Serile trecute mi-au fost umplute în mare parte de o lectură care m-a dus la sfârșitul anilor 1980, perioada de glorie a „perestroikăi și glasnostului” și felul în care aceasta s-a manifestat în rândul adolescenților acelei perioade.
Practic, citind Sălbaticii copii dingo de Vasile Ernu am dat nu doar peste autobiografia sa dar și multă istorie, sociologie, psihologie și muzică. Da, muzică. Vă recomand să citiți pe ritmuri de muzică pentru a fi mai aproape de epocă și a o simți pe deplin.
Să fiu sincer, nu am mai citit așa gen încă din liceu. Iar pe alocuri mi-a adus aminte mult de „Cișmigiu et Compania”, ceva de genu doar că în România interbelică și postbelică.
Începând cu o călătorie în Crimeea, avem în față niște elemente care sunt binecunoscute și în ziua de astăzi, mirosul de clor al gărilor și locurilor publice dar și ceaiul. Omniprezent atunci, astăzi bate în retragere făcând loc cafelei.
Continuând lectura ajungi la Ciocana, aflând despre acele „ucilișce” și mai ales acei „gopniki” (prima dată am aflat o definiție a acestui cuvânt, până atunci fiind doar imagini). Iar apoi, spre ultimele pagini (spre marea-mi părere de rău) ajungi în Centru, la Școala nr. 1 (astăzi liceul Gheorghe Asachi) și zona centrală de lângă Teatrul Național Mihai Eminescu. Autobiografia și amintirile sunt mai puține însă în carte.
Partea interesantă vine cu explicațiile mai mult sau mai puțin surprinzătoare. Bunăoară, nu m-am gândit niciodată că femeile ar fi cele care au păstrat autentica limbă moldovenească sau că anume cafenelele au fost centrele rezistenței naționale. Relativ vorbind, bineînțeles.
Dar citind aceste explicații ale acelor procese, înțelegi tot mai bine de ce Republica Moldova astăzi este așa… cum este. De ce am ajuns a fi aruncați într-o nesfârșită etapă de tranziție. Înțelegi că romanticii și tinerii din prima linie a protestelor, nu a fost marii câștigători, fiind aproape de a fi perdanți.
Și explicațiile filosofice, deși mai puține, au un loc aparte în carte. Mi-a plăcut mult următorul pasaj:
„Dacă pentru bătrîni marea e un soi de memorie nostalgică a corpului, pentru copii este exact opusul. Bătrânii trăiesc din memorie, copiii încă nu au amintiri, ci doar curiozități transpuse în fapte care le vor construi memoria.”
Dacă vreți o călătorie la sfârșitul anilor 1980, la începuturile generației sălbaticilor copii dingo (dezlănțuiți în anii 1990), recomand această lectură.
Nu vă spun mai multe, e prea interesant pentru a fi expus
Eu aștept însă continuarea de mai departe Anii 1990 au reprezentat probabil ce
“Sălbaticii copii dingo” a lui Vasile Ernu e o carte extraordinară, care are toate șansele să devină o carte cult.
Nu e o carte perfectă. Ca de obicei, Ernu nu se îngrijește foarte mult de felul în care își dă cărțile la publicat. El are ceva din pasiunea a ceea ce este originar. Ernu are bucăți memorabile aruncate de-a valma, ai zice că în grabă.
În plus, această carte conține referințe personale, mai greu de înțeles de către un public obișnuit. E o carte a unei vedete literare, care conține niște inserții subiective peste care poți trece ușor.
Dincolo de aceste aspecte, “Sălbaticii copii dingo” e cu totul specială, unică în felul ei. De ce? Nu pun la socoteală că e o carte matură. Am citit cam toate cărțile lui Ernu. El e foarte bine informat. Și aici Ernu e la fel, foarte bine informat. Ernu are un gen de informare foarte subtil. El muncește mult și aruncă totul ca și cum ce spune el nu e mare lucru. Ăsta e genul lui. “Sălbaticii copii dingo” nu e cea mai informată carte, deși există capitole extrem de bine puse la punct, care te complexează prin detaliile pe care le oferă. Dar nu asta e important.
În plus, după cum se știe, Ernu are o cultură rusă foarte bine asimilată. Cred că nu avem în prezent un cunoscător mult mai bun de literatură rusă. În plus, și asta e mult mai important, Ernu are o vastă cunoaștere în domeniul studiilor culturale, de la școala de la Frankfurt la Ritzer și alții. E un cunoscător în sensul că aceste lucruri sunt, pentru el, bine interiorizate și comparate cu lucruri din Rusia. Această cunoaștere e ceva destul de special într-un univers românesc foarte conformist. Totuși, nici asta nu e esențial.
Lucrul cel mai important, la Ernu, nu e cum scrie, nu e cultura lui, cunoștințele lui, ci experiența lui de viață și capacitatea de a gândi onest asupra acestei experiențe. Vasile Ernu a citit foarte mult, dar nu e un autor cultural. E un tip real, care gândește la lucruri reale. Acesta e cel mai important lucru, lucrul cu adevărat important. În “Sălbaticii copii dingo” a ajuns la un maxim al acestei experințe, inclusiv la nivel afectiv. Iar experiența unică a anilor 1987 – 1989, care ține de fundamentul formării sale, face din cartea lui ceva cu totul și cu totul special, care nu a mai fost scris până acum. După părerea mea, “Sălbaticii copii dingo” e o carte.
***
Spune Vasile Ernu în “Sălbaticii copii dingo”: “Aceasta este istoria adolescenței mele: cu sufletul rupt în două. O parte din el era cu gopnicii de la Ciocana, iar o parte cu copiii romantici ai “școlilor de elită” din centru.” Este exact statutul pe care l-am avut și eu: o parte cu băieții mei din fața blocului, de la Nordic, o parte cu cei de la liceul Ștefan cel Mare, care era exact o “școală de elită” din centru, cu rockeri. Băieții mei din fața blocului nu erau rockeri. Am dus-o așa, între medii, tot timpul, neștiind în fapt cărui mediu îi aparțin. La un moment dat, am fost deconspirat de un golan din George Enescu. El avea o prietenă la Ștefan și m-a văzut jucând fotbal în curtea școlii. Mă cunoștea bine din cartier, dar a fost o surpriză pentru el să vadă că sunt ștefanist. I s-a părut că sunt un trădător sau un duplicitar sau doar un loser din George Enescu deconspirat sau poate că era doar invidios, având în vedere că el voia să aibă o prietenă de la Ștefan, unde învățam eu. A vrut să mă umilească și m-a trimis să-i cumpăr un suc. După ce am refuzat, de fapt după ce i-am cerut să mă roage frumos, mi-a spart nasul cu o violență incredibilă. Își ieșise din minți. Cred că, venind din George Enescu (de unde veneam și eu), când intra pe poarta liceului devenea nervos. Nu știa să gestioneze mediile. Eu știam
Ieri am terminat cartea lui Vasile Ernu, “Sălbaticii copii dingo”. Mi-am dat un răgaz de o zi sa-i las timp sa se așeze acolo unde ii e locul: alături de toate celelalte cărți care mi-au îmbogățit mintea, pentru ca mai apoi sa coboare in inima.
