Vasile Ernu

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea BR Anna Ahmatova

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea
Anna Ahmatova
blog

”Ceea ce construiesc eu în carte ajută mult să înţelegem acea lume, ne ajută pe noi să fim mai toleranţi, mai înţelegători cu ei şi ne ajută mai ales să ne înţelegem pe noi”

Am citit ”Bandiții”, cel de-al doilea volum al Trilogiei Marginalilor a lui Vasile Ernu, cu aceeași plăcere cu care am citit și Sectanții. Două volume originile, ambițioase, care și-au propus să trateze teme destul de delicate, direct din interiorul unor comunități de care scriitorii români se feresc. Din volumul ”Bandiții”, apărut în această toamnă la Editura Polirom, se nasc multe întrebări despre structura unei lumi pe care cei mai mulți dintre noi doar o bănuiesc și de care se tem aproape toți: bandiții, o castă cu structuri clare, dar care s-a transformat total, a pierit parțial, în ultimii ani. O parte din aceste întrebări, într-un interviu cu autorul cărții, Vasile Ernu:

-Am citit cu mare interes primele volume ale Trilogiei Marginalilor. Tonul celor două volume apărute până acum pare un pic diferit: primul a fost mai degrabă academic, comunitatea era parcă privită la rece, în vreme ce al doilea are un ton de poveste a maturizării naratorului. Tu cum vezi acest lucru, există această diferență și, dacă da, ți-ai propus-o sau a venit de la sine?

Da, cred că este evident că în aceste ultime două volume am lucrat mai mult cu o naraţiune mai aproape de genul ficţional. Am tot mai multe poveşti. Nu aş spune „academic” la ceea ce am făcut în Sectanţii, cu toate că dacă zici tu poate asta explică de ce au îndrăgit atît de mult această carte antropologii, sociologii şi istoricii, cu toate că acolo nu fac nici antropologie, nici sociologie, nici istorie propriu-zisă.

Eu în continuare nu renunţ la stilul meu eclectic sau „klezmer” cum îi spun eu, amestecînd diverse genuri: de la reportaj literar la eseu şi de la autobiografie la poveste. Dar aşa e: e o perioadă în care simt nevoia să construiesc mai mult poveşti, să construiesc mai multă ficţiune în jurul acestor elemente „documentare” şi „ego-grafice”.

În ce priveşte diferenţa. Da, am vrut să fie cărţi foarte distincte şi ca poveste, şi ca formă de construcţie, şi ca sensibilitate, şi ca teme. Cele trei cărţi ale trilogii le vreau autonome. Vreau ca ele să aibă viaţă de sine stătătoare. Vreau că scriitorul să le poată citi separat şi să nu fie nevoit să le citească pe toate doar pentru că e un fir narativ comun. Deci toate acestea sînt gîndite şi asumate. Cît îmi iese las cititorul sau cirtica să se pronunţe. Cert este că există tentaţia de a compara Bandiţii cu Sectanţii. Nu-mi plac aceste comparaţii, dar înţeleg şi nu mă supără. Vine cumva firesc. Mă măguleşte, dar mă şi irită ideea deja rostită de cîţiva critici importanţi cum că „Bandiţii e o carte mai bună ca Sectanţii”. Mă bucur că se vede evoluţia pozitivă a muncii mele, în acelaşi timp cred că nedreptăţeşte cartea Sectanţii la care eu ţin la fel de mult. Dar cu aceste lucruri nu te poţi lupta. Eu mă bucur că cele două cărţi au succes la public, se vînd şi sînt citite. Ce-şi poate dori un scriitor mai mult?

-Multe dintre poveștile scrise în ”Bandiții” și-au fost istorisite de mai mulți ani. Care a fost momentul în care te-ai gândit prima dată că vei scrie această carte și ai început să privești această comunitate din postura scriitorului, a cercetătorului, strângând povești și documente?

Ideea trilogiei este veche. Adică de peste cinci ani. Ştiam că voi scrie această trilogie. Îmi alesesem şi cele două grupuri marginale: sectanţii şi bandiţii. Erau două grupuri care mi-au fost aproape, familiare, în copilărie şi adolescenţă. Sectanţii îmi sînt mai apropiaţi decît bandiţii cu care cumva mă intersectam doar accidental şi îi cunoșteam şi din folclorul urban din regiune.

