Autobiografia unui radical
Bogdan-Alexandru Stanescu despre Sectanții în Observator Cultural
___
Recunosc că e cronica de care aveam ceva temeri. Cronicile prietenilor sînt uneori mai crunte. Pe BAS îl cunosc destul de bine și:
1. Chiar dacă sîntem buni prieteni știu că la el cînd vine vorba de text ”n-are mamă, n-are tată”
2. E unul dintre cei mai buni cunoscători de literatură universală din cîți am cunoscut: de la Lisabona la Vladivostok.
3. Mai știe și teorie: punctul nu foarte tare al criticii literare românești…
Și a ieșit asta…. (V.E.)
____________________
M-am ferit întotdeauna să scriu despre prieteni pentru că, în ciuda opiniei generale, cînd faci un asemenea pas, tendinţa este să fii mai aspru decît ar trebui. E ca și cum ai scrie despre propria persoană: dacă ești dotat cu simţul ridicolului, dacă ești om, nu poţi să nu fii ultrasensibil la stîngăcii, la erori de detaliu tocmai pentru că te raportezi la un ideal pe care-l cunoști foarte bine. Mă văd pus în situaţia delicată de a scrie acum despre un om alături de care am petrecut, puse cap la cap, luni de zile discutînd despre literatură. Ba chiar am și scris o carte împreună. Cine citește însă acel volum de corespondenţă observă încă de la început că relaţia aceasta intelectuală nu a fost niciodată una comodă: ceea ce ne desparte e chiar zona erogenă a receptării literaturii – eu încă simt literatura cu organul nabokovian, aflat undeva între omoplaţi, pe cînd, la Vasile, ea trece neapărat prin creier. Nu am scris despreNăscut în URSS pentru că mi s-a părut o carte ușurică (într-o vreme în care nu eram foarte permeabil la gîndirea slabă a lui Vattimo). Nu am scris despre Ultimii eretici… pentru că mi s-a părut precară stilistic. Mă văd însă obligat, în faţa acestor Sectanţi, să recunosc că Vasile Ernu a scris o carte pe gustul meu. Persoana publică Vasile Ernu reușește, lucru extrem de dificil, să fie marginal și central în același timp, într-o societate care face ca poziţia intelectualului marginal să fie aproape intolerabilă (da, o parafrazez pe Susan Sontag, care se referea astfel la Georg Lukács). Într-o societate din ce în ce mai polarizată, infestată de renașterea naţionalismului agresiv, a antisemitismului, a xenofobiei, gîndirea critică, marxismul cel mai soft sînt taxate rudimentar, aruncate în ograda comunismului, deși nu au nici în clin, nici în mînecă cu acesta. Cartea de faţă, care face parte dintr-un construct mult mai amplu (se pare că autorul proiectează o trilogie a marginalilor), vine însă (pentru cine are ochi, urechi și eventual creier) să demonteze această înregimentare plină de fineţea unui hipopotam. Pentru că, să ne fie clar, ceea ce face Vasile Ernu aici nu este o analiză fenomenologică a obiectului anunţat pe copertă, ci, dimpotrivă, el construiește un autoportret obiectivat, prin raportare la propriul mediu de formare. Este prea inteligent pentru a scrie direct o autobiografie, așa că preferă să descrie, sub umbrela unui „noi“ vag, generalizant, copilăria lui Vasile Ernu într-un mediu care deja ţine de mitologie, așa cum multe ecouri care răzbat din anii ’80 par a fi. Ba mai mult, această autobiografie merge pînă la rădăcini, pînă la ab urbe condita: secolul al XIX-lea, cînd Iosif Davidovici Rabinovici înfiinţează această sectă care vrea să-i creștineze pe evrei și să-i iudaizeze pe creștini. Nu avem prea multe cărţi care să se înscrie în ceea ce se numește astăzi nonfiction narativ, sau literar. Ernu a cizelat însă, de-a lungul anilor, acest filon și s-a înscris într-o nișă unde tinde să fie unic pe o piaţă de idei destul de săracă, de altfel, și inundată de producţii literare îndoielnice.
