Saga nostalgică a sectanţilor lui Vasile Ernu (II) / de Paul Cernat
Observator cultural / Nr. 796 din 30.10.2015
Din monismul mesianic, de underground religios, Ernu va desprinde, „pedagogic“, un model de rezistenţă la adresa oricărei Puteri politice. Laicizîndu-şi, în adolescenţă, această mentalitate, el îi sublimează energiile în două direcţii principale: una literară, alta istorică. În primul caz, asumă reprezentarea scriitorului ca alteritate radicală (Gombrowicz: „fii permanent străin“). În a doua ipostază, tinde să răstoarne perspectiva oficială, „naţionalistă“ sau „imperială“, asupra istoriei, din unghiul ereticilor, marginalilor şi excluşilor. Şi o face nu ca un ideolog, ci ca un moralist ironic. Unul dintre primii săi învăţători e… bunicul matern („bunelul“), potrivit căruia „stalinismul a fost ultima epocă de aur a creştinismului“, cînd binele şi răul erau clar delimitate, iar adversarul – uşor de localizat: „Cînd nu vom mai putea alege grîul de neghină, atunci s-a terminat. Iar noi trebuie să ne folosim de acest privilegiu istoric. Dacă puterea sovietică ne bagă la puşcărie, ce înseamnă? Că ea face ce trebuie şi mai ales noi facem ce trebuie“.
rumânski = fascistî
Administraţia românească de extrema dreaptă („legionară“, în opinia lui Ernu), ar fi fost, prin comparaţie, „mult mai rea“, întrucît a ridicat împotriva sectanţilor întreaga societate/comunitate, tratîndu-i chiar mai crud decît pe izgoii evrei, ca trădători ai „sfintelor valori ale neamului şi ale adevăratei credinţe“; ea nu s-a mulţumit să atace numai ritualurile vieţii, ci şi pe cele mortuare: „Ei au fost primii şi ultimii, pînă acum, care ne-au interzis să ne îngropăm morţii, pentru că noi eram atît de degradaţi în ochii lor, încît spurcam pînă şi pămîntul în care îi îngropam“. Într-un comentariu din revista 22 („Puţin din mult. Sectanţii lui Vasile Ernu“), Mirel Bănică – afirmat şi ca un sociolog al fenomenului religios – formulează o obiecţie pertinentă: „Personal, întîlnesc aici o mare pro blemă de interpretare. În perioada statului naţional legionar, regiunea nu mai apar ţine României. În timpul campaniei din Est a lui Antonescu, iarăşi nu poate fi vor ba de o administraţie «legionară». Am avut încă o dată sentimentul că marele so ciolog francez M. Halbwachs, părintele so ciologiei memoriei, a avut sută la sută dreptate: nu ne amintim niciodată singuri, ci doar prin cadru de memorie – părinţi, bunici, manuale, filme, cărţi etc. Iarcadrele memoriale în care s-a for mat V.E., manuale şcolare în care ru mânski = fascistî s-au dovedit a fi mai pu ternice decît… decît ce oare, aici nu pot găsi cuvîntul potrivit. Cultivarea cu ori ce preţ a diferenţei, a «rupturii» […] se întoarce în acest caz şi asupra autorului, şi a cititorului“.
Într-adevăr, Ernu pare să confunde legionarii cu administraţia militară a regimului Ion Antonescu, dar nu înţeleg prea bine în ce fel „cultivarea cu orice preţ a diferenţei“ se întoarce „şi asupra autorului, şi asupra cititorului“. Deşi oferă un material de investigaţie bogat şi incitant, Sectanţii n-ar trebui judecată ca o carte de analiză istorică obiectivă. Un cu totul alt tip de ameninţare la adresa comunităţii „mesianice“ o reprezintă relativismul etic majoritar, fie că e vorba de „lunecosul bizantinism“ al ortodocşilor („atîta incompetenţă teologică cîtă am descoperit în mediul pravoslavnic nu am văzut nicăieri. Aici lipseşte un minim de educaţie religioasă. […] De predici şi alte rigori teologice, cu care orice copil sectant este obişnuit de mic, nici nu mai vorbesc“), sau, mai nou, de consumerismul capitalist care, aparent, „nu-ţi mai interzice nimic, ci numai îţi oferă“ şi căruia nu i te poţi opune, cîtă vreme tehnologia şi tentaţiile ei ajung să-ţi invadeze viaţa („Aceasta a fost cea mai grea luptă pe care am dus-o. Şi pe care, în definitiv, am pierdut-o“).
Cu asemenea judecăţi ne întîlnim şi în celelalte cărţi ale lui Ernu, căci, oricît de îmblînzită, de secularizată, „educaţia sectantă nu te părăseşte niciodată. Dar niciodată…“ Nimic „sectar“ însă în modul – extrem de mobil! – de a privi şi judeca diferenţa de orice fel. Autorul Sectanţilor practică o metodă a comparaţiei universale care răstoarnă şi destabilizează sistematic prejudecăţi înrădăcinate. Contribuţia sa la forjarea unei „noi istorii“ în spaţiul autohton e importantă mai ales prin curajul ei epistemic, chiar dacă aparţine unui nespecialist în materie.
