Vasile Ernu

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea BR Anna Ahmatova

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea
Anna Ahmatova
blog

„Mică trilogie a marginalilor. Bandiții”

img-2

DE NONA RAPOTAN ÎN

Frumoasă continuare are trilogia lui Vasile Ernu; despre primul volum al acesteia am scris pe site, ba chiar i-am luat și un interviu. Cel mai mult mă bucură să văd când proiectele literare capătă concretețe și sunt duse la bun sfârșit cu brio (sunt sigură că trilogia va avea un sfârșit memorabil).

Despre „Bandiții” nu o să vorbesc neapărat la superlativ, ci mai degrabă o să încerc să evidențiez diferențele prin comparație cu „Sectanții”. M-am întrebat de multe ori în timpul lecturii dacă Vasile Ernu a preferat să sacrifice firul narativ de dragul portretului; și când încercam să obțin un răspuns valabil întâlneam pasaje pline de o nostalgie aproape dureroasă, în care povestea se înnoda firesc cu ceea ce a fost scris în „Sectanții”. Pentru că multe sunt aceste locuri, cred că e necesar să citiți volumele exact în ordinea în care au fost scrise. Dacă în primul volum autorul a preferat să meargă urmând pașii unui adevărat studiu de caz sociologic, combinând măiastru toate  metodele de cercetare sociologică avute la îndemână (inclusiv cercetarea documentelor și a arhivelor, deplasările în teritoriu ori de câte ori s-a simțit nevoia etc.), de data aceasta accentul cade pe individ. Pentru că și lumea bandiților e o lume a oamenilor puternici, a singuraticilor, a damnaților, a celor care se revendică ca făcând parte dintr-o comunitate cu reguli nescrise, dar care se văd nevoiți să-și organizeze viața în cel mai solitar mod posibil. Bandiții lui Ernu sunt copleșiți de singurătate, trăiesc și respiră singurătate și în numele acesteia ajung să săvârșească cele mai blamabile fapte din punct de vedere social.

E greu să nu-i judeci pe acești bandiți și Ernu se abține din răsputeri să nu o facă, deși îi scapă discursul de multe ori în această direcție; ceea ce-i salvează argumentul, paradoxal, este rudenia. Adică exact același tip de relație pe care s-a construit și primul volum. Dacă în „Sectanții” vorbește despre rudele apropiate precum cămașa de corp, aici vorbește despre cele îndepărtate, cele la care ajungi doar o dată în viață, sau dacă ajungi de mai multe ori, o faci doar pentru că ești nevoit. Și Profesorul, personajul principal în jurul căruia gravitează tot universul banditesc îi este un fel de unchi. Dacă e o alegere pur scriitoricească sau chiar așa este, vă las pe voi să descoperiți citind cartea.

 

„Atunci am înțeles de ce Profesorul zicea deseori o frază înțeleaptă:

– Mai bine un Tașkent mic decât o Kolîma mare.

Despre Tașkent puteam confirma. De Kolîma am fost ferit, însă am citit din cărți și am auzit mărturii de la sectanții mei, ce au făcut ani de zile de lagăr, și de la bandiții neînfricați nici în fața iadului, dar care au o strângere de inimă aparte când aud de Kolîma. Știu ei ce știu: Kolîma nu este iadul, Kolîma este mult mai mult, pentru că aici e mâna omului, care e mai diabolic decât diavolul.

– Vasika, dacă vrei să înțelegi Kolîma fără să ajungi acolo, trebuie să citești neapărat Șalamov, singurul fraier care a înțeles cu adevărat Gulagul și singurul poet al acestui iad. Chiar dacă nu ne-a iubit pe noi, blatarii, are perfectă dreptate. Este dreptatea unui fraier care nu a fost frânt și care a fost mai tare ca noi. Numai el și nebunii de sectanți au reușit asta. Noi, oricum, eram din altă specie, din specia care putea controla și Kolîma, care putea face ceva ce nici iadul nu a văzut. Citește neapărat Șalamov” m-a sfătuit acum mulți ani Profesorul.

Și am citit și m-am îndrăgostit de Șalamov, poate cel mai nedreptățit scriitor rus al secolului XX, alături de Platonov.”

 

Referire la iadul din Kolîma face și tiotea Hana, patroană de bordel care lucrează mână în mână cu bandiții, dar și cu cei sus-puși, pentru că altfel n-ar fi putut atinge anii senectuții.

