O prodigioasă cronică a istoriei noastre recente
O prodigioasă cronică a istoriei noastre recente
Victor Teișanu – Revista Hyperion nr.6, 2025
După ce închei lectura celor aproape 600 de pagini, cât înseamnă Generaţia canibală semnată de Vasile Ernu (Iaşi: Ed. Polirom, 2024), te întrebi mai întâi ce-ai citit de fapt? Un roman social, secvenţe de jurnal comentate, analiza sociologică a agitaţilor ani 90, evocări, ori pur şi simplu prezentarea epocii tranziţiei din unghiul de vedere al unui martor şi totodată participant angajat în noianul evenimentelor, mereu tentat să mixeze datele memoriei cu imaginarul învolburat al scriitorului din el? Răspunsul, oricum am încerca altfel, trebuie să conţină toate componentele de mai sus şi poate multe altele. Pentru că Generaţia canibală e în primul rând un fragment de istorie vie, cu toate ale ei, încă obsesivă şi neelucidată: istoria epopeicului deceniu de după căderea regimului comunist în Estul european văzută prin prisma subiectivă, dar sinceră, a unui tânăr venit din Basarabia, cu o sensibilitate complexă, puternic amprentată de spirit slav, evident mai ales în momentul impactării spaţiului geografic de dincoace de Prut. O sensibilitate înclinată să perceapă lucrurile preponderent sub aspectul lor tragic. Am completa însă că nici mentalul mioritic n-a fost vreodată mai puţin fatalist. Vasile Ernu devine astfel un prodigios cronicar de istorie recentă. Naraţiunea sa, în egală măsură literară şi jurnalistică, se transformă până la urmă şi într-un fel de bildungsroman, ilustrând evoluţia personajului-povestitor de la începuturile candide şi visătoare către ipostaza insului matur, capabil nu doar să navigheze printre meandrele realităţii, ci şi să separe adevărul istoric de aparenţe. Parcursul cronologic al faptelor devine astfel o fascinantă călătorie iniţiatică, la capătul căreia eroul, dacă nu se consideră purificat, în sens aristotelic, va dobândi măcar un cu totul alt mod de a percepe realitatea. Şi anume, va privi datele acestei realităţi cu circumspecţie, într-o cheie sceptică, pentru că viziunea idealizată a anilor 90 s-a dovedit a fi, în cazul său, care vorbeşte de fapt în numele întregii sale generaţii, o imensă deziluzie.
Cartea lui Vasile Ernu se referă, concret, la radicala schimbare de paradigmă politică, socială, economică, religioasă şi culturală din Basarabia şi România, petrecută în ultimul deceniu al veacului 20, schimbare ce a bulversat total şi dramatic această zonă estică a Europei. Deşi tăvălugul demolator privea întreaga societate, Ernu priveşte evenimentele mai ales din perspectiva celor tineri, ca principali agenţi ai schimbării şi, în prezent, după opinia sa, victime ale dezastrului general. Aici, fireşte, analiza autorului pare din capul locului pornită să demonstreze că anii respectivi au dislocat nu doar un regim politic, ci şi confortul unei lumi, (e drept, săracă şi izolată, dar oarecum stabilă şi predictibilă în felul ei), provocând suferinţă şi haos. Epoca la care se referă memorialistul, însemnând disoluţia statului şi a instituţiilor şi instaurând arbitrariul, corupţia şi puterea banului, e sinonimă conform acestei interpretări, cu „Epoca Western a Estului: epoca noastră canibală“ (p. 20). Şi nu e vorba doar de canibalizarea relaţiilor dintre oameni, ci, mai grav, de canibalizarea propriilor iluzii referitoare la un viitor mai bun. Se trăia cu fascinaţia Vestului, cel plin de ispite, încât la o nuntă, undeva într-un sat, comesenii lasă baltă veselia şi bucatele tradiţionale spre a urmări noul episod din serialul Twin Peaks. Ierarhiile de orice fel au fost abolite. În Basarabia un actor cu bun renume cedează presiunii psihologice şi devine cerşetor, iar profesorii, pauperizaţi, fac negoţ cu mărunţişuri la colţ de stradă spre a-şi hrăni familia. Suntem în etapa în care, pentru a supravieţui, contează mai mult protecţia găştilor mafiote decât instituţiile statului. La basarabeni funcţionau temuta krâşa cu executorii ei, vestiţii rakeţi. Imaginea unei lumi care se dezintegrează, înlocuind valoarea şi meritul cu diplome cumpărate şi CV-uri măsluite, pare un laitmotiv în naraţiunile lui Vasile Ernu. El este genul de analist care priveşte doar jumătatea goală a paharului, dar altfel extrem de meticulos şi