A patra editie a FILB – programul celor trei seri
Miercuri, 7 decembrie
Ora 18.00
Dialog Paul Bailey – Mircea Cărtărescu
Moderator: Marius Chivu
Programul serii:
• Bogdan-Alexandru Stănescu, preşedintele Festivalului Internaţional de Literatură de la Bucureşti, deschide cea de-a patra ediţie
• Prezentarea programului serii: Marius Chivu
• Cuvînt-înainte al directorului Centrului Naţional al Cărţii din cadrul Institutului Cultural Român: Catrinel Pleşu
• Cuvînt-înainte al reprezentantului British Council: Alis Vasile, Arts Projects Manager
• Lectură, în limba engleză, Paul Bailey – dintr-un roman inedit
• Lectură Mircea Cărtărescu
• Open Talk: discuţii moderate de Marius Chivu
Joi, 8 decembrie
Ora 18.00
Invitaţi din străinătate: Roman Simić (Croaţia – scriitor şi director de programe al renumitului festival european „Short Story in Zagreb”), Declan Meade (Irlanda – editor al revistei The Stinging Fly, fondator al editurii cu acelaşi nume)
Cu participarea scriitoarei Lavinia Branişte
Moderator: Matei Martin
Programul serii:
• Prezentarea programului serii: Matei Martin
• Lectură, în limba croată, Roman Simić – din povestirea Vulpi (traducere din limba croată de Octavia Nedelcu)
• Prezentarea revistei The Stinging Fly, cît şi a editurii cu acelaşi nume, urmată de un dialog între editorul irlandez şi invitatul din Croaţia
• Lectură Lavinia Branişte – din volumul de proză scurtă Cinci minute pe zi (Casa de Pariuri Literare, 2011)
• Invitaţii serii analizează importanţa prozei scurte în economia editorială, cît şi a festivalurilor literare în difuzarea literaturilor emergente
• Open Talk
Vineri, 9 decembrie
Ora 18.00
Invitaţi din străinătate: Georgi Gospodinov (Bulgaria), Jean Mattern (Franţa)
Scriitori din România / Republica Moldova: Adina Rosetti / Mihail Vakulovski
Moderator: Ana Chiriţoiu
Programul serii:
• Prezentarea programului serii: Ana Chiriţoiu
• Lectură, în limba bulgară, Georgi Gospodinov – din cartea Un roman natural (Editura Cartier, 2011, traducere din limba bulgară de Cătălina Puiu)
• Lectură, în limba franceză, Jean Mattern – din romanul Lapte şi miere (Editura Polirom, 2011, traducere din limba franceză de Anca Băicoianu)
• Lectură Adina Rosetti – din romanul Deadline (Curtea Veche Publishing, 2010)
• Lectură Mihail Vakulovski – din romanul Tovarăşi de cameră. Student la Chişinău. Rockman (Editura Cartea Românească, 2011)
• Open Talk
• Cocktail, oferit de Centrul de Carte Germană
Un rus, un georgian şi un bulgar în limba română
În următoarea perioadă voi coordona o colecţie de proză la editura Cartier. Va fi o colecție mică, de 5-6 cărţi pe an. Acest proiect îl fac din pasiune (pe lîngă celelalte proiecte pe care le am).
Primele 3 cărţi au ieşit de sub tipar. Sînt trei autori din ţări vecine. Am avut onoarea să-i cunosc personal iar cu Zahar şi Zaza ne leagă o relaţie mai desosebită. Mă bucur că am reuşit să-i editez. Avem trei scriitori deosebiţi: Zahar Prilepin (Rusia), Zaza Burciuladze (Georgia), Gheorghi Gospodinov (Bulgaria).
Vîsoțki – eroul vremurilor noastre (film)
Rușii au anunțat un blockbuster despre viața lui Vîsoțki (Visoțki – 2011). Acesta e trailer-ul filmului. E interesant sa revedem popcultura sovietică a anilor 70. Personajul face toți banii… sa vedem cîți bani face filmul…
Născut în URSS în format e-BOOK
A apărut o nouă ediție a cărții Născut în URSS. De data aceasta în format electronic, adică e-BOOK.