O am încă vie in memoria afectiva, unde va și rămâne, dar despre cartea asta nu poate scrie oricine, iar eu nu sunt decât un cititor pasionat de lectura, nu critic literar.
Am citit-o cu creionul in mâna, ca in studenție, e toată însemnată, subliniata, cu pasaje întregi încercuite. Pe fiecare pagina se găsește un paragraf care capătă sens prin consistentă, chiar și luat separat.
De mai bine de o ora încerc sa scriu ceva consistent, o analiza, o sinteza, ceva, ca sa va conving s-o cititi, știți ca nu încerc sa fac asta in fiecare zi, deși doar in in ultimul an, al pandemiei, am citit peste 50 de volume. Dar cartea “Sălbaticii copii dingo” trebuie citita de orice roman care vrea sa-și înțeleagă mai bine trecutul.
O sa fac ce ziceam mai sus: voi cita câteva paragrafe din ea, dar nu la întâmplare, ci doar acelea care m-au atins personal, idei cu un grad înalt de universalitate, cele care ne marchează existența de mai bine de 2000 de ani, idei care ma preocupa in mod obsesiv de când m-am născut.
Câteva paragrafe, așadar, despre traumele umanității provocare de război, despre suferința purtată in suflet de generații întregi de oameni nevinovați. Comunismul și capitalismul sunt doua fețe ale aceleași monede, război.
“Afganii și vietnamezii – soldații americani care au luptat in Vietnam -, s-au întors tăcuți, demni, dar cu o trauma imensa. De ce? Pentru ca și-au făcut datoria fața de țara lor, așa cum o cer codul și onoarea militară. Doar ca țara lor a dus un război nedemn, iar in acest război ei au fost doar carne de tun și pusi in situația sa facă lucruri murdare pentru acea țara care nu-i merita.”
“In război, cei care pierd sunt întotdeauna civilii, oamenii nevinovați, ostașii, iar cei care câștiga sunt politicienii, porcii ăștia cinici de la Kremlin sau de la Casa Alba. Cu cât mor mai mulți civili și soldați amărâți, cu atât se îngrășa mai mult afaceriștii, generalii din spatele frontului și oamenii puterii.”
“Și de doua mii de ani e război, un război fără niciun sens
Iar războiul e treaba de tineri, te păzește de riduri și sens”. (Versuri din cântecele trupei Kino, pe care Ernu le citează adesea in carte)
Și încă unul de-a dreptul sfâșietor:
“Perestroika asta a insemnat: o forma accelerata de abandon al puterii. Accelerația e ca un drog: sa nu simți durerea. De partea puterii nu a mai rămas nimic: tronul era gol.
A ieșit țarul cu sfetnicii săi și ne-a spus: “Tovarăși, ne scuzati. Totul a fost o farsa, o minciuna. Dragilor, va anunțam ca ați luptat cu voi înșiva: ați murit degeaba, ați omorât degeaba, ați îndurat o suferința teribila degeaba. Tot entuziasmul și toată suferința voastră au fost in zadar. Sacrificiul vostru a fost in zadar”.
Cartea aceasta se termina cu episodul in care autorul, impreuna cu primii tineri basarabeni de vârsta lui, se urca in primul tren Chișinău-Bucuresti, care avea sa-i aducă la studii in România – patria mama.
Ernu ne promite o continuare, sunt curioasa cum i-a transformat pe ei România ultimilor 30 de ani, dacă i-a făcut mai Fericiți decât fuseseră in prima parte a vieții din comunism, sau capitalismul i-a dezamăgit, ca pe mulți dintre noi.
Interviu de George Motroc – Actualitatea literară – nr. 108, februarie 2021
George Motroc: După tradiţionalele urări şi mulţumiri pentru acceptul de a participa la acest interviu-mărturie despre viaţa scriitorului român din vremea pandemiei, vă rog să ne spuneţi cât de diferită a fost aniversarea dvs. din acest an în raport cu alte vremuri, de dinainte sau de după 1989?
Vasile Ernu: 2020 a fost un an straniu. Imprevizibil. Nimeni nu se aștepta la o astfel de experiență. Inițial am crezut că totul va dura scurt, ca o răceală. Și a urmat ceea ce știm cu toții. A trebuit să ne adaptăm, să ne organizăm altfel. Mai ales pentru cei care au copii. Practic, încet dar sigur, casele noastre s-au transformat din spațiu intim, privat în spații de producție. Au început să se întâmple o mulțime de fenomene noi: desocializarea fizică, distrugerea spațiului intim prin transformarea în spațiu de producție, fuga în on-line etc. Însă nu poate fi comparat cu timpul de dinainte de ’89. Înainte de ’89 nu există conceptul de on-line, ba chiar era opusul: ne petreceam excesiv de mult timp împreună. Acolo restricțiile erau de alt ordin, dar sunt lumi radical diferite. Tocmai am terminat o carte – Sălbaticii copii dingo. Cartea adolescenței – unde povestesc cumva felul de a ne petrece timpul. Sunt lumi și experiențe tare diferite. Ca un teaser, povestea spune așa. Anii ’80. Patru prieteni se întîlnesc în gara din Chişinău. Vor pleca împreună în vacanţă în Crimeea, la mare. Sunt lipsiţi de griji, nu au de unde să ştie că fac parte din generaţia ultimilor copii sovietici. Ştiu doar că au acelaşi program în fiecare an: şcoală, vacanţe lungi, călătorii de la un capăt la altul al ţării pentru a descoperi locuri extraordinare şi populaţii ciudate. Brusc însă toată această rutină melancolică e dată peste cap: după moartea lui Brejnev, a lui Andropov şi a altor comunişti de la vârf, vin Gorbaciov, glasnostul şi perestroika, intervenţia rusă în Afganistan, Cernobîlul, explozia drogurilor, SIDA şi afirmarea contraculturilor sovietice. Debusolaţi, văzând cum lumea pe care o ştiau se destramă, ultimii copii sovietici caută echilibru şi refugiu în romanele lui Bulgakov, în poezia lui Arseni Tarkovski şi în piesele formaţiei Kino. Şi, fără să vrea, se maturizează, descoperă alte identităţi şi învaţă să trăiască în noua lume, în care Dumnezeu este foarte diferit de cel al bunicilor şi părinţilor lor, iar ceea ce contează e să câştigi cît mai mult. O lume în care a avea este mai important decît a fi.
G.M.: Se scrie mai greu sau pur şi simplu altfel în pandemie, în raport cu perioada de dinainte sau de după ’89?
V.E.: Pentru mine pandemia a fost prolifică. Am terminat o carte la care lucram, am luat notițe la alte două. Nu pot compara cu înainte de ’89 pentru că nu scriam atunci. Dar când ai mult timp în care stai închis ai șanse să și scrii. Depinde de mulți factori.
G.M.: În cazul dvs., de unde simţiţi că a venit salvarea spirituală: mai mult din lecturi, prin actul de a scrie sau în alt mod?