 

„Și în Siberia, când am stat cinci ani în pușcărie, am avut un mic bordel ambulant, ca să-i zicem așa. O căsuță a suferinței. Pușcăriile erau separate, dar apropiate și atunci trebuia să ne organizăm ca să putem ajunge noi la bărbați sau ei la noi. Știi, omul este o ființă tare iubăreață. Tu îți imaginezi că, în frigul și foamea aceea pe care le înduram noi, unde toți arătam ca niște cadavre, totuși oamenii voiau să mai facă dragoste! Renunțau la orice. […] Am văzut la viața mea tare multe. Dar cum arată omul disperat după dragoste nu pot să-ți descriu. E o fiară turbată, e un animal rănit profund și dispus să facă orice. Și uite, pentru a îmblânzi această fiară turbată și a-l liniști pentru asta sîntem noi bune.”

(Despre Kolîma lui Șalamov am scris și eu pe site.)

 

Fals-personajele lui Vasile Ernu sunt cei mai puri antieroi, de care nu vrei să știi că există, dar care-ți influențează viața, invariabil și iremediabil. Mi-am adus aminte că la o întâlnire după niște ani buni cu un fost coleg de școală, acesta îmi povestea de nu știu ce găști de copii de prin cartier, care erau într-un etern conflict teritorial și de câștigare a supremației; eu am făcut ochii mari cât cepele, pentru că în toată copilăria mea am fost ferită de astfel de „cercuri” mai mult sau mai puțin influente, șocată fiind de nivelul de cunoaștere al colegului meu, nu de faptul că acestea existau. La Ernu șocul a fost fizic, în cel mai direct mod posibil: a luat un pumn în nas și a văzut cum este tăiat un deget pe viu la un bandit. Ăsta da ritual de trecere dintr-o vârstă în alta! Și unii și-ar fi pierdut iremediabil sufletul după un asemenea eveniment, dar la el șocul a adus setea de cunoaștere. Pur și simplu și-a dorit să vadă ce e în spatele ritualurilor astea brutale și pur instinctuale, cine sunt bandiții aceștia organizați în caste (patru la număr, le veți găsi în carte ierarhia și descrierile rolurilor și a modului cum ajung să facă parte dintr-o castă), cum arată lumea asta de din spatele realității cosmetizate și protejate în care ne învârtim noi, fraierii.

Sunt capitole dedicate diferiților antieroi, cum ar fi Țîgan, Finkă, tiotea Hana (de care am pomenit puțin mai sus), Makintoș etc. Toate portretele sunt realizate în filigran, deși nu pare la prima vedere, asemenea tatuajelor pe care le poartă cu mândrie (și pe care, parțial, le regăsiți în desenele lui Laurențiu Midvichi – excelentă alegere pentru realizarea ilustrațiilor!). De ce spun în filigran? Pentru că Ernu nu duce până la capăt istoria personală a acestora, nici nu are cum, dar are grijă să lase urme suficiente cât să ghicim traseul acestora prin lumile fraierilor. Toți au în comun: lipsa fricii, lipsa familiei, fuga de sistemul oficial (de stat), anii grei de pușcărie (uneori, atât de mulți, încât te întrebi când au mai avut timp de fărădelegi!), dorința de a-și păstra independența cu orice preț. Ce nu au în comun: „specializările”, uneori și casta din care fac parte. Iar poveștile cu și despre ei se împletesc cu reflecțiile personale ale autorului vizavi de societatea contemporană, reflecții corect argumentate și bine exemplificate (revine la câteva dintre ideile expuse în „Sectanții” și le aprofundează aici). Ah, să nu uit: ce mai au în comun toți bandiții este cunoașterea preceptelor biblice, uneori la fel de bine ca și sectanții atât de familiari lui Vasinka.

„Mică trilogie a marginalilor. Bandiții” nu e o carte de literatură, nu vă așteptați să găsiți între coperți romanțe cu personaje negative sau povești de citit seara la culcare. Nu, „Mică trilogie a marginalilor. Bandiții” este o carte despre lumea de dincolo de realitate, dacă vreți de dincolo de realitatea pe care o puteți cuprinde cu ochii minții. Din acel punct începe lumea bandiților. E un alt tărâm și o altfel de viață acolo și rămân la ideea că, asemenea personajelor, lumea aceasta trebuie să existe în continuare, dacă ne dorim o viață liniștită de fraieri.

 

-
4 December, 2016
in: Blog, Cronici, Noutati, Presa   
Niciun comentariu

Comments

Leave a Reply