De ce nu-i iubim pe rusi?
(text aparut pe HotNews.ro + piasa Smugleanka-moldovanka, care este una din cele mai faimoase piese din folclorul rus. Ceea ce e foarte interesant e faptul ca eroina centrala a citecului este o moldoveanca de care se indragosteste, fireste, partizanul rus. Asa am ajuns si noi in folclorul rus. Ne plac, nu ne plac rusii, dar de cintat stiu sa cinte. LA noi piesa a ajuns prin Zdob si zdub care e cintata in stilul lor)
De la Petru cel Mare incoace, Rusia are o mare obsesie: ce sa faca sa devina o tara cit mai europeana si, mai ales, cum sa-si impuna imaginea unei tari „normale” occidentale. S-au incercat foarte multe strategii de-a lungul istoriei, insa fara prea multi sorti de izbinda. Mai nou, Kremlinul aloca sume uriase, creeaza echipe de PR, strategi in comunicare si imagine, care incearca sa produca pentru mass-media occidentala o imagine a unei Rusii moderne si occidentale – insa rezultatul este nul.
Presa occidentala – ca si opinia publica occidentala – ramine cu aceeasi imagine proasta despre Rusia. Cliseele clasice create de-a lungul istoriei au devenit un soi de marca ce nu poate fi schimbata cu nimic. Rusii stiu asta foarte bine si mereu se tinguiesc cu fraza: „pe noi nimeni nu ne iubeste”.
Recent, citiva analisti de la Centrul de cercetare E-generator.ru au analizat presa britanica (The Independent, The Times, The Telegraph, The Observer, The Guardian) incercind sa vada cum este reflectata aici Rusia. Rezultatele nu au fost deloc incurajatoare.
Analizind peste 500 de articole legate de „lumea rusa” analistii au scos la iveala o serie de clisee care se intilnesc cu regularitate in presa britanica importanta cind este vorba de Rusia. Cuvinte precum „Rusia” si „rusii” nu sint doar cuvinte neutre, numele unei tari si a unei natiuni, ci sint cuvinte insotite de epitete foarte tari.
De exemplu, mai in toate textele despre Rusia apare cuvintul „barbar” („barbarii rusi”, „Rusia barbara”). Indiferent daca e vorba de cultura, civilizatie, istorie etc., britanicii ii privesc pe rusi ca pe niste barbari. De altfel, conceptul de „Rusia barbara” este foarte vechi in cultura europeana si bine intiparit in mentalul colectiv.
O alta trasatura atribuita Rusiei e cel de savage, salbatic. Cind nu sint „barbari”, Rusia sau rusii sint „salbatici”, urmat, fireste, de trasaturile specifice acestuia. (Lumea occidentala are o traditie milenara cu lumea „salbatica”, „salbatic” fiind mai tot ce nu este dupa chipul si asemanarea sa, si pe care a tinut mortis sa o civilizeze mai cu vorba, mai cu sabia).
Linga cuvinte precum Russian si Russia apare foarte des un alt epitet negativ, si anume „brutal”. Tot ce vine din Rusia este „brutal” (brutality), de la oameni si obiecte, pina la arhitectura. Titluri precum „Living with a brutal bear” (The Observer), ursul fiind simbolul Rusiei, poate fi citit in cele mai importante si serioase ziare londoneze.
Rusia si rusii au mai mereu un „comportament necuviincios” si prezinta un „pericol real”. Cind e vorba de „lumea rusa”, doi termeni sint mai mereu folositi: „gulag” si „vodka”. Foarte interesanta este interpretarea pe care o fac cei de la E-generator.ru textelor care se refera la Armata rosie (cu care au fost aliati) si armata fascista.
Rusii sint in primul rind „violatori”, dupa care urmeaza caracterizari precum „brutal, rape, atrocity”. In aceleasi articole, „armata fascista” este prezentata intr-o maniera neutra si nu se foloseste decit cuvintul „atrocity” in contextul general al razboiului.
Un bun amic rus, de la National Brands Index, care se ocupa in mod special cu dezvoltarea strategiilor pentru brand-ul de tara, sustine urmatoarea idee. Rusia este obisnuita sa fie cap de afis in mass-media occidentala, asa cum a fost mai tot secolul XX.
Cind in anii `90, in perioada „democrata”, Rusia a inceput sa se „normalizeze”, ea a disparut deodata din atentia mass-mediei occidentale. Acest lucru a pus pe jar Kremlinul. „Normalitatea” Rusiei, sustine el, nu vinde bine imaginea Rusiei. Ceea ce vinde extraordinar de bine este imaginea negativa a Rusiei, iar acest lucru este speculat de catre expertii de la Kremlin la maxim.
De exemplu, „cazul Litvinenko” a vindut enorm de bine. Deseori, imaginea negativa care vinde cu usurinta, bine utilizata de strategii de la Moscova, poate aduce mult mai multe avantaje decit imaginea unei „Rusii normale”.
