Vladimir Voronin&Co: un mutant politic
(text aparut pe HotNews.ro + Gandul Matei – Semaforul)
Odata cu disparitia imperiului Sovietic, in acel spatiu au aparut citeva fenomene interesante. URSS s-a destramat iar primul lucru care s-a intimplat este aparitia unor state nationale noi. Aparitia lor, asa cum observa o multime de specialisti, este mai degraba o constructie artificiala care nu are o consistenta solida, iar modul lor de formare seamana cu aparitia statelor postcoloniale.
Statele noi postsovietice (precum Ucraina, Rusia, Georgia, Moldova etc.) si-au bazat constructia pe un anumit tip de politica administrativa si birocratica sovietica. Cu mici exceptii, mai toate aceste state au probleme cu propria lor consistenta, caci sint lipsite de traditie politica, sociala si administrativa. Singura traditie recenta pe care o au este cea sovietica. Insa pentru a face fata noii conditii create, precum si noului context politic international, ele trebuie sa-si inventeze continutul, sau mai degraba sa se reinventeze.
De aceea, aceste tari vin cu diverse proiecte politice, culturale si sociale, majoritatea imprumutate, prin care incearca sa se reinventeze. E destul sa privim spre tari vecine noua precum Moldova sau Ucraina pentru a vedea cum se zbat in incercarea de a implementa diverse proiecte, unele mai reusite, altele mai putin reusite. De multe ori rezultatul preconizat seamana mai degraba cu niste mutanti greu de incadrat in grila conceptuala a discursului occidental.
Un al doilea fenomen important este legat de aparitia unor partide politice si a unor oameni-politici-mutanti. In tot spatiul estic, vezi partide si oameni politici facind un adevarat cocteil politic, amestecind de-a valma ideologii din tot spectrul. Poti vedea nationali-bolsevici, liberali-socialisti, comunisti care lupta pentru proprietate privata si reabilitarea bisericii.
Un astfel de caz patologic este si liderul de la Chisinau, presedintele Vladimir Voronin. De la el, comunist cu state vechi si liderul Partidului Comunist, poti auzi lucruri in fata carora ramii blocat. De la el am aflat ca „Isus Cristos a fost primul comunist”, ca „nicaieri in Biblie nu se scrie de rau despre comunisti” si ca proprietatea privata este un lucru „sfint”. El poate fi vazut cum aprinde luminari de Pasti in Catedrala din Chisinau si transmite poporului mesajul „Hristos a inviat”, si tot el este cel care depune flori la monumentul lui Lenin. El „respecta” toate traditiile culturale si politice, iar Hristos, stefan cel Mare si Lenin se „impaca” de minune in acest nou proiect politic-mutant, atita timp cit acestia pun umarul la realizarea lui.
In ultima perioada, tovarasul Voronin lupta de zor sa puna in aplicatie un nou proiect cultural-politic: crearea unei identitati moldovenesti (distinsa de cea romana). Nu e unul nou, caci un astfel de proiect a existat si in perioada sovietica. Realizarea lui nu este imposibila caci istoria cunoaste realizarea unor proiecte mult mai ample si mai nastrusnice. Toti stim foarte bine ca o identitate nationala nu este un dat natural, ci o constructie culturala, asa ca orice se poate construi. Insa pentru a construi o astfel de identitate, ai neve de un proiect coerent, de mult timp, de o conjunctura de factori favorabili si de subordonarea tuturor grupurilor active din societate care sa creada si sa contribuie la realizarea acestui proiect.
Eu sustin, fara a intra in prea multe detalii, ca un astfel de proiect este in acest moment imposibil de realizat din cel putin citeva motive simple. Mai intii, Voronin nu are suficient timp pentru realizarea acestui proiect iar factorii externi ii sint total defavorabili. R. Moldova este plasata intre doua puteri cultural-politice, Romania si Rusia, care o preseaza mult prea tare pentru a face posibil realizarea moldovenismului pe plaiurile basarabene. Cele doua spatii produc cultura, cel putin cantitativ, dar cred ca si calitativ, suficienta incit sa alimenteze cele doua structuri culturale semnificative ale Moldovei, cea vorbitoare de limba romana si cea vorbitoare de limba rusa.
Cred ca presiunea culturii romane, pe de o parte, si a celei rusesti pe de alta parte, au suficienta putere incit sa dizolve orice proiect ambitios de producere a unei „identitati moldovenesti” tari. Iar cel mai important rol in toata aceasta poveste il au intelectualii. Vladimir Voronin, precum si specialistii dumnealui, ar trebui sa stie ca pentru realizarea unui astfel de proiect ai nevoie de sustinerea intelectualilor care sa puna osul la treaba si sa implementeze acest proiect. Ne place sau nu ne place, ei sint cheia realizarii unui astfel de proiect.
Din fericire insa, establishmentul intelectual din Moldova nu sustine un astfel de proiect. Fireste ca sint tot soiul de intelectuali care produc dictionare „moldo-romane”, „istorii integrate” si alte bazaconii pseudo-stiintifice care au mai degraba un caracter comic (dar si tragic) si sint niste produse care nu pot fi luate in serios nici macar de comanditarii lor. Proiectele si discursul actualei echipe de la Chisinau sint mai degraba reactii contextuale si gesturi preelectorale si nu proiecte consistente. Iar cei doi jucatori importanti, Romania si Rusia, duc si ei lipsa la rindul lor, de strategii coerente si proiecte de durata in ceea ce priveste R.Moldova.
Intelectualii lui Putin sau cit costa fericirea?
(text aparut in HotNews.ro + varianta Billy`s band la Temptation)
Anul 2007 a luat sfirsit cu o stire care m-a pus pe ginduri. Un numar important de intelectuali rusi, majoritatea facind parte din establishment-ul intelighentiei ruse, au semnat o scrisoare adresata presedintelui Putin in care ii cereau acestuia sa ramina si in cel de-al treilea mandat. Evident ca au fost voci radicale care au criticat aceasta scrisoare aberanta. Totusi, un astfel de gest nu ar fi fost posibil de conceput si realizat nici macar in perioada sovietica post-stalinista.
Cred ca s-a intimplat ceva grav in atitudinea politica a intelighentiei ruse daca in anul 2007, la atitia ani dupa caderea comunismului, un grup atit de semnificativ si compact cere presedintelui sa incalce Constitutia (sau s-o modifice) pentru a ramine si veghea la „linistea si bunul mers al lucrurilor”.
