Bog ne fraier!
George Neagoe in Apostrof / ANUL XXVIII, 2017, NR. 1 (320)
Cu Bandiţii (Ed. Polirom, 2016), Vasile Ernu continuă „Mica trilogie a marginalilor“, deschisă de Sectanţii (Polirom: 2015). Pe clapeta întâi e anunţat ultimul titlu al proiectului: Izgoi-Jidî. Ar fi de semnalat că, sub raportul interesului, partea secundă stă pe o treaptă mai nesigură faţă de precedenta apariţie editorială. Bruiat deja – aşadar împlinit pentru acest tip de scriere –, orizontul de aşteptare devine previzibil. Avem înainte tot o cultură tradiţională, îndrumată de mit (Biblia) şi normată de rit (actualizarea veşniciei), susţinută de doi stâlpi: vinovăţia şi ruşinea. Ca atare, cutumele, numite, la superlativ, „Legi“, nu previn, ci încurajează sancţiunile şi nevoia de a încălca graniţele. Ne confruntăm cu una dintre cele mai vechi erori pedagogice: tabuul înlătură autoritatea în numele căreia a fost instituit. Cine iese de sub incidenţa pedepsei fie stă în alt hotar (adică sub altă dominaţie), ca evreii mesianici din Sectanţii, fie şi-a asumat, în mod iresponsabil, să rămână în centrul lumii aşa-zis civilizate. Ne amintim, tot din primul volum al seriei, de colaborarea stranie între structura socială piramidală, cu baza şi vârful interşanjabile, şi cercurile concentrice ale puterii.
În Sectanţii era consemnată, într-un fel de „Pentateuh“ (Geneza, Exodul, Leviticul, Numeri, Deuteronomul), tradiţia oficială a unei comunităţi religioase din Bugeac, obligată să domesticească perspectiva disoluţiei. Experienţa personală a naratorului continua, acolo, mentalitatea grupului. Ca dovadă, viaţa proprie intra în rândul accidentelor cu rost nesigur: „De fapt, m-am născut între doi morţi. Şi fratele dinaintea mea, şi sora de după mine au murit la naştere“ (Sectanţii, p. 317). Aduse la lumină într-o zi de creaţie, împărţită în patru sferturi – respectiv „La răsărit“, „La amiază“, „La asfinţit“, „La miez de noapte“ –, istorisirile din Bandiţii sunt nişte apocrife, secrete necesare pentru dominarea populaţiei. Lucrul e priceput de Vasile Andreevici, Vasika, povestitorul-erou, care, de această dată, se desprinde de cuib:
„Rabi era foarte convins că fenea are origini talmudice şi e deci strâns legată de rabinii şi de limba lor înţeleaptă, care avea un strat ascuns bazat mai mult pe întrebări decât pe răspunsuri. Totul pornea de la acel limbaj şi acea înţelepciune iudaică numită hohma. De la acel laşon-hohma sau loşen-koideş, adică «limba înţelepţilor». Această limbă sacerdotală, folosită de bătrânii înţelepţi iudei şi de rabini, a fost preluată treptat de comercianţi“ (p. 158).
Expresia „povestitor-erou“ e definitorie. Vasika se distanţează de familie, fără binecuvântare, fiind invitat de Profesor (Vanea), unul dintre liderii bandelor din Odessa anilor 1950-1960, să intre, nu şi să se integreze, în spaţiul blatarilor. Noul îndrumător – niciodată mentor – îl aşază în loc privilegiat, însă nu-l îmbrăţişează pe vizitatorul prea grăbit să ucenicească, repetându-i: „tu nu faci parte din lumea noastră“. Răsplata aşteptării permanente este viaţa însăşi, deoarece, printre cuţitaşi, supunerea la probe înseamnă numai amânarea morţii. Periferiile nu sunt neapărat compatibile şi nu toate ţintesc utopia egalitară. Uzul impune diferenţele:
„Fiecare «sejur» în puşcărie era însemnat prin cupola unei biserici tatuate pe corp: să vadă şi să respecte toţi. Sau să-i dispreţuiască“ (p. 217).
Vasika provine din categoria celor ce şi-au cărat dintotdeauna crucea, aspirând să se mântuiască. Profesorul îşi doreşte să supravieţuiască, strecurându-se, ca şerpii (veninoşi), care, deşi se târăsc, nu se lovesc cu capul de pietre. Ruptura se produce între o virtute, cinstea de a trudi, şi o faptă respinsă de bunul-simţ, erijată în activitate socială iscusită:
„Dacă pentru ai mei cultul muncii era aproape sfânt, pentru bandiţi acesta era un blestem. Era prima lor lege nescrisă. Munca e un blestem şi ei se sustrăgeau de aceasta nemuncind. Meseria lor era furtul, ceea ce însemna un mod diferit de a o înţelege: grad mare de risc şi profit maxim“ (p. 212).
