Sectanţii / Petru Negură
În Mică trilogie a marginalilor. Sectanţii, Polirom, 2015, Vasile Ernu ni se înfăţişează ca un autor matur, un narator afirmat, fără să piardă însă o legătură de sînge cu prima sa carte, Născut în URSS. Ca şi în cartea sa de debut, Ernu cultivă un soi de nostalgie, pe care Svetlana Boym ar numi-o melancolică (nu una restitutivă), pe care autorul o mărturiseşte printre rînduri faţă de nişte vremuri în care Basarabia (dar şi alte ţinuturi din regiune) constituia un amestec colorat de limbi, culturi şi confesiuni şi în care teritorii întregi erau locuite de aşa-zişi „marginali”, în fapt comunităţi etnice, lingvistice şi/sau religioase acomodate mai degrabă decît integrate la un sistem dominant, el însuşi pe cale de a se clădi în nişte vremuri de neostoită schimbare (i.e. modernizare). Sectanţii este, în fapt, o istorie alternativă a Basarabiei, povestită – în răspăr faţă de discursul dominant – din gura unui „marginal”, aici un sectant. Numai că este o istorie care nu se doreşte canonică, de manual, ci una care se satisface a rămîne „marginală”, cu condiţia de a nu-şi pierde autenticitatea. Autorul – şi în urma sa, cititorul – nu se lasă copleşit de această nostalgie, ci o foloseşte cu metodă, ca pe o lentilă în care lucrurile şi evenimentele prind contur şi culoare, acolo unde, altminteri, te poate orbi prin adevărul lor peremptoriu sau să te întunece prin negreaţa unei istorii în care deportările de masă şi purificările etnice au mers alături cu mostrele cele mai autentice de omenie şi solidaritate. Ca şi în opera sa de debut, Ernu ne povesteşte o istorie, cu ironie (în sensul primar, de întrebare – maieutică, de o asumată ignoranţă) şi totodată cu un tip de defamiliarizare (ostranenie) – inclusiv şi faţă de propria condiţie de „marginal” – care face şi din această carte un demers reflexiv sănătos şi o operă autentică.
Comments
Leave a Reply