aducând, din punctul lui de vedere, argumente imbatabile. De aici şi tabloul atât de sumbru al unei Românii (şi Basarabii) definitiv debusolate şi navigând în derivă spre nicăieri. Între atâtea pagini memorabile se numără şi cele care descriu călătoria cu trenul de la Galaţi spre Târgu Bujor. În vagoanele insalubre şi dezolante lumea fuma şi bea, toţi „erau beţi, dar încă fericiţi şi plini de speranţă“, neştiind că se aflau deja „în epoca tranziţiei spre nicăieri“ (p. 466). Însuşi trenul acela hârbuit „avea speranţa că merge încă undeva“. Dar „speranţa se va pierde ceva mai târziu“ (p. 406), ne avertizează profetic autorul. Asemenea avertismente sunt strecurate de nenumărate ori, căzând ca nişte lovituri de trăsnet în mijlocul petrecerilor fără sfârşit ale tranziţiei şi inducând mereu ideea că asistăm la o farsă tragică a istoriei, la un fel de „canibalizare veselă“ (p. 420). Şi cine sunt canibalii? Dincoace de Prut sunt tinerii, proaspăt ieşiţi din comunism şi trăindu-şi paroxistic libertatea, ca într-un carnaval, iar din Basarabia, „prima generaţie care mergea cu trenul nu spre Siberia, ci spre Vest“ (p. 46). Dar dincolo de veselia naivă a celor tineri, ne spune Vasile Ernu, se înfiripa însă, treptat, degringolada. Locuitorii Estului făceau cunoştinţă cu vocabule noi, al căror conţinut otrăvit avea să-i împingă puţin câte puţin pe culmile disperării: privatizare, inflaţie, speculă, bursă, disponibilizare, faliment etc. Motiv pentru autor ca procesul de occidentalizare să fie cercetat şi descris mai ales în ipostaza sa distructivă şi în culori macabre: „Descompunerea Estului a fost o mină de aur (…) pentru întregul Occident. Cadavrul însângerat al Estului a fost o perfuzie imensă pentru Vampir: o nouă piaţă, resurse materiale şi mai ales umane imense. Mult sânge proaspăt s-a vărsat pe trupul tremurând şi aparent îmbătrânit. A avut loc marea resuscitare. Vampirul s-a lins pe bot de plăcere, iar noi ne-am lins rănile de durere“ (p. 378). Conform opiniei autorului schimbările sunt de faţadă, ascunzând în ele, prin falsitate şi cruzime, indicibile drame omeneşti. Devine relevant exemplul cafenelei Skazka din Cahul, altădată local unde părinţii îşi aduceau copiii pentru destindere, acum redenumită Escobar, cu un bolid de lux la intrare şi inaccesibilă muritorilor de rând. Iar concluzia autorului e răspicată: „Asta e lumea pe care aţi construit-o. Restul e gargară“ (p. 455). Altfel spus, trecutul a fost mai bun decât prezentul. Şi totuşi, către final, comparând cele două feţe ale timpului, analistul încearcă să împace contrariile şi să impună echidistant opinia unui alt personaj emblematic al anilor 90, jurnalistul A. G.: „Nu mi-a plăcut cum eram, dar nici ce-am devenit nu-mi place“ (p. 544). Spre deosebire de Vasile Ernu, alţi comentatori ai tranziţiei către o societate liberală văd însă jumătatea plină a paharului. Adică bunăstare mai multă, avânt în economie şi infrastructură şi mai ales şanse mari de succes pentru iniţiativa privată. Vilele devin astăzi o banalitate în orice sat, iar staţiunile de lux de la noi şi din ţări exotice sunt mereu copleşite de români. Cum ar veni, adevărul e situat undeva la mijloc: au dreptate şi optimiştii şi scepticii, pentru că succesul şi eşecul funcţionează fără întrerupere în istorie. Important e ca procentul celor eşuaţi să fie cât mai mic. Lui Ernu, privind spre trecut, inclusiv sărăcia i se pare o virtute, fiindcă „e mult mai uşor să suporţi egalitatea în sărăcie decât inegalitatea în bogăţie“ (p. 391), aforism amendat în altă parte cu adaosul că, totuşi, inegalitatea nu e preferabilă nici în sărăcie. Ne aflăm deci într-o dilemă fără soluţie, deoarece în socialism, conform definiţiei lui Proudhon despre proprietate, „averea era legată de ideea de hoţie“ (p. 520), în niciun caz ca rezultat al muncii. Căci „din muncă se puteau face doar bătături şi hemoroizi“, ne asigură iarăşi aforistic autorul. Deci: mai bine sărac lipit pământului, dar curat. Însă indiferent de cauze, exemplele de vieţi eşuate în spaţiul amăgitor al anilor 90 sunt numeroase în cartea lui Vasile Ernu şi contribuie din plin la impresia că autorul a întreprins, adunând mii de probe, un veritabil rechizitoriu al tumultuoşilor ani 90, atât în România, cât şi în Basarabia.
