Vasile Ernu

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea BR Anna Ahmatova

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea
Anna Ahmatova
blog

„România mea reală arată radical altfel decît România de pe reţelele de socializare şi cea din mass-media”

Cristian Teodorescu / Caţavencii

Romancier, eseist și editor, Vasile Ernu a debutat cu volumul Născut în URSS, care a ajuns la a patra ediție și e tradus mai mult de zece limbi. Între timp, a mai publicat cărți de eseuri, interviuri și mai ales primele două volume din Mică trilogie a marginalilor: Sectanții și Bandiții,combinații cuceritoare de memorialistică și de eseistică.

Cristian Teodorescu: În cartea ta despre sectanți scriai că, atunci cînd se înăsprește regimul politic, ei sînt primii care simt asta. Cum le mai merge sectanților tăi în Rusia?

Vasile Ernu: Grupurile marginale, mai ales cele cu tradiţie, au dezvoltate nişte calităţi speciale. Şi asta se întîmplă nu pentru că ar fi ei mai „dotaţi”, ci pentru că fragilitatea lor le impune să-şi dezvolte anumite aptitudini, tehnici sociale, politice şi economice. Pentru că ei nu sînt protejaţi de o mulţime de instituţii pe care le au majoritarii, atunci ei îşi creează abilităţi sociale speciale, propriile reţele şi „antene” care-i ajută să subziste la schimbări, pericole, riscuri etc. Ei sînt ca peştii din acvariu: simt primii schimbările. Au „mirosuri şi sunete” sociale pe care majoritarii nu le au. Iar acest lucru devine un soi de experienţă cumulativă cu o valoare colosală pentru ei şi de la care se pot învăţa multe. Trilogia mea cumva cu asta se ocupă: cum se organizează aceste grupuri, care sînt tehnicile lor de rezistenţă la regimuri destul de violente, totalitare, dar şi liberale şi de tot felul. Sînt fenomene şi grupuri fascinante. Iar experienţa lor este astăzi tot mai actuală: cum te decurci social şi economic într-un stat acaparat? Învaţă de la „sectanţi” şi bandiţi. Revenind: în acest moment asistăm în Rusia la fenomene deloc îmbucurătoare. La 100 de ani de la Revouţia rusă din 1917, acum putem vorbi de o restauraţie, de o adevărată revoluţie conservatoare într-un context economic şi global nou. Biserica majoritară îşi reintră în rolul ei tradiţional în spaţiul politic, statul îşi întăreşte poziţia şi axa verticală, iar statul social dispare printr-un amplu proces de privatizare fără precedent. Revine în prim-plan naţionalismul slavofil, revin la modă şi intră în joc cam toate elementele-cheie ale conservatorismului tradiţional, dar ajutat de un mecanism economic neoliberal foarte violent.

C.T.: Dar în Ucraina?

V.E.: Mie, în Ucraina, mi se pare că lucrurile sînt şi mai grave: un amestec între banditism oligarhic, grupuri paramilitare private necontrolate de stat, naţionalism şi fundamentalism violent şi cu distrugerea aproape în totalitate a statului social şi a instituţiilor statului în general. Dacă Rusia mă face pesimist, atunci Ucraina mă disperă.

C.T.: De ce nu se plictisesc rușii de Putin? Că are deja trei mandate de președinte și a anunțat că mai vrea unul.

