scop suficient de mare, nu doar pentru a trăi ci și pentru a muri. Spre deosebire de Kovaliovi însă, pe lângă un devotament comparabil, Culachi a primit de la germani și a lăsat mai departe urmașilor săi, o cheie hermeneutică superioară celei deținute de bespopovțî, de folos pentru a înțelege că, deși sunt chemați să nu aparțină lumii, mandatul lor era de a trăi până la capăt în ea, ca niște pribegi, chiar dacă cei mai mulți n-au ieșit vreodată din județul lor. Și tot de la germani, grupul lor a moștenit numele inițial de stundiști, acesta nefiind o poreclă de la autohtoni, așa cum s-a transmis eronat, peste generații.

Cine au fost stundiștii? Cu riscul unei paranteze ample, trebuie să privim la adevărata cronologie. Iluminismul și Revoluția Franceză au schimbat radical, nu doar Europa ci și creștinismul apusean. Afectat, mare parte a clerului luteran german a făcut un pas uriaș spre teologia liberală, intervenind un clivaj profund între credincioșii de rând și titularii amvoanelor. Spener și Zinzendorf, fondatori ai mișcării pietiste, introduseseră deja de mult conceptul de Ecclesiola in Ecclesia. Nevrând a încuraja dezertarea din biserici, liderii pietiști și-au învățat oamenii să se hrănească spiritual în grupuri mici, adunate în case. Aceste întruniri periodice, cu durata de o oră, de unde și denumirea stundismului, erau informale, dar supuse rigorii germane. Conținând studiu biblic, intonare de imnuri și rugăciune, au devenit o formă preferată de subzistență spirituală, ba chiar de progres spiritual, pentru mii de oameni, învățați astfel să aplice un principiu de bază al Reformei, anume preoția universală. Pe de altă parte, țarina nemțoaică a Rusiei, Caterina a II-a, vrând să civilizeze vastele teritorii de la Nordul Mării Negre, cucerite de la otomani, și-a invitat conaționalii să le colonizeze, rezultând astfel sute de oaze ale civilizației. Imediat după cucerirea Basarabiei, Alexandru I a făcut același lucru, vizând în mod special Bugeacul, rămas aproape pustiu. Europa era secătuită de războaiele declanșate de Napoleon, pe care pietiștii germani îl numeau pe față Antihrist. În acel cadru dominat de distrugere, război, moarte, molime și sărăcie, curentele chiliaste făceau ravagii, propovăduind iminența sfârșitului lumii, găsind un teren fertil în mediile pietiste. A existat atunci un moment unic al istoriei, când germanii pietiști se uitau cu admirație la evlaviosul Alexandru I, văzut drept apărătorul lui Hristos. Convinși de iminența vremurilor apocaliptice, chiliaștii ar fi dorit să-i prindă sfârșitul lumii departe de Sodoma și Gomora occidentală, la Ierusalim, deziderat imposibil, Țara Sfântă fiind sub stăpânire turcească. Așa că s-au orientat spre al doilea loc de dorit, muntele Ararat, acolo unde arca lui Noe a atins uscatul, după potopul biblic. Mii de pietiști și mileniști s-au îmbarcat pe cutiile din Ulm, ambarcațiuni de unică folosință, destinate a-i aduce pe Dunăre, până la Ismail, răspunzând favorabil chemării țarului. Alți germani, care colonizaseră ducatul Varșoviei și nu mai erau bine primiți acolo, au plecat și ei la drum cu căruțele, în convoaie. Condițiile neprielnice au favorizat epidemii care i-au decimat, jumătate pierind până la destinație. Demoralizați și slăbiți, mulți mileniști au renunțat la Ararat, și, împreună cu alți pietiști au fondat majoritatea coloniilor basarabene. Viața lor spirituală a fost inițial un dezastru. Însă, în 1824, într-o colonie din zona Odesei, a venit un pastor pietist german, Johannes Bonekemper. Acesta a promovat intens practicile stundiste, activând acele Ecclesiola in Ecclesia. Stundismul i-a revigorat spiritual pe coloniști și echilibrul spiritual s-a transpus în cel material. De la germani, cu toată opoziția Sf. Sinod de la Sankt-Petersburg, stundismul a migrat către ruși și ucraineni. Și către Culachi, unul dintre puținii români din Bugeac care știa carte.