Eu încă nu am văzut cum arată aceste e-bookuri. De fapt nu am citit la viața mea nici un e-book… dar sper că sînt amatori și pentru un astfel de format.
E-BOOKs este un nou proiect al Editurii Polirom și este realizat în colaborare cu Librăria Elefant.ro.
Volumul Născut în URSS de Vasile Ernu a fost publicat în limba georgiană
Comunicatul editurii Polirom
Volumul Născut în URSS de Vasile Ernu a fost tradus şi publicat de curînd în Georgia, la editura Bakur Sulakauri Publishing (traducere de Gaga Lomidze). Apariţia editorială în traducere georgiană a fost susţinută de Institutul Cultural Român.
Născut în URSS reprezintă volumul de debut al lui Vasile Ernu (Polirom, 2006, ediţia a II-a, cu CD, în 2007, ediţia III-a în 2010). Cartea a fost distinsă cu Premiul pentru debut al revistei România literară şi cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2006. Pentru acelaşi titlu a obţinut nominalizări la Premiul de debut al revistei Cuvântul, Premiul pentru Roman şi Memorialistică al revistei Observator cultural şi Premiul Opera Prima al Fundaţiei Anonimul.
Născut în URSS a fost publicat în anul 2007 la Editura Ad Marginem din Rusia (traducere de Oleg Panfil) şi în 2009 la Editura KX – Critique & Humanism din Bulgaria (traducere de Stilyan Deyanov). De asemenea, volumul a apărut recent la editura Akal din Spania, cu titlul Nacido en la URSS (traducere de Corina Tulbure), la editura Hacca din Italia, în traducerea Annitei Bernacchia, cu titlul Nato in URSS, dar şi la Editura L’Harmattan din Ungaria (traducere László Noémi).
Cartea este în curs de apariţie la editura Claroscuro din Polonia.
restul aici..
Si pentru ca ador Georgia si Caucazul…. un fragment dintr-un film genial… un chef georgian (Ne gariui) … regizor George Danelia.. (cu toate ca omul isi serba moartea anuntata… dar altadata cu povestea)… merita atmosfera.. pina la capat
Sevara Nazarkhan din Uzbekistan
Am mai prezentat muzică din fosta URSS. Despre muzica din Belorusia am mai scris aici iar despre Alina Orlova din Lituania am povestit aici. Acum va propun ceva din Uzbekistan, o zona care mie îmi este dragă şi de care mă leagă multe lucruri… dar asta e o altă poveste.
Se numeşte Sevara Nazarkhan şi vine din Uzbekistan. Cîntă un soi de world-music. Este “produsă” de faimoasa casă de discuri Real world records.
Dilema artiştilor: să plec sau să rămân?
Mi-am dat si eu cu parerea. Text aparut in Adevarul. Autor: Simona Chitan
Dacă regizorii Cristi Puiu şi Radu Nica sunt pe punctul de a se stabili în străinătate, scriitorul Mircea Cărtărescu şi cineastul Radu Muntean se revoltă în faţa haosului românesc, dar rămân pe baricade. La rândul lor, majoritatea artiştilor plastici afirmă că e mai profitabil să lucreze în România şi doar să expună în străinătate, pentru că materialele sunt mai ieftine aici.
A te stabili sau nu în străinătate?, aceasta este întrebarea. Ce ne reţine, totuşi, în România şi de ce vrem sau nu să alegem „calea pribegiei”, în speranţa unei vieţi mai aproape de normalitate? La întrebările iniţiate de „Adevărul literar& artistic”, singurele răspunsuri care acceptă cât de cât ideea plecării sunt ale regizorilor Cristi Puiu şi Radu-Alexandru Nica, în timp ce scriitorii Mircea Cărtărescu, Cecilia Ştefănescu, Vasile Ernu şi Florin Lăzărescu, alături de cineastul Radu Muntean, deşi dezamăgiţi de tot ceea ce se întâmplă în jur, nu sunt atât de convinşi că a emigra este neapărat şi o soluţie viabilă.
