“E păcat că piaţa nostră de carte nu cunoaşte instituţia biografiilor de scriitori”
„Ceea ce-i desparte nu-i chiar pentru copii. Ernu e posedat de contextul operei şi evadează în teorie, Stănescu e «bolnav» de revelaţia sensului, a textului cu deschidere în infernul oricărei frumuseţi. Pentru Ernu, poezia e o problemă de viaţă şi de moarte, pentru Stănescu «doar» o contaminare. Febrili, scrupuloşi, oricum ciudaţi «pentru situaţia în care ne găsim», vor apela la bibliografii autorizate, la canonul Bloom, la lista Nabokov…Ca în toate poveştile bune, nu vom cunoaşte sfârşitul acestui «pariu infantil». Ca în toate poveştile bune, va exista însă un «deodată» când inima începe să bată cu putere (i-am investigat pe cei mai mari dintre cei mari – nici unul nu ocoleşte acest moment cardiac)…”, a scris Radu Cosaşu. Andra Rotaru a dialogat cu Bogdan-Alexandru Stănescu despre volumul “Ceea ce ne desparte“, Editura Polirom, 2010, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro
Tema volumului “Ceea ce ne desparte” de Bogdan-Alexandru Stănescu şi Vasile Ernu, colecţia „Duplex”, Editura Polirom, a apărut în urma unei discuţii purtate la Hanul lui Manuc, care s-a soldat ulterior cu o serie de alte dialoguri despre preferinţele literare ale fiecăruia dintre voi. Aceste discuţii au avut un nucleu de conflict sau de competiţie? Cum s-au închegat epistolele într-un volum?
Nu știu dacă a fost vorba despre competiție sau despre conflict… Așa cum au observat cei câțiva critici care au scris despre carte, suntem doi autori foarte diferiți, modurile în care abordăm literatura sunt total diferite. Vasile e un gânditor căruia îi place anecdotica, el nu se mulțumește cu opera literară, ci mai mereu simte nevoia unor plimbări prin pădurea istoriei. Eu prefer lumea textului, care mi se pare arhisuficientă pentru o biată viață de om. Tocmai aceste deosebiri au creat atracția, cred eu, și au închegat epistolele într-un întreg.
Pentru cititorul obişnuit, riscurile acestor schimburi de opinii puteau fi trimiterile la diverse opere, neparcurse de acesta. V-aţi gândit la vreo metodă de înlesnire a lecturii pentru cât mai mulţi cititori?
Nu știu ce a intenționat Vasile, însă eu nu am scris pentru cititorul obișnuit. Nu mă interesează cititorul obișnuit atunci când scriu. După 8 ore pe zi în care mă gândesc numai la cititorul obișnuit, ca editor, cred că-mi pot permite ca măcar în propria literatură să-mi stabilesc singur standardele.
Cât de mult poate influenţa traseul biografic al unui scriitor, destinul său literar? Unul dintre autorii despre care, de exemplu, Nabokov nu s-a exprimat, a fost Bulgakov, iar voi aţi aflat cauzele acestei tăceri.
Traseul biografic este totul, de fapt. E păcat că piața nostră de carte nu cunoaște instituția biografiilor de scriitori. Iată încă un minus pentru care trebuie să-i mulțumim cititorului obișnuit de mai sus, pentru că el e cel care reprezintă cererea. Bulgakov a avut un destin nefericit: nu poți spune însă dacă asta a fost bine pentru operă sau dacă o viață mai bună ar fi însemnat poate ca Maestrul și Margareta să rămână în stadiul de increat…. Imaginați-vă un Tolstoi care n-ar fi avut resurse, care ar fi trebuit să muncească pentru a se întreține… ar mai fi scris Anna Karenina? Sau, de ce nu, imaginați-vă că n-ar fi avut soția pe care-a avut-o. Unde-ar mai fi găsit un sac de box atât de obedient?
Ernu afirma că “şi situaţiile delicate se rezolvă, fireşte, tot cu ajutorul literaturii.” Ce nu poate fi rezolvat astfel, care sunt limitele?
Vasile Ernu e optimistul din acest dans al nostru. Eu cred că literatura poate doar unge balamale la nivel individual. Amintiți-vă pasajul în care Jorge Semprun vizitează casa lui Goethe din Weimar, undeva, peste deal de Buchenwald… Amintiți-vă nazistul bătrân care-l preamărește pe Hitler chiar atunci, la câteva zile de la încheierea războiului. Iar scena se petrece în casa lui Goethe… Ce rezolvă literatura? Nimic, pentru un imbecil.