Fiecare e liber sa voteze si sa sustina pe cine doreste, dar cind apare un fenomen masiv de „indragostire” de Presedinte, oricare ar fi el, iar tonul il dau intelectualii, atunci lucrurile devin sumbre. Fiind chiar in acea perioada la Moscova am fost curios sa aflu parerea despre acest subiect de la una din ziaristele mele preferate (si critic de arta) Ekaterina Degot. Povestea ei cu tilc este urmatoarea:
Cind eram mica (anii 70), dar tara era mare, eu faceam parte din intelighentia sovietica. Din cite imi amintesc, in acea vreme, intelighentia sovietica avea doua vise mari si late: sa citeasca carti interzise sau greu accesibile (alaturi de muzica si filme) si sa calatoreasca peste hotare. Suferinta poporului si viitorul tarii nu erau lucruri care ne interesau prea mult. Aceste vise si, mai ales, neinplinirile lor deveneau treptat motive de a construi discursuri antiregim si de a ne plinge de lipsa libertatii.
Acum restrictiile sint departe in urma. Vizele au inceput sa curga si sintem mai mereu plecati in diverse tari, iar unii ne dau vize chiar pe 5-10 ani. In ce priveste numarul de carti si CD-uri, nici nu are rost sa mai vorbim, caci ele pur si simplu ne-au invadat. In acest moment fac cozi mult mai mari cei care vor sa vinda rusilor, decit cei care vor sa cumpere, asa ca marfa este din abundenta: poti sa cumperi orice si oriunde.
Pe alocuri se vinde bine Ortodoxia, pe alocuri Mahomed, pe Rubliovka in Moscova se cumpara ce e prea scump la New York, iar obiectele de lux si operele de arta din galeriile londoneze sint la mare cautare.
Intelectualii cumpara si ei ce pot si-si indeplinesc visurile din perioada brejnevista care le-au produs atitea frustrari. Toata aceasta „fericire” s-a infaptuit insa nu dintr-un exces de democratizare a tarii. As putea spune ca la acest capitol, Rusia are un rating destul de scazut si iese din categoria tarilor „poreadochinih / cumsecade”.
Paradoxal insa, cu exceptia unor grupuri marginale, pe nimeni nu intereseaza acest lucru. Toata aceasta „fericire” s-a infaptuit si cucerit nu cum am fi crezut noi in anii 70-80, adica prin revolutii si lupte pentru mari transformari, ci prin ceea ce noi dispretuiam: fericirea s-a infaptuit prin bani.
Am cumparat totul, am cumparat cartile, CD-urile si filmele pe care nu le-am avut, foile de calatorii la care visam atit de mult. Visul frumos al intelighentiei s-a implinit, iar acest vis, si acest lucru trebuie sa-l recunoastem cu tristete, era un vis pur consumerist.
Se pare ca in acei ani sumbri ai comunismului, noi sufeream mai degraba din cauza ca nu apartinem nomenclaturii sovietice, caci doar ea avea cartile si vinilurile la care visam noi. Iar acum, aceasta intelighentie a devenit, aproape inconstienta, nomenclatura insasi.
Privilegiile pe care odata le primea nomenclatura sint transferate astazi si spre intelighentie. Si fireste ca nu vrem sa le pierdem. De aici vine si teama noastra aproape paranoica in fata schimbarii.
Cred ca de teama schimbarilor care pot dauna locului caldut in care te afli si pierderea privilegiilor acumulate, multi dintre noi nu numai ca semneaza petitii in sustinerea Presedintelui pentru al 3-lea mandat, ci ar vrea in sinea lor ca el sa ramina acolo vesnic, atita timp cit ei isi pastreaza privilegiile.
Este o poveste trista de care intelighentia romana si cea din Est nu este deloc straina.
Bobby Fischer a decedat
Unul din cei mai mari sahisti a decedat… Bobby Fischer a fost singurul sahist care a pus probleme scoliid e sah sovietice…
un text si un filmulet cu Bobby Fischer
Fostul campion mondial la şah Bobby Fischer a decedat la 64 de ani, a anuntat site-ul BBC. Fischer locuia din 2005 în Islanda.
Campionul mondial la şah Bobby Fischer a decedat la vârsta vde 64 de ani. Americanul a devenit celebru după ce l-a învins pe campionul Uniunii Sovietice, Boris Spassky în 1972.
Victoria sa remarcabilă împotriva lui Boris Spasski în ar fi trebuit să îi întărească poziţia, după 20 de victorii consecutive în turnee -încă cel mai lung şir de victorii în lumea şahului.
Dar în loc să profite de victorie, Fischer s-a retras din competiţii.
Trei ani mai târziu, Federaţia Internaţională de Şah i-a luat titlul, în urma eşecului prin neprezentare în faţa lui Anatoly Karpov.
De atunci, în afara încă unui meci Fischer-Spasski jucată în Iugoslavia, stârnind mânia administraţiei SUA. După 2001, Fischer a dat mai multe interviuri în care îşi exprima bucuria pentru ceea ce el numea lecţia primită de Statele Unite odată cu atacurile din 11 septembrie de la New York şi Washington.
După retragerea inexplicabilă din competiţiile şahiste, Bobby Fischer a stricat relaţiile cu federaţia internaţională de şah, cu autorităţile americane şi mulţi prieteni sau admiratori din lumea şahului, lasand in urmă o imagine misterioasă si controversată.
Cauza decesului nu a fost incă precizată.
Bau, bau Lenin!
(In nr. 203 din Dilema Veche, domnul Alexandru Calinescu ma avertizeaza ca nu e de glumit cu acest Lenin de care vorbesc in interviul acordat lui Cezar Paul-Bădescu în Adevărul literar şi artistic… asa o fi… si ii raspund (in nr.204) ca nu e de gluma cu acest Lenin mai ales cind gindesti in clisee. Aveti ambele texte mai jos)
Spectrele lui Lenin sau Lenin reloaded?
Stimate domnule Alexandru Călinescu,
Am citit cu atenţie textul dvs. „Welcome back, Lenin!“ (Dilema veche, nr. 203) care face trimitere la un interviu pe care îl acord lui Cezar Paul-Bădescu în Adevărul literar şi artistic (12 decembrie 2007). În acest text mă învinuiţi că aduc un „elogiu lui Lenin“. Nu-mi aduc aminte să fi scris vreodată elogii, omagii sau ode dedicate vreunei personalităţi politice sau culturale. Am scris o singura odă la viaţa mea care se cheamă Odă tualetului sovietic şi este unul dintre cele mai subversive texte ale mele la adresa regimului comunist de tip sovietic. Ce să-i faci, am avut ghinionul să mă nasc într-un tualet sovietic care mirosea urît şi nu într-un buduar capitalist cu iz de iasomie. Însă indiferent ce miros are locul în care te naşti cred că trebuie să ţi-l asumi.