Problema a apărut nu atunci cînd am făcut documentarea, cu toate că şi acolo au fost multe complicaţii, ci mai ales atunci cînd a trebuit să aleg tipul de scriitură, să lucrez la construcţie, să scriu efectiv cartea. Asta mi-a dat multe bătăi de cap. Dar am înţeles un lucru important lucrînd la aceste două cărţi constant şi după un program sever: trebuie să scrii organizat şi sistematic textele cărţii şi ele cumva se vor aranja, vor căpăta viaţă. Asta nu înseamnă că nu gîndeşti la un plan, la o structură, însă dincolo de acestea, munca efectivă la text rezolvă multe probleme. La Bandiţi, de exemplu, am început să lucrez avînd în cap o altă structură şi cumva chiar un alt „fir narativ” general. El s-a modificat drastic după ce am început să scriu textele centrale. Mi-am dat seama că textul meu mă duce în cu totul altă direcţie. Cînd am început să intru în pielea personajelor, am înţeles că ele vor altceva decît vreau eu autorul să spun. Sună puţin „animist”, dar asta am trăit. Eu autorul am început să lupt cu propriile personaje: eu doream una, iar ele doreau cu totul altceva să spună. Şi atunci ele cumva m-au convins şi au învins. Au avut dreptate. Le datorez mult acestor eroi că m-au învins pe mine ca scriitor. În definitiv am devenit „bandit” şi am scos cartea aşa cum au vrut eroii mei. Eu sînt mulţumit.

-Ai riscat ceva prin aducerea istoriei bandiților în fața publicului? Ai primit ”acceptul” celor importanți pentru a publica acest volum?

Nu e o istorie propriu-zisă. Nu e o istorie factuală, cu oameni „reali” care au adresă şi  CNP-uri etc. În carte am nu „oameni reali”, ci eroi construiţi de mine. Asta nu înseamnă că nu am folosit materie brută, „istorii reale”, „oameni vii” în construcţia acestor eroi. Ba da. Dar în carte ei devin eroi cu care nu se mai identifică sau se identifică mult prea mulţi bandiţi. Cum a fost cazul Sectanţilor. M-au citit foarte multe grupuri religioase marginale. M-au sunat să mă invite pe la ei. Despre unele grupuri sincer nici nu ştiam că există, deci nu aveam cum să scriu despre ei. Dar ei s-au identificat şi mi-au spus: încă nimeni nu ne-a înţeles şi nu a povestit atît de bine despre noi; aţi scris exact despre noi. Ce să le spun? Iată puterea literaturii.

Cu acceptul celor cu care lucrezi la documentare e puţin mai complicat. În primul rînd, e o chestiune de etică profesională: în ce măsură poţi să te foloseşti de viaţa oamenilor, de istoriile lor, de suferinţa lor folosind toată această materie pentru cărţile tale? E o întrebare pe care şi-o pun şi scriitorii care lucrează cu aceste genuri, şi jurnalistii de investigaţie, şi antropologii care fac teren. E o întrebare legitimă şi delicată la care trebuie să-ţi răspunzi. Şi mai ales trebuie să fii corect cu ei şi cu tine în această relaţie.

Eu sper că am scris această carte fiind corect cu ei şi cu mine. Cititorii vor înţelege acest lucru şi vor taxa. Cert este că eu am doar cîteva obligaţii mari faţă de cîţiva dintre oamenii cu care am lucrat: să le păstrez anonimatul şi să nu fie uşor identificaţi. Sigur nimeni nu va fi căutat şi arestat după apariţia acestei cărţi. Cîţiva eroi am avut grijă să-i omor eu ca să nu mai fie căutai de poliţie 🙂 . Cei cîţiva care ştiu ceva din bucătăria internă a cărţii se vor distra cînd vor citi. Cum era replica aceea dintr-un film românesc: „am trăit să ne vedem şi morţi”.

Eu cred că ceea ce construiesc eu în carte ajută mult să înţelegem acea lume, ne ajută pe noi să fim mai toleranţi, mai înţelegători cu ei şi ne ajută mai ales să ne înţelegem pe noi. Sper.