Schimbul epistolar al vostru urmează un circuit, ca răspuns la informaţia oferită anterior de unul dintre voi, celuilalt. Ajungeţi, în unele epistole, să investigaţi şi istoria vechiului Bucureşti, pe urmele lui Joyce. Aţi descoperit, până la urmă, locul exact al cinematografului Volta?
Da, locul l-am identificat, pe strada Doamnei, însă topografia s-a schimbat total. Investigația noastră l-a implicat și pe regretatul Ioan Lăcustă. Uite, dispar cinematografele, dispar scriitorii, ce poate rezolva literatura?
Din aceste schimburi de păreri se creează un portret al scriitorilor şi operelor despre care dezbateţi, dar iau naştere şi poveşti fascinante pentru cititor. V-aţi pus problema că, scriind acest volum, unii cititori vor fi influenţaţi fie de Vasile Ernu, fie de Bogdan-Alexandru Stănescu?
Eu aș fi încântat ca un cititor să fie influențat de Ernu pentru că, repet, el este optimistul cuplului. Eu am parcurs un traseu sinistru în această carte: am plecat la drum plin de speranțe,cu o înflăcărare neo-romantică, i-aș spune, și am încheiat în plin spleen…
Ai afirmat în epsitola publicată în 19-25 mai 2007, în Suplimentul de Cultură următoarele: “ceea ce ne desparte nu e decât forma”. Titlul volumului de faţă se intitulează “Ceea ce ne desparte”. Cum aţi convenit asupra lui?
Titlul ne-a fost clar de la început: cea mai importantă calitate a prieteniei nostre literare a fost faptul că nu se baza pe asemănări facile. Am vrut să adâncim problema asta, pornind chiar de la pretextul nostru “conflictual”. Titlul a venit natural. În plus, când ne-am început epistolele, tocmai izbucnise scandalul Sorin Antohi, căruia îi apăruseră dialogurile cu Moshe Idel, intitulate Ceea ce ne unește… A fost și puțină ironie la mijloc.
“Într-o lume în care comunicare înseamnă media, iar media independentă nu există, publicarea unei cărţi are valoarea greutăţii unui tiraj în aur.”
Da, iarăși am fost ironic, dar și autoironic. Cred că singura miză a unui volum de non-fiction, într-o lume precum cea în care trăim, într-o țară superbă și fascinantă cum e România, este să spună adevărul și să acuze. În clipa de față nu mai există pagini de cultură în cotidiene. Acolo unde există, se ocupă de autopromovare: Adevărul. Sau găzduiesc horoscopul. Revistele de cultură, ori sunt conduse de găști culturale zonale, deci zac cu voluptate într-un etern provincialism, ori au tiraje nesemnificative. Scriitorul nu mai are voie pe scenă: câți scriitori își pot face părerile auzite în agora? Mircea Cărtărescu, Mircea Mihăieș, Andrei Pleșu. Cam atât. Singura speranță rămâne în carte, fie că e tipărită sau e e-book.
Cele mai bune filme de animatie pe 2010 in Rusia
Doi amici m-au provocat. Mai intii Liminita Branco mi-a facut un cadou (top cele mai bune “animatii” rusesti), dupa care Dragos Stefan mi-a mai oferit un sit bun specializat pe film de desen animat. Dupa cum am mai spus: sint un mare fan al filmului de animatie si in mod special al animatiei ruse. M-am “specializat” pe desenul animat rusesc. Bun. Am promis ca prezint cele mai bune filme de animatie din anul 2010. Nu sint selectate de mine. Merg pe mina celor care se pricep mai bine. (ar trebui sa stabilim si cu terminologia: film de animatie, de desen animat, film animat, animatie, multiplicatie etc????? rusii au un termen: Multfilim: film multiplicat)
Unul din cele mai bune festivale de film animat din Rusia are loc la Suzdal. Aici vedeti situl. Mai jos o sa postez filmele premiate de juriul acestui festival, pe pecategorii.
1. Marele Premiu: Filmul “Cadoul”. Regizor: M.Dvoreankin
2. Cea mai buna regie: Filmul “Uzoare de hirtie”. Regizor: M.Tumelea
3. Cea mai buna dramaturgie: Filmul: “Shatalo”. Regia: A.Demin
4. Cea mai buna multiplicatie: Filmul “Balerina si oglinda”. Regia: H.Surinovici
5. Cel mai bun film studentesc: Filmul “Inca o data”. Regia: Clasa profesorului Alexandr Petrov
Mai recomand… caci a fost anul cu multe filme animate cu tema sociala… multa critica sociala… e de bine… mai toate trupele radicale si cu discurs critic isi fac clipuri cu desen animat. un desen foarte naiv, dar foarte eficient.