Scriitorul Mircea Cărtărescu, unul dintre cei mai apreciaţi şi traduşi scriitori români în străinătate, nu vede nimic dramatic în hotărârea de a te stabili în altă ţară, fie ea şi pe alt continent. „E ca şi când te-ai muta din Bucureşti la Cluj sau la Iaşi. Lumea e foarte mică. Noua Zeelandă e la o aruncătură de băţ de noi şi, din câte am auzit, se trăieşte foarte bine acolo. Numai că decizia asta se ia la 25 de ani sau la 35. După aceea e tot mai greu, ca toate lucrurile din viaţă”, mărturiseşte scriitorul.
„La 55 de ani, câţi am eu, ar fi prea complicat. Câştigurile n-ar compensa pierderile. Prefer să rămân în România, măcar am aici un fel de sentiment de legitimitate, măcar numele meu spune ceva unor concetăţeni ai mei”, subliniază Mircea Cărtărescu. Scriitorul spune că, dacă ar fi să plece, adică dacă ar avea certitudinea că ar putea trăi decent în Viena, în Roma sau la San Francisco, n-ar avea nicio problemă psihologică. „Am trăit ani întregi în alte climate culturale fără să mă simt mai «dezrădacinat», «alienat» etc. decât mă simt de obicei în Bucureşti”, conchide Cărtărescu.
Scriitoarea Cecilia Ştefănescu, în vârstă de 36 de ani, cunoscută pentru cartea „Legături bolnăvicioase”, ecranizată de Tudor Giurgiu în 2006, povesteşte că nici prin cap nu i-a trecut să plece vreodată, deşi sora ei a luat această decizie în 1991. „Locul meu era în România, ţara era scena pe care urma să mă desfăşor. Ţara avea nevoie de mine şi eu, de ea”, punctează Cecilia Ştefănescu. Amărăciunea acestei alegeri nu a pregetat însă să apară: „Am crezut mai apoi, când aerul devenise din ce în ce mai greu de respirat, că, scriind în camera mea separată, după vorbele Virginiei Woolf, o să scap de tot ce nu-mi plăcea şi mă agresa în afara spaţiului meu sigur. Dar acest spaţiu sigur s-a micşorat văzând cu ochii. Azi, mă gândesc că ţara mea e limba mea, şi că, scriind în această limbă, pot fi oriunde, şi sunt tot în ţara mea”.
Cunoscut pentru volumul „Născut în URSS”, pe Vasile Ernu nu-l deranjează atât mizeria, sărăcia şi haosul din ţară, cât „dispariţia sensului, dispariţia unui orizont de sens care să ne dea o direcţie, un rost în viaţă”. „Astăzi am pierdut orice speranţă, iar lipsa de speranţă şi credinţă omoară «mai total» decât Gulagul. Asta mă face tot mai des să mă gândesc la plecare. Problema mare pentru un scriitor şi un intelectual este că dacă pleacă pierde, iar mie nu-mi place să pierd. De aceea nu voi pleca pentru că am de dus o luptă”, subliniază scriitorul.
Plecarea, un bovarism
Florin Lăzărescu, care a fost unul dintre câştigătorii Marelui Premiu de Literatură Est-Europeană, la Frankfurt, în 2006, pentru romanul „Trimisul nostru special”, spune că nu i-a trecut niciodată prin cap să părăsească România. „Mi se pare cumva şi nefiresc să mă justific pentru asta. Dacă în cazul oamenilor obişnuiţi pot înţelege de ce pleacă afară – să câştige mai mult decât au şansa în ţara lor -, în cazul artiştilor, ideea de a părăsi definitiv ţara îmi pare mai degrabă un bovarism. Nu cred că, odată plecat într-o societate cu un nivel de trai mai ridicat, te transformi automat într-un mai bun artist.”