V.E.: Nu știu ce să zic de salvare. Poate mai modest: refugii. Multe lecturi, filme destule, muzică, jocul cu copilul. Și am scris destul de mult pentru acest an. Scrisul pentru mine este ca o gimnastică pentru minte – scriu pe Facebook ca pentru un Jurnal. Am acolo un public destul de consistent care citește acest tip de postări mai lungi, reflexive.
G.M.: Aţi avut sau aţi participat la o lansare online? Ce se câştigă şi ce se pierde în raport cu o lansare să-i spunem tradiţională, faţă în faţă, de la o librărie?
V.E.: Da, am avut destul de multe evenimente online: lansări, dezbateri, discuții, prezentări. Pentru această perioadă de izolare online-ul este o soluție, indiscutabil. Are și unele avantaje: pot participa oameni din diverse locuri ale lumii fără să fie nevoie să se deplaseze – un click distanță. Partea care ne lipsește este firește cea legată de prezența fizică. Prezența online e destul de restrictivă. Suntem încă oameni care nu pot fi reduși la biți. Avem nevoie de aceste întâlniri pe viu.
G.M.: În opinia dvs., târgurile de carte se pot reinventa şi rezista economic în format online?
V.E.: E clar că există o tendință de a mișca mai mult pe online: evenimente, lansări, prezentări și chiar târguri. Vânzările s-au mișcat mult spre online. În același timp e riscant să renunțăm la spațiile tradiționale precum librăriile și întâlnirile pe viu. Librăria este mai mult decât un loc de vânzare de carte – librăria nu e un magazin propriu-zis, ci e un spațiu cultural. Librăria trebuie salvată, fără discuție.
G.M.: Dincolo de literatură, cât de dificilă e viaţa unui român care este şi scriitor în vremea pandemiei?
V.E.: De când e lumea și pământul – cel mai greu este pentru cei defavorizați, săraci, cu resurse mai puține. Dacă poți să nu ieși din casă și să lucrezi de acasă deja ești un privilegiat. Sunt mulți care au munci care le impune ieșirea din casă. Ar fi bine să ne gândim și la ei. Ce am fi fără oamenii care duc gunoiul, care fac pâinea, mâncarea, care au grijă ca să avem energie etc. pandemia a lovit mai ales în oamenii săraci și neajutorați. De aceea avem nevoie de un stat social puternic – să intervină în astfel de situații.
G.M.: Dacă lăsăm la o parte dramele văzute la televizor sau citite în presă, în ceea ce vă priveşte, aveţi fie şi o singură amintire frumoasă din această perioadă?
V.E.: Jocul cu copilul meu care are 9 ani. Avem timp lung de joacă. E un sentiment plăcut.
G.M.: Dar cea mai tristă sau emoţionantă?
V.E.: Când auzi că mor unii oameni apropiați.
G.M.: Această perioadă se va regăsi într-un fel sau altul în operele dvs. viitoare sau doriţi să uitaţi complet tot ceea ce s-a întâmplat?
V.E.: Am refuzat să scriu texte legate de pandemie. E prea aproape fenomenul. Însă ultima mea carte – Sălbaticii copii dingo – pornește de la niște vise care au loc în pandemie.
G.M.: În general vorbind despre lumea literară, se poate spune că asistăm la naşterea unei noi epoci şi chiar la o altfel de scriitură, cea din vremea pandemiei?
V.E.: E greu de spus. Cert este că va lăsa niște urme – tragediile și fenomenele ample lasă urme.
G.M.: Privind spre viitor, putem aproxima cât de mult s-a schimbat şi se va mai schimba viaţa literară românească în bine, dar mai ales în rău, din cauza acestui virus cu răspândire globală?
V.E.: E un fenomen prea apropiat și încă neterminat. E în proces. E greu de estimat din interiorul fenomenului amploarea lui. E nevoie de timp pentru a-l înțelege.
G.M.: Într-un interviu de acum câţiva ani, Alex. Ştefănescu îşi exprima convingerea că atunci când se va scrie, în zilele noastre, un roman politic care să prezinte România din perioada regimului comunist sau din prezent, vor fi şanse la Nobel… Ar fi un optimism exagerat să extindem o astfel de speranţă şi la perioada Covid? Sau trebuie să ne mulţumim cu un optimism moderat şi să sperăm că, după această perioadă, scriitorul român îşi poate recupera prestigiul, eventual până la nivelul de dinainte de ’89 când era văzut ca simbol al rezistenţei prin cultură?
V.E.: Nobelul este o obsesie care nu are nimic cu literatura și sistemul literar. Nu lipsa unui premiu Nobel este problema noastră, ci cu totul altele. Avem lipsuri mari în ce privește dezbaterile publice și frământarea unor teme sociale, existențiale comune. O literatură semnificativă este de obicei produsul acestor frământări colective. Toți o ,,frământăm” și unul o ,,dospește”. Nici cu critica nu stăm prea bine. Sunt multe probleme – Nobelul nu e o problemă reală.
G.M.: În loc de concluzie, vă rog să ne spuneţi dacă vă păstraţi intactă doză de optimism în ceea ce priveşte destinul Cărţii tipărite şi puterea ei de a mai contribui decisiv la formarea altor generaţii viitoare de cititori şi în viitor?
V.E.: Da, cred din tot sufletul că nu va fi afectată foarte mult cartea tipărită. Va coexista în pace alături de formatele electronice sau audio.
A fost, nu demult, o după-amiază de joi cu Vasile Ernu, cu un ,,sălbatic copil dingo” care strigă din răsputeri către congenerii săi, precum Iisus în romanul său: ,,Frați și surori, iertați-mă. Toate lucrurile în care ați crezut voi au fost o minciună, o farsă. (…) Credința, nădejdea, dragostea voastră au fost în zadar. Mă iertați. Acum puteți să mă îngropați. Aveți milă de mine, nu pot să mă înalț la cer, ci doar să mă cobor în mormânt.”
Cartea lui Ernu, am zis-o și la întâlnire, este scrisă dintr-o dublă perspectivă pentru mine: autorul este psiholog, dar și un suflet frământat aflat la terapeut. Dincolo de un roman document, ,,Sălbaticii copii dingo” spune povestea adolescenței generației noastre (cei născuți în ’70) care a fost ,,foarte optimistă” și care a devenit ,,cinică, înrăită și total nemulțumită. Și care ascunde trufaș o mare înfrângere pe care o prezintă ca pe o mare victorie.” (Nona Rapotan, ca întotdeauna, interviurile, articolele tale sunt o inspirație pentru mine. Mulțumesc!).
E clar că Vasile Ernu, prin tot ce face, nu se ascunde: de la cărți la postari pe FB și dialogul cu cititorii săi (pe care îi doresc să fie cât mai mulți), Vasea vorbește despre ,,rănile” unei generații, care -atenție! – se transmit. Ca și bolile. Taman cui? Copiilor copiilor dingo. Adolescenților de astăzi. Sau poate unii or fi deja tineri în toată regula. Alții – încă doar copii. Romanul lui Ernu este filozofic, dilematic; pentru mine- un urlet din rărunchi, chiar dacă melancolic (putem urla și în tăcere, nu?): despre fericirea simplă pe care nu știm să o gustăm, despre liniștea sufletului versus bmwuri și vile, despre prieteni adevărați (pe care viața îi cerne), despre un corp bătrân și unul tânăr (mi-a plăcut mult pagina despre bătrâna la malul mării), despre o societate visată, ideal pentru care noi doar am părut că luptăm.