Filmul-clip: “Mergea Sasha pe Sosea”.
Filmul-clip: “Kolhoznicii”
Filmul-clip: “Merg in Magadan”. Asta este o mostra despre ceea ce spuneam. Vasea Oblomov cinta, animatia e naiva, suna si arata naiv. Totul e la limita idioteniei. E un tip de radicalitate foarte nou si diferit pentru ce a avut Rusia… dar despre asta altadata… Insa Vasea Oblomov cu “Merg in Magadan” a rupt pe net toate topurile. (la rusi textele sint foarte importante, asa ca sorry pentru cine nu intelege)
“Cadoul” de 8 martie
Asta e cadoul meu de 8 martie. Filmul animat se numeste asa… “Cadou”. E o poveste de 8 martie… imaginarul povestii e din anii 80… cam asa aratam noi in anii 80 la scoala.. dar o sa va placa si celor care nu cunsoc acele vremuri. obsesiile sint comune.
Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc: review de Alex Goldis
Nu ştiu dacă Bogdan-Alexandru Stănescu avea dreptate să se îndoiască, într-una din ultimele epistole către Vasile Ernu, cu privire la interesul publicului larg (n-am la îndemână statisticile de marketing), însă cert e că volumul lor, „Ceea ce ne desparte”, n-a prea intrat în atenţia criticii literare. Pot fi numărate pe degetele de la o mână cronicile apărute în cele şase luni de la publicare. Semn că, poate, prejudecata genurilor literare strict delimitate şi a tematicilor imediat clasabile mai face încă ravagii în câmpul literar românesc. Ce-i drept, pentru cine-l cunoaşte deja pe Vasile Ernu, cartea de faţă poate fi considerată numai cu greu o surpriză. Căci în ultimii ani scriitorul născut în URSS – Ernu nu omite niciodată acest aspect – a devenit unul dintre cei mai importanţi artizani de experimente din literatura română. Primele două volume („Născut în URSS” şi „Ultimii eretici ai Imperiului”) se află la limita dintre eseu, comentariu politic, memorialistică şi literatură pură. Le uneşte, însă, pregnanţa conceptului. Vasile Ernu nu se poate aşeza la masa de scris decât dacă găseşte în prealabil o idee-forţă sau un format ingenios, menit să devină un brand cultural. Faptul că pentru el canalul de comunicare sau ambalajul produsului cultural sunt cel puţin la fel de importante ca mesajul însuşi a făcut din Ernu unul dintre cei mai profesionişti scriitori pe care-i avem, capabil deopotrivă să reţină atenţia publicului larg şi să genereze dezbateri.
„Ceea ce ne desparte” nu face excepţie de la regula cărţilor-concept. Doar că pentru acest proiect Vasile Ernu îşi împarte doza de „vinovăţie” (ingenioasa copertă a cărţii îi prezintă pe cei doi în postura de infractori, pozaţi ca la poliţie) cu Bogdan-Alexandru Stănescu. Unul dintre cei mai cunoscuţi cronicari literari ai tinerei generaţii, ultimul a renunţat de ceva vreme la critica curentă în favoarea posturii de editor. De fapt, nici nu ştiu dacă e nimerit să se vorbească de o „renunţare” în acest caz, căci Stănescu şi-a transportat, cu arme şi bagaje, întreaga expertiză de critic şi de pasionat al literaturii în activitatea de editor. Prin mâna dedicatului „funcţionar” – cum îi place să-şi zică mai mult sau mai puţin ironic – a trecut, în ultimii cinci ani, un număr impresionant de titluri semnificative ale literaturii universale. Surprinzător e doar faptul că ritmul impus de noua meserie n-a tocit receptivitatea criticului. Dimpotrivă. Lecturile la kilogram au sporit parcă atenţia pentru stil şi pentru nuanţă.