Cum remarcam la început, Generaţia canibală, în dimensiunea sa caleidoscopică, are şi o substanţială componentă sociologică. Ernu studiază atent medii şi etape istorice, formulând constatări adesea originale despre locuri, vremuri şi oameni. Călător experimentat, el încearcă definiţii şi sinteze, uneori discutabile, dar totdeauna interesante prin metodologia şi inventivitatea raţionamentelor. E preocupat de diferenţele dintre urban şi rural, în trecut şi astăzi, care ţin de mentalitate, educaţie şi condiţii materiale, dar şi de zonele geografice, capabile să potenţeze calităţi şi defecte. Avem adevărate studii şi statistici despre viaţa studenţească în anii tranziţiei, la Iaşi şi la Cluj, cu forfota şi promiscuitatea căminelor, intrate şi acestea în era libertăţii neîngrădite, dar şi a luptei acerbe pentru supravieţuire. Deplasările dinspre Chişinău spre Iaşi, cu munţi de bagaje alimentare şi vestimentare, ca şi organizarea „tribală“ din căminele studenţeşti sunt consemnate în pagini incandescente, de maximă calitate literară. La fel ca secvenţele privitoare la Căminul 16 din campusul „Hasdeu“, socotit „Templul studenţilor de la Cluj“, în fapt „un simbol al haosului total“ (p. 319). Perioada ieşeană pune deja în discuţie diferenţele dintre tinerii de pe cele două maluri ale Prutului, basarabenii trebuind să facă eforturi multiple spre a se integra în noul topos socio-cultural. Concluzia analistului Ernu privind acest subiect, având în faţă şi exemplul vestitului Sergiu (Serghei) Malagamba, este că reuşita adaptării cere doar atât: „să fii tu însuţi!“, indiferent de context. Doar astfel basarabeanul Malagamba s-a impus, generând în divertismentul dâmboviţean şi o nouă stare de spirit, malagambismul, „cel mai important curent al tinerilor moderni din România, adus de la Chişinău, nu de la Paris (…) Asta înseamnă integrare“, conchide ferm autorul (p. 360). Şi numai aşa pot fi contracarate diferenţele cumulate de basarabeni după nefastul an 1812. Între altele Ernu este convins că băşcălia, savurată dincoace de Prut, este respinsă de basarabeni, ca nefăcând parte dintre faţetele legitime ale umorului. Tot aşa cum manelele, cu izul lor balcanic, s-au impus greu la Chişinău, unde părea de nezdruncinat specificul „şansonului“ rusesc. Analistul crede sincer că schimbările n-au însemnat progres pentru Basarabia, ci ruralizare. Cum n-au fost benefice, sugerează Vasile Ernu, nici pentru România unde, din raţiuni globaliste, se pierde puţin câte puţin, dar sigur, câte ceva din specificul nostru identitar. Radiografiile sale sociologice fac parte organică din naraţiune, argumentaţia purtând mereu amprenta autorului. Câteva afirmaţii cu această pecete personală sunt de reţinut. Precum: „Faţă de Iaşi, Clujul era vizibil mai provincial, dar cu pretenţii de Paris (…) Iaşiul era superliberal, Clujul, cel mai conservator oraş în care am stat“ (p. 260). Sau în altă parte: „Clujul mereu a fost în zona etnic românească mai degrabă rural decât urban. De Sibiu nici nu mai zic, este un oraş profund rural“ (p. 201). Aceste trăsături cu privire la sat şi oraş detectabile în Ardeal seamănă bine cu ce s-a întâmplat şi la Chişinău, fiindcă ambele zone au fost puternic determinate istoric de regimuri politice imperiale. Diferit stau lucrurile, susţine Ernu, în capitala Dobrogei: „Constanţa este însă exact opusul: de o urbanitate a populaţiei pe care nu am mai întâlnit-o nicăieri în România“ (p. 201). Mai avem un spaţiu citadin apreciat la