Știi, Vasea, fiecare gest al tău (ca și al altora din generația noastră) este o recunoaștere a înfrângerii, cum spui, dar nu și un abandon al luptei. Eu așa simt. Poate ,,Generația canibală” (continuarea acestui roman, care va spune povestea anilor ’90) se va fi sfâșiat, dar unii or fi fost și vegetarieni:). Cred că și tu!
Vasile Ernu spune despre sine că tot ce are este experiența și curiozitatea de a pricepe. Vasea, să știi că și asta e molipsitor…nu doar rănile. Uite, pe Dimi (vezi mai jos) l-ai molipsit. Și e copil de Dingo!
Eu, noi, îți mulțumim pentru că ne-ai contaminat cu melancolia ta și ne-ai adus aminte de noi de-odinioară.
Deci, colegi, ce facem?! Eu zic până apare ,,Generația canibală” să urnim mai tare lumea asta…
P.S. Poza ta râzând e de la deconspirarea admonestării soțului meu: ,,Tu auzi ce zice omu’ ăsta?! Avem pâine, avem apă, ce-ți mai trebuie o cameră în plus…?!”. Ei, na!
Aici video întîlnirii: https://www.facebook.com/www.ernu.ro/posts/132975282167258
Noul proiect al lui Vasile Ernu, Sălbaticii copii dingo (Polirom, 2021), este o mostră veritabilă de așa-zisă literatură de frontieră. Nu mă refer (doar) la sensul teoretic al acestei sintagme. Într-adevăr, ne aflăm pe terenul memorialisticii, la granița dintre literar și non-literar. Cartea vine ca o continuare după celebrul volum din 2006, Născut în URSS; dacă acela viza copilăria naratorului în Uniunea Sovietică, prezentul îi ilustrează adolescența în bulversanții ani ai perestroikăi. Însă metafora „frontierei” nu sfârșește aici.
O dată, există o frontieră istorică. Trama este situată într-o perioadă de tranziție: în negocierile tot mai laxe ale regimului lui Gorbaciov cu liberalismul se întrevedeau deja zorii unei noi lumi. A doua oară – una geografică. Proiectul ne situează în spațiul actual al Republicii Moldova, la marginea monolitului sovietic – Bucovina iese din zona (cititorul va vedea: extrem de colorată și cosmopolită a) Uniunii și va păși în sfera de influență vestică. A treia oară: apare o frontieră de clasă. Personajul-narator se plimbă constant între două medii opuse ale Chișinăului anilor ’80. Pe de o parte sunt prietenii săi boemi din centru, iar pe de alta – gopnicii, fiii și fiicele proletarilor din ucilișce. În ultimul rând, există o „frontieră” între stiluri sau, mai bine zis, afecte. Vocea naratorului oscilează constant între sentimentalism nostalgic și conștiință istorică. Astfel, un paragraf poate să o descrie în hiperbole poetice pe frumoasa Sonia, iar următorul – să explice stratificările de clasă din mediul urban.
Cu toate acestea, în fiecare dintre aceste ambivalențe există un element cu greutate mai mare. O parte a frontierei iese mereu în evidență, dar care? În primele trei cazuri răspunsul e simplu: comunismul (care își lasă puternic amprenta), URSS-ul (care centralizează pluralismul etnic) și clasa de mijloc (care, în final, îl acaparează pe narator). În ceea ce privește ultima dimensiune, criticile debutului încă se aplică: o atitudine romantică distorsionează lectura științifică, chiar dacă Ernu încearcă să fie obiectiv. Însă, în mrejele ideologiei sau nu, acest proiect literar este valoros din alte motive – în general, datorită simplității notației sale romantice. Printre rândurile lui Ernu nu există nici ironie postmodernă, nici artificii autenticiste, nici măcar repulsie față de convenții. Un „înger mahmur” din vise dă startul poveștii, iar de acolo jurnalul curge, ghidat de emoții și versuri din rockul rusesc.
De fapt, miza este simplă – naratorul vrea doar să rememoreze, înfiorat ca un existențialist, vestigiile unei lumi scufundate. Și îi iese: „Nu știu de ce, am impresia că toată tristețea lumii, toată sensibilitatea ei descompusă s-au adunat în aceste peisaje industriale. Iar sensul vieții se ascunde în tristețe și descompunere”.
Prolificul Vasile Ernu revine în atenție cu o nouă carte. Ca de-obicei, Ernu scrie despre trecut – dar, pentru a-l recupera încă o dată, nu mai frunzărește cărți vechi, nu-i mai întreabă pe cei mai bătrîni dintre noi, ci cotrobăie în propriul sertar cu amintiri. Agățîndu-se de cea mai melancolică dintre vîrste, adolescența, nici nu-i era greu, cu Sălbaticii copii dingo, să propună o carte traversată de romantism în stare pură, care își abandonează platoșa eseistică în bătaia emoției autentice. Pentru Ernu am impresia că e ceva nou în această provocare, care-i cere să împace și capra obiectivității, și varza nostalgiei intime – un amestec mai inflamabil decît cel cu care a experimentat în Născut în URSS, o carte ceva mai greu de strunit de pe terenul bine fixat al antropologiei. Chiar așa: cînd a dat Ernu frază mai asumat vulnerabilă decît: „Stăteam cu prietena mea în apartamentul din Vilnius și priveam tancurile trecînd pe străzi”?, după mine cea mai frumoasă mostră din toată cartea, pentru că rezumă în cîteva cuvinte un întreg program drag autorului – acela de-a glisa dinspre personal spre politic printr-o virgulă, printr-un accent, printr-un truvai lingvistic, fără să dea de știre.
Cartea vorbește despre anii crepusculari ai URSS-ului, pe cînd acel regim aparent imuabil începe să se clatine și-ntr-un final face implozie. Lucrurile sînt povestite din perspectiva unui licean stabilit în Chișinău, care circulă cu ușurință printre diferitele pături sociale ale orașului și își desăvîrșește simultan un prim strat al educației artistice și sentimentale. E o poveste universală cea pe care o descrie Ernu – povestea primelor atingeri, a coolismului ușor infantil dat de preocupările pretins elevate: cărțile, filmele, muzica, a tropăielilor politice incipiente, de care-ți va fi rușine mai tîrziu. O poveste cu atît mai intensă cu cît știm că se termină, iar asta e de ajuns pentru a-i asigura incandescența. O poveste cu atît mai tristă cu cît știm cum se termină; știm că ce-a urmat n-a fost la înălțimea visului. Pe versurile simple și dureroase de la Kino, care răsună din radiouri de-a lungul întregii cărți, Ernu revine la locul crimei și mai parcurge o dată drumul către zorii fericiți ai capitalismului – drum care acum a căpătat un straniu gust de fiere –, sperînd să poată lucra puțin la deznodămînt, să-l facă mai dulce. Nicio surpriză: lucrurile nu funcționează așa. Uneltele pe care le are la îndemînă – slow motion și fast forward, stand-by etc. – pot să ne abată o vreme de la traseu, dar în final tot acolo ajungem. Iar adevăratul tragism al cărții vine nu doar din nonșalanța tînărului care nu știe că e fericit, ci mai ales din dorința lui de a grăbi sfîrșitul acelei perioade. Cum ar veni, jaful și crima din anii ’90 au fost posibile doar cu acordul lui entuziast. Dar pînă atunci, încă mai e posibilă regăsirea stării de grație, a euforiei – o clipă de nemișcare, în care totul stă suspendat în echilibru fragil.