Se stabileşte o relaţie fluctuantă, imposibil de întrerupt, între tânăr şi maestrul escrocheriilor. Copilul nu doreşte neapărat să mănânce din fructul oprit, ci să se caţere în pom şi, eventual, să-i cresteze coaja. El pune mâna, dar nu se atinge de roade. Îl ţine întreg pe vizitatorul insistent slăbiciunea conducătorului pentru „fiul“ rătăcit, căruia, înainte să-i dea drumul să-şi caute cărarea, îi oferă niscaiva seminţe şi destule coji din pradă. La acest nivel, cartea lui Vasile Ernu e un joc construit după fragmente biblice. Profesorul, cu porecla transparentă, reinterpretează tendenţios vorbe din evanghelii:
„Las’ că te învăţ eu mai multe când mai vii pe-aici. Dar să vii la deadea Vanea neapărat. Data viitoare o să te învăţ să prinzi peşte. O să te fac pescar. O să prindem cei mai frumoşi peşti” (p. 49).
E o mreajă adâncă, aruncată în ape sulfuroase, unde un rechin singuratic şi îmbătrânit îşi imaginează că înlocuieşte, în ecosistem, caşaloţii. La primul contact cu marea, novicele este aruncat cu brutalitate pe ţărm, încercându-i nervii unuia dintre acoliţii devotaţi ai căpeteniei. Sau poate că Vanea tânjeşte să vâneze ca altădată, exercitându-şi controlul verbal asupra tânărului derutat şi fascinat de necunoscut. Şeful clanului se comportă duplicitar, împingându-l în zone tulburi pe Vasika, pentru ca imediat să-l scape din încurcătură. Puţini acceptă această tensiune fertilă între orfan şi părintele adoptiv. Bandiţii formează, de fapt, o enclavă devirilizată, căci pretind că puterea se păstrează numai prin întreţinerea coerciţiilor:
„I-am tăiat degetul pentru că l-am iertat, dar şi acest lucru trebuie marcat. Şi iertarea trebuie marcată undeva pe corp. Şeful de haită este cel care poate pedepsi şi ierta, dar ca să nu se uite asta trebuie însemnat cu fierul roşu sau cu cuţitul. Iar Keşa e un bandit bun, nu a făcut din răutate ce-a făcut, ci pentru că trebuia să facă asta. Aici tu ai greşit, pentru că tu nu eşti dintre ai noştri“ (p. 70).
Blatarii ignoră faptul că, odată vădite energiile distrugătoare, s-a produs rebeliunea şi că bătălia, pe termen lung, e ca şi pierdută. Membrii tagmei, spre deosebire de neexperimentatul Vasika, au retrogradat din copilărie la infantilism. Mila, iertarea şi dragostea nu există printre ei pentru că, în pruncie, nimeni nu i-a învăţat să le ceară. Situându-se, prin false abilităţi, deasupra tuturor, oamenii aserviţi fărădelegii se amăgesc crezând că au ales răul cel mai mărunt. La maturitate, Vasea deconspiră strategia pescuitului la care asistase:
„Cerşetorii, aceşti «peşti sanitari», sunt cei care ţin în viaţă totul, pentru că ne curăţă nouă mizeria. Dar cine înţelege asta?“
(p. 288-289).
Întrebarea, aparent retorică, îşi găseşte răspunsul în persoana pregătită să asculte. Iar sectarul, botezat blatar, deţine această calitate. El tace, moştenind astfel, prin credinţă, nu prin jurământ, secretele clanului. Lui i s-a dat fără să se bănuiască vrednic, arătându-se fidel din voinţă liberă, întrucît şi-a însuşit îndemnul Profesorului: „niciodată, dar niciodată să nu te dai drept ceea ce nu eşti!“ (p. 71). Atras de valuri împotriva firii sale, Vasika nu va înfrunta furtuna pe o barcă şubredă, ci va fi ca leandrul, plantă de stepă, rezistent la arşiţă. Protagonistul înaintează neostenit de sete, melancolic şi împăcat că va trăi cu griji nerezolvate până la încheierea trilogiei.
Comments
Leave a Reply