V.E.: În Rusia a apărut acum un soi de test ironic: cîte procente din viaţă ai trăit sub Putin? Bifezi nişte răspunsuri şi afli. De ce nu se satură ruşii de Putin? Pentru că ruşii au obosit să mai plîngă şi să mai rîdă. Pentru că au tot soiul de fobii, pentru că au avut un secol nebun. Pentru că au avut un fiasco colosal. Pentru că au obosit de reformele şi dezmăţul anilor ’80-’90, cînd totul era nesigur şi umilitor. Colapsul anilor ’90 a fost pentru ei o pierdere pe toate palierele – teritoriale, umane, economice – mai mare decît în cel de-al doilea război mondial. Şi totul în timp de pace. Psihologic, e o traumă imensă, greu de vindecat. Şi Putin a apărut cumva ca rezultat al acestui colaps şi ca o necesitate pentru ei. Ruşii nu mai vor să rişte, nu mai vor să audă de reforme, de „liberalism” şi alte isme. Vor stabilitate, siguranță şi garanţii minime. Putin le-a promis asta şi parţial le-a oferit: stabilitate, ceva demnitate şi oprirea haosului. Ruşii nu vor multe. Iar alte forţe nu au apărut să facă o contraofertă credibilă. Mandatul ce urmează e interesant din perspectiva „pregătirii urmaşului”. Cel mai logic e ca Putin să facă această mişcare penteru că şi elitele din jurul Kremlinului o vor dori. Toţi vor un viitor sigur şi el trebuie făcut într-un consens cu principale forţe politice, economice şi mai ales cu acceptul instituţiilor de putere ale statului: birocraţia, armata, serviciile.

C.T.: Ce părere ai despre relațiile lui Putin cu Trump și ale lui Trump cu Putin?

V.E.: Sînt ca doi fraţi gemeni sau siamezi mai degrabă. Fac parte din aceeaşi familie politică, însă sînt reprezentanţii unor interese diferite, dar nu atît de diferite încît să se bată prea tare. Dar la capitolul politică, ideologie şi economie sînt din Internaţionala Conservatoare în care Putin are aura şi experienţa, iar Trump puterea reală pentru că are în spate un stat, o economie, instituţii puternice şi o armată imensă.

C.T.: Crezi că îl lasă rușii din brațe pe Dodon, prezidentul de la Chișinău?

V.E.: De ce l-ar lăsa? La curtea ţarului se perindă toate „speciile”. Însă Dodon este o jucărie prea mică şi prea ieftină ca să trezească la Kremlin un interes prea mare. Moldova e un pion prea mic, aşa că România ar trebui să înţeleagă anumite lucruri pentru că interesele ei sînt de alt calibru.

C.T.: De ce cred moldovenii mai mult în Moscova decît în Occident?

V.E.: Nu aş spune chiar aşa. Poate mai degrabă sînt şi, şi. De ce? Pentru că Rusia o cunosc mai bine, au o relaţie veche, îi cunosc limba şi obiceiurile şi, cel mai important, au loc de muncă. În ultimii 15 ani au găsit mult de lucru şi în UE, iar piaţa muncii e împărţită şi într-o direcţie, şi în alta. Acum piaţa muncii e elementul-cheie, urmată de elemente culturale, geografice etc.

C.T.: Bandiții de la Odessa și de la Chișinău, despre care ai scris în volumul doi al trilogiei tale, au continuatori azi?

V.E.: O bună parte din vechii bandiţi ai anilor ’70-’90 s-au mişcat spre centru şi cei ce au scăpat de gloanţe au devenit respectabili businessmani şi politicieni. Asta e traiectoria de obicei: îşi „albesc” averile şi CV-urile cumpărînd presa, lumea culturală şi sistemul de justiţie. Copiii lor sînt plecaţi afară la şcoli înalte şi aşa se naşte „noua aristocraţie”. Însă tragedia mare este legată de ruptura şi de inegalitatea imensă care apare între copiii noştri şi copiii lor, care vor lua puterea. Cum îmi place mie să spun: între mine şi bandiţii vechi deveniţi oligarhi mai este o legătură pentru că am iubit aceeaşi fată şi ne-am jucat în aceleaşi mahalale. Între copiii noştri este însă un abis. Această ruptură nu face decît să repornească un alt val de violenţă şi creează premisele unui nou război civil în diverse forme.

C.T.: Apropo, cînd apare al treilea volum al trilogiei?

V.E.: Dacă va fi pace, sper că pînă vor înflori cireşii. Cel de-al treilea volum porneşte exact de la ruptura de care ziceam, de la „războiul civil” dintre Iacov şi Esau, dar readusă în mahalalele din Chișinău, Iaşi şi Odessa ale începutului de secol XX.