Undeva între Isaac Babel (autorul piperatelor Povestiri din Odesa) și Aleksei Yurchak (autorul strălucitei analize Everything Was Forever, Until It Was No More), Ernu e greu de clasificat, fiindcă își sabotează de unul singur metoda. Prea metaforic și transportat de propriul subiect pentru a putea numi precis lucrurile, prea analitic pentru a năvăli cu arme și bagaje pe teritoriul ficțiunii, autorul construiește o lume care pocnește de la atîtea arome, artefacte scoase din uz, anecdote de odinioară, dar nu se lasă niciodată complet în voia ei. Ernu e cu ochiul la prezent, pe care-l vede în nuanțe sumbre, și cu mintea la politică, de care se-arată nemulțumit – iar în această atenuare a parfumului nostalgic prin recursul la document și la reflecție marxistă unii văd forța lui, iar alții limita. Pe scurt, s-ar putea spune că acolo unde ideile politice sînt, aproape prin definiție, puține, dar fixe, materia afectivă e inepuizabilă, și-i permite lui Ernu să escamoteze acele chestiuni teoretice în jurul cărora, oricît ar încerca, nu pare să se fi simțit niciodată acasă. E un balans greu de atins – cînd îi iese, autorul scrie literatură de primă mînă, ca în pasajul cel mai puternic al cărții, în care băiatul Vasea face cunoștință cu cartierele rău-famate ale gopnicilor (acești bad boys sovietici), undeva la o periferie de oraș, pe un apus sfîșietor. Un moment care, pentru a putea fi inventat, trebuie să fi fost mai întîi trăit.
Mai există o miză a acestei opere, iar ea transcede dezbaterile cu privire la lucrătura artistică propriu-zisă, deschizînd o discuție mai largă asupra memoriei. Senzația e că, împotriva eforturilor de a transforma acel trecut – și tot ce are, de bine, de rău, legătură cu el – într-un monolit condamnabil de la un capăt la altul, Ernu își propune să insufle ceva feeling, ceva culoare. Cartea sa nu pretinde să ne arate ce a fost și cum a fost: e prea nesistematică, prea zvăpăiată cu digresiunea și cu amintirea, prea supusă unei experiențe lăuntrice. Țelul său e mai modest și, simultan, mai necesar: să ne arate că, iată, s-a trăit și pe atunci. Ba chiar a existat fericire. (Și, obligatoriu, preluînd niște versuri de la Viktor Țoi, a existat și tristețe.) E un gest politic, fiindcă pune stavilă în calea uitării, pornind de la firul ierbii pentru a mai echilibra lucrurile și arătînd că nimic nu e alb sau negru.
Și-aici intervine talentul de prozator al lui Ernu, care are parcă o jenă de a se exhiba în plină zi. E suficient să vezi cum strecoară în poveste personaje care se numesc Tatiana Țîbuleac sau Igor Dînga: pe vîrfuri, în ipostazele cele mai oarecare, așteptînd momentul potrivit pentru a le divulga numele, după ce deja ne-a lăsat o vreme în compania lor. Pentru reușita unor astfel de efecte e nevoie de o mînă lucrată. Chestie la care se adaugă și impresia că astăzi sînt tot mai puțini depozitarii acelui tip de sensibilitate venită din Est, trecută printr-un anumit tip de experiențe colective, printr-un anumit tip de peisaje, printr-un anumit tip de deziluzii, mai crunte ca oricare altele. Doar o ipostază a acestei sensibilități: „Erau trei furnale, dacă îmi amintesc bine. Imense, cilindrice, din care veșnic ieșea fum. Această imagine pe care am văzut-o zi de zi, timp de un an, îmi provoca atîta tristețe, atîta melancolie, încît mai mereu îmi dădeau lacrimile. Nu puteam să-mi explic de ce. Ce mă făcea atît de sensibil? Cum de monștrii aceia industriali trezeau în sufletul meu de adolescent începător atîta emoție? […] Nimic nu se compară cu tristețea peisajului industrial. Nimic nu se compară cu emoțiile teribile pe care ți le provoacă aceste fiare adormite care pufăie somnoros în ceață, în noapte, în soare, ger sau căldură. Copiii din zonele industriale sînt marcați de această tristețe pe care nu o găsești nicăieri altundeva. Noi am crescut sub privirea și mîngîierea lor blîndă și aspră. Le-am iubit și le-am urît cu disperare.” Dintre depozitarii la care făceam aluzie mai sus, Ernu e poate cel mai valoros, și cel care a făcut cel mai mult pentru a menține în viață acest filon cultural-istoric. Conștient, probabil, că a pierde contactul cu el înseamnă a deveni dintr-odată mult mai săraci.
Sălbaticii copii dingo, Vasile Ernu, Polirom, 2021.
Citesc „Sălbaticii copii Dingo”, noile amintiri din copilărie și adolescență ale lui Vasile Ernu, o bildungautoficțiune cu respirație de roman rusesc. Fluxul memoriei curge într-o albie largă, aparent neglijent, colocvial, fără ecluze, canalizări, regularizări, și tocmai asta te prinde. Fostul copil al imperiului sovietic muribund, din ale cărui fantasme eretice se hrănește și a cărui implozie dramatică o evocă, nu mai are nevoie de trucuri, de găselnițe-cadru; surfează liber, încercînd să înțeleagă, sine ira et studio, „lumea prin care a trecut” și care l-a format (o spun mereu, Vasile e unul dintre rarii noștri gînditori politici autenticiști în proză; cărțile lui sînt gîndire vie, defășurată în istorii și povești de viață cu IQ de eseu socio-antropologic. E, poate, cel mai „outside the box” scriitor român de azi.)
M-a amuzat teribil episodul „întîlnirii” copilului Ernu cu melodia Sofiei Rotaru, pe versuri de Grigore Vieru și muzică de Petre Teodorovici: diabetica Melancolie „dulce melodie, misterios amor”, ajunsă la urechile mele via Mirabela Dauer. Și am percutat (cum altfel?) la secvențele descoperirii lui Bacovia, ca întîlnire a adolescentului de periferie imperială cu potențialul de șoc al „micii” literaturi române:
„Eram ultimii copii ai unui mare imperiu, fie el și tenebros. Priveam totul dinspre marea literatură rusă. Bacovia m-a convins că poate bate orice poet rus, oricînd, în orice condiții. Bacovia nu ceda în fața nimănui, și asta pentru un copil al imperiului însemna mult. Dacă românii îl dăduseră pe Bacovia însemna că puteau face multe. Eu mereu m-am temut de pierderea universalismului în care am crescut. Nu conștientizam asta, pe atunci, dar era o teamă teribilă. Bacovia m-a convins că poți fi universal și în limba ta. Că imperiul ești tu, indiferent de limba în care vorbești.”