În ce priveşte discuţia despre Lenin, purtată cu domnul Paul-Bădescu, e scoasă puţin din context. Vorba zicalei hermeneutice: un text scos din context este un pretext. În acel interviu fac referinţă la Lenin, în contextul în care vorbesc despre o anumită formă de memorie faţă de obiecte şi eroi care se construieşte în cadrul unui sistem politic închis, represiv şi deficitar. E una din temele centrale ale cărţii mele: modul de arhivare, de memorare a vieţii cotidiene din comunism. Eu încerc să arăt cauzele şi modalitatea prin care maşinăria de propagandă şi o anumită realitate socială au reuşit să transforme obiecte banale în obiecte-eroi, obiecte fetiş. Iar în această scriitură utopică, numită URSS, iconul Lenin a jucat un rol semnificativ. Eu susţin că el a rămas în mentalul colectiv sovietic un erou pozitiv. În cel mai consistent text teoretic al cărţii mele, „Aventura sovietică a obiectelor“, încerc să arat cauzele şi mecanismul de producere a acestor obiecte şi eroi fetiş. Ştiu foarte bine cine e Lenin şi ce hram poartă, însă eu nu mă ocup în aceste texte de Lenin „criminalul“. La acest capitol îl putem citi pe Stéphane Courtois, la care faceţi referinţă, şi chiar dacă nu sîntem întru totul de acord cu dumnealui, e bine să-i ştim poziţia.
De asemenea, ştiu bine că în România autori precum Marx şi Lenin sînt autori trecuţi la index şi aud tot mai des de la intelectuali de primă mînă că aceştia sînt autori care au „idei care omoară“. Iar schema de interpretare a comunismului care a devenit aproape canonică e foarte simplistă: Marx l-a produs pe Lenin care l-a produs pe Stalin care a produs Gulag-ul: comunism = Gulag. Eu cred că supoziţia: comunismul este răul fundamental, iar opusul lui este binele absolut este greşită. Cred că această abordare nu face decît să ne menţină în logica stalinistă din anii ’50, „cine nu-i cu noi e împotriva noastră“ şi nu ne ajută prea mult să înţelegem trecutul şi prezentul. Pe lîngă Gulag, în comunism s-au mai întîmplat lucruri. E straniu, dar a existat viaţă şi în comunism. Opinia mea faţă de acest gen de abordare e destul de clară şi am spus-o de nenumărate ori. Chiar dacă discursul anticomunist actual deţine multe adevăruri, trebuie să ţinem cont că declararea publică a acestor adevăruri este bazată pe impostură, fiindcă sînt rostite şi asumate într-o vreme care nu mai poate îndeplini o funcţie critică, ba mai mult, el deturnează scopul, rolul şi problematica discursului critic însuşi. Astăzi, în loc să interogăm, noi condamnăm şi denunţăm, în loc să cercetăm şi să vedem efectele vechii ideologii asupra societăţii actuale, noi construim o contraideologie. Ideologiei comuniste dispărute i se opune o nouă ideologie: anticomunismul. E o ideologie ce nu presupune risc, ci doar profit. E un discurs care nu mai are rol critic, ci e doar o marfă care se vinde bine. Marea tragedie a intelighenţiei române este faptul că prin astfel de gesturi ea se delegitimează, iar odată cu discuţiile în jurul comunismului, totul se reduce de fapt la o singură problemă esenţială: incapacitatea intelighenţiei de a lua poziţie critică faţă de puterea şi ideologia dominante ale momentului, oricare ar fi acel moment.
Ştiu foarte bine că afirmaţia „Ceauşescu este un produs al nostru“ deranjează. În tradiţia culturală şi politică a României, vina şi duşmanul sînt externalizaţi: ei sînt vinovaţii şi noi victimele. Pentru a vedea gravitatea problemei mie îmi place să plusez şi să zic că Ceauşescu e cel mai consistent produs al industriei cultural-politice româneşti din a doua jumătate a secolului XX. Ceauşescu nu este un produs de import, iar regimul său a fost un regim la care am pus umărul cu mic, cu mare. Acest rău monstruos a fost posibil prin coparticiparea fiecăruia dintre noi, unii mai mult, alţii mai puţin. Aceste lucruri trebuie conştientizate şi asumate. Iar actualul regim nu cred că are nevoie de aplaudaci, ci de critici, fiindcă dacă Lenin şi Ceauşescu ne-au părăsit, demonii lor îi avem mereu cu noi.
Cu acelaşi respect,
Vasile ERNU
Welcome back, Lenin!
Alexandru CĂLINESCU
Deşi ideile politice ale lui Vasile Ernu nu-mi erau necunoscute, am citit cu o anume mirare interviul pe care îl acordă lui Cezar Paul-Bădescu în Adevărul literar şi artistic (din 12 decembrie a.c.). Mirarea începe de la titlu: „În sufletul nostru, Lenin rămîne un erou pozitiv“. Acest „nostru“, care într-un fel mă înglobează, este – orice s-ar spune – deranjant. E drept, Vasile Ernu se explică: „nostalgia“ lui este în primul rînd a obiectelor şi elementelor din viaţa cotidiană în comunism, cum ar fi Brifcor, Cico sau îngheţata Polar (pe rol de madlene, completează Cezar Paul-Bădescu). Pe de altă parte, nu am cum să fiu de acord cu aserţiunile de genul „lumea nu s-a schimbat“, e o „iluzie“ că trăim într-o lume liberă, prezentul are „forme la fel de monstruoase şi urîte ca trecutul“, economia liberală cunoaşte „mecanisme de represiune mult mai subversive“ etc. Echivalenţa comunism-capitalism este un laitmotiv al extremei stîngi actuale şi declaraţiile lui Ernu i-ar face fericiţi pe José Bové, Ignacio Ramonet şi pe cei de la Le Monde diplomatique. Societatea democratică nu este totuna cu comunismul şi o confirmare în acest sens este însuşi simplul fapt că Vasile Ernu poate spune ce spune. La fel, afirmaţia: „de cînd există Europa, intelectualul este, prin natura lui, de stînga“ e o enormitate. Ar fi ridicol să încep să dau liste cu mari intelectuali de dreapta. În fapt, nici nu este posibilă o discuţie pornind de la astfel de afirmaţii peremptorii.