Tot Alexandru I a inclus Basarabia în zona numită de anglo saxoni The Pale of Settlement sau certa osedlosti, de ruși. Aceasta era zona răsăriteană a Imperiului, singura în care bunica lui, Caterina a II-a, le-a dat evreilor drept de reședință. Așa se explică creșterea masivă a ponderii populației evreiești în Basarabia, după anexarea din 1812. Înghesuiți în această zonă, evreii au devenit rapid foarte nepopulari. Preocupat de mântuirea neamului său, Rabinovici s-a dus la Ierusalim ca să investigheze de fapt posibilitatea formării unor colonii cu evrei din Basarabia. Văzând situația jalnică a evreilor din Țara Sfântă, a înțeles că planul nu era viabil. Vizita n-a fost degeaba. Căutând soluții pentru mântuirea altora, pe Muntele Măslinilor a fost mântuit el însuși, fiind găsit de Mesia, asemenea lui Saul pe drumul Damascului. Întors acasă transformat, el a început să predice conaționalilor săi că mântuirea nu se găsea în Palestina, nici altundeva, ea fiind disponibilă oricui, acolo unde se afla, prin acceptarea lui Iisus, Mesia. Vestea convertirii lui a cutremurat, nu doar pe evreii din toată Rusia, unde Rabinovici era bine cunoscut, ci și toată lumea protestantă, de factură dispensaționalistă, care aștepta convertirea evreilor ca un semn critic înainte de sfârșitul lumii. Organizații protestante importante, atât britanice, cât și germane, ba chiar și americane, l-au susținut financiar pe Rabinovici să lucreze cu evreii din Basarabia și Rusia. Până la el mai fuseseră evrei convertiți la creștinism, care au devenit luterani, catolici, baptiști, ba chiar și ortodocși. Rabinovici a fost însă unic, nevrând ca evreii să îmbrățișeze o denominațiune creștină. În opinia lui, evreii trebuiau să rămână evrei, dar să-L accepte pe Isus ca Mesia și învățătura Lui. Ucenicii săi țineau Sabatul și respectau Legea. Unii dintre evrei au primit mesajul lui, printre aceștia fiind inclusiv cizmarul Abraam Moskovici, care avea o fată cu nume de uragan, Katrina. Cea de care s-a îndrăgostit Culachi.

Conform lui Ernu, acest Moskovici a dus mai departe învățătura lui Rabinovici, devenind mai papă decât papa. Dacă Rabinovici considera în regulă creștinismul în formele practicate de neevrei, atâta timp cât asigura o transpunere echilibrată a învățăturilor Nou Testamentale, cizmarul Moskovici susținea că „religia creştină, în felul cum e promovată de marile biserici creştine, este de fapt o erezie a iudaismului, iar iudaismul, la rîndul lui, este o credinţă ce nu a fost dusă pînă la capăt.” În opinia lui, problemele lumii ar dispare doar dacă „evreii vor deveni creştini şi creştinii evrei”, lucru care era o inovație față de învățătura lui Rabinovici. Nu știm dacă Rabinovici era la curent cu evoluția doctrinară a discipolului său din Bolgrad. Știm însă că teologi de renume s-au întâlnit cu el, înainte de a-și da acceptul să gireze mișcarea lui, pentru a verifica faptul că el se baza exclusiv pe doctrina mântuirii prin credința în Isus și nu pe faptele Legii. Printre aceștia a fost cunoscutul ebraist Franz Delitzsch, unul dintre cei mai înfocați suporteri ai lui Rabinovici. Cu toții au notat că Rabinovici nu avea nicio problemă să facă ceai la samovar de Sabat sau alte lucruri de acest gen, considerând că păstrarea ebraității ținea strict de identitatea națională și era menită a ține ușa deschisă față de evreii mozaici. Rabinovici nu considera incompletă teologia protestantă, el doar acuza faptul că un evreu convertit la protestantism devenea neevreu în ochii celorlalți, pierzându-și puterea de mărturie în fața conaționalilor lui.