Așa cum spunea chiar el, trăim într-o cultură literaturocentrică, de unde ideile au fost exilate, eventual, în zona universitară, iar de acolo foarte greu răzbesc în public. Bun, dar ce face Vasile Ernu? Păi face monografia literară a unei comunităţi religioase din regiunea Bugeacului, care a trecut prin cam patru stăpîniri, timp de mai bine de un secol, începînd cu perioada imediat anterioară Revoluţiei bolșevice. Evrei mesianici, prigoniţi deopotrivă de evrei și de creștini, sectanţii lui Vasile Ernu înfloresc chiar în miezul prigoanei celei mai aprige, atunci cînd credinţa trebuie dovedită, cînd martiriul oferă un sens (un montaj) vieţii petrecute în post și rugăciune. Cel mai rău lucru pentru ei este indiferenţa celor din jur și, cum se va dovedi în final, capitalismul. Vor descoperi destul de repede că mediul propice lor este periferia, acolo unde gura Leviatanului nu ajunge și unde regulile se mai îndulcesc. De persecuţii, sectanţii au avut parte de la toate regimurile pe sub care au trecut: Imperiul ţarist, comuniști, legionari, pînă la cea mai dură persecuţie, cea a liberalismului capitalist, cu tot ceea ce-ţi oferă el. De aici și deja celebra butadă a lui Ernu: să te ferești de cei care-ţi dau, pentru că-s mai răi decît cei care-ţi iau. Ce mai face Ernu în cartea lui? Un inventar de topoi, de stileme ale periferiei, ca și o destul de reușită descriere a reliefului sentimental al Bugeacului. Pentru că Basarabia este și ea actant în cartea sa. Sînt aici pasaje pe care Ernu nu le-ar fi scris în urmă cu zece ani: „Cel mai limpede semn al venirii toamnei în regiune nu sînt nici culorile diferite ale peisajelor, nici soarele, mai roșiatic și mai mare, și nici nopţile răcoroase și senine, luminate de lună și de stele, scăpărătoare pe cerul întunecat, ci mirosul ce învăluie toate satele, cătunele și tîrgurile amărîte de aici. Un miros pe care, odată simţit, nu-l vei mai uita niciodată. Este vorba despre aroma de strugure zdrobit cu tot cu ciorchinele și frunzele de viţă-de-vie, care iniţial e dulce, iar în cîteva zile devine dulce-acrișoară, ușor acidă, anunţînd că tulburelul a început să fiarbă și că mustul dă în clocot. Curînd, în beciurile oamenilor mustul va fermenta și se va transforma în vinul cel nou, bucuria ţăranului, a negustorului și a beţivului, în general“. Pe măsură ce Vasile Ernu înaintează în această monografie a secolului al XX-lea (un drum presărat de analepse și prolepse) văzut prin prisma unei comunităţi izolate, înţelegi că, pentru unii, secolul respectiv se poate descrie ca o lungă înșiruire de persecuţii, că Istoria a știut să fie constantă și coerentă întotdeauna cu minoritarii și cu marginalii.
Aici, discuţia despre predeterminare și liber-arbitru pare ușor ridicolă… Din această poveste a secolului se naște însă și cealaltă idee paradoxală (să ne înţelegem, Vasile Ernu caută paradoxul și șocul, nu e nimic întîmplător aici) a cărţii: un asemenea marginal, înconjurat de alţi marginali și minoritari, a fost chiar Iisus, cel mai radical personaj din istorie, în viziunea autorului. Acum, după exprimarea respectivei idei, aș vrea să înţeleg cărui soi de marxism îi mai poate fi arondat Ernu… Bugeacul pe care-l povestește Ernu este și el un loc special, o întretăiere de falii, o răspîntie guvernată de Hecate cea cu trei capete. Este un spaţiu al răsturnărilor, al eternului carnaval, al beţiei continue care scapă rînduielilor civilizaţiei. Numai aici își putea găsi liniștea o sectă de evrei mesianici care să și reziste acestui secol minunat de care abia am scăpat. Cel mai important lucru mi se pare însă faptul că Vasile Ernu are curajul de a scrie o autobiografie intelectuală (disimulată) plină de curaj (alt paradox), în care-și permite să redevină marginal. Mai mult, spre final, cartea se încarcă cu o nostalgie care face legătura cu propriul incipit (moartea tatălui): este plînsă aici moartea unei societăţi, sau poate a unui secol. Caracterul pur autobiografic al cărţii devine din ce în ce mai pregnant, încep să cadă măștile, și nostalgia este transferată asupra obiectelor copilăriei, care, însă, ţin de alte generaţii, vin dintr-un trecut deja al cărţii. La fel, personajele memorabile precum unchii aventurieri și ușor beţivi, răzvrătiţii și patriarhii vin, parcă atrase de prezentul textului, să depună mărturie în favoarea celui care se autointitulează oaia neagră a sectei. Iar asta este o declaraţie de imens orgoliu: a fi marginal în cadrul unei societăţi de marginali nu e lucru ușor. Cartea lui Vasile Ernu este istorie, este antropologie, este sociologie, este mai presus de orice istorie personală care se hrănește din Istoria unei comunităţi. Este, în primul rînd, autodefinire în raport cu un spaţiu putrefact: Bugeacul, Basarabia sînt tropicele triste ale lui Vasile Ernu care, vorba aceleiași Sontag, nu sînt deloc triste, sînt muribunde.
Vasile ERNU
Mică trilogie a marginalilor. Sectanţii
Editura Polirom, Iaşi, 2015, 376 p.
Comments
Leave a Reply