O etică de uz propriu
Ana Chiriţoiu / Noua Literatură – decembrie 2009
Ultimii eretici ai Imperiului este o carte care nu-i va dezamăgi nici pe detractorii lui Vasile Ernu – dacă a mai rămas vreunul după avalanşa de premii încasate de debutul său, Născut în URSS – şi nici pe foarte numeroşii săi fani. Şi asta pentru că Ernu este unul dintre puţinii scriitori români consecvenţi cu sine, atît literar, cît şi ideologic, care lasă impresia unui proiect bine definit în tot ceea ce scriu. În cazul lui Ernu, ale cărui cărţi sînt ideologice înainte de orice (o spun, bineînţeles, cu toată admiraţia), a avea un proiect nu e un deziderat neobişnuit, dat fiind că în cărţile lui – pe care le putem numi foarte bine non-ficţionale – eseul şi discuţia au o pondere mult mai mare decît artificiile literare. Dar, cel puţin în Ultimii eretici…, nici acestea nu sînt de ignorat. Ba chiar aş aprecia că, sub raport stilistic, ultima carte înregistrează un progres consistent faţă de prima, iar dacă ar fi beneficiat de o redactare mai atentă, cîştigul ar fi fost şi mai evident. Observaţia reiese în primul rînd prin comparaţia unor fragmente din carte cu eboşele lor, apărute în această revistă, în rubrica „Moscova-Bucureşti”, dar şi, măcar sub formă de idei, în diferite alte texte din presă, în interviuri şi în discuţii. Deşi i s-a reproşat deja că (şi în această carte) unele dintre idei sînt expediate sau doar enunţate sec, voit paradoxal, totuşi ele sînt acum mai aprofundate şi mai documentate; în plus, nu e cazul să-i cerem prozatorului Ernu, oricît de mare ar fi ponderea pe care-o are ideologia în scrierile lui, să ducă la capăt demonstraţii încheiate la toţi nasturii pentru fiecare dintre ideile enunţate. Oricum, Ernu îşi apără textul de eventuala ariditate a disputelor abstracte cu antidotul rhetoric cel mai vechi, dar şi cel mai greu de stăpînit: ironia. O ironie deprinsă pe plan autohton la şcoala prozei lui Radu Cosaşu, care se foloseşte de acest procedeu cu o precizie farmaceutică – privind atît dozajul, cît şi oportunitatea apariţiilor. Ironia lui Ernu lucrează cu măsuri mai mari (şi pesemne mai prizabile de un număr suplimentar de cititori), dar asta aduce un argument în plus pentru ideea că ironia nu presupune doar detaşare, ci e şi o măsură a implicării. De altfel, nici faptul că Ernu se foloseşte de convenţii literare pe care are grijă să le şi dinamiteze pe măsură ce le construieşte nu mi se pare un motiv pentru a-i semnala detaşarea.
Dacă prima carte ataca formula memoriilor, aceasta abordează următoarea specie non-ficţională de pe listă: scrisorile. Deşi într-o notă de la finalul cărţii Ernu ne lămureşte că e vorba despre un pact ficţional, căci scrisorile publicate nu aparţin defel vreunor persoane în carne şi oase, mărturiseşte totuşi că volumul este suma unor „întîmplări, idei, obsesii cu care autorul s-a confruntat în nebunii ani ai tranziţiei”. Este o mărturisire în care se citeşte o asumare dezarmată şi e de mirare că întîmpinările critice nu i-au prins vulnerabilitatea – le-ar fi scutit de multe reproşuri. Ce-i drept, Ernu îşi continuă contrapunctic profesiunea de credinţă, confuzînd cititorul (prea) naiv, prins deja în prea multe construcţii şi deconstrucţii ale convenţiilor, spunînd că „nimic din ce este scris în acest volum nu-i aparţine”. Unii dintre recenzenţii volumului s-au grăbit să spună că precauţia acestui pact este o derogare de responsabilitate şi că, punînd în gura unor personaje inventate opinii incomode, uneori chiar contrariante, autorul s-ar feri de nevoia de-a le explica. Cred că, dincolo de orice discuţii de teoria literaturii, care ar fi foarte util de aplicat acestui volum într-un seminar, distanţa dintre eseu şi ficţiune trebuie privită mai puţin reducţionist şi cu mai multe nuanţe, nu ca o prăpastie în faţa căreia trebuie să decizi net pe care versant te afli, ci poate ca în faţa unui pîrîu pe care te încumeţi să-l treci înot de pe un mal pe altul. Îmi explic uşor apelul la puritatea speciilor în contextul literar românesc, unde nu sînt prea numeroase exemplele de texte-hibrid, dar nu cred că el trebuie perpetuat, cu atît mai puţin în faţa celor cîteva cărţi care îşi fac curaj să-l sfideze. „Formula