Saga nostalgică a sectanţilor lui Vasile Ernu (I)
Identitatea eretică e obsesia constantă a lui Vasile Ernu, iar cărţile sale o reiau în formule diverse. Eseul autobiografic Născut în U.R.S.S. (2006) propunea o istorie personală „ostalgică“, în care strategiile propagandistice ale celor două mari puteri globale din anii ’70-’80 – SUA şi URSS – sînt privite ca feţe ale aceleiaşi monede. O primă erezie, într-o Românie aflată în pragul integrării euroatlantice, cu elite puţin dispuse să vadă astfel istoria recentă. Identitatea (post)imperială va fi reproblematizată în Ultimii eretici ai Imperiului(2009), unde Ernu adoptă formula „scrisorilor persane“, trecută prin filtrul lui Ilf şi Petrov. Aflate în avangarda spiritului public autohton, volumele colective care-l au printre coordonatori şi iniţiatori (Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale raportului Tismăneanu, 2008,Ucraina live. Criza din Ucraina: de la Maidan la război civil, 2014), deconstruiesc tabuurile intelighenţiei româneşti, creînd breşe alternative în noua cultură de război rece, iar rafinatulCeea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc (2010, în dialog cu Bogdan-Alexandru Stănescu) şi interviurile cu scriitori şi intelectuali ruşi contemporani din Intelighenţia rusă, azi (2012) echilibrează, subtil, versantul politic prin cel literar. În cea mai improvizată carte a sa, Sînt un om de stînga, „erezia“ faţă de mainstream ţine de afirmarea tranşantă a identităţii ideologice. Basarabeanul născut la Odessa, cu studii de filozofie la Cluj, rămîne, pe ansamblu, un intelectual critic versatil şi un scriitor amfibiu, ce scrutează dinamica lumii globale dinspre Estul postsovietic şi din – spre margini, periferii, frontiere multiple. Atitudine „multipolară“ nu lipsită de riscuri, căci hardinerii anticomunişti îl văd ca pe un nostalgic al imperialismului sovietic, iar rigoriştii de stînga – ca pe un dandy agreat de intelighenţia neoliberală.
Privită însă fără ochelarii de cal ai ideologiilor de cazarmă, realitatea arată altfel. Eseistul şi activistul social e meient şi la adresa democraturii eurasiatice a lui Putin, şi la adresa neoliberalismului global euroamerican, iar provenienţa sa dintr-o comunitate de „sectanţi“ prigonită în fosta URSS îl recomandă ca outsider în raport cu comunismul. Ceea ce iese, oricum am privi lucrurile, din logica maniheistă. De fapt, Ernu e unul dintre foarte puţinii noştri scriitori de idei (geo)politice cu o miză identitară simultan locală, regională şi globală. Dacă nu chiar singurul. Cine vrea să-i cunoască „rădăcinile“ opţiunilor va trebui să înceapă cu cea mai recentă apariţie editorială a sa, Sectanţii, lansată în primăvara acestui an. Cartea se situează în prelungirea directă a unei replici polemice (Da, sînt un om de stînga. Scrisoare adresată domnului H.-R. Patapievici) din noiembrie 2010, adresate fostului director al ICR care, într-un interviu din revista 22, îl taxase drept „nostalgic al Imperiului sovietic“ şi restaurator al „ideii comuniste“. Nostalgia are însă alte ţinte, mai înalte… Nota bene, atît replica lui Ernu, de o superioară eleganţă, cît şi Sectanţii sînt segmentate în cinci părţi cu titluri similare: Geneza, Exodul, Leviticul, NumerişiDeuteronomul, corespunzătoare Pentateuhuluibiblic („Cărţile lui Moise repovestite prin istoria familiei şi a comunităţii mele“). Nu s-a prea observat, în comentariile de pînă acum, că avem de-a face doar cu un prim volum dintr-o anunţată (chiar în titlu!) „mică trilogie a marginalilor“. Vor urma curînd alte două,Bandiţii şi Izgoi-jidî, care vor completa perspectiva. Nu avem de-a face cu un proiect de tip „arheologic“, ci de tip „genealogic“ (în Arheologia cunoaşterii Foucault