Puiu: „Uneori îmi doresc să plec definitiv”
Regizorul Cristi Puiu, în vârstă de 44 de ani, care a obţinut, în 2005, pentru „Moartea domnului Lăzărescu” premiul secţiunii „Un certain regard” la Cannes şi a avut anul acesta premiera filmului „Aurora”, a primit o invitaţie de a preda regie de film, timp de un an, la Haute École d’Arts din Geneva. De altfel, aici, la fosta École Superieur des Artes Visuel, regizorul a studiat între 1992 şi 1996. „Ar însemna să plec pentru un an, dar începi cu un an şi termini prin a rămâne acolo. De multe ori se poate întâmpla ca lucrurile s-o ia în direcţia asta. Vreau să predau acolo, mă simt onorat de propunere, simt că aparţin acestei şcoli şi sunt respectat acolo. Însă şi la Bucureşti sunt respectat. Nu sunt sigur că vreau să plec din ţară. Sunt perioade când îmi doresc să plec definitiv din România şi perioade când îmi doresc foarte mult să pot să trec peste toate neajunsurile de aici şi să fac film în continuare în limba română”, povesteşte Puiu, care ia în calcul şi varianta navetei Bucureşti-Geneva.
De asemenea regizor al noului val, Radu Muntean, apreciat pentru „Hârtia va fi albastră (2006), „Boogie (2008) sau „Marţi după Crăciun (2010), spune că îi înţelege perfect pe cei care aleg să se mute în altă ţară: „Probabil că, dacă aş mai avea 20 de ani şi aş fi mai puţin sentimental, aş prefera să trăiesc şi eu într-un loc mai civilizat, în care femeile nu sunt pipăite pe stradă, oamenii se conduc în general după reguli, iar cultura şi educaţia nu sunt doar nişte mofturi. În plus, tot în ultimii ani am început să-i înţeleg şi pe cei care pleacă din ţară, medici sau ingineri, şi preferă să fie spălători de maşini sau îngrijitori de bătrâni în Occident pentru simplul avantaj al unei calităţi mai bune a vieţii”.
Muntean subliniază totuşi că nu ar pleca din ţară definitiv din două motive: „Mai întâi, unul pueril-sentimental, anume că nu vreau să stau departe de locurile în care m-am născut şi am copilărit. Al doilea motiv e unul pragmatic şi, de fapt, e singurul care mă ţine în ţară cu adevărat: sunt convins că mi-ar fi mult mai greu să-mi câştig existenţa afară decât aici”.
Dacă ar pleca, regizorul e convins că ar trebui să consume multă energie pentru a convinge oamenii să aibă încredere în ceea ce face: „Aici nu mai e nevoie, am muncit mult să câştig încrederea oamenilor cu şi pentru care lucrez, dar e un bun câştigat şi-mi permit luxul să mă bucur de el”.
„Nu voi sărbători 40 de ani în România”
Regizorul de teatru Radu-Alexandru Nica (32 de ani), cunoscut pentru spectacolele „Nora” sau „Breaking the Waves” de la Sibiu, se gândeşte din ce în ce mai des să plece din ţară, deşi la sfârşitul studiilor în Germania, în 2003, a refuzat să rămână acolo, crezând că locul său e în România.
