De care parte a frontierei?
Noul proiect al lui Vasile Ernu, Sălbaticii copii dingo (Polirom, 2021), este o mostră veritabilă de așa-zisă literatură de frontieră. Nu mă refer (doar) la sensul teoretic al acestei sintagme. Într-adevăr, ne aflăm pe terenul memorialisticii, la granița dintre literar și non-literar. Cartea vine ca o continuare după celebrul volum din 2006, Născut în URSS; dacă acela viza copilăria naratorului în Uniunea Sovietică, prezentul îi ilustrează adolescența în bulversanții ani ai perestroikăi. Însă metafora „frontierei” nu sfârșește aici.
O dată, există o frontieră istorică. Trama este situată într-o perioadă de tranziție: în negocierile tot mai laxe ale regimului lui Gorbaciov cu liberalismul se întrevedeau deja zorii unei noi lumi. A doua oară – una geografică. Proiectul ne situează în spațiul actual al Republicii Moldova, la marginea monolitului sovietic – Bucovina iese din zona (cititorul va vedea: extrem de colorată și cosmopolită a) Uniunii și va păși în sfera de influență vestică. A treia oară: apare o frontieră de clasă. Personajul-narator se plimbă constant între două medii opuse ale Chișinăului anilor ’80. Pe de o parte sunt prietenii săi boemi din centru, iar pe de alta – gopnicii, fiii și fiicele proletarilor din ucilișce. În ultimul rând, există o „frontieră” între stiluri sau, mai bine zis, afecte. Vocea naratorului oscilează constant între sentimentalism nostalgic și conștiință istorică. Astfel, un paragraf poate să o descrie în hiperbole poetice pe frumoasa Sonia, iar următorul – să explice stratificările de clasă din mediul urban.
Cu toate acestea, în fiecare dintre aceste ambivalențe există un element cu greutate mai mare. O parte a frontierei iese mereu în evidență, dar care? În primele trei cazuri răspunsul e simplu: comunismul (care își lasă puternic amprenta), URSS-ul (care centralizează pluralismul etnic) și clasa de mijloc (care, în final, îl acaparează pe narator). În ceea ce privește ultima dimensiune, criticile debutului încă se aplică: o atitudine romantică distorsionează lectura științifică, chiar dacă Ernu încearcă să fie obiectiv. Însă, în mrejele ideologiei sau nu, acest proiect literar este valoros din alte motive – în general, datorită simplității notației sale romantice. Printre rândurile lui Ernu nu există nici ironie postmodernă, nici artificii autenticiste, nici măcar repulsie față de convenții. Un „înger mahmur” din vise dă startul poveștii, iar de acolo jurnalul curge, ghidat de emoții și versuri din rockul rusesc.
De fapt, miza este simplă – naratorul vrea doar să rememoreze, înfiorat ca un existențialist, vestigiile unei lumi scufundate. Și îi iese: „Nu știu de ce, am impresia că toată tristețea lumii, toată sensibilitatea ei descompusă s-au adunat în aceste peisaje industriale. Iar sensul vieții se ascunde în tristețe și descompunere”.
Comments
Leave a Reply