O înfruntare butaforică
Faptul reiese destul de clar din „jucăreaua” literară instrumentată în paginile volumului „Ceea ce ne desparte”. Epopeea epistolară dintre cei doi – publicată în „Suplimentul de cultură”, „Observator cultural” şi în „Noua literatură” – îşi are originea într-un mic pariu copilăresc cu privire la cel mai important prozator din toate timpurile. Dacă la început taberele par destul de ferm aşezate – Ernu luptă înflăcărat în favoarea lui Gogol, în timp ce Stănescu apără onoarea lui Joyce –, în scurt timp, poziţiile se nuanţează într-atât, încât se pierde pe drum însuşi obiectul disputei. Farmecul cărţii nu stă în argumentele pe care fiecare le aduce în favoarea scriitorului preferat şi nici măcar în încercarea de a convinge, ci în scenografia înfruntării. Înrămat în forma retro a epistolei (hârtia se termină întotdeauna prea repede pentru reflecţiile turbionare ale celor doi, toate scrisorile par întrerupte), discursul din „Ceea ce ne desparte” are un grad considerabil de autoreflexivitate. Cei doi se văd tot timpul, în timp ce scriu, ba pe o tablă de şah, ba într-o competiţie sportivă din faţa blocului. Mingi ridicate la fileu, deturnări voite de sens, omisiuni vinovate, contestarea terenului de joc sau doar piedici imaginare în calea propriei argumentaţii, sunt, toate, tactici simpatice de deturnare a discursului de la cearta originară. Uneori, adversarul pare că dă, cavalereşte, câştig de cauză celuilalt doar pentru ca lovitura să fie mai de efect. Dimpotrivă, când se apropie prea mult în cuget şi simţire, unul din ei îşi ia seama şi se repliază pe poziţia băţoasă de la început.
Detectivistica literaturii
Frapant e însă că, dincolo de această savantă regie a dialogului şi de câteva crezuri diferite, vocile din volum se omogenizează văzând cu ochii. Comun celor doi e gustul pentru anecdotica istoriei şi pentru coincidenţele fericite ale literaturii cu viaţa. Cartea se construieşte ca o colecţie de curiozităţi şi de paradoxuri reţinute atât de istoria literaturii, cât mai ales de folcloristica ei. Bârfa de tip superior, problematizantă şi doldora de imaginaţie, e registrul comun în care interlocutorii îşi ordonează (împrăştie?) reflecţiile. Amuzanta detectivistică culturală, nu lipsită de tâlc, porneşte de la Bogdan-Alexandru Stănescu – care-l redescoperă pe Joyce în postura de proprietar al primului cinematograf bucureştean sau în cea de autor de epistole cel puţin picante –, luând, desigur, proporţii macrantropice la Vasile Ernu. Pus mai întotdeauna pe o nevinovată deconstrucţie, cel din urmă e interesat de faţa nevăzută a istoriei şi mai ales de întrebările ei neformulate. Unele mai serioase, precum relaţia directă a lui Stalin cu Platonov sau a lui Nabokov cu Bulgakov, altele complet neserioase, dar pline de haz: ce-a făcut Stalin, de pildă, cu cele 200 de ruble împrumutate, printr-un bileţel secret, de la un înalt nomenclaturist din propriul guvern? Şi unde explicaţia raţională lipseşte, Vasile Ernu se şi grăbeşte s-o furnizeze în cheie SF-ironică: „Evenimentul şi bileţelul are loc în perioada în care Stalin citea destul de mult şi era interesat, poate excesiv de mult, de soarta literaturii. Stalin însă era aprovizionat cu tot necesarul de structura de protocol a statului. Însă aprovizionarea cu cărţi era o problemă din cel puţin două motive: pe de o parte, nu putea avea încredere în gusturile politrucilor de la protocolul de stat, iar pe de altă parte, nu dădea bine să comande el, direct prin structurile statului, cărţile pe care le voia. De unde deducem că suma de 200 de ruble îi era necesară pentru a achiziţiona cărţi. Altfel, cum ar fi putut «polemiza» cu Bulgakov şi Platonov?”.
Chiar când se concentrează pe subiecte strict literare, pe cei doi nu-i interesează tipicele încadrări ale criticilor sau istoricilor, ci detalii rămase în fundal, paralele riscante, sau asumări existenţiale inutile/stânjenitoare pentru orice teză de doctorat respectabilă. În rarele cazuri când citează critici, aleg cu grijă expresiile cele mai cuprinzătoare şi mai plastice, susceptibile ele însele de contagiunea literaturii. Căci, aşa cum remarcă undeva Bogdan-Alexandru Stănescu, „scrii literatură când scrii despre literatură”. Comentariile aplicate dedicate volumului „Oamenii din Dublin” reţin mai degrabă amănunte, culori, forme, replici sau senzaţii. Întreaga semnificaţie a celebrei povestiri „Morţii” se concentrează, în lectura empatică a lui Stănescu, într-un singur detaliu: „E momentul în care derulezi şi înţelegi că acel frig proaspăt, care fie năvălea din cutele paltonului, fie se insinua pe sub uşă, nu e altceva decât parfumul morţii”.