opunea ambiţiilor globale, orgolioase ale arheologiei proiectul mai modest, local şi fragmentar, al genealogiei). Un proiect deschis printr-o carte „comunitară“, scrisă de un autor care-şi asumă rolul – discret – de „mărturisitor“ al propriei tradiţii religioase de familie („vă voi mărturisi – atît cît am aflat şi mi s-a spus, atît cît ştiu şi eu din experienţa directă – Tora sau Pentateuhul secteimele“) şi care, povestindu-şi „pe îndelete“ propria tradiţie, o recuperează şi o „îmblînzeşte“ („Chiar dacă această educaţie a rămas undeva în urmă, uitată şi prăfuită în cotloanele minţii, ani şi ani de studiu şi practică au creat în mine nişte automatisme de care nu mai pot să mă debarasez. Pot fi cel mult îmblînzite“). În acest punct, Sectanţii se întîlneşte cu Cartea şoaptelor a lui Varujan Vosganian. Numai că, dacă poporul armean a cunoscut, după Genocidul din 1915, experienţa exodului, sectanţii lui Ernu „au trăit peste un secol în Bugeacul Basarabiei în patru ţări diferite“. O scenă irezistibilă – relatată de un vecin evreu – are în centru un protagonist ce declară la Biroul de Paşapoarte că s-a născut în Imperiul ţarist, şi-a făcut şcoala în România Mare, a lucrat în URSS ca profesor de muzică şi a ieşit la pensie în Republica Moldova, fără să-şi fi părăsit în tot acest timp cartierul…
Identitatea „sectantă“ a mai fost abordată la noi în romanele lui Daniel Bănulescu, Dan Lungu (Cum să uiţi o femeie) sau Marta Petreu (Acasă, pe cîmpia Armaghedonului). Volumul de faţă are însă o bătaie mult mai lungă. Recuperînd memoria istorică a comunităţii sale de apartenenţă, Ernu o comentează lucid şi empatic, topind vocile trecutului într-o confesiune reflexivă. Deşi priveşte înapoi cu nostalgie, el nu vorbeşte nici „dinăuntrul“, nici „din afara“ fenomenului, ci dintr-un interregn, ceea ce explică nota pe alocuri afectivă şi (auto)mi – tologizantă. Sectanţii este un hibrid inclasabil, corespunzînd identităţii hibride a autorului însuşi. Există aici şi elemente de roman nonfictiv, şi de eseu, şi de istorie sau de antropologie culturală – o literatură fusion, în care analiza politică, socială, istorică şi religioasă sînt unificate de fantasmele experienţei personale şi de subiectivitatea unui eu explorator ce încearcă nu să judece, ci să cunoască lumea de unde vine, pentru a se înţelege pe sine. Şi încă: o literatură care incită nu doar prin experienţele transfigurate „literar“, ci şi prin ideile puse în joc sau prin datele socioistorice şi antropologice despre Bugeac (Basarabia de sud), prin informaţiile documentare despre comunităţile sale etnice şi religioase, despre relaţiile dintre ele şi opoziţia lor faţă de puterea de stat etc. De un interes aparte sînt secvenţele de – spre „pogromul de la Chişinău“ din 1903, eveniment care, prin reacţia de apărare a comunităţii evreieşti agresate, avea să dea naştere la două grupări diferite provenite din sînul comunităţii în cauză (naţionaliştii sionişti, respectiv revoluţionarii „progresişti, anarhişti sau socialişti“), ce au marcat „istoria secolului al XX-lea“ şi au avut impact inclusiv asupra sectelor mesianice. Chiar dacă dezvoltă strategii şi reţele paralele imbatabile de supravieţuire, întrajutorare şi dezvoltare economică, „sectanţii“ – segregaţi atît în raport cu majoritarii pravoslavnici, cît şi cu puterea „lumească“ a statului- Leviathan – sînt singuri împotriva tuturor şi „pretutindeni străini“. Ei nu aspiră să schimbe sistemul politic, ci să supravieţuiască în marginea şi în afara lui, după propriile reguli. Revoluţia lor – exclusiv spirituală – are, prin urmare, un caracter accesibil doar adepţilor, ceea ce exclude orice caracter „universalist- emancipator“ în plan mundan.
Comments
Leave a Reply