„Da, aş pleca fără prea mari ezitări, când se va ivi o ocazie onorabilă de a trăi altundeva. Mă văd foarte bine trăind pe oricare dintre continentele lumii. Poate mai puţin în Antarctica, deşi… why not?”, se întreabă artistul. Radu apreciază că va părăsi ţara peste câţiva ani: „Nu cred că voi sărbători 40 de ani în România. Aştept relaxat însă, nu vreau să precipit lucrurile. Nevoia de a reseta sistemul, de a elimina viruşii româneşti din mine, e din ce în ce mai acută. Şi mai e ceva: nu-mi place să părăsesc barca, până când nu sunt absolut convins că nu mai există nicio scăpare”. (
Radu-Alexandru Nica regizor
Hyperliteratura.ro
Cu ocazia împlinirii unui an de existență, revista Boomlit lansează o nouă comunitate literară: Hyperliteratura.ro. Păstrând numele unui brand ce a făcut vâlvă în online-ul românesc între 2005 și 2010 (atunci când creatorul ei, scriitorul Marius Ianuș, a decis închiderea blogului), Boomlit propune nu doar un alt site, care să strângă o altă arhivă de texte și comentarii, ci un sistem cu totul nou pentru tot ce există momentan pe piața autohtonă.
O nouă platformă
Inspirat de Facebook și Twitter, Hyperliteratura îmbină clasicul atelier online cu o platformă prietenoasă ce aduce avantajele unei adevărate rețele de socializare. Dincolo de profilul de autor, inovator prin complexitatea lui (gândit să funcționeze ca un CV “literar”, unde să fie centralizate absolut toate informațiile despre un anumit membru), dincolo de modalitățile de comunicare dinamice (mesaje private, chat, mențiuni) și alte elemente ce abia acum își fac loc într-o astfel de comunitate (folder de texte favorite, album foto șa), probabil cel mai important aspect al noului proiect este Wall-ul.
Wall-ul principal adună pe prima pagină activitatea tuturor membrilor de pe site, oferindu-le nu doar posibilitatea de a publica texte, dar și update-uri, statusuri, păreri proaspete despre ceea ce-i interesează. Adăugând și filtrele specializate, orice membru înregistrat pe site poate parcurge mai ușor valul de informații postate.
Mai mult, opțiunea de a deveni prieten cu un anumit autor deschide o perspectivă cu totul nouă față de ceea ce se putea realiza până acum într-o comunitate. Separat de Wall-ul principal, se va genera un Wall personalizat, în care va apărea doar activitatea prietenilor.
În acest fel, și dacă mai punem la socoteală și posibilitatea de a crea grupuri (publice sau private), Hyperliteratura rezolvă o problemă des întâlnită în majoritatea comunităților cu înscriere liberă, selectarea informațiilor pe care vrei să le vezi, nu în ultimul rând selectarea autorilor pe care dorești să-i urmărești sau chiar a propriului tău public.
Concurs anual de debut
Ne-am obișnuit ca rețelele literare existente să își creeze o imagine prin numărul membrilor înscriși sau calitatea textelor pe care le postează. Însă foarte puține proiecte, evenimente sau concursuri au răsplătit activitatea lor, au promovat numele lor și, poate mai important, au uitat chiar scopul unui atelier.
De aceea Hyperliteratura și Boomlit vor organiza anual un concurs de debut în proză și poezie și, alături de editura parteneră care va publica volumele, se va ocupa de ceea ce lipsește în mare măsură în domeniul editorial: promovarea cărților și autorilor. De la video-trailere și o prezență consistentă în online, până la evenimente, intrări în presa de specialitate șamd.
Mai multe detalii pe Hyperliteratura.ro.
* Până la data de 1 august, infrastructura site-ului va fi îmbunătățită, însă fără schimbări majore. Urmează să îndreptăm eventualele erori / detalii / setări încă nepuse la punct.
Viaggio nel sogno dell’URSS
Massimiliano Napoli / Pub.librazioni.org
Come si fa a raccontare l’URSS? Quella vera intendo…
Non quella dei libri di scuola, dei documentari storici o dei vecchi film occidentali, così tristemente unidimensionale, appiattita sui suoi stereotipi più noti. Per anni abbiamo letto e visto quasi esclusivamente ciò che ci veniva offerto dell’URSS, cioè quello che per noi era l’URSS. Diciamo pure, ricalcando Lévi-Strauss, ciò che i nostri occhi occidentali riuscivano a vedere dell’URSS. Solo molto raramente, in casi particolari, si riusciva a intravedere il vero volto dell’Unione Sovietica, la sua gente, i suoi odori, i suoi trucchi.