Cert este că intersecția dintre stundistul Culachi și evreul mesianic Moskovici, pecetluită de căsătoria primului cu fiica celuilalt, a condus la formarea unui sincretism spiritual, „un amestec straniu între credinţa neclintită, dîrzenia şi revolta radicală a rasolnicilor, etica puritanistă şi rigoarea evanghelicilor germani şi ceva din nebunia mistică şi aventura iudaică ale evreilor mesianici.” Rabinovici a murit în 1899 și comunitatea evreilor mesianici din Chișinău s-a dezintegrat total. Dar în Bugeac a apucat să se nască o nouă comunitate, care celebra atât sărbătorile creștine, cât și pe cele iudaice. În memoria familiei s-a transmis legenda că străbunicul Culachi a fondat o sectă „care avea să se extindă pe cuprinsul întregului imperiu şi să influenţeze o mulţime de alte grupuri religioase”. Foarte puțin probabil acest lucru. Mai degrabă, Culachi s-a aciuat împreună cu ai lui de vreo altă grupare, cum ar fi Noul Israel, înființată prin 1890 la Voronej și al cărei lider marcant a fost Vasili Semenovici Lubkov sau de vreo altă grupare similară. Acestea nu aveau nicio legătură cu Rabinovici și Israeliții Noului Legământ, mișcare care n-a supraviețuit decesului fondatorului.

Cât, cum și în ce direcții s-a dezvoltat această comunitate intră pe plan secundar în economia cărții lui Ernu. Probabil și mărturiile din perioada tulbure a primelor două decenii ale secolului XX sunt sărace. Pogromul din Chișinău, războiul ruso-japonez, mișcările revoluționare, prima conflagrație mondială și, mai ales, revoluția bolșevică, au complicat viața comunității sectante a lui Culachi. Detaliile, de înțeles, sunt puține, dar de neînțeles este tratamentul prietenos acordat de Vasile Ernu, tributar pesemne legendelor familiei, unui „om deosebit, Vladimir Dmitrievici Bonci-Burevici”, al cărui nume corect este de fapt Bruevici, „un apropiat al comunității noastre”. Singurii de care aceasta a fost cu adevărat apropiat au fost Lenin, cu care a fost vecin de birou și Stalin, căruia îi declara în 1937 în timpul epurărilor sângeroase, că, dacă proprii lui copii ar greși față de partid, el i-ar aduce personal să fie pedepsiți (a se citi «executați»). Portretizat în mod naiv drept un avocat al sectelor și marginalilor, un etnolog și un antropolog modern, interesat de un soi de „antropologie politică, socială și economică a comunității noastre”, despre care Culachi spunea că „e unul de-al nostru rătăcit printre niște nebuni”, Bonci-Bruevici a fost un lup în blană de oaie. Iată că, pe lângă o sumedenie de calități și puncte tari, Culachi și-a avut propriul călcâi de teapa lui Ahile. A uitat prea ușor două lecții fundamentale. Mai întâi cea primită de la Kovaliovi, că nu trebuie să lași lumea să te cunoască și să te controleze, apoi cea de la Isus, care-și definea Împărăția ca nefiind din lumea aceasta. Astfel a acceptat relația toxică cu bolșevicii, inițial prin acceptarea ca unul dintre liderii comunității să corespondeze cu Bonci-Bruevici, permițându-i acestuia să-i radiografieze în detaliu. Apoi, acceptând darul otrăvit al regimului bolșevic, de a forma un soviet sectant prin care să-și administreze propria comună. Dezamăgirea bănuiesc că a fost cruntă.

