„Bandiţii” de Vasile Ernu
De Constantin Piştea / 6 februarie 2017 / onstantinpistea.ro
În terminologia comună bandiților povestiţi de Vasile Ernu, sunt un fraier. Adică un „om normal”. Un om care se supune legilor. În schimb, bandiţii tratează hoţia ca un mod de viaţă, iar dacă ar respecta legile, ar însemna să uite de onoare.
Hoţii în lege, casta cea mai înaltă a bandiţilor, nu muncesc. De fapt, acesta este primul principiu pe care îl respectă. Cu orice risc. A munci, măcar o oră, te declasează, te coboară la rangul cel mai de jos, cel mai umilitor.
Bandiţii îi fură pe fraieri. Care fraieri construiesc tot felul de instrumente ca să-i prindă pe bandiţi. Un fel de hoţii şi vardiştii, după cum apreciază Vasile Ernu, care a cunoscut un astfel de bandit. Profesorul, după cum îl numeşte în carte, a fost esenţial pentru documentare, dar mai ales pentru formarea scriitorului, căruia banditul, când voia să-l ia serios, îi spunea Vasile Andreevici.
„Bandiţii”, al doilea volum din „mica trilogie a marginalilor”, este construit pe creionarea acestui misterios Profesor, la care Vasile Ernu se raportează cu o sensibilitate aparte. Apoi, folosind forţa şi influenţa Profesorului, scriitorul redă poveştile câtorva „reprezentanţi” ai bandiţilor, pe care orice om normal (fraier) ar avea foarte puţine şanse să-i asculte.
Din astfel de mărturii, se desprind principiile de viaţă ale bandiţilor, modul în care se construieşte ierarhia lor strictă, felul în care sunt pedepsiţi şi cum pot să decadă dintr-o castă în alta ori, mai rar, să urce, de ce un bandit nu se căsătoreşte niciodată, deşi nutreşte un respect deosebit faţă de mamă, şi de ce e bine, ca bandit, să ajungi în puşcărie, dar să nu recunoşti nicio vină în faţa autorităţilor statului.
„…pentru toate aceste instituții care au ca scop disciplinarea ta prin control, există o instituție-model par excellence: pușcăria. Viața adevărată începe odată cu pușcăria. Ea este măsura tuturor lucrurilor. Omul începe să devină om în toată puterea cuvântului odată cu pușcăria, de aceea, cine nu a trecut prin pușcărie nu poate fi numit cu adevărat om.”
Construcţia narativă a lui Vasile Ernu, care nu este nici eseu, nici roman, dar nici reportaj sută la sută, ci ceva între acestea ori toate la un loc, începe şi se încheie simetric cu intrarea într-o curte. În prima parte, în anii copilăriei şi adolescenţei, când „timpul încă nu făcea nicio presiune asupra noastră”, viitorul scriitor ajunge să-l cunoască pe Profesor, cel care avea să-i ofere câteva lecţii importante, în completarea celor din familie, redate în volumul anterior, „Sectanţii”. Spre deosebire de educaţia centrată pe religie, Profesorul îl învaţă să-şi înfrunte temerile.
„Toată viața, de când te naști, ești într-o veșnică închisoare ce are ca scop îmblânzirea ta. Asta am înțeles nu când l-am cunoscut pe Profesor, ci când mi-am dat seama că între noi se leagă o prietenie. Și poate că era ceva mai mult. El îmi oferea niște soluții la problemele mele nerezolvate și îmi stăpânea și alina furia adolescenței.”
După ce i se mijloceşte dialogul cu tot felul de bandiţi, care mai de care mai iscusiţi în arta asta, după ce cunoaşte şi aerul de bordel ori atmosfera apăsătoare a clanului cerşetorilor, Vasile Ernu intră în curtea luxoasă a unui oligarh român, care, tot prin mijlocirea Profesorului, caută să-i propună participarea la un experiment. De dragul experimentului, Vasile Ernu acceptă. Trebuie să-i facă oligarhului o listă cu primii 100 de intelectuali ai ţării, pe care omul ajuns la putere vrea să-i controleze cu ajutorul banilor. După ce face lista, scriitorul este invitat la o recepţie, unde îi poate vedea pe toţi cei care au acceptat pomana oligarhului.
Experimentul este demn de un film, după cum sunt multe dintre poveştile acestei cărţi. Altfel, volumul este remarcabil şi în zona de eseu, unde se regăsesc teme abordate şi în alte locuri de Vasile Ernu, pe care alăturarea de cea a „Bandiţilor” le nuanţează. Scriitorul survolează întregul spaţiu de documentare, fosta URSS – cu dese opriri la Odessa ori Chişinău –, şi constată fie că „tot ce a rămas neschimbat de la Gogol încoace sunt drumurile proaste”, fie că vecinii noştri estici („fascinantul meu vecin gruzin”) ne sunt mai puţin cunoscuţi decât „un amărât de la Londra” ori „un oarecare american”.
Există multe lecţii de viaţă în „Bandiţii”, una dintre ele primită chiar de scriitor de la fiul lui, Saşa, după ce l-a dus în mijlocul ţiganilor, ca să-i arate că nu toţi fură sau sunt răi, cum crede lumea. Privind mâinile murdare ale copiilor de ţigani, Saşa a întrebat de ce nu se spală. Tatăl lui, fireşte, i-a spus că oamenii aceia nu prea au apă, iar Saşa i-a zis: „Păi, hai să-i luăm acasă să-i spălăm!”
„Bandiţii” e despre sistemul care introduce pe bandă buşteni şi fabrică Pinocchio, adică păpuși (fraieri, cum ar veni) exemplare, ori care măcar doresc să respecte legile. Vasile Ernu a avut şansa de a-i cunoaşte pe bandiţi și de a-i povesti, sub protecția anonimatului. O incursiune extrem de prețioasă într-o lume inedită, pentru o carte rară, care conţine şi un „dicţionar minimal al bandiţilor pentru fraieri”, precum şi câteva desene frumoase de Laurenţiu Midvichi.
„Unele lucruri chiar le uiți sau le ascunzi adânc, de teamă să nu ți le amintești, pentru că sunt dureroase. Și brusc revii în acele locuri și ele ies la suprafață. Le credeai moarte, uitate definitiv, și acum dau năvală peste tine și te emoționează profund, aproape că-ți dau lacrimile. Deși ești matur, stăpân pe situație și încerci să le controlezi, să te prefaci că de fapt nu se întâmplă nimic, ele vin peste tine nemiloase. Poate că de aceea, de la o vârstă, ne temem să vizităm unele locuri, fie și în amintire. E prea dureros, pentru că suntem neputincioși în fața lor.”
Comments
Leave a Reply