Lecțiile trecutului: de la generația de sacrificiu la generația canibală
Vasile ERNU, Generația canibală, Editura Polirom, Colecția „Ego-grafii“, Iași, 2024, 560 p.
Cu Generația canibală, Vasile Ernu continuă investigarea transformărilor din societatea românească postdecembristă, mutînd accentul de pe problematica marginalilor pe relația dintre tinerii din anii ’90 și cei de astăzi, relație care îi permite numeroase observații de substanță privind mutațiile produse într-un interval aparent scurt, dar extrem de intens, în care s-au petrecut metamorfoze spectaculoase și dureroase. Interval în care lumea veche (așezată și predictibilă) a murit, fiind înlocuită cu o lume nouă, dominată de afaceriști capabili să se adapteze rapid, o lume în care educația și munca s-au demonetizat, cedînd locul speculei și îmbogățirii prin orice mijloace.
Volumul este, de fapt, radiografia prăbușirii unei orînduiri socio-economice, o radiografie bazată pe o documentare solidă, la firul ierbii, fiindcă Vasile Ernu face muncă de teren, conștient că pulsul unei societăți îl dau piețele, gările, cîrciumile, și nu cifrele seci. El refuză adevărurile prefabricate și se desparte, asumat, de percepția elitist-arogantă asupra realității, optînd pentru o interpretare proprie, nemediată. E, pînă la urmă, o chestiune de metodă, care asigură cărții credibilitate: „Cînd revin într-o localitate după mulți ani, ca să pricep cum funcționează lucrurile pe acolo, mă uit mai întîi nu la «istoria locului», ci mai degrabă la «transformările materiei». Mă interesează mai întîi un soi de «istorie a materiei» care poartă mult mai bine amprenta schimbărilor și transformărilor unei localități într-o epocă dată“. Acest interes este trecut prin filtrul lui dubito ergo sum: „Eu sînt un european devotat metodei îndoielii: cel care pune totul la îndoială pentru a putea gîndi rațional și sistemic“. Prin extensie, metoda se aplică și colectivităților mai mari, permițîndu-i să vorbească nu doar despre destine individuale, ci și despre dinamica relațiilor politice internaționale.
Cartea analizează, la rece, „descompunerea Estului“, pe care Vasile Ernu o consideră „o mină de aur pentru Turcia, iar mai tîrziu pentru întregul Occident. Cadavrul însîngerat al Estului a fost o perfuzie imensă pentru Vampir: o nouă piață, resurse materiale și mai ales umane imense. Mult sînge proaspăt s-a vărsat pe trupul tremurînd și aparent îmbătrînit. A avut loc marea resuscitare. Vampirul s-a lins pe bot de plăcere, iar noi ne-am lins rănile de durere“. Descompunere care a afectat din plin atît România, cît și Basarabia, manifestîndu-se pe multiple paliere. Proces prin care vechile instituții și-au pierdut autoritatea, cedînd locul unora noi. Simptomatice pentru democrația postdecembristă – spune Ernu – au fost nonstopurile (cu dozatoarele TEC), crîșmele (cu votca Săniuța) și căminele (cu bairamurile aferente). Lumea ca spectacol și lumea ca iluzie, iată reperele. Numai așa a fost posibil Caritasul, cea mai cunoscută dintre ingineriile financiare postdecembriste, care au distrus viețile a milioane de români. Un alt palier pe care s-au manifestat aceste schimbări agresive au fost oamenii, Ernu considerînd că relevanți pentru Estul sălbatic au fost vameșii, portarii, șomerii, contrabandiștii și șoferii. Dar, dincolo de categoriile socioprofesionale, esențiali rămîn prietenii, care l-au salvat, nu o dată, de la pierzanie. Și, nu în ultimul rînd, obiectele, care, odinioară, aveau o viață a lor: reșoul din BCA, hainele de la ajutoare (cu miros de mort), bagajele, nesul frecat sau coșurile tricolore din Cluj, semn al patriotismului funariot.
Dintr-un alt unghi, Generația canibală ridică o serie de întrebări dureroase privind responsabilitatea pe care o avem față de generațiile care vin, pe care, sugerează Vasile Ernu, le-am sacrificat egoist, dintr-un amestec de teamă și oportunism. În primul rînd teama de sărăcie, care ne-a făcut să proiectăm asupra lor neputințele noastre și să-i modelăm nu în funcție de nevoile lor, ci în funcție de nevoile noastre. Ceea ce i-a făcut vulnerabili, fiindcă nevoile lor erau altele decît ceea ce le-au oferit părinții. O nepotrivire totală care a dus la o ruptură previzibilă. De aceea, finalul cărții este apăsător, insistînd asupra vinovăției generației canibale: „Știți ce s-a întîmplat? Ne-am abandonat copiii. Le-am pus în pericol viața visînd la o lume mai bună care e de fapt o himeră. Și ei știu asta. Ei trăiesc asta. Le-am văzut ochii. Nimic nu arată mai cutremurător decît ochii unui copil abandonat. Vă avertizez: se vor răzbuna mai tîrziu, să fiți siguri. Și noi știm că i-am abandonat, dar nu vrem să privim adevărul în față pentru că doare. Pentru că e o mare tragedie ce ni se întîmplă, iar noi ne prefacem că e o victorie, o reușită. Nu, e o mare înfrîngere, fiindcă ne-am sacrificat viitorul“.