È per questo che, con attenta lucidità e qualche pizzico di malizia, Vasile Ernu sceglie di trascinarci fin dentro il cuore dell’URSS, tra le vene, i muscoli e la carne di un paese che era tutto un popolo, e di un popolo che era tutto un paese.
Lì abbiamo interpretato tutti la più grandiosa partitura politica del XX secolo […] uno dei progetti più utopici dell’umanità (pp. 9-10).
Ci si sente davvero trascinati, non sto scherzando. Si viene accolti, abbracciati, accompagnati, sospinti, dentro un fiume in piena di memorie e fantasie, gonfi di passioni e politica. Ma fate attenzione: quella politica non è la nostra, quella di noi occidentali, quella dei colletti bianchi e delle macchine lussuose. È una politica nata da una rivoluzione, armi in pugno, teste gonfie di ideali e libertà. È una politica di popolo, che ancora dopo sessant’anni marca il cuore e l’anima di tantissimi individui, per dirla con Ernu, made in URSS.
Ma che significa essere un homo sovieticus? Beh, innanzitutto essere sinceri. Poi bere tanto alcool. (Che mix, ragazzi!)
Potrà sembrare strano, probabilmente a qualcuno darà persino fastidio, ma c’è poco da fare: l’URSS è cresciuta con sincerità e alcool. E grazie ai suoi grandi eroi, certo!, primo fra tutti Lenin: padre, fratello amico, compagno, nonno… Lenin non è mai invecchiato, non è mai morto. Lenin è rimasto in URSS, nel cuore di migliaia di giovani, come un faro nella notte, una speranza fondata, un sogno possibile. Era uno del popolo, e poi è diventato il popolo. Come Gagarin, Karpov e Kasparov, Chapaev, Armand, Esenin, Bulgakov, Majakovskij… e anche i personaggi immaginari (ma un vero cittadino sovietico non giurerebbe mai che non siano esistiti realmente!): Buratino, Max Otto von Stirlitz, Ostap Bender, Benja Krik… Tutti loro rappresentavano l’uomo sovietico, anche se ognuno a modo suo faceva parte del popolo e per ognuno c’era un modello di URSS da ricalcare. Tutti volevano avere il fegato di Gagarin, la gioia di Buratino, la grinta di Armand, il fascino di Stirlitz. Tutti volevano essere uomini sovietici.
E poi c’è l’anima dell’URSS: la komunalka. Il luogo, l’idea, la metafora di un mondo di tutti e per tutti, un mondo che appartiene al popolo sovietico. La komunalka è lo spazio comune di ogni edificio sovietico, secondo il piano di riforma delle abitazioni stabilito da Lenin: l’organizzazione della casa in stile borghese scompare, e lo spazio comune diventa la culla dell’Essere sovietico. La komunalka è
il luogo dove si incontrano amore e odio, amicizia e abbandono, invidia e tenerezza, felicità e tristezza o, più semplicemente, è la nostra vita. (p. 56)
Ed è proprio in questo spazio che si sviluppa il proprio Io profondo: politico, sociale, umano. Perché, dicevamo poco sopra, la politica è sociale, e il sociale è l’umano. Per questo tutto diventa umano nell’URSS, anche gli oggetti.
Nelle memorie di Vasile Ernu c’è tutta l’emozione, il respiro, il polso di una grande visione reale, troppo reale per durare in eterno. Alla fine degli anni Ottanta già il processo di “risveglio” era cominciato; un ritorno alla fredda e triste realtà capitalista occidentale, fatta di merce, denaro, padroni. Ernu sa benissimo che quella sovietica non era la vita migliore che si potesse desiderare, ma il sogno, per un attimo, si è avverato… forse un po’ sfuocato, labile, grossolano. Ma in fondo nessuno è perfetto.