Ieșirea din copilărie are loc, de altfel, pe versurile „Poemei finale” – un posibil fanion liric al sensibilității unei generații („E timpul, toți nervii mă dor (te vor)/O, vino odată, măreț viitor”).
Vasile Ernu a scris un volum autobiografic despre melancolia generației sale. Melancolia e de fapt conceptul cheie al cărții. Semnifică tristețea difuză a celui care a pierdut fericirea pe care doar inocența tinereții sau inconștiența o oferă. Sau, mai aproape de spiritul cărții, e tristețea care însoțește maturizarea, sfârșitul copilăriei la pachet cu un fel de păcat originar. Acestea într-o combinație de Bildungsroman și explorare antropologică a stratificării sociale și a stilurilor de viață din Republica Moldova din perioada perestroikăi.
Cartea aproape că te face să crezi că doar cei care au traversat destrămarea comunismului în adolescență pot fi atât de nostalgici. Noi, ăștia care aveam 17-20 de ani în 1990 și am trăit live dezintegrarea regimului comunist dar și ulterioara reorganizare, radical traumatizantă, a societății, putem să ne regăsim ușor în experiențele narate de autor. Pentru restul este doar o poveste targetată pe nișa unei generații aproape ca oricare alta. Părinții noștri au dealtfel nostalgia anilor 60-70, bunicii probabil pe cea a anilor de speranță de după război etc.
Sunt curios așadar cum este receptat volumul de cei născuți prea târziu pentru a empatiza pe baza propriilor experiențe cu cele transmise de autor? Mă poate ajuta cineva mai tânăr care l-a citit?
Oare aceștia ar percepe precumpănitor simpatia aparentă a autorului pentru copiii violenți din găștile din cartierele muncitorești sovietice (copiii dingo), și care ascunde o apologie (a)morală a sălbaticei redistribuiri de avere din epoca post-1990?
Sau poate melancolia din roman e simpla nostalgie după Imperiul Sovietic cu măreția sa materială și culturală copleșitoare dar care s-a lăsat devorat din interior de consumerismul occidental: un narativ revizionist destul de comun în Rusia lui Putin? Oricât citise din Bulgakov sau prefera formațiile lui Viktor Țoi, Vasile Ernu recunoaște că la 18 ani făcea binging de filme americane cu bătăi la videosalon (chestii pe care le făceau și la noi unii prin 87-89, eu nu aveam niciodată răbdare să văd mai mult de 2 filme dublate de Irina Nistor).
Sau poate altceva.
Ca să fiu cinstit am citit volumul lui Vasile Ernu dintr-o suflare, cu multă emoție. Sunt din 72, deci aproape de un leat cu el. Totuși, am rămas surprins cât de asemănătoare sunt amintirile mele socio-antropologice din perioada 86-90 cu cele narate din volum. E adevărat, noi aveam cultul personalității și comunismul dinastic-sultanist al lui Ceaușescu, ei aveau imperiul nesfârșit și dominația rusă. În rest, aceleași straturi de oameni mutați de la sat la oraș, încercând să se adapteze marelui malaxor social și economic care mima organizarea și planificarea în numele industrializării comuniste. Aceleași grupuri de status (prefer conceptul weberian celui de clasă, folosit de autor, pentru că fundamentale sunt diferențele de mod de viață și de valori nu cele referitoare la posesiunile materiale) – nomenclaturiști, elita educată, muncitorii din centru, muncitorii din periferie, țărani, generații de orășeni. Psihologia fiecărui grup este de înțeles în raport cu cei din proximitatea socială și cu dinamica proprie (ascensiune sau declin). Acestora li se adaugau minoritari imperiali și majoritarii colonizați. Aceleași cartiere de blocuri, aceleași fabrici masive, aceleași lipsuri, aceleași gări împuțite și WC-uri publice respingătoare. Până și triburile de tineri identificate după stilul de muzică preferat sunt asemănătoare: rockeri, metaliști, depeșari, hipioți, punkeri. Eram deja globalizați (difuziune masivă, în ciuda granițelor) doar că noi tratam simple produse de consum ca mărci identitare probabil în mai mare măsură decât adolescenții din occident. Am luat individualizarea instituționalizată mult prea în serios.
Am aflat multe pentru înțelegerea celor întâmplate în ultimii 40-50 de ani în Republica Moldova. De pildă procesul de creare a unei elite locale, autohtone, demarat de puterea sovietică în anii 60 ai secolului trecut – korenizația – și care a creat pătura de „patrioți” moldoveni care au condus lupta pentru independență din 1990-1991. Sau teoria că limba moldovenească (româna) a fost salvată de femeile moldovene (și nu de intelectualii din elita mai sus menționată), fiind o limbă mai ales de utilizare domestică, în timp ce în armată sau administrație se folosea aproape exclusiv rusa. Sau despre frumoasa și inteligenta parteneră a unui poet român, „unul Dinescu”, pe care îl asemuiește cu un samovar care dă în clocot.
În plus, multă poezie și multe alte observații sociologice, antropologice și psihologice corecte și adeseori subtile care pot fi chiar inspiraționale.
Urmează, cred și sper, încă un volum, cel despre brutalii ani 90.
Am citit Sălbaticii copii dingo cu o curiozitate care nu s-a diminuat nicicum pe parcursul lecturii. Deși scriitura lui Vasile Ernu mi-e foarte cunoscută, iată că este (încă) foarte departe de momentul plictisului, căci această curiozitate a fost dublată de o nerăbdare care devine manifestă doar atunci când citesc literatură de specialitate: mi-am dorit să ajung la final, să trec prin toate etapele prin care au trecut copiii dingo, pentru că drumul a fost asemenea unei reîntoarceri. Mi-am revizitat copilăria, adolescența și parte din tinerețe, am făcut comparații ad-hoc, am reușit să înțeleg mult mai bine anumite evenimente.
Spre deosebire de Trilogia marginalilor, volumul de față este mai profund, se regăsesc observații care vin și dinspre specialistul Ernu (să nu uităm că are studii de Filosofie și preocupări privind mentalitățile colective), dar această rafinare este dublată de dezlănțuire identică greu de înțeles la prima lectură. Sunt multe pasaje pe care le citești cu sufletul la gură – la Tatiana Țîbuleac mi s-a mai întâmplat la fel – și asupra cărora vrei să revii, tocmai pentru că ai senzația că ți-a scăpat ceva. Și Ernu aduce multe detalii pe fiecare pagină, deloc întâmplătoare. Din acestea se compune sub ochii noștri o lume întreagă, un univers întreg din care, vrem – nu vrem, facem parte.