Se pare ca amicul meu are dreptate. Insa aceasta idee se bazeaza si ea, din cite imi dau eu seama, pe un alt cliseu: o Rusie „autentica” este o Rusia „anormala” conform criteriilor occidentale. Practic, presa occcidentala primeste si vede ceea ce vrea sa primeasca si sa vada. Nimic nou sub soare.
Cum ar fi reactionat Stalin la Versetele satanice? (II)
(fragment. text aparut in Suplimentul de cultura. Textul integral poate fi citit la http://www.supliment.polirom.ro/category.aspx?item=175&cat=17 )
+ un excelent fragment din cea mai buna ecranizare a lui Bulgakov, Inima de ciine… titrat..
Ce intelege Stalin?
Reactia lui Stalin la acest roman, dupa cum povesteam in scrisoarea precedenta, este deja legendara. Poate numai Bulgakov s-a bucurat de o astfel de “atentie” din partea lui Iosif Visarionovici. Insa, daca Bulgakov, mai naiv si credul din fire, spera intr-o interventie miraculoasa a “GhenSek-ului”, Platonov, mult mai cerebral, noteaza lucid si cinic: “Eu am scris aceasta povestire pentru un singur om (tov. Stalin), iar acest om a citit-o si mi-a raspuns pe masura. Restul nu ma mai intereseaza”.
Ce intelege Stalin sau, mai bine spus, ce stie Stalin? Stalin (asa cum aflam de la unii interpreti precum Groys sau Zizek) stie ca proiectul lui este opus sistemului liberal, deci nu se bazeaza pe economic, ci pe politic. Adica in sistemul lui, economicul este cel care se subordoneaza politicului, si nicidecum invers. Stalin, pe urma maestrilor sai, mai stie un lucru extrem de important: in timp ce economicul se exprima in cifre, unitati, adica bani, politicul se exprima prin limba, adica, prin cuvinte. Acesta este un element esential in a intelege cum se construieste un sistem si, mai ales, cum se construieste dusmanul sistemului. Daca limba (cuvinte, texte, decrete, directive etc.) este materialul esential de constructie a politicului si, deci, a comunismului, dusmanul lui se naste exact din acelasi aluat. Nu intimplator, comunismul a avut o nevoie enorma de intelectuali si, nu intimplator, societatea comunista este singura societate moderna in care acestora li se reinventeaza aura pierduta (dupa cum ne invata Benjamin) pe la inceput de secol XX. Comunismul este poate singurul proiect (apropiat de cele religioase) care a fost atit legitimat, cit si delegitimat de intelectuali cu ajutorul limbii. Stalin, care stia foarte bine acest lucru, a fost excesiv de “atent” cu scriitorii. Nu e deloc intimplator faptul ca atentia ii este atrasa in mod special de Platonov si de Bulgakov, si nu de marii circotasi ai vremii, precum Ilf, Petrov sau Zoscenko. Cei doi, pe care Stalin i-a “criticat” de cea mai radicala maniera, au produs doua romane considerate de aproape toata critica rusa ca fiind cele mai importante romane ale perioadei sovietice. Comunismul de tip stalinist a produs o politica totala (totalitara) care presupunea un limbaj total, iar el nu ar fi putut fi pus in pericol decit de o naratiune de acelasi calibru. Stalin a inteles perfect ca nu Ilf si Petrov sint marii dusmani ai “naratiunii” lui politice, ci Platonov cu al sau Cevengur. Poate mai periculos chiar si decit Bulgakov, Platonov a construit o distopie narativa care avea puterea unei prorociri, a unei revelatii. Avea forta sa arate ca marea utopie stalinista se incheiase tragic inainte de a se naste.
In treacat fie spus, daca e sa revenim la vremurile noastre, ideea ca putem critica sistemul liberal cu ajutorul textelor este o poveste de adormit copiii. Cuvintele si cifrele nu se intersecteaza, iar un sistem bazat pe cifre si unitati, precum banul, nu poate fi atacat de cuvinte, caci intr-un astfel de sistem, textele sint transformate in marfuri intr-o clipita. Exemplul perfect este romanul Versetele satanice. In lumea araba, o lume cu adevarat religioasa (in sensul vechi al cuvintului), care, dupa cum spuneam, se intemeiaza si ea pe limba si unde orice iota poate rasturna lumea, volumul are o semnificatie politico-religioasa. In lumea occidentala, care este o societate prin excelenta economica, unde limba are o valoare eminamente comerciala, acest element “scandalos” a fost transformat intr-o banala marfa cu o anumita conotatie estetica.
Marie Laforêt – Manchester & Liverpool
Pentru iubitorii de fotbal…
Cine este dusmanul NATO?