Neanche Lenin.
Fedele alla linea
∞ Fedele alla linea ∞ / di Piero Ferrante / Statoquotidiano.it
“E’ un paese che non può lasciarti indifferente, qualsiasi rapporto tu abbia avuto con lui, che lo ami o che lo odi”. L’Unione Sovietica ammirata attraverso gli occhi del filosofo e scrittore rumeno Vasile Ernu è racchiusa in questa citazione che apre “Nato in Urss”, diario di bordo attraverso un mondo che non c’è più, editato dalla casa editrice Hacca a novembre dell’anno passato.
Immaginate di calpestare selciati scomparsi, percorrere strade inghiottite dal tempo tenendo per mano soltanto la corporeità di un ricordo. Immaginate di rivivere, goccia a goccia, le sensazioni infantili, sforzandovi di assumere le pose di allora, di leggere con le emozioni di bambino ed il linguaggio da adulto. Immaginate il mondo spaccato in due. Questo è l’assioma di Ernu. Non giudizievole e risolutivo, solo descrittivo. Perché, con un tono da comunista mai pentito, gli spetta parlare inevitabilmente di quel mondo fermatosi d’improvviso non all’impatto contro un muro, ma di fronte al suo crollo; dell’Atlantide dell’ideologia che è stata la terra del Soviet, la grande repubblica delle repubbliche socialiste, la terra della speranza alternativa, “il più grande progetto politico-utopico della modernità”.
Ernu non è uno storico, non ne maneggia gli strumenti. Per questo “Nato in Urss” non è altro che una strampalata, sentimentale, ironica accozzaglia di soggetti ed elementi, di eroi e paesaggi. E’ comparabile ad una bancarella di cianfrusaglie, di quelle polacche, strabordante di cimeli, gonfia di Zorki dalla vita infinita, cipolle da tasca con l’effige di Lenin, bottoni artefatti dei cappotti dell’Armata Rossa. Patacconi tanto goffi da finire per essere ricoperti da una patina di poetica dignità che li assurge al rango di ricordi. Il materiale che espone Ernu è quello d’uso comune, proletario e non. Alcool, sesso, barzellette, case, letteratura, giochi. Persino la tualet sovietica trova parole per essere attualizzata e spiegata agli occhi pochi fantasiosi dell’Occidente capitalista, diventando il locus privilegiato dell’artista alla ricerca dell’intimità nel caos della komunalka.
Ogni tema è un racconto (in tutto 53), ogni racconto un contenitore, ogni contenitore un viaggio. Ernu, nel suo approccio scanzonato, pure rende la quotidianità della Rivoluzione bolscevica un cammino epico e trionfale. Quando la cucina era luogo di socialità, Lenin un compagno di tutti, il bere l’essenza stessa del comunismo (“Costruire il comunismo senza alcool è come fare il capitalismo senza pubblicità”), ed anche nell’atto supremo di una cacca occorreva assumere “la posa dell’aquila”. In questo sforzo letterario insolito e sfizioso, il filosofo rumeno riesce a donare una nuova immagine all’Urss. Nei suoi spruzzi giocosi e fieri di quotidianità, il Gigante dai piedi di ferro non è soltanto il mentore della pianificazione quinquennale, dell’industrializzazione forzata, della corsa all’armamento, ma la casa comune di un popolo orgoglioso e creativo, dedito alla causa del Partito ma ancora capace di darci dentro con i lampi di genio.
Quel che ne risulta è l’agiografia di un Santo rosso e potente, capace di miracoli laici e produttivi e di scatti d’impeto. E come in ogni agiografia, quel che conta è lo stile accattivante, il guinzaglio retorico, l’affabulazione golosa, che Ernu maneggia in pieno. “Leggete, invidiate, sono cittadino dell’Unione Sovietica”
Vasile Ernu, “Nato in Urss”, Hacca 2010
Giudizio: 3.5 / 5 – Dorogoi Tovarišči!