gradul cel mai înalt: „Bârladul (…) poate cel mai urban oraş mic al României“ (p. 410). Analistul ne mai surprinde odată afirmând că „nu e nimic mai trist decât un oraş de dincolo de munţi: tristeţea oraşelor transilvănene e sfâşietoare, melancolică, duioasă“, acolo „şi veselia e tristă“, iar „Clujul are tristeţea ca marcă înregistrată“ (p. 303). Nu întâmplător „casele românilor clujeni sunt cetăţi de nepătruns“ (p.303), crede autorul, aluziv la ospitalitate. Cât despre psihologia moldovenilor descoperă că aceştia, în orice situaţie, „lăsau impresia că au timp suficient“ (p. 114). Pentru a spulbera din capul locului orice îndoială cu privire la propriile constatări, toate analizele sale fiind considerate corecte, autorul devine la fel de generos cu superlativele şi în privinţa „resursei“ umane: „Nicăieri nu am mai întâlnit o densitate atât de mare de oameni aşa de inteligenţi şi aşa de plini de umor ca la Iaşi“ (p. 109). Şi: „cei mai urbani copii pe care i-am cunoscut sunt, dacă nu punem la socoteală Bucureştiul, constănţenii“ (p. 201). Iar din echipa care scotea la universitatea clujeană, prin 1997, o nonconformistă revistă filosofică (de gândire underground), făceau parte „printre cei mai geniali copii ai României anilor 9o“ (p. 338). Profesorul Liviu Ciortuz din Iaşi este „unul din cei mai importanţi matematicieni est-europeni“ (p. 283), în timp ce despre universitarul clujean Adi Sârbu afirmă fără a ezita: „Nu cred că am întâlnit trei oameni de nivelul lui în România“ (p. 298). Întocmind liste cu crâşmele frecventate de studenţi în anii tranziţiei, Vasile Ernu stabileşte iarăşi ierarhii pe cont propriu: Gardu Verde era „cea mai populară crâşmă ieşeană din toate timpurile“ (p. 117), iar la Cluj Muzic Pub devenise „cea mai frumoasă crâşmă din oraş“ (p. 295). Tot aşa cum CD Radio nu era faimos doar între clujeni, fiind de fapt „poate cel mai bun din ţară“ (p. 280). Un calificativ tot atât de tranşant se referă la Chişinău unde, cu numele Doina, avem „cel mai mare cimitir din Europa“(P. 416). Relatările autorului sunt analitice până la detaliu, dublate necontenit de martori şi mărturii, de statistici şi argumente, încât până la urmă cititorul, copleşit de amploarea şi farmecul emoţional al discursului, acceptă întregul narativ, inclusiv concluziile, ca pe ceva de necontestat. Chiar dacă, rod al propriilor experienţe de viaţă, nu poate împărtăşi pe deplin aserţiunile lui Vasile Ernu, precum cele referitoare la fenomenul Piaţa Universităţii 1990 („mai degrabă sectă decât mişcare politică“, p. 151), apărarea invaziilor minereşti în Capitală, elogierea colhozurilor sau denigrarea cu orice preţ a Vestului (în Occident important e ca părinţii, murind, să nu-ţi lase moştenire datorii: „Dacă te lasă fără nimic, eşti fericit“ (p. 486). Dar indiferent despre ce vorbeşte, Vasile Ernu posedă arta compoziţiei savuroase, bazată în principal pe spontaneitate şi inepuizabilă fantezie. Discursul său lasă mereu impresia oralităţii necontrafăcute, un fluid alcătuit din particule care se îmbină armonios. Stilul colocvial se păstrează şi când se ocupă de teme şi subiecte grave, în care trebuie să prevaleze elementul emoţional. Sentimentul oralităţii domină şi în cazul nenumăratelor digresiuni care conferă cărţii, dincolo de caracterul ei documentar, atributele beletristicii. Atunci autorul, după lungi şi aparent independente divagări, ca după un repaos neprogramat, revine nonşalant la firul epic: „Aşa. Unde rămăsesem?“ (p. 269).