(text aparut pe HotNews.ro)
Asa cum scrie la carte, NATO este o „alianta care lupta pentru pace si pentru securitatea membrilor sai”. Privind mai atent aceasta „masinarie de pace”, observi ca trasatura ei de baza este definita nu atit de ideologie, cit de buget. Dar asta e o poveste ceva mai veche: cu cit bugetul e mai mare, cu atit ideologia este mai justa; cu cit ai mai multe rachete, cu atit ai mai multa dreptate.
In ceea ce priveste bugetul NATO, el este de-a dreptul ametitor: el este de 500 miliarde USD anual, suma ce reprezinta aproape de trei ori PIB-ul Romaniei din 2007. Iar sumele cheltuite pentru echipamentele militare sunt de aproximativ 170 miliarde USD, respectiv cam cit produce Romania intr-un an.
America conduce detasat toate topurile acestei „industrii a pacii”: in 2006, SUA a cheltuit in domeniul militar 528,7 miliarde USD, (insemnind 3,99% din produsul intern brut si 46,0% din totalul cheltuielilor pentru aparare la nivel mondial), iar cheltuielile in Irak pentru acest an se ridica la 12 miliarde USD pe luna, triplu fata de cele din 2007 (economistul Joseph E. Stiglitz estimeaza la 1.700-2.000 miliarde USD cheltuielile financiare pe care le va suporta pina in 2017 bugetul SUA in razboaiele din Irak si Afganistan).Nu mai e cazul sa spunem ca SUA exporta armament cam cit celelalte state la un loc.
Pentru a legitima si justifica un astfel de buget intr-o perioada in care lumea se confrunta cu probleme economice, politice, ecologice etc. serioase trebuie raspuns la o intrebare simpla: cine ne este dusmanul si cum am ales sa luptam impotriva lui? Caci un astfel de buget si o astfel de masinarie presupune un dusman pe masura.
URSS-ul, dusmanul fata de care s-a definit si legitimat initial NATO, a murit demult; Rusia actuala este in postura de aliat, dovada ca lupta impreuna cu alianta impotriva „dusmanilor comuni”, iar scuturile antiracheta nu sint indreptate impotriva ei.
O forta precum NATO, care presupune un aparat birocratic militar imens si o industrie militara cu o forta economico-financiara colosala, are nevoie de dusmani pe masura pentru a se legitima. Dusmani care chiar daca ar disparea, ar trebui inventati.
Dupa caderea comunismului, dusmanul a fost redefinit, iar de ceva vreme se stie clar cine este. El poarta numele generic de „teroristi” sau de „dictatori locali” care sint pedepsiti la vremea potrivita. Totusi exista o disproportie tehnologica, militara si economica in lupta dintre „baietii rai” si „baietii buni”.
„Masinaria de pace” NATO imi aduce aminte deseori de vechea abordarea sovietica care avea doua principii simple. Primul era unul „pacifist” care se reducea la proverbul: „vom lupta pentru pace (democratie) pina nu va mai raminea piatra pe piatra”. Al doilea principiu era o veche intrebare retorica si cinica care-i apartine lui Stalin: „Cite divizii are Papa?” (Credeti ca NATO ar ataca China pentru ca incalca drepturile omului?).
S-a cautat si la Bucuresti „dusmanul”, iar specialistii locali au reusit sa defineasca 3 grupuri care ar putea pune in pericol summit-ul aliantei, ceea ce i-ar defini automat ca dusmani ai NATO. Primul grup, o adevarata „bomba biologica”, a fost descoperit pe centura Bucurestiului. Grupul format din citeva prostituate a fost „ridicat”, iar pericolul inlaturat.
Al doilea grup a fost reperat la hotarele tarii, iar vigilentii nostri vamesi le-au dat interdictie de intrare. Acestia, care au fost supranumiti „anarhisti”, erau inarmati cu citeva afise, tricouri si CD-uri cu inscriptii anti-NATO si anti-violenta. Si acest pericol a fost inlaturat la timp. Al treilea grup inca nu s-a descoperit, dar il putem anticipa, daca nu vom respecta prescriptia ministrului de externe „de a nu face glume proaste de 1 aprilie”. Avertismentul e clar: militarii nu stiu de gluma, mai ales cind au bugete mari.
Dincolo de ironia ultimelor rinduri si oricit de draga ne-ar fi alianta NATO si gesturile ei de forta, istoria ne invata ca puterea militara n-a fost niciodata suficienta pentru a mentine suprematia politica si ideologica. Probabil, din cind in cind, e bine sa mai modificam bugetele si sa cheltuim banii si pe alt fel de „arme” (proiecte) care chiar daca nu sint la fel de spectaculoase pot avea efecte pozitive pe termen lung si pierderi umane mult mai mici.