Un construct literar aflat la graniță
Când a apărut Sălbaticii copii dingo am văzut câteva reacții venite din partea unor oameni care citesc constant și una dintre ele mi-a atras atenția în mod deosebit: nu-i place cum scrie Vasile Ernu pentru că se repetă și este dezlânat! Înainte să lămuresc ce e cu cele două etichete (prima este adevărată, a doua falsă) vreau să lămuresc o problemă care ține de încadrarea lecturii ca act de sine stătător: cărțile lui Ernu nu sunt cărți de beletristică. Un construct literar aflat la granița dintre memorii personale (departe de orice jurnal, fie el și literar – dacă țin minte bine, a și spus la un moment dat în Sălbaticii copii dingo că n-a ținut niciodată jurnal în sensul clasic al cuvântului), note de călătorie și cercetare sociologică (pentru cunoscători, multe dintre observațiile lui pot fi cuprinse în adevărate monografii sociale sau studii sociologice), deci nimic despre stilul și tehnica literară!
Vasile Ernu are vocație de povestitor, unul căruia îi șade bine în poiană (fie ea și a lui Iocan), de aceea tot ceea ce scrie poartă această amprentă a oralității dusă pe culmile perfecțiunii. Îl auzi vorbindu-ți, îți răsună în urechi cuvintele lui rostogolite cu o viteză uluitoare, care ascund în spatele lor o logică imbatabilă. Din unghiul lui de vedere (mereu altul, de aici și imaginea caleidoscopică), oamenii și locurile cărora le aparțin ei sunt la locul lor, sunt de-ai noștri (în sensul bun al cuvântului) și reușesc să ne rămână în memorie pentru multă vreme.
Revenind la cele două etichete, încerc să lămuresc de ce pe prima o accept, pe a doua o resping în totalitate. Da, Vasile Ernu se repetă, reia de multe ori evenimente, le relatează parțial sau integral în multe locuri, dar niciodată n-o face la întâmplare, pentru că, vezi Doamne, s-a lăsat purtat de val. Ernu e prea rațional pentru astfel de scăpări. Dacă ați citit măcar un singur volum din Trilogia marginalilor, atunci veți regăsi în Sălbaticii copii dingo în multe locuri evenimente sau detalii care privesc oamenii, dar de această dată ele capătă o importanță personală, devin părți ale poveștii lui Vasea. Așa se explică și de ce Ernu n-a început să scrie despre el și povestea lui, ci cu istoria neamului din care face parte.
Un demers panoramic
Găsim aici o încăpățânare (transformată în atribut specific) de a refuza să uite și obsesia pentru înțelegerea evenimentelor așa cum au fost. De aceea nu sunt de acord cu a doua etichetă pusă scriiturii lui Ernu – aceea că ar fi dezlânat. Oralitatea de care pomeneam mai sus n-are nimic de a face cu dezlânarea. Ca să fii convingător când scrii într-o asemenea manieră, trebuie să ai o logică interioară imbatabilă, dar și o expresivitate accentuată, derivată direct din alăturarea surprinzătoare a unor elemente și detalii care scapă marii majorități a cititorilor. Eu personal nu las o carte scrisă de Ernu din mână până n-o termin. Nu vreau să citesc pe bucăți, m-aș lipsi de viziunea aceea caleidoscopică atât de rar întâlnită în ultima vreme.
Paranteză: istoria și studiile sociale din ultimii treizeci de ani au cunoscut transformări profunde de ordin paradigmatic. Astfel, astăzi nimeni nu mai vorbește despre istorie universală, așa cum am studiat-o – de la preistorie și până în prezent –, iar studiile sociale s-au specializat și ele foarte mult, accentul fiind mutat pe specific și evidențierea acestuia, în defavoarea studiului ansamblului, a contextului; paradoxul este că se vorbește foarte mult despre inter- și transdisciplinaritate, adică despre studiile de graniță, care se bazează pe informații, date, teorii și legi care alcătuiesc corpusuri științifice distincte. De aceea este de admirat ceea ce face Ernu: o recuperare a istoriei unei comunități din care face parte. Dar vorbim despre un demers panoramic, care combină datele clasate deja, cele despre marile evenimente (revoluții, războiul din Afganistan etc., despre care vorbește doar pentru că are nevoie de fixarea unui cadru, a ramei), cu evenimentele trăite de unii sau alții dintre prietenii lui. Acestea sunt importante în măsura în care intră în acest cadru și acoperă fiecare parte rămasă liberă.
Sectanții și Vara
Sectanții, Bandiții și Izgoniții sunt cele trei volume care alcătuiesc Trilogia marginalilor. Sectanții reprezintă dimensiunea religioasă a studiului – deloc întâmplător primul volum în ordine cronologică, căci explică multe dintre particularitățile de dezvoltare specifice populației din sudul Basarabiei (Bugeac). Ecouri din Sectanții se regăsesc în Sălbaticii copii dingo, mai cu seamă în prima parte, Vara, unde acestea se combină cu o nostalgie a Paradisului pierdut greu de uitat. Pe această cale devin explicabile rigoarea și profunzimea multora dintre observațiile scriitorului, dar și ale personajului Vasea, căci în multe puncte nu știi câtă ficțiune este și cât este redare a lucrurilor „așa cum au fost“.
Cine s-ar fi gândit că într-o carte de acest gen va găsi o adevărată microistorie a muzicii pop din Basarabia (formația Kino, Victor Țoi, Sofia Rotaru și alte câteva nume apar frecvent în volum). Nota bene: excelente traducerile lui Igor Guzun și Mihail Vakulovski, ambii scriitori născuți în Basarabia.
De asemenea, cine s-ar fi gândit că ne vom completa din mers golurile cu privire la scriitorii și literatura de peste Prut. Sunt savuros povestite amintirile cu Tatiana Țîbuleac și Dumitru Crudu, doi scriitori emblematici pentru tot ceea ce numim literatura spațiului moldovenesc cuprins între Nistru și Prut (amintirile cu cei doi sunt consemnate în economia volumului mai târziu, dar le-am menționat aici din motive evidente).
De asemenea, tot în Vara găsim și foarte multe referințe cu privire la ritualuri: excursia la mare cu grupul de prieteni, neînsoțiți de nici un adult, devine un adevărat prag de trecere, pentru ca la finalul acesteia copiii dingo să fie adolescenți în toată regula, viitori adulți revoluționari și dornici de schimbare. Accentul cade pe identitatea personală – cum se cristalizează și cum se ajunge la ideea persoană-individ-personalitate –, dar pe fond există tot timpul comunitatea, oamenii ei sunt acolo, în umbră, gata să ajute oricând.
Sunt pagini în care referințele la tată și frate sunt foarte dese – în Trilogia marginalilor cei doi sunt pomeniți foarte puțin, mai degrabă mama, mătușile și alte rude. Călătoria la Simferopol este o călătorie inițiatică, din toate punctele de vedere, iar Liuda unul dintre personajele feminine de referință ale cărții.