De exemplu, primesc foarte multe întrebări mai ales la capitolul cu olihgarhi de genul: eroul x este Plahotniuc sau Filat; eroul y este Vîntu sau Poroşenko? E distractiv, dar eu nu mă ocup cu mărunţişuri din acestea. Eu fac literatură, iar eroii mei sînt ceva mai complecşi decît personajele în cauză, chiar dacă în definitiv sînt tot oligarhi.

-Ai avut și probleme în strângerea mărturiilor? Au fost și bandiți care au refuzat întâlnirea cu tine sau au refuzat să ți se destăinuie?

Procesul este ceva mai complicat. Se pătrunde greu în lumea lor. Trebuie să ai cunoştinţe bune, să fii abil cu ei, să îi convingi că meriţi să stai lîngă ei. Nu e ca şi cum ţi-ai fi dat întîlnire la cafea şi îi spui: hai zi poveşti, dă-mi un interviu. Ei nu spun poveşti la comandă. În general, ei nu spun poveşti aşa cînd vrei tu. Trebuie să stai şi să culegi aceste poveşti din diverse fragmente de viaţă. Trebuie să îi înţelegi în mediul lor. E greu de înţeles logica lor care e destul de diferită de a majoritarilor. Să înţelegi felul lor de a gîndi care nu seamănă deloc cu a noasră. Trebuie un efort deosebit. Trebuie să devii oleacă „bandit” ca să te accepte. Ei trebuie să te perceapă unul de-al lor chiar și dacă eşti venetic. Un soi de „tovarăş de drum”.

Fireşte că sînt unii care nici nu stau de vorbă cu tine. Eşti un fraier amărît pentru ei. Nu ai stat cu „fraţii” în puşcărie ce poţi înţelege tu, fraiere? Au un dispreţ profund faţă de cei care „nu au stat” (în puşcărie adică).  „Nu ai stat”, eşti un nimeni care nu înţelege nimic. Şi încearcă să-i convingi că nu-i aşa. O să-ţi spună în argoul lor două fraze care o să te umilească definitiv. Sînt foarte buni la asta. Sînt psihologi de superclasă în relaţiile astea interumane. Îţi trebuie nervi tari şi ficaţi de oţel în relaţie cu ei. Nu ştiu cum să spun, dar acolo este multă tensiune negativă care se simte în aer, o simţi cum pătrunde în tine prin toţi porii. E ca şi cum ai intra într-o cameră întunecată şi nu poţi lumina cu nimic. Şi întunericul te pătrunde. E o senzaţie foarte stranie şi puternică. Eşti lipsit de protecţie. Noi nu ne dăm seama, dar în lumea majorităţii şi oficială, totul în jurul tău e făcut ca să te protejeze. Cînd ajungi în lumea lor, toate acestea dispar. Te simţi ca un om gol ziua în amiaza mare în centrul oraşului: neputincios şi teribil de ruşinat. Acolo însă nu e ruşine, ci neputinţă şi un soi de frică.  Îţi trebuie mult timp să-ţi revii după. Pe mine m-a deprimat munca cu ei.

-Cum ai reușit tentației să o apuci și tu pe calea banditească, odată ce ai întâlnit o parte din membrii acestei caste? Nu te-a tentat niciodată să lași totul baltă și să începi să te tatuezi, să te transformi într-un hoț sau contrabandist, să devii, cu alte cuvinte, un bandit?

În viaţă sînt o mulţime de factori care influenţează o mulţime de decizii. Noi cei veniţi şi crescuţi în lumea majorităţii şi a „lumii bune şi oficiale” nu ne dăm seama cît de protejaţi sîntem. Pentru asta avem 1001 de legi şi instituţii. Totul lucrează pentru noi: să ne educe, să ne protejeze, să ne dea garanţii, să ne predetermine tot procesul vieţii. Toată această maşinărie instituţională a familiei şi statului, a educaţiei şi legislaţiei, are şi partea ei bună, dar şi partea ei mai puțin bună. Da, te educă, te protejează, îţi dă condiţii mai bune, blochează violenţa etc. Dar e cumva şi mai mecanică, mai robotizată, mai lipsită de viaţă. Poate de asta ne fascinează lumea „băieţilor răi” care cumva scapă acestei maşinării şi trăiesc mereu fără garanţii, siguranţe o viață plină de riscuri.