Spre deosebire de alții, Ernu nu ezită să spună lucrurilor pe nume, atingînd teme inconfortabile, cum este vinovăția. Ba mai mult, el consideră asta o datorie a oricărui intelectual onest, fiindcă singura șansă de a învinge răul este de a-l înfrunta, nu de a ne preface că nu există. Din acest motiv, Generația canibală e o carte curajoasă și necesară: „Da – am înfrînt total. Am crezut mult timp că ultimul nostru război va fi despre cum să nu ne ascundem înfrîngerea, cum să renunțăm la ură și revanșă și cum să ne arătăm toate rănile. Să arătăm că am fost înfrînți pe toate planurile. A recunoaște înfrîngerea și catastrofa este un punct din care poți începe să speri: o reinventare a speranței. Să arătăm rănile purulente și ficații praf. Pentru ca ceilalți ce vin după noi să nu repete acest traseu al canibalismului vesel în care am trăit: rana ca punct final pentru un nou început“.
Generația canibală este, în egală măsură, un elogiu adus femeii. Studentelor din cămin, care găteau dumnezeiește, drămăluind cu pricepere puținele provizii ale băieților, studentelor care făceau respirabil aerul îmbîcsit din camerele mirosind a sudoare și tutun prost, studentelor care se dichiseau pentru întîlniri sau învățau pe rupte pentru examene. Care, de fapt, făceau ordine în haos, dînd sens existenței unor masculi în devenire. Mamelor care au știut să reziste crizelor care au urmat disponibilizărilor și inflației. Mamelor care și-au păstrat capul pe umeri atunci cînd soții lor au căzut în patima alcoolului, incapabili să accepte ce se întîmpla și să găsească soluții pentru a-și întreține familiile. Bunicilor care și-au crescut frumos copiii și nepoții, în spiritul unor valori tari ca solidaritatea și sentimentul apartenenței la grup, ceea ce i-a ajutat să supraviețuiască mai ușor. Într-un cuvînt, un elogiu femeii-zeitate, protectoarea tribului.
Sînt evocate, în paginile cărții, numeroase figuri feminine, adevărate tovarășe de drum, grație cărora autorul a răzbit în viață. Sînt întîlniri admirabile, plasate sub semnul destinului, fiindcă au contribuit, într-un fel sau altul, la ceea ce Ernu a devenit. De la Simona, tătăroaica din căminul P7, la eroinele necunoscute care au supraviețuit dezastrului economic de după dizolvarea URSS, un lung șir de femei exemplare populează volumul, confirmînd un matriarhat de facto, o extraordinară capacitate de rezistență a femeilor în fața tuturor vicisitudinilor: „Povesteam eu cu prietena asta a mea, Pippi Șosețica Lungă, care la maturitate s-a făcut o fată de o frumusețe rară, amintind de un mesteacăn toamna. Noi doi am trecut prin multe situații asemănătoare – am lunecat, dar nu atît de grav încît să nu nimerim centrul Bucureștiului. Ne aminteam nostalgici primul drum cu autobuzul de la sat spre școală. Toată munca asta imensă – cu aventuri teribile. – Ai mai porni de la capăt, întreb. – Fără nici o îndoială, Vasika, aș lua-o de la capăt… “.
S-a discutat prea puțin despre umorul lui Vasile Ernu. Un umor făcut, nu unul născut. Un umor cerebral, nu unul sentimental. Umor de basarabean deprins greu cu bășcălia dîmbovițeană, contrariat multă vreme de glumele „romicilor“, substanțial diferite de rîsul sovietic, grav, incompatibil cu miștocăreala balcanică. Un umor convertit de Ernu în instrument pentru a descrie situații și a caracteriza oameni. El se împletește cu observația morală, probînd capacitatea autorului de a se raporta, cu suficientă detașare, la situațiile descrise. Încetineala ardelenilor, spre exemplu, este tratată cu bonomie de basarabean, conștient de propriile defecte: „ – Cuuuuum săăăăă-ți spun, doooooomnul meeeeeeeu? Eu între timp am luat cafeaua, m-am uitat la ceas, am scos o carte. M-am prins că va dura prea mult: puteți să-mi arătați doar direcția. Cu mîna dacă se poate și fără cuvinte. Sînt prea multe vocale pentru mini. Eu eram obișnuit cu iiiiiii-urile moldovenești, nu cu acele ooooooooooouuuuuuuuaaaaaaaaa ardelenești. Oooooo-urile lor mă omoară: mori cu zile. Prea multe. Moldovenii folosesc vocalele ca pe un nai sau un fluier: multe și scurte. Huiuiuiuiu – vocalele lor te trimit direct la beci sau la horă. Cele scurte sînt vesele, cele multe și lungi sînt de jale. Ardelenii au vocalele precum fagotul și buciumul. Și cînd rîd e de jale: vocalele lor sînt leneș-tăcute. Trebuie să bei multă palincă să le poți rezista. Ajung la facultate înainte să-și termine fraza dooooomnul“. Sau importanța pachetelor de acasă, care capătă proporții hiperbolice, fiind tratată în același registru umoristic: „Regimurile cad, se schimbă. Imperiile se năruie – bagajul nu se pierde“.
Transcrise într-un limbaj simplu, direct, analizele și observațiile lui Vasile Ernu capătă farmecul taifasului. Citind o asemenea carte, ai senzația că stai de vorbă cu un prieten vechi, că poți bea o bere cu el sau poți aprinde oricînd o țigară, ceea ce face ca lectura să meargă ușor și să placă. Rețeta este cea a povestașilor și vine dintr-o dublă sursă: educația (de acasă și din școală) și experiențele trăite la intersecția a două culturi, care l-au influențat deopotrivă, învățîndu-l să scrie accesibil și atractiv, ferindu-se de rigorile și prețiozitățile unui limbaj academic inhibant.
Amestec de studiu antropologic, reportaj și proză de idei, Generația canibală este o carte despre fiecare dintre noi. Despre ceea ce am fost și ceea ce am devenit, dar mai ales despre ceea ce ni se poate întîmpla dacă nu vom ști să învățăm din lecțiile trecutului.
Comments
Leave a Reply