Bandiții și Toamna
Bandiții reprezintă dimensiunea normativă a unei societăți bine definite. Iar moldovenii de dincolo de Prut sunt o comunitate cu un trecut aparte, despre care știm în continuare prea puține, fie pentru că nu găsim niciodată timp pentru aprofundare, fie pentru că etichetele și prejudecățile devin active la nivel de mental(itate). Îi regăsim pe bandiți în Toamna, cea de-a doua parte din Sălbaticii copii dingo: Ciocana și Sonia (alt personaj feminin emblematic pentru întregul volum), asumarea independenței cu toate pericolele unei desprinderi timpurii de părinți și familie – o desprindere bruscă, cauzată de un eveniment despre care Ernu amintește adesea, dar despre care nu dă foarte multe detalii, mai mult ne lasă să ghicim/ intuim. Sunt pagini foarte dense în informații, dar mai ales în emoții.
Vasile Ernu se dezlănțuie aici, practic se scutură de toate prejudecățile și duce istoria pe o treaptă superioară; de aceea, de aici încolo nu mai ești convins că toate personajele sunt reale, dar nici nu mai contează acest aspect.
Este impresionantă acribia cu care recompune un întreg univers uman, unul care tinde să devină concentraționar pe alocuri. Ciocana putea fi foarte bine un spațiu al pierzaniei, dar s-a transformat într-unul al salvării personale, al escatologiei, tocmai pentru că Vasea a știut să se ferească de pericole. Încăpățânarea de a rămâne în afara oricărei găști este admirabilă și găsim aici o posibilă explicație pentru luciditatea caracteristică comentariilor politice, economice sau sociale pe care le face Ernu în mod obișnuit.
În momentul în care am citit Iarna, gândul mi-a fugit tot la Bandiții, am corelat multe dintre amănuntele de acolo (pe care la acel moment le-am găsit nesemnificative) cu altele noi; am compus și recompus viziuni și tablouri pe care le credeam definitiv puse în rame. Capitolul dedicat triburilor este un studiu în sine de neratat pentru orice cercetător în domeniul științelor sociale. De aici încolo, Vasile Ernu nu va mai pune atât de mult accentul pe identități, pe indivizi, ci pe grupuri, găști și comunități. Este extrem de importantă această mutare de accent, pentru că așa înțelegem de ce este atât de prezent cultul prieteniei la Vasile Ernu-omul.
Sunt excepționale paginile dedicate anilor ’80; cred că acestea sunt cele în care autorul contribuie în mod decisiv la înțelegerea specificului acestei decade, prin comparație cu decadele șase și șapte ale secolului trecut, dar și cu ce va urma după 1989. Abandonul, pofigul (miserupismul), descompunerea, oboseala și zenmarxismul sunt concepte-cheie, cărora Ernu le dedică pagini întregi și, din acest punct de vedere, cred că aici se simte cel mai bine pregătirea lui științifică, anii de facultate de la Iași și Cluj-Napoca.
Izgoniții și Primăvara
Ultima parte din Sălbaticii copii dingo – Primăvara – este și cea mai aerată din punctul de vedere al emoțiilor stârnite. După Iarna extrem de grea, dificil de trecut (și în sens metaforic, nu doar ad litteram) urmează dezghețul, speranța. Oamenii încep să scape de ideea de abandon (sau poate că s-au obișnuit și acum încearcă să meargă mai departe), iar Vasea reușește să plece din Ciocana la Școala nr. 32, o școală unde există o cu totul altă ierarhie, structura socială este la antipozi față de cea din Ciocana, cele două reprezentând extremele unui univers cultural și civilizațional unic.
Este momentul să pomenesc de două capitole speciale, care fac parte din economia volumului din rațiuni foarte clare, deși de facto nu prea au legătură cu șirul evenimentelor descrise: capitolul dedicat limbii ruse și cel dedicat cinematografiei rusești. La prima vedere ai impresia că Vasile Ernu vrea să-și reconfirme admirația pentru Tarkovski (tatăl și fiul). Pe fond, filmele marelui cineast devin pretext pentru a descrie în amănunt fenomene sociale întâlnite și la noi în acei ani, adică vizionarea de filme pe casete video în apartamente, într-un regim de semiclandestinitate. În capitolul dedicat limbii ruse, cititorul înțelege odată pentru totdeauna de ce moldovenii născuți în Basarabia gândesc în limba rusă; mă refer, evident, la generațiile născute până la debutul anilor ’80. Excelent inserate regăsim și detalii cu privire la epoca Gorbaciov, semnificative pentru înțelegerea unui context sociopolitic cu adevărat aparte.
În Primăvara, Vasea se transformă sub ochii noștri în viitorul Ernu, cel pe care-l știm prea bine: omniprezent, sociabil, cu o prezență de spirit rarisimă, nostalgic, revoluționar, pătimaș pe alocuri, imbatabil când e vorba de structuri argumentative specifice, foarte documentat, cu o cultură literară, muzicală și cinefilă greu de egalat.
În Primăvara îi regăsim pe izgoniți, pe oamenii obligați să plece în călătorii fără sfârșit, într-un exil fără speranța reîntoarcerii. Izgoniții, titlul celui de-al treilea volum din Trilogia marginalilor, vin aici, în ultima parte din Sălbaticii copii dingo, să depună mărturie că fără asumarea trecutului nu se poate merge mai departe. Copiii dingo sunt mari deja, vor libertatea economică și socială, nu și pe cea politică (cu care n-au ce face), sunt furioși, dar și plini de speranță. Este partea din volum în care optimismul dă tonul, spiritul boem dă culoare întregului.
Copiii dingo se vor face mari
Sălbaticii copii dingo este o carte care trebuia scrisă. Nu poți judeca conținutul unui astfel de volum operând cu instrumentele specifice unei analize literare. Cum spuneam și la început, este foarte greu de încadrat stilistic un astfel de demers, de aceea cred că și colecția în care a apărut Trilogia marginalilor, Egografii, colecție de referință a Editurii Polirom, nu este una din care să facă parte și Sălbaticii copii dingo. De aceea, consider că e mai bine că acest volum a apărut „în afara colecțiilor“.
Curajul este una din trăsăturile principale ale personalități lui Vasile Ernu, de aceea cărțile lui pot fi citite de cititori dintre cei mai diverși. Curajul lui și curiozitatea cititorilor fac casă bună când se întâlnesc, de aceea cărțile lui sunt căutate de oameni din toate categoriile sociale, cu studii medii sau superioare, cu pregătiri din cele mai diverse.
Dacă în cele trei volume din trilogie găsim ilustrațiile lui Laurențiu Midvichi, în Sălbaticii copii dingo ne întâlnim cu Roman Tolici, nume de referință pentru artele plastice din Republica Moldova. Tolici e un copil dingo, unul dintre cei mai reprezentativi pentru generația din care face parte, iar tandemul Vasile Ernu – Roman Tolici funcționează asemenea unui binom: cu o precizie matematică.
Sălbaticii copii dingo va avea o continuare, o spune chiar autorul în multe locuri din carte. Urmează tumultoșii ani ’90, ani grei, în care izgonirea din Paradis dictează mersul evenimentelor și din care aproape toți am ieșit profund transformați. Ani despre care, pe alocuri, e încă prea devreme să vorbim, de aceea sunt curioasă cum va arăta tabloul lui Vasile Ernu. Sunt convinsă că va fi unul personalizat, greu (dacă nu chiar imposibil) de încadrat.