În schimb, nu pot să las fără răspuns elogiul lui Lenin. Acesta – declară autorul lui Născut în URSS – este un mare nedreptăţit. Mari nedreptăţiţi – adaugă el – sînt şi Stalin, şi Ceauşescu. Ei sînt „un produs al nostru, al tuturor“ (iarăşi acest plural neliniştitor). Şi încă: „Lenin, în mentalul nostru şi la nivel de sensibilitate intimă, rămîne un erou pozitiv (…) în ciuda întregii propagande de acum, antisovietice şi anticomuniste“. Propagandă? Şi noi, care credeam că războiul rece s-a terminat…
Cît de pozitiv a fost Vladimir Ilici Lenin ne-o arată studiile şi cercetările istoricilor, care n-au nimic a face cu o pretinsă propagandă. Mă voi servi de foarte recentul Dictionnaire du communisme (Larousse), apărut sub direcţia editorială a lui Stéphane Courtois. În viziunea autorilor dicţionarului, Lenin a creat un mic partid de revoluţionari profesionişti – grupul bolşevic, o falangă cu o ideologie extremistă, bazată pe cultura subversiunii, a ilegalismului şi a conspiraţiei. Stalinismul nu este o invenţie a lui Stalin: el a fost prefigurat, în ceea ce are definitoriu, de Lenin. Ca motto la cartea lui din 1902, Ce-i de făcut?, Lenin a ales următorul citat din Lasalle: „Partidul se întăreşte prin epurări“. A pus în practică principiul la Congresul al VIII-lea al PCUS, din 1919, cînd sînt excluşi 150.000 din cei 450.000 de membri de partid. Revoluţia este inseparabilă de teroare şi de războiul civil. Lenin profită de foametea din 1918 pentru a distruge Biserica Ortodoxă: „Tocmai acum, cînd în regiunile atinse de foamete oamenii se mănîncă între ei şi mii de cadavre zac la marginea drumului, noi trebuie să confiscăm bunurile bisericii cu energia cea mai sălbatică şi mai necruţătoare, şi să strivim orice încercare de rezistenţă“. Au fost executaţi atunci 8.000 de preoţi, călugări, călugăriţe, credincioşi. În iulie 1918, Lenin a ordonat personal asasinarea ţarului şi a familiei sale. În 1920 s-a creat laboratorul de otrăvuri, integrat în 1937 în NKVD sub numele de „laboratorul de toxicologie nr. 12“. În septembrie 1922 a ordonat expulzarea a 160 de filozofi, scriitori, istorici (îmbarcaţi în două vapoare cu destinaţia Germania). În luna mai a aceluiaşi an dăduse directive pentru redactarea noului cod penal, care serveşte organizării procesului trucat al socialiştilor revoluţionari. Dar mai elocvente sînt aici citatele din Lenin: „Tribunalul nu trebuie să suprime teroarea (…) ci s-o fundamenteze, s-o legalizeze, clar, fără a trişa sau a farda realitatea“; „Sarcinile actuale sînt: intensificarea represiunii împotriva duşmanilor puterii sovietice şi a agenţilor burgheziei; (…) punerea în scenă – absolut necesară – a unei serii de procese publice exemplare (exemplare din punctul de vedere al rapidităţii şi al durităţii represiunii, al pedagogiei, al educării maselor…)“. Şi, în sfîrşit: „Noi nu trebuie doar să frîngem orice rezistenţă, oricare ar fi ea. Noi mai trebuie să-i obligăm pe oameni să muncească (…) şi dispunem de mijloacele necesare (…). Aceste mijloace sînt monopolul asupra cerealelor, cartela de pîine, obligaţia generală de a munci. «Cine nu munceşte nu mănîncă», asta e regula fundamentală“.
Nu cred că îl putem pune pe Lenin pe acelaşi plan cu îngheţata Polar. Şi nici că este o „victimă“ a anticomunismului. Şi, mai ales, cred că nu e bine să ne jucăm cu vorbele.
Schimb de carti
Auzisem depre o intilnire numita “Schimb de carti”.
Am fost, am vazut, m-am minunat…. Clubul era plin ochi de oamni care au adus carti. Pe mese erau mult mai multe carti decit bere… deci nimic nu e pierdut…
mersi de invitatie si pentru cei care nu au trecut pe acolo le sugerez sa o faca…
Pentru iubitorii de carte si pentru organizatorii evenimentului iata un climp cu Esenin (receant a aparut un serial cu viata lui Esenin… melodia are versuri de Serghei Esenin)
Unde se mai afla Putin in bancurile rusesti
text aparut pe HotNews.ro + un film despre Generatia Putin… o problema destul de delicata
Stim cu totii in principiu ce este un banc. Vechii greci, de la care ni se trag multe, numeau cu acest cuvint (anekdotos) povestirile scurte nescrise, needitate. Este poate cel mai utilizat gen oral, prin care se ironizeaza, ia in deridere, se fac glume si se critica. Bancul politic este o specie aparte si a facut o mare cariera in lumea moderna, iar in sistemele politice represive a fost o adevarata supapa pentru populatie si o oaza de libertate.
Oamenilor puterii, pe care aceste bancuri ii vizeaza, precum si institutiilor care se ocupa cu „bunul” mers al lucrurilor, le amintim ca bancul nu are un autor concret, el este un produs anonim sau mai degraba colectiv. De aceea el nu se spune in nume propriu, ci trimite la o serie intreaga de povestitori.
Faptul ca bancul e o creatie anonima nu face decit un mare bine, atit celui care l-a creat, cit si celui care-l spune. Se pare ca bancul, prin modul sau de constructie, are capacitatea de a proteja atit sursa, cit si emitatorul, fata de stim noi cine.
Un bun amic rus, antropolog de meserie, care a scris o carte ce analizeaza rolul bancului politic in societatea sovietica si cea ruseasca , imi spune ingrijorat ca o data cu venirea la putere a lui Putin bancurile politice au inceput sa se imputineze.
Disparitia bancului politic dintr-o societate, oricit de buna ar fi ea, sustine el, este un mare semn de intrebare si ar trebui sa ne ingrijoreze, caci asta ne arata ca partea activa a populatiei a renuntat la reflexie, la spiritul critic si devine fie complice cu sistemul politic in cauza, fie se multumeste cu ceea ce are si intra intr-o stare de vegetare.
Pina si in URSS productia de bancuri politice a fost destul de fructuoasa si mai toti corifeii sovietici de la Lenin si Stalin, pina la Brejnev si Gorbaciov sint prezenti in toate ipostazele si sint ironizati. Eltin, primul presedinte al Rusiei este si el prezent din plin in bancuri.
In cel priveste pe Putin, odata cu venirea lui la Kremlin, se schimba destul de mult atit imaginea presedentiei ruse, cit si modul de reflectie a bancurilor asupra acestei institutii. Putin aduce pe de o parte o noua imagine Kremlinului, o imagine a omului puternic, ordonat, cel care controleaza tot, vorbeste putin dar la momentul potrivit, si este sportiv si nebautor.
Pe de alta parte, pune in functiune o intreaga masinarie de PR care lucreaza la crearea acestei noi imagini ce depaseste cu mult hotarele tarii si un aparat represiv foarte subtil care are ca scop contracararea imaginii negative venite dinspre mass-media.