Redusă la mesajul ei esenţial, „Ceea ce ne desparte” e o carte despre bucuria literaturii şi despre libertatea absolută a cititorului. De-ar fi să ţinem cont chiar şi numai de frecvenţa superlativelor cu care îşi alintă scriitorii preferaţi – volumul e populat de fantasme cu scriitori geniali şi/sau extrem de influenţi, gata să se ia de guler cu dictatori – şi tot ne-am da seama că, în ciuda anecdoticii şi a stilului detabuizant ce condimentează scrisorile, pentru cei doi, literatura e, încă, o valoare înaltă. Ceea ce-i desparte e mai puţin important decât ceea ce-i uneşte. Fie că o poate face doar la nivel personal, cum crede Bogdan-Alexandru Stănescu, sau că are o largă acoperire socială ca la Ernu, literatura e o forţă care mai poate încă modifica destine. Nu lipsesc de altfel din volum nici problematizări şi reflecţii cât se poate de acute despre statutul literaturii/culturii de la noi. Sunt complet de acord cu Vasile Ernu – ideea ar merita, de altfel, exploatată – că „Literatura semnificativă apare nu acolo unde sunt scriitori, ci acolo unde există un spaţiu al frământărilor şi al dezbaterilor publice”. Din păcate, pudibonderia societăţii româneşti, inconsistenţa discuţiilor teoretice, teama de a nu atinge „subiecte sensibile” se reflectă indirect şi asupra literaturii, redusă permanent la un minorat estetist. După cum admir rezervele editorului de meserie faţă de marketingul literaturii şi mă bucur, la fel ca el, de avantajele unei societăţi încă incomplet comodificate: „Să ştii că simt câteodată bucuria de a trăi încă într-o societate retardată, doar şi pentru faptul că păstrează din farmecul bucoavnelor prăfuite”.
Pe scurt: o carte vie, frumoasă şi extrem de actuală, făcută să alunge „complexul dinozaurului”, tot mai persistent chiar şi în rândurile celor mai pasionaţi cititori de literatură.
Dan Lungu, Gabriela Adamesteanu si Vasile Ernu, la Festivalul LibrInTerra, Italia
Duminică, 6 martie, la ora 16.30, la Teatru Comunal din Valperga, Italia (Str. Verdi, nr. 7), va avea loc o dezbatere pe tema „România: anii ’90”, la care vor participa: Dan Lungu, Gabriela Adameşteanu şi Vasile Ernu. Moderator: Paola Zoppa
Traducătorul discuţiilor: Anita Bernacchia
Întîlnirea publicului italian cu scriitorii români va avea loc cu sprijinul şi colaborarea Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică din Veneţia.
Festivalul LibrInTerra a ajuns anul acesta la a III-a ediţie şi se va desfăşura în perioada 5-6 martie, în centrul istoric din Valperga, Italia.
GENERAŢIA ZERO a politicii româneşti îşi face Partid
Un text scris de mine pentru CriticAtac. Avem sau nu nevoie de un nou Partid???
O Fantomă bîntuie Generaţia Zero a României! Însă cine e Generaţia Zero şi ce Fantomă o bîntuie? Am numit Generaţia Zero a politicii româneşti, generaţia care a devenit activă, a început să intre în pîine în anii 2000, anii Zero (00) ai acestui secol. Adică, cea care la Revoluţie avea aproximativ între 10 şi 25 de ani (plus, minus cîţiva ani în cîteva cazuri de excepţie). Fantoma care o bîntuie este una legată de Putere. I-a venit şi acestei generaţii vremea să răspundă la întrebările esenţiale de tip rusesc: „Cine-i vinovat?” şi „Ce-i de făcut?”. Prima întrebare s-a născut dintr-o nemulţumire generalizată cum nu s-a mai întîlnit de pe vremea dictaturii ceauşiste; a doua decurge firesc din prima. Întrebarea politică românescă: „noi cu cine votăm?” nu mai este de actualitate pentru Generaţia Zero, căci aproape unanim s-a ajuns la concluzia tragică: nu mai ai cu cine vota, fiindcă toţi sînt o apă şi un pămînt. Deci, s-a închis un ciclu…. continuarea aici
Zdob & Zdub cinta Bella Chiao
Zdob & Zdub cinta Bella Chiao (aici pentru cine a uitat ce e Bella Chiao.. e si textul). Varianta aceasta aprtine lui Garik Sukaciov (Neprikasaemie)… Z&Z pe postul National Rusesesc 1.