Deschiderea memoriei
Cartea conţine, pe post de user‘s guide şi un mic glosar, o cronologie succintă a evenimentelor istorice „de la fondarea sectei“, fotografii de epocă şi arhivă personală. Două sînt personajele care dau tonul acestei saga la persoana întîi: primul e străbunicul Culachi, cu origine etnică incertă şi despre care „legenda spune că ar fi coborît din Ardeal“; stabilit în Bugeac (la Bolgrad), într-un spaţiu de frontieră multiplă, de o hibriditate etnică, lingvistică şi confesională deconcertantă, acest tînăr negustor preocupat de religie şi politică se va căsători cu frumoasa Katrina, fiica unui cizmar evreu, întemeind o familie de „israeliţi aiNoului Testament“; al doilea este Lev Davîdovici Rabinovici, „patriarhul evreilor mesianici“, cel care a încercat să schimbe soarta evreilor din Imperiu, să-i împace cu creştinii. Cunoaşterea lor va fi una mediată de amintirile „bunelului“ sau ale altor rude în vîrstă, dar şi de apelul la documente puţin cunoscute (spre exemplu: un vibrant necrolog legitimator al lui Vladimir Soloviov la moartea lui Lev Davîdovici şi un fragment consistent dintr-un „manual de rezistenţă“ – Rolul politic şi tactica sectelor –, publicat în 1935 de sectantul „trădător“ transnistrean F. M. Puţintev, devenit colaborator al lui Lunacearski, cu date despre lideri occidentali baptişti, ca Theodore Roosevelt sau Lloyd George, dar şi despre generalul chinez Chiang Kai-Shek, admis în secta metodiştilor, plus trimiteri la clasicii marxism-leninismului ş.a.).
Memoria personală se deschide, în cercuri concentrice, spre cea familială, apoi spre aceea comunitară, iar istoria comunităţii „mesianice“ se deschide, la rîndu-i, către o istorie a Bugeacului multietnic şi multiconfesional de la 1900, apoi către istoria Estului european, a Imperiului Ţarist, a Basarabiei româneşti, a Uniunii Sovietice şi, finalmente, a postsovietismului faţă cu globalizarea.
Dificil rezumabile, elementele de istorie comparată a sectelor şi comunităţilor religioase din România şi Rusia sub diverse regimuri, inclusiv istoria raporturilor cu grupările occidentale (luterane, neoprotestante ş.a.), sînt de un interes real, amplificat de apelul „folcloric“ la experienţa trăită. Un exemplu: vizitînd România socialistă, tatăl autorului trăieşte revelaţia unui „Bizanţ comunist rural“, care „s-a conservat foarte bine şi chiar a înflorit“, cu sute de biserici şi mînăstiri pline de oameni, în vreme ce, în URSS, unde Biserica a fost reprimată, abia erau 15 mănăstiri (faptul n-ar trebui să-i surprindă decît pe naivii captivi ai clişeelor anticomuniste: demolarea unor lăcaşe bucureştene de cult, în anii ’80, a avut legătură doar cu noile planuri urbanistice ale lui Ceauşescu, nu cu un program ateist de distrugere, iar bisericile construite atunci au fost mult mai numeroase).
Cu cîteva luni în urmă, pe CriticAtac,Florin Poenaru îi reproşa lui Ernu că, în loc să se delimiteze explicit de personajele sale „reacţionare“ (prea „scriitor“ fiind…), le dă prioritate absolută: „Fiind prea preocupat să dea glas personajelor sale, autorul nu mai găseşte loc şi pentru formularea unor rezerve critice la acest model sau măcar pentru exprimarea propriei experienţe de ruptură cu această comunitate. Astfel, nu devine deloc clar de ce o comunitate mică, ierarhică, rurală şi fanatică ar putea face pasul de la acest particularism feroce la universalism emancipator. […] Cele mai problematice pagini din carte sînt cele în care personajele oferă propria perspectivă asupra comunismului de tip sovietic: o folk theory asupra comunismului şi asupra puterii politice în cel mai bun caz. Cum practicile de rezistenţă ale sectei, precum şi simţul practic al acesteia par derivate din astfel de teorii, devine şi mai neclar de ce aceasta prezintă vreun minim caracter emancipator şi nu confirmă de fapt intenţia sovieticilor de a o desfiinţa, ca fiind reacţionară şi retrogradă. Toate acestea rămîn în aer deoarece autorul nu îşi asumă decît un rol de cronicar- povestitor-(auto)-memorialist şi nu intervine în naraţiune cu propria perspectivă“. Dincolo de misreading-ul tendenţios, problema merită o discuţie serioasă, mai ales că este invocată opinia unui colaborator lui Lenin (Vladimir Dimitrievici Bonci-Burelici), potrivit căruia puterea sovietică trebuie să urmeze exemplul sectelor pentru a-şi extinde autoritatea. Sfatul său n-a fost pus în practică. Stalin îi va arunca pe sectanţi în Gulag, iar Hrusciov şi Brejnev nu-i vor menaja nici ei pe aceşti „refuznici“ trăitori la marginea societăţii.