Cele trei „cărţi“ care compun Generaţia canibală, (Aer: spre Iaşi; Apă: spre Cluj şi Foc şi pământ: Basarabia) conţin şi numeroase referinţe culturale, reflectând parcursul intelectual al autorului, dincolo de tribulaţiile epocii. Densitatea acestor referinţe creşte odată cu instalarea, pentru 12 ani, la Cluj unde experimentele în domeniul artei şi culturii vor atinge punctul culminant. Iaşiul universitar s-a impus atenţiei sale, ca student la filosofie, prin câteva nume, din care se reţin logicianul Petru Ioan şi mai ales profesorul Ştefan Afloroaiei, pentru că „preda o hermeneutică de primă clasă“ (p. 122). Ca degustător de gândire filosofică, nu pare atras de M. Eliade, cu toată „acea pasiune fierbinte şi acea dezlănţuire“ a stilului acestuia, şi nici de E. Cioran, „un religios confuz, metaforic, paradoxal“ (p. Eseu HYPERION 161 L 151). Clujul însă, unde se mutase pentru un master în filosofie, urma să-i ofere un câmp de acţiune şi mai generos. Cunoaşte întâi câţiva universitari de excepţie. Dar pătrunderea în rândul noii elite artistice din capitala Ardealului s-a produs prin intermediul unor antreprenori maghiari care, mărturiseşte Vasile Ernu, „sunt marea mea descoperire şi comoară de la Cluj“ (p. 303), fiindcă ei administrau atunci „zona culturală care conta cu adevărat, zona modernă avangardistă“ (p. 281). Şi astfel, în continuarea aventurii cognitive începută la Iaşi, facem cunoştinţă acum cu multele şi spectaculoasele sale avataruri culturale din Transilvania: colaborator la CD Radio, în echipa celor de la Casa Tranzit, care promova cultura independentă locală, înainte de TIFF şi Untold, odiseia editării şi tipăririi revistei studenţeşti Philosophy & Stuff şi încă altele. E perioada când Mihai Pop reuşeşte lansarea pictorului A. Ghenie şi în Cluj răsună şlagărele trupei basarabene Zdob şi Zdub, poetul Ion Mureşan poate fi văzut în compania lui Sandu Vlad la crâşma Ema, iar în atmosfera promiscuă a căminelor studenţeşti se recită din poezia subversiv-macabră a lui Dan Sociu. Indiscutabil, un merit important al cărţii este şi scoaterea în evidenţă ori de câte ori se iveşte prilejul, a etosului basarabean, cu specificul şi valorile sale. Cum e şi firesc, în pofida atâtor ani de peregrinări prin istorie şi geografie şi trăind dincoace de Prut, Vasile Ernu rămâne în adâncul inimii consubstanţial inclusiv cu frumuseţea şi pitorescul graiului din Basarabia, „cu toate rusismele şi amestecurile posibile“ (p. 134), deşi asta nu se vede în scriitura sa. Iar Generaţia canibală, noua sa cronică de istorie recentă, e ca o oglindă în care putem vedea adevăratul nostru chip, chiar dacă acesta nu e tocmai ce ne-am fi dorit. Şi oricât de contrariaţi ne-am declara din când în când urmărindu-i discursul, trebuie să recunoaştem că în multe secvenţe ale cărţii ne regăsim şi noi, contemporanii lui Ernu, cu îndoieli, speranţe şi întrebări la care nu există doar un singur răspuns. Scriitorul ne oferă deci un document de extracţie socială şi politică nu doar incitant, ci şi profund necesar, acum şi în viitor.
Comments
Leave a Reply