Dictionarul moldo-roman sau googleste moldoveneste
text publicat pe HotNews.ro + un feragment din ultimul concert Zdob si Zdup de la Moscova… se pare ca si rusii invata moldoveneste
Nu cu mult timp in urma, sustineam intr-un text al meu ideea ca proiectul politico-cultural de moldovenizare a R. Moldova, al domnului Voronin, chiar daca teoretic este posibil – caci istoria a cunoscut proiecte mult mai sofisticate si mai ample – in realitate nu are sorti de izbinda. Moldovenizarea, crearea unei identitati distincte de cea romana, in termenii pusi de presedintele Voronin, nu poate avea loc din cel putin trei motive.
Mai intii, Voronin nu dispune de timpul necesar pentru realizarea unui astfel de proiect. In al doilea rind, Moldova se afla intr-un context politic si cultural care nu-i permite realizarea unui astfel de proiect, Rusia si Romania jucind un rol esential. In al treilea rind, elita intelectuala din Moldova il boicoteaza, iar fara ea proiectul e mort din fasa.
Mai nou, presedintele Voronin vine cu o declaratie cel putin stranie, care sustine ca limba rusa este limba oficiala in R. Moldova. Aceasta afirmatie vine in contradictie cu art. 13 din Constitutia Moldovei, potrivit careia limba de stat a R. Moldova este limba moldoveneasca, in baza grafiei latine. Dar pentru un partid „internationalist” cu traditie in „respectarea” Constitutiei si care se pregateste de alegeri e de inteles.
Si totusi, citiva – sa le zicem cu stringere de inima – intelectuali si-au luat in serios munca si s-au pus in slujba presedintelui.
Acum un an am primit de la unul din prietenii mei care studiaza in SUA un cadou. Desfac plicul si scot o carte rosie, cu litere aurii pe coperta: Dictionar moldovenesc – romanesc, autor Vasile Stati. Auzisem de el, iar acum il am si sta frumos in biblioteca, la sectiunea „umor”. Prima reactie pe care o ai cind vezi cartea, si asta am verificat in timp si e o reactie aproape standard, e un soi de uimire urmata de un hohot de ris. Cartea are un real succes tocmai prin absurdul situatiei pe care-l creeaza. Este cartea cea mai rasfoita de catre amicii care vin la mine, caci toata lumea este curioasa sa vada ce „minunatii” contine.
Volumul porneste cu o teza foarte clara, ca sa inteleaga toata lumea: “Discriminarea lingvonimului limba moldoveneasca urmareste deznationalizarea moldovenilor, prefacerea lor in toalpa (turma) romaneasca, care miine-poimine ar vota orice, inclusiv inglobarea ocinei stramosesti – a Moldovei in componenta unei noi Romanii Mari. Acesta este telul final, «eminamente politic», al campaniei romanesti de anihilare a limbii moldovenesti”.
Iar mai departe domnul Stati vine cu argumente cu pretentii academice si “nepolitizate” de felul urmator: “Reproducem doar citeva mostre de antimoldovenism expansionist-nationalist romanesc. Dictionarul general al limbii romane (1987) de V. Breban afirma fara vreo remuscare: Moldoveneasca «dans popular romanesc». Si punctum. Adaugitorii politici ai «editiei revazute» a Dictionarului universal al lui L. Saineanu adauga: «Moldovan – 1. Roman (originar din Moldova); 2. (prin specializare) nume ce-si dau romanii din Republica Moldova; basarabean»… Am retinut asigurarea dlui M. Geoana ca «declaratii care nu fac bine ambelor parti» nu se vor mai pronunta. La nivel politic. Studiul nostru nu este un document politic. De aceea ne permitem sa amintim diferitilor adaugitori falsificatori, nationalisti-expansionisti ca fonetistii, etnopsihologii, fizionomistii moldoveni, francezi, germani, austrieci, unguri, ucraineni, rusi, pornind de la etinomul «rom», de la un numar impunator de cuvinte romani (tiganesti) in DEX, de la tenul smolitel al traitorilor ditnre Carpatii Meridionali si Dunare, au mai mult decit suficiente motive pentru a tiraja: Roman – 1. Rom (originar din Valahia); 2. spec. Nume ce-si dau romii din Vlahia; vlah”(p.9).”
Am incheiat lungul citat si sustin ca prefata lui Stati ne dovedeste ca dictionarul este in primul rind un produs ideologic si politic si nicidecum academic si trebuie tratat ca atare, iar umorul e cel mai bun critic al unor astfel de produse ideologice.
Iar ca sa fiu in spiritul volumului pomenit, voi incheia cu motoul aceluiasi dictionar, citat din Coresi: „Frati rumani, cetiti si nu judecati necitind inainte” si rideti cu pofta.
Da, si mai nou am descoperit ca Google.com are si varianta moldoveneasca cu terminatia .md. Daca esti sortit sa ai IP de Moldova, chiar daca tastezi google.com esti directionat tot la google.md. Dar cum gigantul Google e sensibil la bani, a acceptat sa colaboreze pana si cu Partidul Comunist chinez pentru a pune diverse restrictionari, nu ne mai mira. Nu stiu daca au facut o intelegere si cu Partidul Comunist din Moldova, care e mult mai sarac, dar interesat. Nu de alta, dar te poate duce la vreun DEX al limbii romane on-line.