De exemplu, televiziunea NTV, care difuza varianta rusa a emisiunii The Muppets, in care aparea si papusa Putin, a fost achizitionata de Gazprom pentru ca apoi emisiunea sa dispara peste noapte. si totusi in ultimii ani bancurile au inceput sa curga, ceea ce ne spune ca lucrurile au luat un curs normal, atit cit pot fi ele de „normale” in Rusia. Bancurile au revenit in forta ironizind elemente cheie ale politicii lui Putin. Iata citeva exemple:
– Putin sta ingindurat in Kremlin. Apare Stalin si-l intreaba: Vladimir Vladimirovici, ce problema aveti? Nu stiu ce sa ma fac, zice Putin, am numai angajati incompetenti! Eu iti sugerez, zice Stalin, ca pe toti incompetentii sa-i impusti si sa vopsesti Kremlinul in albastru! De ce in albastru? – intreaba nedumerit Putin. Stalin zimbeste in coltul gurii si zice: eram sigur, Vladimir Vladimirovici, ca fata de prima parte a sugestiei nu veti avea nimic impotriva!
– Din data de 1 ianuarie 2000 bancurile cu Vovocika au fost declarate bancuri politice si au fost trecute la index (Vovocika este echivalentul lui Bula in bancurile ruse si diminutivul de la Vladimir).
– Nu exista fosti cekisti (KGB-isti), ci doar viitori presedinti!
– Putin mediteaza la problema conflictului diplomatic dintre Rusia si Marea Britanie si la propunerea diplomatiei britanice de schimbare a Constitutiei ruse. Asculta albumul With the Beatles a formatiei The Beatles. Din difuzoare se aude melodia Revolution: You say you'll change the constitution, Well, you know we all want to change your head. Genial!, exlama Putin, si-si noteaza in agenda: trebuie sa le schimbam creierii astora, nu sa modificam Constitutia!
– Fiica lui Putin se pregateste sa dea la facultate. Concurenta e nebuna. Se bat 40 de Universitati pentru un singur candidat.
– Putin il convoaca la vila sa pe Roman Arkadevici Abramovici. stiu, Roman Arkadevici, zice Putin, cit mult bine ati facut tarii acesteia: ati dezvoltat domeniul metalurgic, cel petrolier, ati contribuit la dezvoltarea fotbalului si ati dezvoltat regiunea Ciukotka. Vreau sa va rasplatesc! Scoate cartea de cecuri si ii spune: voi scrie aici orice suma doriti! Ce zici, 200 milioane Euro e ok? Abramovoci tace. Ei bine, 400 mil… 700 mil… Bine, bine uite un cec de 1 miliard de Euro! Putin semneaza cecul si i-l pune frumos lui Abramovici in buzunarul de la piept. il bate prieteneste pe umar si-i spune: Iar RESTUL, Roman Arkadevici, va recomand sa-l restituiti cit mai repede posibil…
Bancurile ar putea curge la nesfirsit. Ele sint pe toate gusturile si spiritul critic, umorul si ironia sint prezente. Ma intrebam cind am auzit ultima oara bancuri cu dregatorii nostri politici actuali si mi-am dat seama ca nu am auzit demult astfel de bancuri. Daca lipsa bancurilor e un semnal de alarma, asa cum zice amicul meu rus, atunci ar trebui sa ne puna pe ginduri. Cine stie poate Mall-urile, obsesia consumului, contractele salariale si show-media actuala sint institutii care ne atrofiaza si cenzureaza mult mai subtil spiritul critic si umorul decit vechile institutii ceausiste. E doar un semn de intrebare.
La Multi Ani
la multi ani si atentie la ce faceti … a se vedea filmuletul
Dictionarul moldo-roman al politicii externe
Text aparut pe HotNews.ro, Luni, 17 decembrie 2007. Se pare ca presa de limba rusa, pro Voronin a citat din el la greu, trecind peste fragmentele care-i vizeaza. Textul intra-adevar se ocupa de ‘partea romana’ insa asta nu inseamna ca “minimaliza rolul malign al guvernarii de la Chisinau”. Doar incerc sa arat incompetenta diplomatiei romane, ca de cea moldava ne vom ocupa altadata.
Inrautatirea relatiei dintre Chisinau si Bucuresti era destul de previzibila din cel putin citeva motive simple. Nu trebuie sa fii mare expert in politica externa pentru a vedea ca acolo unde nu exista un proiect politic coerent si consecvent fie nu exista relatie politica, fie totul se deruleaza „dupa ureche” sau pe modelul traditiei romanesti: „noua ni se intimpla lucruri”.
Iar fata de R. Moldova, tara pe care o plasam in zona de interes strategic, nu numai ca nu am avut un proiect si o strategie politica clara, dar nu am reusit nici macar sa incheiem Tratatul de baza.
Fara a minimaliza rolul malign al guvernarii de la Chisinau, afirm cu convingere ca in mare parte acest lucru se datoreaza incompetentei diplomatiei de la Bucuresti. Asta pe de o parte. Pe de alta parte, guvernul de la Chisinau e condus de un comunist cu state vechi care, cu toate ca are unul dintre cei mai isteti consilieri prezidentiali din tarile vecine (Marc Tkaciuk), lucreaza dupa o metoda destul de simpla. Astepti momentul potrivit si fie utilizezi gafele adversarului, fie il provoci sa le produca.
Si cum diplomatia romana este in faza ei romantica si „urechista”, nimic nu e mai simplu, caci ei produc aceste gafe diplomatice cu nemiluita.
De la ce a pornit totul? Povestea recenta a decurs in felul urmator: la sfirsitul lunii noiembrie, ambasadorul roman in Moldova, Filip Teodorescu, a catalogat Tratatul de pace din 1947 de la Paris, care stabileste granitele actuale ale Romaniei, drept „un fals istoric”. In opinia sa, documentul „a fost semnat doar pentru ca Romania era o tara invinsa si ocupata”. Ba mai mult, din datele pe care le am, el a mai declarat ca trupele romanesti, care luptau alaturi de trupele fasciste, au fost „trupe de eliberare”.
Cine cunoaste cit de cit contextul din spatiul ex-sovietic intelege ca astfel de afirmatii dor foarte rau si pot avea consecinte foarte grave. Daca aceste lucruri ar fi fost spuse de istorici sau intelectuali care cauta „adevarul istoric”, nu ar fi fost nici o problema, caci astfel de dezbateri au loc peste tot. insa ele au fost spuse de un diplomat care reprezinta pozitia oficiala a Romaniei, iar acest lucru este intolerabil, pentru ca incalca toate regulile jocului.
Imaginati-va un diplomat maghiar care se afla in Romania, se duce la Tirgu Mures sau Cluj si declara ca nu recunoaste Tratatul de pace de la Paris din 1947 – tratatul care a stabilit granitele dupa cel de-al II-lea Razboi Mondial – si ca trupele maghiare alaturi de Hitler au eliberat Ardealul de Nord.