Nato in Urss. In memoria di un paese scomparso
Fuori le mura / lunedì, 14 febbraio 2011 / di Andreas Marcopoli
“I soldi non ci interessavano, avevamo scopi di gran lunga più nobili, come l’uguaglianza, la fratellanza, la pace, la libertà.” Vasile Ernu
URSS: Unione delle Repubbliche Socialiste Sovietiche. Ma forse, per Vasile Ernu, Un Ricordo Sognato Sempre. Nato in URSS (Hacca), il nuovo libro dello scrittore rumeno, è infatti un concentrato di memoria e di ricordi sull’Unione Sovietica, scomparsa dal pianeta nel 1991, ma ancora viva nel cuore di chi in quella terra ci è nato, come lo stesso Ernu, scrittore e filosofo venuto al mondo negli anni ’70 in quella che allora era una delle due superpotenze del pianeta. Nato in URSS si propone innanzitutto di essere un libro diverso da quelli circolanti sul tema: lo stesso autore afferma che non deve essere preso come un libro ideologico contro o a favore del comunismo, ma soltanto come un mezzo in grado di esplorare la quotidianità e la vita di quello che è stato l’uomo sovietico: come si vestiva, come viveva, dove andava a scuola; tutto questo cercando di tralasciare per un attimo l’ideologia, la repressione, la politica.
Photo: Soldato sovietico innalza la bandiera dell’Urss dopo la conquista di Berlino.Scopriamo che in Urss vi erano un’enorme varietà di alcolici, case dove vivevano più famiglie, pubblicità statali e prezzi stabili grazie ai quali i beni primari potevano essere accessibili a chiunque.
Un mondo diverso dal nostro e per molti aspetti agli antipodi: le file erano un momento dove conoscere persone e incrementare la propria conoscenza, la toilette diventava un luogo quasi sacro, il sesso era visto in maniera intimistica e gli eroi non avevano maschere o superpoteri, ma erano persone comuni, personaggi dei cartoni animati o personalità politiche di grande stampo (come Buratino, il Pinocchio sovietico, o il sempiterno Lenin).
Le stesse feste celebrate sono diverse: non il Natale cristiano, né il Thanksgiving Day americano, ma l’anniversario della presa di Berlino durante la seconda guerra mondiale.
Ernu ricostruisce nelle pagine del libro un intero mondo andato, riscopre un’Atlantide sommersa grazie al potere dell’inchiostro, ricrea “con tenerezza e nostalgia” l’atmosfera dell’Urss per farla conoscere a chi non c’era.
Photo: Usa e Urss: il mondo era diviso in due all’epoca della guerra fredda.
Nonostante l’ambizione a raccontare la quotidianità sovietica con una certa neutralità, Ernu sembra scrivere il libro con una penna in una mano e la bandiera rossa nell’altra: la memoria diventa l’elemento per offrire dignità ad un paese e ad un popolo intero che hanno visto, col crollo del muro di Berlino, la fine della propria esistenza e dei propri sogni. E’ ricorrente nel libro la dicotomia tra Usa e Urss, con lo scrittore rumeno sempre pronto a far notare le differenze tra i sovietici e gli americani, descritti semplicemente come “loro”. “Loro” che rappresentano i capitalisti, i “nemici”, gli uomini dalla visione del mondo totalmente diversa dai sovietici.
“Loro” così attratti dai beni di consumo al punto da distruggere il piacere più grande, quello di “possedere le cose ottenute con fatica”.
Ecco che Kasparov e Karpov negli scacchi (vero sport di massa in Urss), e Gagarin nella corsa allo spazio diventano quindi i simboli delle vittorie sovietiche contro i nemici a stelle e strisce, diventano gli eroi di intere generazioni di ragazzi. Ragazzi come Ernu, che solo quando vedono l’altro in faccia si accorgono che poi non era così dissimile da loro stessi.
Oggi che la Cina sta corrodendo anche la superpotenza americana, Nato in URSS ripropone in parte un mondo manicheo ormai passato, dove Usa e Urss si contendevano il dominio del globo e dove, pur non sapendo dove fosse la verità, ognuno aveva la consapevolezza, a differenza di oggi, di chi fosse buono e chi cattivo. Un mondo dove Ernu tifava per i Neri, mentre l’intellettuale Kasparov giocava idealmente contro l’irrequieto Bobby Fisher.