Cap sau pajura
Text aparut pe HotNews.ro
Unul dintre cele mai vechi si cele mai simple jocuri de noroc se cheama „Cap sau pajura?”. Pentru acest joc este nevoie de o simpla moneda: partenerii de joc pariaza pe una din fetele monedei si aceasta este aruncata in sus. Cistiga cel care a ghicit fata cu care a cazut moneda. Jocul „Cap sau pajura?” este foarte iubit in Rusia si se joaca pina in zilele noastre, iar sintagma a devenit larg raspindita si semnifica, la fel ca la noi, o situatie de alegere problematica.
Ultimele alegeri din Rusia l-au pus pe cetateanul rus intr-o situatie simpla si convenabila: sa aleaga ceva prestabilit. Toata lumea, de la Vladica la opinca, a fost de acord ca decizia lui Putin este o alegere buna pentru „viitorul Rusiei”. Jocul alegerilor nu mai este un joc de „Cap sau pajura”, fiindca rezultatul este unul anuntat din timp.
Si totusi, rezultatul, chiar daca pare a avea un consens national, ridica o mare problema. Intrebarea pe care si-o pune pina si ultimul „mujic” rus este: cine este „Capul” si de ce „pajura” are doua capete? Mutantul heraldic, acel vultur cu doua capete de pe stema si moneda Rusiei, devine pentru prima data o realitate politica. De ce aceasta situatie ridica mari probleme si a pus pe jar toate mintile lucide ale Rusiei si nu numai? Din punctul meu de vedere sint cel putin trei motive.
Mai intii, situatia actuala intra in contradictie cu traditia politicii ruse. Toata lumea, dar absolut toata lumea, stie ca la Kremlin exista UN SINGUR OM, un singur stapin. Ce inseamna „a pleca de la Kremlin?” A pleca de la Kremlin inseamna fie a pleca „cu picioarele inainte”, adica intr-un cosciug, fie a pleca printr-o lovitura de stat.
Aceasta este o realitate confirmata si de perioada tarista si de perioada sovietica. Mai exista un element cheie in traditia politicii ruse (dar nu e un caz singular in lume): cel care vine la putere se defineste prin opozitie fata de precedentul sau. Putin este anti-Eltin, Eltin este anti-Gorbaciov, Gorbaciov este anti-Brejnev si urmasii lui, Brejnev este anti-Hrusciov, Hrusciov este anti-Stalin, Stalin este anti-Trotki si toata garda veche din jurul lui Lenin (caci Lenin trebuia mumificat), iar Lenin a lichidat intregul regim tarist de pina la el.
Firul duce mai departe in adincul istoriei ruse cu exemple ilustre precum Petru cel Mare, Alexandru I, etc. Este o realitate istorica cinica si greu de pus la indoiala, oricita bunavointa ai avea. In acest sens, cum sustin mai multi analisti rusi, tocmai aceasta concentrare excesiva a puterii in miinile unui singure persoane, a unui singur pol, face aproape imposibila existenta opozitiei in Rusia.
A exista opozitie presupune existenta a cel putin doua partide care se schimba din cind in cind la putere. Acest lucru este imposibil intr-o tara in care purtatorul de ideologie nu este puterea, ci tarul/presedintele, iar puterea este atribuita conducatorului. Puterea se subordoneaza „liniei trasate de conducator”. Democratia, multipartitismul, a devenit in folclorul rus noul nume al haosului si anarhiei. De aceea, Kremlinul a inventat un nou concept: democratie suverana.
In al doilea rind, marea problema a transformarii „pajurii bicefalice” in realitate politica vine din insusi modul de functionare a masinariei politice de la Kremlin. Mecanismul politic este construit in asa fel incit puterea sa fie concentrata intr-un singur pol. Oricita bunavointa ar veni din partea viitorului prim-ministru si al presedintelui Rusiei de a imparti puterea, acest lucru este aproape imposibil.
In Constitutia Rusiei si in modul in care functioneaza pirghiile puterii, lucrurile sint criptate in asa fel incit nucleul puterii sa fie la Kremlin. Putin trebuie sa-si puna portretul lui Medvedev in cabinet, iar Medvedev trebuie sa-l cheme la raport pe Putin. Iar cei doi nu sint singuri, au in spate o intreaga armata cu propriile interese, chiar daca pare aceeasi echipa.
Si in al treilea rind, apare o mare problema legata de popor si birocratie. Omul simplu trebuie sa stie clar cind se aseaza la masa in cinstea cui bea sau pe cine injura. Pe vremea lui Stalin stia in cinstea cui bea, iar pe vreme lui Gorbaciov stia pe cine injura.
