Vasile Ernu

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea BR Anna Ahmatova

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea
Anna Ahmatova
blog

PE URMELE PARFUMULUI | Nona Rapotan

Sunday, February 28, 2021

Ador să călătoresc. În spații diverse, fără țintă precisă sau cu coordonate clar determinate. Îmi plac și locurile foarte aglomerate, dar și cele pustii. Îmi plac culoarea locală, lipsa de uniformitate, diversitatea obiceiurilor și tradițiilor (cât timp om mai putea vorbi și despre această diversitate!) etc. Țin minte detalii din locuri unde am ajuns pe fugă, dar nu țin minte nicicum detalii despre locuri care nu mă interesează în mod obișnuit. De aceea, n-o să mă auziți povestind cu foc și patimă despre animal print-ul unei cucoane, dar o să mă vedeți lăudând cu foc două studente, sportive de performanță, care citesc romane excelente, din categoria „cinci stele“. Mă surprind de multe ori uitându-mă pe îndelete la oameni aparent banali, care nu se remarcă prin aproape nimic, dar care au fie un aer aparte, fie un ceva al lor, care mă determină să caut povestea din spatele evidenței. Îmi plac contradicțiile, de multe ori sub aripa neglijenței se ascunde o inteligență debordantă.


Nostalgia lui Ernu este una puternic ancorată în mirosuri,
iar o astfel de nostalgie găsești numai la el, e doar a lui!


Am citit cartea lui Vasile Ernu în tren și într-un oraș total nou pentru mine, Satu Mare. Chiar n-am reușit să ajung niciodată în locul unde se agață harta în cui și, ca de obicei, mi s-a întâmplat fix când mă așteptam mai puțin. Am găsit un burg surprinzător de liniștit, un loc unde acasă capătă cu totul alte valențe, un loc unde în mod sigur te poți vindeca de nevroze. A contribuit mult și o primăvară venită absolut intempestiv, cu temperaturi de aprilie la final de februarie și cu un soare absolut orbitor, din cauza copacilor fără frunze. Poate și pentru că mi-au plăcut mult oamenii și locul din care aceștia își încarcă bateriile de senin și pace interioară, am citit cartea lui Ernu dintr-o suflare, dar despre ea scriu pe îndelete în cu totul alt loc. Știam de pasiunea lui veche (și consolidată în timp) pentru trenuri și călătorii (e un adevărat globetrotter, credeți-mă!), dar mi s-a părut o coincidență mai mult decât fericită să citesc despre trenurile copilăriei lui și mirosurile pe care acestea le purtau dintr-un loc în altul chiar atunci când eu, la rândul meu, eram în tren. Mi-am dat seama, a nu știu câta oară, că noi doi avem multe în comun, dar mai cu seamă (sau mai înainte de orice) un simț al detaliului mai greu de detectat la ceilalți. Pentru Vasile Ernu fascinația detaliului vine dinspre om, ține de acesta, pentru că fără oameni nimic n-are sens. Vorbește despre peisajele industriale și frumusețea acestora – greu de înțeles pentru unii, știu! – tocmai pentru că e conștient că, fără oameni, acestea n-ar fi existat nicicând; vorbește de mirosul de clor amestecat cu cine știe ce alte mirosuri, nu pentru că ar fi unul de dorit, unul pe care vrei să-l găsești în orice loc ajungi, ci pentru că știe că acolo unde miroase a clor e viață, e mișcare, e mulțime de oameni. Vorbește despre mirosurile de mâncare tipic rusească ca despre cea mai dragă madlenă a copilăriei lui, dar nu pentru că ar muri acum de poftă să mănânce cușer, ci pentru că știe că timpurile acelea nu se mai întorc. Nostalgia lui Ernu este una puternic ancorată în mirosuri, iar o astfel de nostalgie găsești numai la el, e doar a lui! Cămașa de blugi purtată cu mândrie poartă cu ea și mirosul de occidental, de miraj, de acel ceva dorit cu ardoare, dar despre care habar n-ai ce este de fapt. Mirosurile invocate de Ernu sunt crude, sălbatice, neamestecate, care anulează orice urmă de pudoare, care te izbesc cu capul de toții pereții memoriei afective și-ți induc o stare de perplexitate: de ce să mai fii nostalgic, dacă nimic din ce-a fost atunci nu (ți) se mai potrivește acum? Răspunsul lui este unul foarte simplu: tocmai pentru că nu mai este cu putință repetiția! Pentru că „a fost“ nu se va echivala nicicând cu „va fi“ sau cu „este“. N-ai cum să rămâi imun la invocarea condițiilor în care a văzut Andrei RubliovSolaris și Călăuza și să nu asociezi automat decriptarea mesajelor incluse în celebrele filme cu mirosurile emanate de locurile în care Ernu le-a văzut. Nu-i așa că se schimbă total semnificația? De multe ori, pe parcursul lecturii, gândul mi-a fugit la semnificant, semnificație și tot restul, dar dacă mai pomenesc și despre asta presimt că Ernu îmi va da o directă tovărășească la prima întâlnire pe stradă! 😁

În loc de încheiere: fascinant felul cum mirosul se asociază cu sunetul! Deloc întâmplător, versurile și melodiile foarte des pomenite în carte poartă cu ele mirosuri unice, care devin astfel marca sălbaticilor copii dingo. Reverență, Vasile, pentru una dintre cele mai frumoase și lipsite de false pudori pledoarii pentru copilărie și adolescentă, pentru trecutul personal cu care ne întâlnim din ce în ce mai rar.

 

Pentru mine mirosurile sînt cel mai puternic element din memorie. Am o memorie a mirosurilor incredibil de bună. Îmi pot aminti mirosuri de pe la cinci ani. Primul lucru pe care mi-l amintesc despre un loc, un eveniment sau o persoană este mirosul.
Am observat că, cu cât mirosul e mai puternic, cu atât amintirea lui este mai pregnantă. Așa cum, de exemplu, cel mai puternic miros, cel din WC-urile sovietice, îmi trezește cele mai puternice nostalgii. Un miros pe care l-am urât din tot sufletul, dar care acum îmi aduce cele mai plăcute amintiri.
Uzina avea un miros puternic: toate uleiurile industriale, plasticul și metalul încins, toate chimicalele acelea, toate vopselele puse grămadă. Este un miros care rămânea în tine mult timp. Iar în memorie mi-a rămas pentru totdeauna.
Sau mesele: peste acel miros de uzină se așeza mirosul de parizer, salam, ceapă, pâine și votcă. Un miros dumnezeiesc. Mâncarea era întinsă pe niște ziare, printre pahare cu diferite băuturi, iar în jurul mesei se foiau femei proletare, în halatele lor albastre, cu mâinile spălate, dar negre de uleiuri și vopsele care nu se duceau ușor. Luau buter-brodul, felia de pâine cu salam, și mâncau cu poftă. Mâncam și eu alături de ele. Îmi făceau toate poftele, eram copilul rătăcit de care le plăcea să aibă grijă.

— Vasile Ernu, Sălbaticii copii dingo, Editura Polirom, 2021

-
13 March, 2021
in: Cronici, Noutati, Presa   
Niciun comentariu

Comments

Leave a Reply