Prima che quella regina di nome perestrojka desse definitivamente lo scacco matto al re: “Siamo stati educati così: a perdere, ma a perdere per mano nostra, non loro.”
Nato in URSS
Autore: Vasile Ernu
Traduzione: Anita N. Bernacchia
Casa Editrice: Hacca, 2010
Pagine: 323
Prezzo: 14 €
La 40 cu prietenii… e ca la 20…
Cheful de 40 (dar ca la 20 aproape) a iesit foarte bine. Londophonul e primitor. Au fost multi prieteni (vechi si noi). Unii din pacate nu au ajuns. Unii nici nu aveau cum sa vina… Au lipsit multi prieteni de la Cluj, Iasi, Chisinau, Moscova, Bruxeles… auleu de Canada nu mai zic… Iata si citeva poze..
Velele mi-au adus un cadou mai antineoliberal…
(Jos miinile murdare de pe visul copilariei mele!.. scrie.. dar care o fi visul?)
*************************************************************************************************************************************************
Erou al bucatariei socialiste (Bogdan Ghiu verifica reteta)
*************************************************************************************************************************************************
Tiki&Viktoria&Teo studiaza Philosophy& Stuff (primit cadou de la Ionut…. prima noastra revista… eu nu mai aveam nici un numar). Prezent si Sociu.
*************************************************************************************************************************************************
Ernu – cosmarul lui Lenin (cam asa s-ar numi lucrarea lui Laur… cadou)… in flancul drept Pralea&Branea: o parte din vechea echipa Philosophy&Stuff… Tikindeleanu e mai sus cu lecturile…
*************************************************************************************************************************************************
Au aparut Velele (Oana, Simona, Dana, Marina)… trikoul e mai sus, lampa pe masa… bekul lipseste..
*************************************************************************************************************************************************
A venit Ceburaska… eroul copilariei mele… CAdou de la Alexandrina… si in poze pe linga El CHEburaska.. mai vedem pe Alexandrina & Nemasko
*************************************************************************************************************************************************
The BASSA….. Familionul Zagura + Oleg Mutu + Oktav… Planeta moldova & CO se gruzeau pe undeva pe acolo… Bulat avea conversatii lungi tot pe acolo…
*************************************************************************************************************************************************
Pictorii si Lenin (Laurentiu Midvichi & Roman Tolici…. ) lucrarea lui Tolici am pus-o deja pe perete… “Kosmarul lui Lenin” mai asteapta.
*************************************************************************************************************************************************
Claude de pe la Paris, Pralea de prin SUA si Schiop din Ferentari… cum ar veni… constructie, deconstrcutie, marx & manele…
*************************************************************************************************************************************************
Olivotto, Dora & Rogozanu…cu CriticAtac nu am poza ca nu i-am prins nicoadata impreuna… sedinta fusese pe la 17…
*************************************************************************************************************************************************
Stanescu & Bulat… sigur discuta depre ultima traducere din Maestru si Margarita….
*************************************************************************************************************************************************
Tolici & Fomilionul…. si Bulatika…
*************************************************************************************************************************************************
La BBI e liubovi ca intotdeauana.. tantzuli nu a fost… sorry.. ne vedem la 50..
*************************************************************************************************************************************************
Sedinta de partid… Vica&Boca& Oli.. se vede o barba a lui Bozo de la Cluj si un Mitos&Cosmin in departare
*************************************************************************************************************************************************
Din 5 in 5 ani ne intilnim si cu Silvana
*************************************************************************************************************************************************
ajunge cred… hai si Ernu&CHEburaska
Nato in URSS
«Se il mondo in cui siamo vissuti era centrato sulla repressione politica, quello di oggi si basa sulla repressione economica. Sono due facce della stessa medaglia. Entrambe ci controllano e ci riducono in sudditanza; cercano di trasformarci in schiavi e macchine che reagiscono a ordini prestabiliti. Entrambe ci lavano il cervello in maniera altrettanto perfida e ci alienano con altrettanta efficacia […]. I nostri compromessi di oggi sono identici a quelli che facevamo in passato». Vasile Ernu, artista rumeno classe 1971, nato e cresciuto sotto l’egida dell’Unione Sovietica, nell’allora Bessarabia, non ha dubbi: tornare a ricordare il passato suo e del suo popolo non è così atroce e disperante come si potrebbe pensare, è piuttosto ragione di una certa nostalgia. Nato in URSS (Hacca, euro 14, pp. 326), sua provocatoria opera prima, è il memoir di un quarantenne che scrive nella piena consapevolezza d’essere stato testimone di un regime totalitario che considera piuttosto «uno dei progetti più utopici dell’umanità»: di quel regime ha conosciuto apogeo e improvviso declino, in quel regime è stato cittadino orgoglioso.