Provenit dintr-o familie de boiernași scăpătați, Bonci-Bruevici a intrat de tânăr în anturajul lui Lenin, pe vremea când liderul bolșevic se afișa drept apărător al democrației, luând poziție în favoarea grupărilor marginalizate. Fiindcă bolșevicii sesizaseră că țarul și biserica pravoslavnică se susțineau reciproc, s-au erijat în apărătorii sectanților, doar pentru a lovi în ortodoxie. În realitate, ei îi urau în egală măsură și pe unii și pe ceilalți. În plasa întinsă abil de Bonci-Bruevici au căzut liderii mai tuturor grupărilor minoritare. Inclusiv Vasile Gurievici Pavlov, conducătorul aprig persecutatei Uniuni Baptiste din Rusia, care fusese deportat pentru două „mandate” la Orenburg, vreme de 8 ani și întemnițat de alte zeci de ori, s-a deschis în fața lui, oferindu-i muniție pentru războiul pe care urma să-l declanșeze. Datele adunate de Bonci-Bruevici au fost folosite ulterior de bolșevici pentru a face strategii personalizate de ștrangulare a vieții fiecărui grup religios.

Bonci-Bruevici a avut mâinile pătate cu foarte mult sânge, fiind unul dintre fondatorii CEKA. În perioada 1917-1920, el a fost președinte al Comitetului Comisarilor Poporului, organism care a declanșat în 1918 Teroarea Roșie. În paralel cu alte însărcinări, în ultimii ani de viață ai lui Lenin, Bonci-Bruevici i-a fost acestuia secretar personal, cei doi având birourile învecinate. În ultimii săi 10 ani de viață, între 1945-1955, Bonci-Bruevici a fost directorul Muzeului de Istorie a Religiilor și Ateismului din Leningrad. Pe scurt, acest om a fost unul dintre cei mai ticăloși bolșevici și e o mare naivitate să-l creditezi drept prieten al sectanților. Cu doi ani înainte de moarte, el îi scria lui Hrușciov: „Sarcinile de luptă cu grupările religioase supraviețuitoare nu au dispărut. Pentru a ne eficientiza propaganda, trebuie să continuăm a le studia în mod științific.” (F. Corley, Religion in the Soviet Union: an Archival Reader. Basingstoke, Macmillan, 1996, p. 186.) „Prietenul sectanților” de fapt voia să-i nimicească. Este ironic cum, mai toate grupurile religioase, i-au oferit informații, vulnerabilizându-se, în timp ce el a devenit vârful de lance al ateismului bolșevic. Tot așa este ironic că unii nici acum n-au realizat cum s-au autosabotat. Se pare că istoria povestită de cel vânat trebuie completată de observatorii de pe margine! În ciuda unor omisiuni voite sau nu, precum și ale unor aprecieri aproximative, cert este că Ernu are talentul unui povestitor, amintind cumva de hâtrul Creangă. Prin analogie, Humuleștii lui sunt reprezentați de Bugeac, doar că Scufița Roșie nici măcar în erată nu pare a fi aflat că a fost mâncată de lup.

Cartea lui Ernu are o seamă de trăsături aparte. Pe de-o parte, te invită să cunoști dedesubturile unei grupări marginale, cu detalii savuroase despre geneza și evoluția ei, împachetate frumos la un loc cu multe amintiri de familie, unele chiar personale. În același timp, când crezi că ai ridicat vălul, te trezești că ți-a fost lăsată deliberat o pâclă intermediară, pentru a estompa anumite detalii, care se cer securizate sau poate mistificate. E lesne de înțeles de pildă, cum de secta din Bugeac, ai căror membri, fără a ieși în viața lor din județ, au avut și pașaport rusesc, și românesc, și sovietic și ucrainean. Dar e greu de înțeles totuși cum, în perioada interbelică, „ai noștri” au experimentat viața într-o „comună sectantă” numită Poarta raiului, aflată în paradisul sovietic. Probabil că, aburiți de revoluția bolșevică și de ademenirile prietenului Bonci-Bruevici, ei au plecat în exil, cum sugerează titlul unui capitol. Dar tot „ai noștri” au experimentat însă alienarea vremurilor legionare, sub stăpânirea românească, în același interbelic, în care persecuția lor a depășit, în mentalul colectiv, atât pe cea țaristă, cât și pe cea stalinistă. Pentru ei, România nu a fost Mare ci a fost mică, nu i-a îmbrățișat ci i-a exclus, reușind o exacerbare teribil de dureroasă a marginalizării lor, luându-le până și dreptul de a fi înmormântați cu și ca oamenii, fiind trimiși să-și îngroape morții în cimitirul de animale. Bătaia, suferința, închisoarea… toate se uită, dar așa ceva nu se poate uita. Nu ne îndoim că a fost rău sub legionari, doar că nu a fost cel mai rău. Cu riscul altei paranteze, trebuie spus că niciun drac nu l-a echivalat pe ober-procuratorul Pobedonosțev. Pe vremea lui, și-au găsit azil în România stundiști cărora le-a fost luată lumina ochilor cu fierul roșu. Alții au fost despărțiți, soț de soție, fiecare deportat în alt colț al imperiului, iar copiii lor numeroși, trimiși fiecare într-o mănăstire diferită, unde li s-au schimbat numele, făcând imposibilă reunificarea ulterioară a familiei. O cronologie a sectanților din acest spațiu cultural și istoric nu poate ignora ticăloșiile acelei perioade, nu fiindcă am face apologia legionarilor.