Acum nu poate sa bea in cinstea lui Putin si sa-l injure pe Medvedev, caci este un nonsens, iar aceasta situatie s-ar putea sa creeze multa confuzie in mintea si asa tulbure a cetateanului de rind. In ce priveste birocratia, lucrurile se complica si mai mult, caci pentru ea „inchinarea la doi stapini” este de neimaginat.
Tematoare si supusa cum o stim, nomenclatura rusa stie de frica centrului si raspunde la comenzi exacte. Ultimul birocrat rus din fundul guberniei siberiene este legat cu un fir invizibil de centru, iar acum s-a trezit ca trebuie sa tina cont de doua comenzi simultane. Acum, el trebuie sa se teama si sa asculte si de Kremlin si de Casa Alba (cladirea guvernului).
Aceasta e prea mult. In acest caz, fie va mima executarea ordinelor, pina se „limpezesc apele” la centru, fie va incerca sa joace la doua capete. In ambele cazuri exista riscul blocarii masinariei birocratice si asa destul de greoaie.
Situatia actuala a politicii ruse este un joc cu mai multe necunoscute, nu este doar „Cap sau pajura?”, ci seamana mai degraba cu traditionala ruleta ruseasca.
http://www.tarabacucarti.ro/blog/
Un interviu dat celor de la taraba cu carti + Garik Sukachiov, ceva de primavara, daca tot e martie..
Cum s-a născut Vasile Ernu, scriitorul?
Probabil din dragoste de literatură sau poate dintr-o simplă întîmplare. Scriitorul şi-a pierdut aura demult aşa că această titulatură nu mai fascinează cum fascina acum mulţi ani în urmă. Scriitorul a început să fie şi el un meseriaş pe lîngă mulţi alţii. Nu ştiu dacă trebuie să deplîngem acest lucru, însă e o realitate.
In sufletul tău eşti moldovean sau roman? Unde sunt rădăcinile tale – locul căruia ii spui acasă si de care ti se face dor?
Identităţile naţionale sînt nişte construcţii culturale şi nu un dat natural. De aceea dispreţuiesc ideologia de dreapta şi toate fascismele care se raportează la identităţi ca la ceva “natural”; sînt distant faţă de politicile şi drepturile “naturale” sau date “de dumnezeu”. Nu-mi place sa mi se măsoare maxilarul, să mi se taie nu ştiu ce, să mi se calculeze nu ştiu ce structură genetică pentru a mi se defini identitatea. Eu cred că omul este prin excelenţă o fiinţă culturală, iar identităţile pe care vehiculează sînt de asemenea produse culturale. Romanii nu cresc ca perele în copac. Sincer să fiu, îmi plac mult mai mult identităţile impure, amestecate, identităţile de periferie, greu de încadrat într-un şablon. Parţial, şi eu corespund unei astfel de identităţi de margine şi de ruptură, nu însă cît aş fi vrut. În ce priveşte dorul, sau nostalgia dacă e cazul, este legat mult mai mult de timp decît de spaţiu. Acasă este un loc în timp, în care te poţi întîlni cu cei dragi, cu cei cu care poţi povesti, iar acest timp e tot mai greu de găsit şi realizat.
De la ce a pornit “Nascut in URSS”?
Cartea a pornit de la o dorinţă de a povesti despre experienţa sovietică pe care am avut-o timp de 20 de ani. Cei mai frumoşi ani ai mei, i-am trăit în URSS despre care aş putea scrie la nesfîrşit. Acolo a fost perioada copilăriei şi adolescenţei, acolo am avut cele mai semnificative experienţe. URSS a fost ţara mea care peste noapte a dispărut şi astfel am devenit un soi de Dépaysé . Aşa că am vrut să povestesc această viaţă şi mai ales experienţa care este specifică unei “lumi dispărute”, singură în felul ei. Fireşte că e o experienţă subiectivă.
Unii critici sunt de parere ca “Nascut in URSS” este o apologie a comunismului. Cum raspunzi la asta?
Aceşti “unii” din fericire sînt mult mai puţini decît cei care au fost ceva mai înţelegători cu ceea ce am scris eu. Eu nu pot să fiu un apologet a ceva ce nu mai există. Eu spun doar că „ceea ce nu mai există” trebuie reanalizat şi revalorificat, căci numai aşa „ceea ce nu mai există” va dispărea cu adevărat. Sună paradoxal, ca în poveştile talmudice, dar eu cred în asta. Culmea e că cei mai buni apologeţi ai comunismului sînt anticomuniştii postcomunişti, fiindcă ei îl legitimează postum, pe de o parte, şi îi extind puterea în actualitate. Astfel ca apologeti nu sînt cei care încearcă să explice ce s-a întîmplat în comunism, cei care sunt mai nuanţaţi şi care încearcă să nu diabolizeze acel sistem, aşa cum o fac eu. Şi ceea ce mi se pare cel mai cinic e că îl transformă într-o marfă profitabilă de o manieră laşă, adică mimează riscul şi lupta. Eu încerc să fac cu totul altceva. Eu mai degrabă ironizez noua ordine politică folosind hoitul comunismului. Tehnica mea este foarte simplă: eu privesc prezentul din trecut şi le ironizez pe ambele, le chestionez pe ambele.