Reamintim ca odata cu Tratatul de la Paris s-a stabilit pierderea Bucovinei de Nord si a Basarabiei in favoarea URSS, dar si reprimirea Ardealului de Nord transferat in 1940 de Hitler Ungariei prin Dictatul de la Viena. Ce ar insemna aceasta declaratie in esenta? Ar insemna ca Romania este o tara iredentista si este prima tara semnatara a Tratatului de la Paris care nu este de acord cu acest document, document semnat si de invingatori si de invinsi.
Adica noi nu sintem de acord cu pierderea teritoriilor precum Bucovina de Nord si Basarabia. In acelasi timp diplomatia romana ar trebui sa tina cont ca aceasta nemultumire presupune si acceptarea, cel putin teoretica, a renuntarii la Transilvania de Nord. Lucrurile nu sint simple, insa gafa este de proportii – de unde si rezultatul previzibil: expulzarea diplomatilor romani din Moldova.
De fapt, diplomatia romana a produs o mare gafa intr-un moment cum nu se putea mai bun pentru conducerea comunista de la Chisinau. Pe de o parte, vin alegerile si conducerea comunista trebuie sa-si arate muschii incercind sa fie coerenta cu noul ei proiect de „moldovenizare” a identitatii de dincolo de Prut, iar pe de alta parte prin aceasta expulzare reusesc sa produca un scandal care da foarte bine in ochii noii configuratii politice de la Kremlin. si nu in ultimul rind sa bifeze si la Bruxelles, prin punerea diplomatiei romane intr-o postura destul de proasta.
Diplomatia romana ne dovedeste inca o data incompetenta si lipsa de strategii politice cel putin fata de spatiul estic. Daca aceste declaratii ale ambasadorului de la Chisinau vin in urma unor strategii de la Bucuresti, atunci gafa capata proportii si este genul de lovitura care se intoarce impotriva ta cu o forta mult sporita, caci reactiveaza mai toate fortele ostile Romaniei de la Moscova si pina la Bruxelles.
Aventurile lui Ernu la Moscova 3
Ghidul aventurii unei carti romanesti in Rusia
Observator cultural NR. 143 (401) 6 – 12 decembrie 2007
+ Metroul moscovit
Intimplarea face ca prima traducere a cartii mele sa apara in Rusia, in tara care este „mama“ comunismului si in care nu mi-am imaginat ca va aparea vreodata. Cind am inceput sa scriu cartea Nascut in URSS m-am gindit doar la cititorul care nu are aceasta experienta, asa ca potentialul cititor ex-sovietic era scos din calcul. Insa, probabil, orice carte isi are traiectoria ei si nu noi sintem cei care ne alegem cititorii.
Se pare ca, dupa 16 ani de la caderea URSS-ului si de la distanta care ne desparte de aceasta experienta, cartea isi poate gasi cititori si acolo, poate chiar foarte multi.
Cartea a aparut la o editura de nisa, dar prestigioasa, pe care eu o urmaresc de multi ani si pe care o simpatizam inca din anii ’90. Imtimplarea face ca unul dintre amicii mei din Moscova, Viktor Misiano, un faimos si influent intelectual rus, care e destul de cunoscut in domeniul sau si in Europa, sa-l cunoasca bine pe directorul editurii Ad Marginem, care m-a editat, si sa aiba bunavointa de a ma recomanda.
Acum un an am fost la Moscova si el mi-a facut cunostinta cu Sasa Ivanov, directorul acestei edituri, un intelectual de 50 de ani care a facut filozofie si care m-a impresionat foarte placut. Eu i-am prezentat cartea, lui i-a placut si in urmatoarele luni a incheiat contractul cu editura Polirom, la care am aparut in Romania. Asta a fost, cum se spune, „inceputul unei bune prietenii“ si colaborari. Sper sa continue si cu alte traduceri romanesti.
Intre context si pretext
Chiar daca nu m-am asteptat, pentru mine a fost important sa apar in Rusia, fiindca este o cultura la care tin foarte mult si din a carei traditie ma revendic partial, iar limba rusa este a doua mea limba. De asemenea, important e faptul ca volumul a fost editat de o editura prestigioasa si bine pozitionata in cultura rusa si care a scos autori semnificativi precum Sorokin, Limonov, Prohorov. Si, nu in ultimul rind, chiar daca poate ca nu eu ar fi trebuit sa fiu editat in prima „linie“, este important faptul ca un scriitor de limba romana este tradus in Rusia. Din cite stiu eu si din datele pe care le am, in limba rusa, dintre scriitorii romani nu a mai fost tradus, din pacate, mai nimeni dupa anii ’90. Cultura rusa, chiar daca a trecut printr-o criza majora in anii ’90, vrem noi sau nu vrem, este o cultura care inca produce o literatura semnificativa si pe care nu prea avem cum sa o ignoram. Urmariti, doar de curiozitate, editurile germane care cunosc cel mai bine piata de carte din Est si veti vedea cit de mult traduc din literatura rusa. Chiar daca rusii traduc destul de putin din literatura din Europa de Est, incercarea de a patrunde pe piata lor este un element important.
Evenimentul
Invitatii care au participat la dezbaterea organizata de Editura Ad Marginem (si aici trebuie sa multumesc si ICR-ului pentru sprijinul financiar) Homo postsovieticus: actualizarea experientei sovietice sint din diverse domenii si de facturi diferite. De exemplu, Ekaterina Degot, la care tin foarte mult, este unul dintre cei mai cunoscuti critici de arta care activeaza in Rusia, dar si peste hotare, si in al carui mod de gindire ma regasesc. Lev Danilkin, un alt invitat, este numit „criticul noii generatii“ de scriitori, iar Mihail Elizarov este un scriitor din noul val foarte bine cotat, premiat si care locuieste intre Berlin si Moscova. Insa l-am avut invitat si pe unul dintre cei mai controversati scriitori rusi, Alexandr Prohanov, care – impreuna cu Eduard Limonov – face o nota aparte in lumea literara rusa.
Ei sint un soi de scriitori ce vin pe linia anarhismului rusesc, bolsevismului, combinat cu un anumit slavofilism straniu. Sint genul de scriitori de secol al XIX-lea, cu influente comuniste, care pun la bataie totul pentru ideile si convingerile lor: si cariera, si situatia financiara, si familia, pina si existenta lor fizica pentru convingerile ideologice. Noi nu avem astfel de scriitori, de aceea sint greu de inteles astfel de fenomene. Eu sint distant fata de astfel de scriitori radicali, insa mi se par niste fenomene importante pentru cultura rusa si foarte fecunde, pe care le urmaresc si care trebuie abordate cu mare atentie.