Singura explicație că „ai noștri” au fost simultan și în Bugeac și în URSS, în perioada interbelică, este aceea că Ernu îmbrățișează deja, într-un ecumenism generos, nu doar gruparea lui Culachi, ci toate grupările sectare din întreg spațiul ex-sovietic. Molocani, duhobori, stundiști, Noul Israel, baptiști, staroveri, scopți, săltăreți și alții cu care a fost „bun prieten” Bonci-Bruevici, ale căror experiențe de marginali erau comune cu cele experimentate de ai lui. Fiindcă Culachi nu este decât un pretext frumos de introducere în lumea necunoscută, extrem de exotică a categoriei marginale a sectanților, de toate tipurile și culorile. Mai greu de depistat devine momentul în care Ernu trece de la particular la general, prin salturile frecvente între cele două planuri, tehnică împrumutată de la Iisus, Cel care le vorbea intercalat ucenicilor Săi, atât despre distrugerea Ierusalimului cât și despre zilele din urmă, lăsându-i până azi să dezbată unde se sfârșește una și începe cealaltă. Măcar atât și tot a învățat ceva de la sectanții lui scriitorul de azi.

O tradiție a familiei le cerea să aibe ușa deschisă pentru oricine, „de la evrei mesianici, la molocani ruși din Azerbaidjam, la uzbeci adventiști, la feodoriți siberieni, de la penticostali ucraineni la iakuți mormoni”, o adevărată „faună” sectantă, cum o definește Ernu. Nu mai conta ce doctrină aveau și cum se relaționau la divinitate. Neamțul Frank își folosea Biblia cu o logică nu prea departe de hermeneutica ghicitului în cărți și în zaț de cafea, până când nu a mai priceput nimic, dând vina pe Dumnezeu care, chipurile, spunea el „a obosit să mai vorbească pe înţelesul meu”. Feodoriții în schimb aveau fixația „sfârșitului veacului” și veacul lor a trecut, lăsându-i în urmă, din ei rămânând doar colbul. Se prea poate ca ai lui Culachi să fi pierdut busola, tocmai din această solidaritate de breaslă lesne de înțeles.

Trecură anii războiului, foametei și stalinismului și, pe când lucrurile păreau mai bine, Leviatanul întruchipat de statul sovietic, beneficiind de know-how-ul oferit cândva pe tavă lui Bonci-Bruevici, a trimis comunității o „scrisoare instructivă”, cu condiții nu doar inacceptabile, ci și aberante. Asemenea scrisori instructive au primit toate comunitățile religioase prin 1960-1961. Peste tot, acestea au produs schisme, unii acceptând condițiile grele impuse, înregistrându-se legal, alții respingându-le, devenind „neînregistrați” și împânzind pușcăriile. Comunitatea întemeiată de Culachi a avut, după câteva sinoade, o reacție oarecum similară: unii au ales să activeze în ilegalitate, dar cei mai mulți au decis să ignore scrisoarea, fără a se opune fățiș statului. Ilegaliștii au dat naștere celei mai uimitoare formă de rezistență contra puterii bolșevice, organizând rețele de trafic de Biblii, tipografii clandestine și o organizație pentru ajutorarea familiilor celor închiși pentru credință. În ciuda persecuțiilor aprige, ei au traversat perioada comunistă biruitori. Statul care le lua chiar și libertatea și viața, nu le putea lua sufletul. Au trăit ca niște eroi și au făcut fapte de vitejie pe care nu le-a cântat nimeni și nicio istorie oficială nu le cuprinde, fiindcă tot sectanți au rămas. Ce le-a venit de hac a fost libertatea, consumerismul, dar acesta e alt subiect deja.