Explorator al unei lumi dispărute
Autorul Sectanţilor îmbină relatarea şi evocarea într-un stil fluid şi limpede, eficient şi cuceritor chiar prin lipsa de fason artistic. Volumul începe cu un Prolog plin de dramatism: moartea anunţată a tatălui, întoarcerea acasă şi dificultatea de a reasuma, cu ocazia înmormîntării, ritualurile comunităţii de provenienţă, marchează întîlnirea cu o identitate refulată ani de zile. Că această experienţă îl va fi modificat interior, în felul în care moartea mamei l-a transformat pe „progresistul“ Barthes într-un „antimodern“, e probabil. Ernu se înfăţişează ca eretic atît faţă de dreapta anticomunistă, cît şi faţă de stînga marxistă, neomarxistă sau leninistă. Amin – tirile din copilărie şi adolescenţă, figurile şi poveştile unor membri ai familiei (părinţii, unchii Culaie şi Ion), evocările retro despre muzică şi fabuloasa „fizgarmonie“ (un instrument de origine franco-germană, înrudit cu pianul şi orga), ca şi cele despre „ritualurile morţii“, jocurile copilăriei, rolul femeilor în comunitate şi alte elemente cotidiene sînt ale unui scriitor at his best. Un Vasile Ernu care „se întoarce acasă“, în propria memorie, dar şi în paradisul pierdut al unui Bugeac familiar, descris cu emoţie şi nostalgie. În ultimele pagini ale volumului îl întîlnim la Sulina, „o lume vintage, într-o stare profundă de degradare“, la „unchiul Saşa, ultimul reprezentant al generaţiei de sectanţi a tatălui“. Tonul crepuscular atinge tonuri sadoveniene: „Dacă ai însă ochi să vezi şi urechi să asculţi, nimic nu se compară cu starea de bine extraordinară pe care ţi-o dă Sulina. Un soi de melancolie şi nostalgie nu se ştie pentru ce. O lume dispărută, dar nemuzeificată şi încă vie. Poate pentru că e în contratimp cu tot ce se întîmplă în cultura occidentală, urbană. Acolo s-a oprit timpul. […] Nu vreau să idealizez nimic. E o experienţă personală, subiectivă şi intimă. […] Cît mai avem însă locuri, oaze de acest fel, e bine să le vizităm. Nu ca nişte turişti, ci mai degrabă ca nişte exploratori. Cine ştie ce putem găsi acolo? Cine ştie ce putem găsi în noi?“. Şi finalul poetic, circular, al unei cărţi neobişnuite: „Te întinzi în pat şi încerci să adormi, dar nu poţi. Te gîndeşti, te frămîntă poveştile auzite. Vrei să înţelegi, […] Oare ce-au trăit oamenii ăştia de sînt atît de fericiţi şi astăzi? Şi adormi fără să ai un răspuns…“.
Într-un articol apărut de curînd în revista Cultura („Vasile Ernu sau ultimul conservator“),Dan Neumann pune punctul pe „i“, vorbind despre un „om de stînga cu vădite simpatii pentru tradiţie şi lumea materială precapitalistă în care s-a găsit Bugeacul său natal cel puţin pînă în 1991. […] A te opune dregătorilor şi a nu te supune Puterii se găseşte în vocaţia revoluţionară a creştinismului încă de la începuturile sale. Drept pentru care socialistul Vasile Ernu e mai curînd un onest creştin conservator“. În privinţa „conservatorismului“ – nimic de zis – comentatori de varii orientări se află într-un relativ consens. Florin Poenaru conchide (corect) că „Vasile Ernu rămîne un trickster“, Mirel Bănică, remarcă finalmente, că acest „in cla sabil activist cultural şi ideologic a în ce put să fie „îmblînzit de trecerea timp u lui“, iar Vintilă Mihăilescu vede în atitudinea lui Ernu „un soi de utopie comunitaristă, care aminteşte mai degrabă de un Ferdinand Tönnies, cu a sa Gemeinschaft, decît de un Bakunin“ (Dilema veche, nr. 588). Ea dă măsura unui scriitor atipic şi confirmă, încă o dată, „teoria secundarului“ a lui Virgil Nemoianu: literatura de elită e „întotdeauna reacţionară“ în raport cu progresismul nivelator, indiferent de ideologia autorului ei… Carte de avangardă intelectuală şi, în acelaşi timp, profund clasică, al cărei „particularism“ extrem se deschide spre o problematică general-umană de anvergură, Sectanţii e o scriere majoră de care literatura noastră – devenită, în ultimii ani, mult prea conformistă şi căldicică – avea nevoie.
Vasile ERNU
Mică trilogie a marginalilor. Sectanţii
Editura Polirom, Colecţia „Ego-grafii“, Iaşi, 2015, 376 p.
Comments
Leave a Reply