Te declari un indragostit de literatura. In ce măsura este “Născut în URSS” o creatie literara si in ce masura un instrument de cunoastere a unei culturi?
Imi place literatura, însă nu sînt eu în măsură să-mi analizez cartea şi să o plasez într-un anumit loc în grila literară. Asta e treaba criticilor şi a cititorilor. Să nu luam pîinea de la gură criticilor, iar ei au scris destul de multe despre carte aşa că poate fi citit ce au zis şi unii şi alţii. Am văzut că m-au plasat mai la toate genurilor literare; deci e un soi de literatură ce fac. În rest, cred că orice literatură este şi un instrument de cunoaştere, de autocunoaştere.
Cum crezi ca a afectat “Nascut in URSS” cititorul roman?
“Cititorul roman” e o eticheta vagă. Habar n-am cum a reacţionat marea parte a celor care mi-au citit cartea. Relaţia dintre cititor şi text este o experienţă individuală şi fiecare are un mod personal de a se raporta la text, o sensibilitate personală, un mod individual de a înţelege. Lectura nu este o experienţă de grup, nu există lectură “la colectiv”, ci doar una personală. Fireşte că anumite reacţii la aceeaşi carte se regăsesc la cititori diferiţi, însă în esenţă, fiecare are o experienţă personală.
Cata ironie si cat adevar se regasesc in aceasta carte?
Să înţeleg că ironia nu are treabă cu adevărul? Din cîte ştiu eu, nici literatura nu are treabă cu adevărul. Mîşkin e adevărat sau nu? Ce ar zice „adevărata” Anna Karenina dacă ar întîlni-o pe „falsa” Anna Karenina a lui Tolstoi? Eu pariez întotdeauna pe „falşii” eroi din carte. Literatura, din fericire, nu are treabă cu adevărul, ci cu altceva. Literatura lucrează cu sensul, care e ceva mai isteţ şi mai interesant decît adevărul. Dar asta e o poveste mai complicată.
De ce o lansare a unei carti in limba romana la Moscova si nu mai degraba in Republica Moldova?
Cred că este o neînţelegere. La Moscova mi-am lansat varianta rusă a cărţii. Cum aş fi putut să-mi lansez varianta romana a cărţii într-o ţară în care nici nu se ştie unde se află România? În ce priveşte varianta romană am lansat-o şi la Cluj, şi la Iaşi, dar şi la Chişinău.
Ti s-a reprosat ca nu vrei sa povestesti decat micile intamplari pitoresti ale cotidianului sovietic, nu si despre marile orori ale imperiului leninist. Cum raspunzi acestor reprosuri?
Of, of. Am spus ca eu nu lucrez cu factualitatea istorică, cu adevărurile şi cu judecţile de valoare. Cartea mea nu se ocupă de asta. Însă nicăieri în cartea mea nu este ascunsă suferinţa, ba din contra, e spus negru pe alb: sistemul comunist este un sistem represiv. Însă eu sînt niţel mai obraznic şi spun ceva mai mult: indiferent în ce sistem trăim, sensurile vieţii, plăcerile ei, bucuriile, compromisurile etc. nu se schimbă ci rămîn aceleaşi. Adică, indiferent dacă trăim în capitalism sau comunism, noi sîntem aceiaşi; noi iubim, urîm, greşim, tradăm etc. Culmea e că şi cu suferinţa e la fel: indiferent în ce sistem trăim ea se distribuie destul de uniform, totul e să avem ochii deschişi, să o vedem şi să reacţionăm. Din păcate noi nu facem asta.
Cat de aproape e Romania de azi fata de Romania comunista? S-au adoptat valorile capitalismului atat de usor?
Romania de azi este făcută din multe lucruri, iar cel mai consistent lucru al ei este Romania de ieri. Romania de azi este o continuitate a Romaniei de ieri, de aceea trebuie să încercăm să vedem ce ni s-a întîmplat şi ce ni se întîmplă.
Site-ul este o completare a cartii sau un instrument de promovare?
Site-ul meu este şi una şi alta. L-am gîndit ca pe o extensie vizuală şi audio a cărţii în care am pus o adevărată arhivă a lumii sovietice: imagini din viaţa cotidiană, melodii, video etc. Însă, automat, a devenit şi un mijloc de promovare, atîta timp cit cei care intra, afla şi despre cartea tipărită.