Cu o detentă de invidiat, Ernu mută intriga dincoace de Prut, unde dintrodată este înconjurat de o sumedenie de „unchi” care au scris istoria sectanților români, a „pocăiților” cum li se spune pe meleagurile noastre, sau a cultelor evanghelice, cum se legitimează astăzi. Deși istoria a curs diferit aici, există suficiente similitudini dar și deosebiri marcante. Acești „unchi” au condus lupta pentru obținerea de libertăți religioase, după anul 1970, și, în timp ce alții „rezistau prin cultură” cum remarcă ironic autorul, aceștia și-au pus pielea la saramură, înaintând memorii îndrăznețe la Ceaușescu și informând Occidentul cu privire la lipsa de drepturi a creștinilor români, în momente cheie, precum acela când România își negocia înoirea „clauzei națiunii celei mai favorizate”. Tot „unchii” lui Ernu au fost cei implicații în studii subterane cu „navigatorii” americani, veniți să facă ucenici, care la rândul lor se multiplicau, relizându-se o rețea underground extrem de eficientă, cu impact în mediile studențești și nu numai. Prin oamenii din sfera lor a învățat că, „dacă anticomunismul tău te împiedică să-i iubeşti pe comunişti, atunci ţi-ai ratat chemarea de creştin” și alte lucruri scandalizante de același gen. Și mai uimitor în narațiunea erniană este faptul că, la un moment dat redă istoria unui „unchi” povestind la persoana întâi, cititorul neavizat putând crede că e vorba de chiar trăirile lui Ernu.

Viața marginală de sectant nu era simplă. Dacă erai bun în meseria ta, Leviatanul te ispitea cu o slujbă mai bună, pentru care trebuia să te faci membru de partid. Lucru inadmisibil, fiindcă sectanții nu acceptau să jure strâmb și ei nici măcar tinerii nu-i lăsau să se facă comsomoliști. Când toată lumea lua o găleată de produse acasă, după ziua de muncă la colhoz, sectantul pleca cu mâna goală, fiindcă el nu lua din ce nu era al lui. „Nicio faptă bună nu se lasă nepedepsită” explică Ernu, denunțând represaliile îndurate. Dar marginalii privesc lumea „nu din perspectiva ofertelor, a libertăților, ci a interdicțiilor” și acest lucru le-a permis rezultate marcante. El nu a realizat însă că și această strategie era un compromis cu Leviatanul.

Ultima parte a cărții este cea în care aflăm detalii intime, personale, despre abuzurile emoționale și psihice, executate de școală asupra copiilor „sectanților”, lucru larg răspândit și în școlile dincoace de Prut. Deși majoritatea lor erau foarte buni la învățătură, deși nu ieșeau în evidență prin neascultare și fapte rele, de timpuriu arătau ca mieii în mijlocul lupilor, fiind atacați nu doar de profesori, care trebuiau să interpreteze partitura de la centru, ci și răutății celorlalți copii, deveniți instrumente de tortură emoțională în lupta contra obscurantismului. Îl vedem pe elevul Ernu, încă din clasa I scos în față, pus să interpreteze un imn creștin în limba germană, de tovarășa Tamara Chirilovna, o postură prin care se urmărea clar stigmatizarea lui. Îl vedem tot pe el, cunoscut mai târziu ca un cititor avid de cărți și ziare, forțat să se aboneze la publicații de propagandă ateistă. „Nu înţelegeam foarte clar ce mi se întîmplă, însă simţeam profund cum se nasc nişte sentimente care aveau să mă urmărească ani de zile şi pe care nu le voi uita niciodată. Am simţit şi am înţeles că sînt diferit, foarte diferit.” Și chiar dacă unele aptitudini speciale ale copiilor din familii sectante îi puneau în avantaj față de ceilalți, dându-le scurte momente de glorie, acestea nu estompau rănile produse în suflet de cei care trecuseră în anii de școală cu bocancii prin viața lor. Timpul nu a estompat durerea:

„În astfel de momente, cînd priveam lumea cumva de sus, cu o superioritate a celui diferit, chiar dacă minoritar şi fragil, cînd mă impuneam în faţa majorităţii, pe care în sinea mea o compătimeam, pentru că aşa fusesem educat, îmi aminteam totuşi de acel moment cînd, singur în faţa clasei, neputincios şi fără să fiu apărat de nimeni, cîntam într-o limbă ostilă tuturor: In meinem Herzen, Herzen, Herzen… Acele sentimente stranii aveau să mă bîntuie multă vreme, acel hău care se căsca între noi avea să fie un spaţiu prin care aveam să mă lupt să trec toată viaţa, în diverse forme… Eram doar un copil de sectant…”

Acest copil a crescut cu un picior într-o lume, unde totul era controlat, echilibrat și bine argumentat și cu celălalt în altă lume, care se deschidea contradictoriu înaintea lui. Mai întâi filmele și muzica, apoi icoanele și religia pravoslavnică, spectacolul nunților basarabene, la care privea de peste gard, dar neputând a lua parte. A apucat scufundarea URSS-ului și a lumii vechi, căreia îi este dispus să-i ierte multe păcate, fiindcă atunci satul din Bugeac avea librărie, cinema, bibliotecă și baie publică, lucruri care țin acum de trecut. Comunitățile care și-au găsit calea spre bunăstare, pornind de la restricțiile regimului, nu s-au descurcat la fel de bine cu libertatea. Emigrația și scăderea natalității le-au ruinat mai tare decât distrugerea infrastructurii. Cei care au răzbit vitregiilor și deselor schimbări de regim, care mai de care mai despotic, nu par a mai avea vitalitatea de a renaște din cenușa ultimului imperiu. Regretele există dar anacronic par a fi legate de inexistența librăriei, băii publice etc, care sunt pierderi efemere comparabile cu pierderile celor două războaie, ale terorii staliniste și / sau legionare, ale foametei etc, peste care comunitatea a trecut victorioasă, în ciuda stigmatelor, suferințelor și nedreptăților. Trăind în altă lume, autorul rămâne tributar lumii vechi, recunoscând acest lucru cu nonșalanță: „Pentru că atunci cînd facem în viaţă aceleaşi mici gesturi, fapte, prostii nevinovate sau vinovate am impresia că ei dorm noaptea liniştiţi, pe cînd eu mă frămînt fără încetare, ajungînd la insomnii.” Dar nu, nu „educația sectantă” este vinovată de treaba asta. Dedea Sașa, ultima relicvă a „generaţiei de sectanţi a tatălui”, e la fel de neajutorat și neancorat în realitate, în ciuda aparentei siguranțe afișate când afirmă „Noi toţi am murit şi vom muri fericiţi pentru că am trăit şi am văzut raiul pe care voi probabil nu-l veţi mai avea şi nu-l veţi înţelege niciodată.”

Anacronic spiritului evanghelic, unde binele și raiul se conjugă doar la viitor, poza lui Ernu ancorează binele într-un trecut dureros și îndepărtat. De aceea povestea are un final trist, amar. Actorii principali par a fi pierdut o moștenire importantă, singura care contează. De-a lungul generațiilor, au fost preocupați să transfere formele, utilizate uneori ca mijloace de rezistență împotriva Leviatanului, devenite la un moment dat mai prețioase decât fondul. Acesta, în proces, pe undeva le-a scăpat printre degete. Ca un outsider, dar în același timp ca un insider, am senzația puternică că „raiul” a fost pierdut când comunitatea deși propovăduia, ba chiar cânta starea de „străin și călător” a încetat de a o mai trăi. Probabil unii deveniseră fii risipitori, fără ca măcar să plece din sat și fără să iasă din comunitate. Fără doar și poate, există un răspuns, pe care Ernu încă nu l-a găsit, dar timpul nu e pierdut.

-
21 November, 2016
in: Blog, Cronici, Noutati, Presa   
Niciun comentariu

Comments

Leave a Reply