Ernu si considera un «prodotto made in Urss», e ha nostalgia di casa: ma casa sua non più esiste. Per l’homo sovieticus non c’è più un luogo in cui tornare: il passato s’è fatto letteratura. Per questa ragione è appena meno sconcertante del previsto interiorizzare le pagine d’un testo che si propone come un romantico amarcord di qualcosa che per molti popoli è stato un incubo: è chiaro che Ernu non ha nessuna voglia di rispettare i milioni di morti caduti per mano della sua vecchia nazione, e non ha nessuna intenzione di rispettare la sofferenza di quei popoli, come il popolo ucraino, polacco, magiaro, afgano, come i popoli baltici, che hanno vissuto la perdita dell’autonomia o dell’indipendenza e l’esperienza della sovietizzazione come una parentesi terrificante. Ma Ernu non è uno storico. Ernu è un polemista. Ernu è un narratore non più giovane che ha nostalgia della sua adolescenza e della sua giovinezza, del mondo che ha conosciuto e di ciò che ha rappresentato, nel bene e nel male: degli oggetti che incontrava allora, e di cui si serviva, e dell’economia in cui era cresciuto e s’era formato, perché la trovava più onesta e giusta. «Oggi abbiamo sigarette, alcool, tanto da mangiare, ma è svanito il pathos, lo spirito sublime, lo spirito di giustizia. È diventato tutto una specie di vodka analcolica», scrive.
Un approccio lucido e onesto a questo libro pretende un lettore capace di guardare con la dovuta pietà, la dovuta intelligenza e la dovuta sensibilità a tutto ciò che è passato, è caduto, è morto: il lettore ideale di “Nato in Urss” non è un cinico, e non è un nostalgico. È un osservatore delle cose del mondo sensibile e ironico, curioso e onesto. A questo lettore piacerà leggere frammenti d’un’opera che può parlare a tutti, non soltanto agli ex comunisti, non soltanto ai socialdemocratici più sensibili a certe dinamiche e certe possibilità. Può parlare a tutti perché, ad esempio, ricorda quanto è bello e importante conquistare qualcosa passo dopo passo: è vero che il consumismo figlio del turbocapitalismo ci ha tolto uno dei piaceri più grandi, vale a dire «il piacere di possedere delle cose ottenute con fatica». È altrettanto vero, aggiungerei, che la possibilità di poter avere qualsiasi cosa a condizione di potersi indebitare è stata, da questo punto di vista, ulteriormente disastrosa, e in molti sensi. Ernu riesce, nella sua apologia del socialismo sovietico, a ricordarci quanto è importante non cadere nell’inganno della necessità dell’acquisto delle cose superflue: in un periodo di furibonda recessione economica come questo, i nostri compatrioti hanno bisogno di tornare a essere educati al culto dei sacrifici, delle fatiche, dei risparmi pur di avere il diritto di comprare qualcosa o di poter accedere a certi servizi più ludici che essenziali. Non solo: quando l’artista rumeno scrive che all’epoca «i soldi non ci interessavano, avevamo scopi di gran lunga più nobili, come l’uguaglianza, la fratellanza, la pace, la libertà, mentre l’accumulo di capitale era un intento meschino proprio della borghesia capitalista», ci ricorda quale può essere una visione del mondo più giusta e più sensata, e quali i principi su cui fondare un sistema diverso, in futuro. Peccato non siano stati quelli della sua Unione Sovietica, che tutto ha rappresentato fuorché un’oasi di pace e libertà, figuriamoci di fratellanza. Ma quei principi devono tornare a ispirare i nostri contemporanei. Diciamo, col filosofo Slavoj Žižek, che la scintilla utopica non può e non deve spegnersi, quali che siano le nostre convinzioni politiche: se i vecchi marxisti hanno pieno titolo di tornare a meditare sul loro passato, non per ripetere Lenin, ma per «ripetere i suoi tentativi mancati, le sue possibilità perdute», noi, che marxisti non siamo mai stati, abbiamo il dovere morale – e ne sentiamo la necessità sempre di più, ogni giorno che passa – di andare in cerca di nuovi paradigmi culturali, economici ed esistenziali improntati a principi nobili e più giusti. Più umani.