De asta cumva noi mereu sîntem protejaţi să nu o luam „pe calea cea rea”, să nu ne jucăm cu „băieţii răi” etc. Dar sînt multe momente de cumpănă în viaţă şi atunci te salvează (sau nu) tot soiul de detalii de care nu ştii neapărat. În acest sens, eu îmi pun mereu întrebarea de ce unii ajung Cain şi alţii Abel? Care sînt aceste condiţii? Cînd apar aceste momente? În carte încerc să dau nişte indicii, nişte explicaţii. Mie nu-mi prea place să vorbesc despre anumite perioade din viaţa mea. Nu a sosit vremea. Toate la timpul lor.

-A văzut Profesorul – figura centrală a cărții, alături de narator – o primă schiță a cărții sau i-ai povestit pe larg despre ideea de a scrie o carte despre Bandiți? Ce părere a avut, ce sfaturi ți-a dat despre acest lucru?

Cum să-ţi spun eu ca să nu te mint şi să nu spun ce nu pot spune. Profesorul e un erou care are la bază un prototip pe care l-am cunoscut în copilărie. L-am căutat mai tărziu şi l-am descoperit. Dar Profesorul în realitate sînt doi. Adică am lucrat cu doi oameni care au produs un erou. Ei nu s-au împotrivit pentru că sînt băieţi isteţi. Pe unul l-am omorît, iar pe unul l-am transformat în diverşi alţi eroi din carte. Mă rog, asta ţine deja de munca mea. Ei mi-au garantat după ce le-am trimis cartea (fragmente în rusă) că dacă voi nimeri în puşcărie voi fi „un patefon autentic” şi nimeni nu se va atinge de mine. Ca să mă explic: „patefoanele vii” sînt oamenii care ştiu să povestească şi să spună poezii care au în puşcărie un statut special din cauza acestor calităţi şi de ei nimeni nu se atinge fiind protejaţi de hoţii în lege, autorităţile nr. 1 ale puşcăriilor. Povestitorii profesionişti şi cunoscătorii de poezii au un rol foarte important în puşcării. Nevoia de poveste este acută în astfel de spaţii şi atunci povestitorii capătă statut privilegiat. Deci m-am scos: puşcărie să fie, că în rest totul e aranjat.

-Am observat că poeziile, cântecele din carte au fost traduse de Mihail Vakulovski. Ai simțit necesar ca aceste texte să fie traduse neapărat de un poet, deși tu știi limba rusă foarte bine?

Cu Mihai, sau Mihail cum se semnează el, colaborez încă de la prima carte: Născut în URSS. El mi-a tradus atunci versurile de la melodiile de rock rusesc/sovietic. A ieşit bine. El are experienţă în acest domeniu. Aici am lucrat cu el la cîteva dintre textele unor melodii. El ştie bine să facă acest lucru. Am încredere în el, e profesionist. Cîteva erau deja traduse, cele din Vîsoţki, aşa că le-am folosit pe cele existente. Pentru prima oară, am tradus şi eu cîteva, pentru că am vrut să le dau nuanţe diferite de original. Am vrut să le românizez puţin. Aici m-a ajutat la stilizare un alt bun poet şi prieten: Florin Dumitrescu.

-Spuneai în interviul nostru precedent, atunci când vorbeai despre sectanți: ”Cel mai mare duşman al acestui tip de comunitate se pare că nu este nici violenţa, nici represiunea, nici marginalitatea, ci un soi de împingere a acesteia spre centru, spre establishment, spre Putere.” Este acest lucru valabil și în cazul bandiților, au început să se apropie de putere și dispar cei autentici?