C.T.: Ce viitor crezi că are băiatul tău în România?

V.E.: România e o ţară mult mai normală decît vrem noi să  acceptăm. Există multă sărăcie şi suferinţă. Tot scriu despre asta, Dar… Scriam zilele astea în jurnal exact despre  asta: Ţara mea: On/Off. On: Deschid reţeaua Facebook şi aici curg toate înjurăturile posibile şi imposibile. Deschid televizorul şi mă îngrozesc. În ce ţară trăim: hoţi, tîlhari, mizerie, crimă, disperare şi ciumă. Nu se mai poate trăi. Dacă stau mai mult de cîteva minute pe reţele şi sînt cuplat la mass-media locale aflu că, dacă mai rămîn cinci minute în ţara asta, am o singură şansă: să urăsc, să fur şi să fiu pe cont propriu ca o hienă fără milă. Dacă nu sînt hienă fără milă nu am ce căuta. Cum nu sînt din „specia” hienă, mai am o singură alegere: să fug, să plec cît mai repede undeva afară. În media şi pe reţele, România arată ca un iad dezlănţuit. Aici ni se oferă doar ură şi disperare. Off: Închid reţeaua. Şi descopăr o cu totul altă lume. Cu vecinii mă salut, nu am probleme. Nu sînt ideali, dar sînt oameni de încredere. Femeia de la creşa de stat care a avut grijă de copilul meu mic e aproape perfectă. O recomand tuturor. Despre grădiniţă, dincolo de mici probleme, am de spus doar lucruri de bine. Grădiniţă de stat. În sistemul medical (merg rar) nu am avut probleme deosebite. La Spitalul „Grigore Alexandrescu” chiar am întîlnit medici deosebiţi care au rezolvat problemele urgente ale copilului în cel mai profesionist mod. Nu mi-au luat bani. Am cîţiva prieteni medici şi ştiu multe probleme din sistem. Dar pot spune şi că am o încredere enormă în ei. La şcoală, doamna învăţătoare este la nivel. De-am fi şi părinţii la nivelul ei… Editura îmi dă raportul vînzărilor şi mă plăteşte contractual corect.

Prietenii? Of, of: am de la stîngişti radicali la conservatori pravoslavnici, de la „sectanţi” la foşti bandiţi şi de la profi universitari la „tefelişti”. Am de toate. Ne ciondănim, dar nu aş renunţa la nici unul. Sînt oameni deosebiţi. Ţin mult la ei. Am o singură teamă: să nu-i dezamăgesc eu, căci în ei am încredere. Probleme? Of, da, sînt atîtea probleme în jur. Dar nu ştiu cum se face că pînă şi cerşetorul şi beţivul cartierului mi se par oameni excelenţi. Da, de încredere. Sînt nemulţumit de lucruri? Da, uneori foarte nemulţumit, dar nici pe departe nemulţumirea mea nu rezonează cu disperarea de pe reţelele de socializare sau cu cea din mass-media. E adevărat că, dacă urc în ierahia relaţiilor, observ o degradare a calităţii umane: de la universitate la politicieni, totul devine mult mai fragil. Ceva se întîmplă acolo. Dar asta nu mă disperă atîta timp cît pot încă povesti normal cu prietenii, vecinii şi cerşetorii cartierului. În definitiv, cu ei trăiesc. Însă degradarea de sus şi mai ales cea din mass-media şi de pe reţele ne invadează rău. De cea politică nu mai zic. Şi mai ales ura. Poate e cazul să ne mai deconectăm din cînd în cînd. Şi să ne reconectăm altfel: cu mai puţină ură, cu o agendă mai realistă, cu paşi mai mici.

Recunosc, România mea reală arată radical altfel decît România de pe reţelele de socializare şi cea din mass-media. Priviţi mai atent în jur şi să fim poate mai atenţi la cei de lîngă noi. E foarte important să vezi tot spectrul. Şi să ai speranţă.

-
15 January, 2018
in: Blog, Interviuri, Noutati, Presa   
Niciun comentariu

Comments

Leave a Reply