Autori romani pe piata rusa
Rusilor in general le plac evenimentele grandioase, proiectele mari, totul trebuie sa fie impunator si plin de glamour, totul trebuie sa impresioneze. Tirgul de carte la care am participat si care este unul dintre cele mai importante: paradoxal, insa, este lipsit de astfel de pretentii. E un tirg obisnuit care seamana cu tirgurile noastre de carte, este axat, ca si la noi, pe vinzare si este un loc in care se intilnesc scriitorii, cititorii si editorii.
Pentru mine a fost insa foarte important faptul ca am cunoscut o multime de scriitori, editori si critici si am intrat, astfel, intr-o anumita masura, in reteaua lor informationala. Ei nu stiu mai nimic despre Romania si literatura romana, sint insa curiosi, asa ca astfel de conexiuni pot ajuta la patrunderea unor autori romani pe piata rusa.
De exemplu, am reusit sa negociez aparitia unei antologii de proza a scriitorilor tineri din romania. Poate fi un prim pas. Din cunostintele mele, si cred ca stiu destul de bine lumea editoriala, nu este suficient sa ai doar un bun produs literar pentru a-l vinde; pentru acest lucru mai este nevoie si de oameni care sa medieze acest proces. De aceea, avem nevoie de traducatori in diverse limbi, de oameni care sint bine plasati in diverse culturi si limbi si care ne cunosc literatura, precum si de agenti literari care stiu sa ne vinda literatura.
Cred ca traducerea cartii mele a nimerit intr-un context favorabil, adica intr-un moment in care interesul fata de perioada sovietica este pronuntat. Insa cred cu sinceritate ca volumul meu suna putin altfel in Rusia si in rusa decit aici. Acolo nu face nota discordanta, nu mai irita abordarea ironico-nostalgica asupra trecutului, fiindca ei percep altfel trecutul. Numai ideea ca poti sa-ti condamni trecutul suna aberant.
Mai intii trebuie spus ca literatura rusa are o variatie de abordari ale trecutului mult mai bogata decit la noi. Unele chiar socante pentru cutumele noastre. In al doilea rind, abordarile radicale nu mai uimesc pe nimeni, caci acolo traditia in acest domeniu tine de citeva secole. In al treilea rind, acolo nu exista o ruptura atit de mare intre comunisti si anticomunisti. Comunismul pentru ei este o perioada istorica tot atit de importanta precum a fost perioada tarista. Stalin sta bine mersi alaturi de Lenin, Petru cel Mare sau Ekaterina. Ei ii considera produsul lor istoric, ii abordeaza intr-o anumita continuitate, dincolo de bunele sau relele perioadei respective. Daca la noi comunismul este o perioada pe care incercam sa o externalizam din punct de vedere istoric si pe care nu vrem sa ne-o asumam, pentru ei ea este parte din viata si istoria lor. Este istoria lor si incearca sa si-o explice si sa si-o asume.
Asa ca abordarea mea nostalgico-ironica, din cite imi dau eu seama, nu ii mira si nici nu-i deranjeaza. Se pare ca le place acest gen de naratiune si mai ales le place, din cite am inteles din discutiile de pe anumite site-uri, genul de umor pe care-l folosesc. E de vazut, totusi, ce va scrie critica despre aceasta carte. In acelasi timp, eu sint un scriitor pe a carui coperta scrie „scriitor roman“, iar aceasta eticheta din pacate nu te ajuta prea mult. Ei nu stiu ce sa faca in fata ei, caci nu au un punct de referinta. Ei stiu despre Eliade, Cioran, Ionesco foarte multe, insa acestia sint recunoscuti ca scriitori francezi, fiind tradusi din franceza. Si au dreptate. In rest, noi lipsim cu desavirsire din cimpul lor informational. Iar acest lucru este deja problema noastra.
Personal, am avut norocul unui foarte bun traducator, Oleg Panfil, care este un excelent scriitor si un bun cunoscator al limbii romane. Cunoscind bine rusa, cred ca a iesit o buna traducere si am putut permanent sa verific cursul traducerii. Iar el mi-a pus la dispozitie variante ale traducerii, gasind diverse solutii la care eu nu m-as fi gindit niciodata.
Ce e de cistigat?
Ma pot considera un om norocos, caci am mai avut norocul sa fiu lasat pe mina a doua PR-iste care fac PR atit pentru diverse edituri, cit si pentru reviste importante din lumea glossy, asa ca mi s-a facut un program din care trebuia sa selectez evenimente si petreceri la care m-ar interesa sa particip. Prin urmare, in cele cinci zile am mers mai in fiecare zi la cite trei evenimente cel putin si la doua-trei localuri pe seara. Pe mine ma intereseaza sa cunosc oameni din diverse paturi sociale, sa pot discuta cu ei ca sa inteleg mai bine ce se petrece acolo. E un material documentar foarte important si util. E important sa vezi lumea ultrabogatilor din Rusia, sa vezi cum gindesc si cum se comporta. E socant sa intri intr-un club de pe Rubliovka, poate unul dintre cele mai scumpe din lume, si sa vezi cum se distreaza si se comporta oameni care au averi fabuloase; sa vezi artistii care se invirt in jurul acestor oameni.
Aici nu poti intra – face control-ul care este mult mai dur decit in orice structura inchisa – decit daca esti din acea clasa sau esti invitat de unul din acei oameni. De asemenea, e interesant sa vezi noua lor burghezie, diverse grupari intelectuale, de la neoliberali de tip american pina la anarhisti si fundamentalisti. Si e foarte important sa poti face cunostinta cu intelectuali si cititori pe care sa-i convingi ca si cultura in care te afli acum merita atentie; chiar si pentru ei, care gindesc din perspectiva unei culturi imperiale.
Cartile in Rusia au un tiraj mult mai mare decit la noi; fireste, sint ceva mai ieftine. M-am intors cu o geanta plina cu o suta de carti dintre care majoritatea cartonate. Spre fericirea mea, cei care au comentat au fost doar cei care mi-au cintarit bagajul, asa ca am platit doar diferenta de greutate. Serviciile speciale nu au comentat nimic, deci „democratia suverana“ a lui Putin inca e suportabila, desi nu se stie pina cind.
Aventurile lui Ernu la Moscova 2
BASARABEANUL STABILIT LA BUCUREŞTI ŞI TRADUS LA MOSCOVA:
Un interviu de Liliana POPUŞOI, FLUX, 7 decembrie 2007
„România lipseşte cu desăvârşire de pe harta informaţională a Rusiei”
Este autorul unei cărţi care contrariază, „Născuţi în URSS”, un volum despre care jurnalistul român Costi Rogozanu afirmă că este „venită cumva în răspărul jocului de-a asumarea trecutului comunist în care se tot exersează anemic intelectualii de pe la noi”. Epopeea acestei cărţi continuă, iar autorul basarabean staiblit cu traiul la Bucureşti şi tradus la Moscova, Vasile Ernu, vine să ne dea câteva răspunsuri, după ce a reventi din capitala Rusiei, unde a fost invitatul de onoare al unui prestigios Târg de carte.