aleasă de Vasile Ernu prezintă totuşi un risc şi anume să estompeze prin ficţionalizare sau să piardă în senzaţionalism de captatio benevolentiae anumite idei extrem de puternice care nu văd de ce nu ar fi cadrat unor eseuri de sine stătătoare” scrie, în acest spirit purist, Adina Diniţoiu; şi Iulia Popovici: „Diferenţa între literatură ficţională şi eseistică e cea dintre afirmaţie şi demonstraţie şi dintre delegare şi asumare. Autorul de ficţiune este prin definiţie necreditabil, iar principiul elementar al convenţiei literare este interdicţia de a confunda vocea naratorului cu cea a autorului. Uitîndu-se cu inocenţă mimată peste umăr, Vasile Ernu îşi găseşte, astfel, libertatea de a trafica idei fără a risca să fie acuzat de contrabandă. Şi-a inventat un gen literar de uz unic” . Genul lui Ernu nu e deloc de uz unic, iar felul în care jonglează cu convenţiile literare nu e decît o fericită punere în formă a unui conţinut la fel de disputabil. Căci Ultimii eretici… nu sfidează doar convenţiile literare (de altfel, nici nu cred că Ernu şi-ar fi făcut din asta mai mult decît un scop colateral), ci mai ales pe cele de gîndire. Singura precizare care merita apăsată, cunoscînd obişnuinţele româneşti de receptare, era că nu orice întrebare/chestionare/critică a locurilor comune este implicit o afirmaţie, o infamie sau o sfidare. Dar faptul că o carte care-şi permite minima extravaganţă de-a se îndoi de lucrurile pe care le ştim cu toţii trezeşte dezacorduri puternice (cîteva au fost exprimate de Ovidiu Şimonca în interviul pe care i l-a luat lui Ernu în numărul 497 din Observator cultural, altele de T.O. Bobe într-un comentariu la acelaşi interviu) spune foarte multe despre inerţia culturală. Pasajele despre cum terorismul e o formă de comunicare redau o idee legitimă în orice articol de antropologie politică; faptul că el poate fi interpretat astfel face un pas suplimentar în direcţia înţelegerii lui, faţă de simpla sa condamnare, pe care, de altfel, nu o exclude. Dar e drept că Ernu nu jură pe etică, cel puţin nu pe aceea de uz comun cu care sîntem obişnuiţi să ne întîlnim în spaţiul public; abia etica lui se poate spune că ar fi „de uz unic” (deşi nu este, sau n-ar trebui să fie), fiindcă singurul lucru pe care jură Ernu rămîne chestionarea perpetuă. Mi se pare ciudat că un proces intelectual de critică şi deconstrucţie poate trece drept ireverenţă faţă de trecut şi faţă de victimele sale. Dar în cultura românească este deconsiliată chiar şi ireverenţa faţă de obişnuinţe. Mă întreb cum s-ar descurca intelectualii români dacă printre ei şi-ar face apariţia, ca la Berlin, grupuri (intelectuale!) anarhiste care ar protesta în stradă faţă de aniversarea căderii Zidului… Probabil că ar arunca cu cărămizi în protestanţi înainte de-a se gîndi nu dacă au dreptate (a nu se înţelege că afirm asta), ci măcar ce anume vor să spună şi de ce. Nu e, oricum, cazul lui Vasile Ernu, care îşi edulcorează prin procedeele amintite mai sus chiar şi eventualele radicalisme, nemaivorbind despre edulcorarea operată printr-o oarecare neglijenţă şi repetitivitate a enunţării ideilor, justificate de formula epistolară şi scuzate de faptul că Ernu nu s-a angajat defel să scrie un tratat de logică.
Modul în care Ernu se foloseşte de procedee de aşa-zisă distanţare – convenţia scrisorilor, ironia, ba chiar şi titlurile capitolelor, lungi, explicative, după reţetă de roman picaresc -, ca şi amestecul de idei de bun-simţ, care circulă în multe cercuri, cu idei surprinzătoare, fie ele şi doar schiţate, îmi inspiră de fapt o ataşantă încercare de lămurire a unei epoci complexe, twisted, care încă are multe tabuuri, dar despre care Ernu încearcă să spună tot ce poate, cît poate de clar, fiind totodată foarte conştient că, în ciuda diversităţii de teme pe care le abordează, încă mai sînt multe de spus. Iar dacă în Rusia prin care călătoreşte Vasiliy Andreevici „distanţele se măsoară în timp”, în România anilor 2000 timpul se măsoară în distanţe (citeşte detaşare) şi, judecînd după cîtă „distanţă” (citeşte reflecţie) reuşeşte să cîştige pentru dezbaterile publice Ernu în această nouă carte, s-ar zice că timpul încă n-a prea avut răbdare.
Comments
Leave a Reply