În ultimele capitole meditez mult despre ruptura din anii 90, despre generaţia mea şi despre transformarea acestei lumi de după căderea comunismului. Meditez în dialog cu eroii mei bandiţi. Ceea ce este foarte clar este că lumea “liberalizată”, lumea “statului slab”, este o lume perfectă pentru ei, o lume în care bandiţii se simt ca peştele în apă. Se întîmplă ce era de aşteptat: ei pun stăpînire pe această lume, ei renunţă la principiile vechi ale hoţilor în lege ca să devină “stăpînii noii lumi” alături de alte “specii” de “tranziţie spre nicăieri”. Ei vor înlocui vechea lume, ei vor lua cu asalt noua lume, ei o vor cuceri şi vor deveni în scurt timp “stîlpii societăţii”. E o temă dureroasă şi pentru ei, dar mai ales pentru noi.

Da, în această poveste, eu pornesc de la mitul fondator al lumii: relaţia dintre Cain şi Abel. Pornesc de la o lume construită pe economia sacrificiului şi a darului, cartea Sectanţii e despre asta. Iar Bandiţii este despre lumea lui Cain, lumea construită pe o economie a crimei şi jafului, a acumulării. Cain l-a învins pe Abel. Trăim într-o lume în care Puterea este puterea lui Cain şi a economiei acumulării. Cartea mea este şi un manual de supravieţuire în lumea lui Cain.

-Plecând de la cele spuse la întrebarea precedentă, consider că finalul este construit într-o notă pesimistă. Ai dorit asta sau a fost totul inconștient?

Există o frămîntare reală a mea legată de reinterpretarea a ceea ce s-a întîmplat în aceşti ultimi 20 de ani. Ce s-a întîmplat cu noi după marea ruptură din 89. Pornisem de la ideea că am fost o generaţie a speranţei toţi cei care la Revoluţie eram în liceu sau la începutul unei facultăţi. Şi acum văd că noi, acea generaţie numită metaphoric Generaţia Speranţei, suntem într-o profundă criză şi depresie indiferent de poziţia socială în care ne aflăm. Asta observ şi la oamenii simpli, prietenii de la ţară sau din orăşele, dar şi la prieteni foarte realizaţi din oraşele mari sau cei plecţi afară. Încerc să înţeleg ce e cu acestă depresie profundă, o criză foarte adîncă. Am scris chiar un soi de poem social Generaţia mea: de la generaţia Speranţei la cea a Depresiei. Am văzut că şi Tolontan a preluat ideea şi a făcut o serie de texte invitînd diverşi oameni să scrie.

Da, este ceva trist. Cumva încerc să răspund în ultimele capitole apelînd la eroii mei bandiţi. Cartea se termină într-o notă tragică, cred. E cu moarte şi cu lacrimi spre final. Dar cred că această reflecţie tragică pe care o propun eu la final are ceva optimist pentru că deschide calea spre găsirea unor soluţii. Pun un set de întrebări, fac o frescă a unor frămîntări din care caut soluţii. Nu ofer soluţii, dar cred că pun nişte întrebări “corecte”, care ne pot salva dacă le urmărim direcţia. Şi Sectaţii se termină cumva trist, se vorbeşte despre dispariţia unei lumi pe care noi aproape nu o mai înţelegem. Aici însă este ceva mult mai existenţial, pentru că în joc nu mai este trecutul şi nici măcar prezentul. Aici în joc este viitorul pentru că afectează direct viitorul copiilor noştri. Iar cînd în joc este viitorul atunci totul devine apocaliptic. E un soi de apocalipsă a zilelor noastre care se vede în zare.

-În ce stadiu este al treilea volum al Trilogiei Marginalilor? Spune-ne câteva cuvinte despre Izgoi-Jidî, ce înseamnă, cum vei trata acest subiect?

Uff. Acum e greu să vorbesc despre el cînd abia am scăpat de Bandiţi. Am multă documentare pe el, dar încă nu ştiu exact cum va arăta. Dacă bandiţii este despre Cain şi Abel, atunci următoarea va fi despre Isaac şi Iacov, un alt mit al unei relaţii care a adus războiul civil în sînul familiei extinse şi a ajuns să fie un război global. Fireşte că va fi totul povestit şi construit pe istorii locale. Dar acesta este sîmburele micului secret.

Mulţumim,

Jovi – Filme-carti.ro

(Sublinierile ne aparțin. Fotografiile autorului sunt din colecția sa personală.)

-
7 January, 2017
in: Blog, Interviuri, Noutati, Presa   
Niciun comentariu

Comments

Leave a Reply