– A cui a fost propunerea să lansezi volumul „Născuţi în URSS” la Moscova?
– Propunerea a venit din parte editurii care m-a tradus în limba rusă, adica editura „Ad Marginem”, iar evenimentul a fost sprijinit financiar de Institutul cultural român. Târgul de carte de la Moscova are loc la sfârşitul lunii noiembrie, început de decembrie şi este anual. Aici vezi cam tot ce apare pe piaţa de carte din Rusia şi poţi întâlni, pe lângă editori, şi mulţi scriitoir şi critici. Seamănă mult cu târgurile de carte din Bucureşti.
– Eşti unul dintre puţinii scriitori de limbă română şi, mai cu seamă, din tânăra generatie, care se bucura de această onoare. Ce anume a stârnit interesul publicului rus, tematica volumului sau diversitatea culturală?
– Din păcate sunt cred că printre primii scriitori de limbă română traduţi în rusă dupa’90. Ruşii nu ştiu mai nimic despre literatura română şi, mai ales, despre literatura actuală. România, în genere, lipseşte cu desăvârşire de pe harta informaţională a Rusiei. E o mare problemă, în primul rând, a noastră, că nu reuşim să transmitem informaţii semnificative şi coerente. În ce priveşte interesul pentru cartea mea, a venit în urma unor întâmplări. Un influient intelectual rus, Victor Misiano, cu care sunt în bune relaţii, a citit câteva fragmente şi i-a placut. Mi-a făcut cunoştinţă cu Saşa Ivanov, directorul prestigioasei edituri „Ad Marginem” şi după o scurtă conversaţie, a decis să publice cartea. Cred că este o carte care interesează mult şi pe ruşi, căci este în mare parte o carte care încearcă să povestească trecutul lor, trecutul comunist dintr-o perspectivă aparte.
– Lansarea cărţii a avut loc în plină campanie electorală, evenimentul în sine a fost scutit de tentă politică?
– Evenimentul a avut loc în cadrul târgului de carte de la Moscova, care anul acesta a coincis cu alegerile parlamentare. Nu m-am gândit la politic direct, însă e greu să ignori politicul, mai ales când unul dintre invitaţi este Prohorov, un bun scriitor, dar şi un gânditor radical şi excentric. În Rusia, situaţia politica nu este de loc roză, ca de altfel în toată fosta URSS.
– Născut în URSS, situatia politică din Rusia nu te lasă indiferent.
– Rusia va rămâne mereu foarte aproape de mine, indiferent unde voi trăi. De aceea mă interesează foarte mult, aşa cum mă interesează situaţia din Basarabia. Citesc presa, urmăresc dezbaterile şi situaţia culturală etc. Chiar scriu despre situaţia politică şi culturală de acolo deseori în presa de aici. Pentru mine Rusia e un soi de a doua casă, chiar dacă este o casă aflata undeva departe.
– Ai prioritatea că poţi citi în original literatura rusă. Eşti la curent cu ce se întâmplă în acest domeniu în Rusia şi ce oferă nou azi literatura rusă, cea care în trecut a dat lumii opere de valoare şi nume mari.
– Citesc mult în limba rusă şi urmăresc cu atenţie ce se petrece acolo, chiar dacă după ’90 au trecut printr-o criză majoră. Am citit şi cartea mea, care este tradusă de un foarte bun scriitor şi traducător rus, Oleg Panfil. Este un mare noroc să ai un bun traducător, un fin cunoscător al limbii române şi, fireşte, al limbii ruse actuale. În ce priveşte literatura rusă, ea este foarte bine poziţionată şi acolo se produce foarte multă literatură. Există multă maculatură, însă, şi multă literatură de calitate care se traduce şi în alte limbi. Literatura rusă s-a impus demult ca fiind o literatură mare şi acum încearcă să-şi păstreze acest prestigiu. În acest moment, în Europa este una din cele mai semnificative literaturi, ne place sau nu ne place nouă.
– Cum a fost primită cartea ta la Moscova? Şi cum e cu complexul în faţa “fratelui mai mare”, îl resimţi uneori?
– E prematur să vorbim despre receptare, căci abia a ieşit şi e nevoie de un timp mai lung, însă primele reacţii sunt pozitive. Lor le-a plăcut ironia şi umorul din carte şi nu-i deranjează elementele nostalgice care, de fapt, sunt nişte nuanţe normale, când priveşti în urmă, spre copilărie şi adolescenţă. În ce priveşte “fratele mai mare” cred că în zona intelectuală nu funcţionează. Acesta este un concept politic, iar lumea intelectuală este foarte relaxată şi acest complex există mai degrabă în mintea noastră decât în a lor. Intelectualii ruşi sunt nişte oameni foarte normali, dispuşi să dialogheze şi chiar mult mai curioşi decât credem noi. Eu personal m-am simţit excelent în mijlocul lor şi am legat o mulţime de prietenii şi relaţii. Sper să le fructific în timp. De exemplu, pregatesc acum o antologie de literatură română care va apărea la Moscova anul viitor sper.
– Moscova şi Bucureşti sunt două capitale opuse şi, totodată, cruciale pentru Republica Moldova. Nu e derutant pentru tine acest lucru? Să trăieşti la Bucuresti, să activezi la o editură prestigioasă, să fii citit acolo şi să priveşti spre Moscova?
– Moscova şi Bucureşti sunt oraşe din lumi diferite. După Moscova Bucureştiul pare mic, liniştit şi drăgălaş. Moscova este oraşul unui fost mare imperiu şi a unei ţări pline de resusre naturale. Asta se simte peste tot în Moscova. Se vede că toată bogăţia Rusiei se adună acolo. E un oraş cu multe paradoxuri şi care te şochează deseori. Republica Moldova este dependentă într-un fel sau altul de cele două ţări şi nu poate să nu ţină cont de ce se întâmplă la Moscova sau la Bucureşti, căci acest lucru e dictat de poziţia geografică, economică şi culturală a Basarabiei.
– Cu ce te mai ocupi?
– Lucrez la editura Polirom în claitate de consilier editorial şi scriu în „România Liberă”, „Hot News”, „Suplimentul de cultură”, „Esquire”, „Noua literatură”. Acum lucrez la câteva proiecte personale care sper să apara la anul. E vorba de câteva cărţi la care lucrez. Sper ca anul viitor să ies cu ceva nou şi intrigant. Dar veţi afla despre ce e vorba la momentul potrivit.
– Îţi mulţumim că ai acceptat invitaţia noastră şi îţi dorim mult succes.