The „Last Sunday”
Cintecul care a facut ravagii in perioada stalinista…
The „Last Sunday” — erroneously called „THAT Last Sunday” — was composed by the Polish composer Jerzy Petersburski in 1936. It is a nostalgic tango with lyrics by Zenon Friedwald describing the final meeting of former lovers who are parting. The Polish title was: “To Ostatnia Niedziela” (“The Last Sunday”). The song was extremely popular and was performed by numerous artists (the best known performance by the pre-war Polish singer Mieczysław Fogg). Along the way, it first gained the nick-name of “Suicide Tango” due to its sad lyric (although, the real „suicie song” in the night restaurants of Warsaw — where the shoot in the brow at 12 at night was not an unusual happening – was in 1930s another sad „Sunday”: the „Gloomy Sunday” (in Polish: „Smutna niedziela”) by a Hungarian composer Rezső Seress.
Soon, it became an international hit; in the US sung by Billie Holiday.
But Polish „Last Sunday” also had a terribly sad fate. During World War II In the concentrations camps it was often played while Jewish prisoners were led to the gas chambers and ovens, to be executed.
During World War II its Russian version was prepared by Iosif Alveg and performed by Leonid Utyosov under the title of “Weary Sun” (Russian: “Utomlyennoye Solntse”). After World War II, the song remained largely successful and appeared in a number of films, including Yuriy Norshteyn’s 1979 “Tale of Tales” (considered by many international critics to be the greatest animated film ever made), the award-winning Krzysztof Kieślowski’s “White” (1994) and Nikita Mikhalkov’s “Burnt by the Sun” of the same year. The Russian title of the song also became the name-sake for the latter film and — as the result – for even more educated and worldly Russians, nowadays, it is considered as the „Russian national song”!
Recording: Alexandr Cfasman Orkestr, Russian vocal refrain by Pavel Mihailov – Utomlennoe Solnce (J.Petersburski), Noginskij Zawod 1932
Noul testament al Rusiei: Putin pe urmele lui Petru cel Mare si Stalin
text aparut pe HotNews.ro
Rusia, asa cum o stim, incepind cu Petru cel Mare si trecind prin perioada sovietica, nu a dus niciodata lipsa de ambitii. Cei mai importanti lideri ai Rusiei ne-au obisnuit cu proiecte si abordari politice de proportii, cu repercusiuni pe termen lung. in Rusia totul are dimensiuni si ambitii colosale, de la mari realizari pina la mari catastrofe. Standardul rusesc nu corespunde modelelor deja bine conotate ale lumii occidentale.
Cind calatoresti cu trenul spre Rusia vezi cel mai bine aceasta diferenta. Cind ajungi la hotarul fostului Imperiu, trenului trebuie sa i schimbe ecartamentul, caci caile ferate rusesti au alta masura. Ritualul schimbarii ecartamentului (se schimba intreg mecanismul de osii de sub vagon) reuseste sa ne arate convingator diferenta.
Marile proiecte ale Rusiei, de la primii ei ideologi si pina astazi, s-au bazat pe citeva elemente cheie. In primul rind, ea si-a construit demersul politic pe ideea de “exceptionalitate” – “Mama Rusie” este, sau trebuie sa fie, o “a treia Roma”, un mare imperiu. In al doilea rind s-a mers pe ideea de “mesianism”, prin care s-a propovaduit mereu ca “Rusia are o menire aparte”, de salvatoare a lumii.
Rusia inca nu se poate concepe o tara europeana “normala”, cu toate ca ea calchiaza din plin modelul “normalitatii” occidentale. Daca privim insa mai atent “exceptionalitatea” si “mesianismul”, acestea nu sint caracteristice doar Rusiei, ci sint niste vechi ideologii ale lui “Stupid White Men”, cum ar spune Michael Moore.
Europa crestina a inventat aceste concepte si a trecut de nenumarate ori prin astfel de tentatii, iar SUA este modelul actual perfect de reciclare a “exceptionalismului” si “mesianismului” de tip occidental.
Zilele trecute (8 februarie) Vladimir Putin a strins Consiliulul de stat al Rusiei, politicienii si mass-media si a prezentat “strategia de dezvoltare a Rusiei pina in 2020”. Evenimentul este foarte important, caci se petrece inaintea alegerilor si e practic o dare de stafeta a actualei puteri noilor alesi de la Kremlin (care de fapt sint aceiasi).
Presedintele rus si-a construit discursul mai intii pe realizari. Realizarile sint intr-adevar palpabile, iar starea social-economica a Rusiei este vizibil imbunatatita. Epoca lui Putin a scos tara din perioada lui Eltin, etichetata drept “catastrofala”. Evolutia economica din aceasta perioada este impresionanta: cresterea economica din 1999 pina azi e de 22 de ori, investitiile au crescut de 7 ori, venitul populatiei de 2,5 ori.
Conform datelor oficiale, in anul 2007, cresterea PIB-ului a atins 8,1% iar cresterea salariului mediu a fost de 16,2% pana la 18%. Dupa al 10-lea an de crestere economica consecutiva, Putin anunta ca acesta este doar inceputul, iar faptul ca Rusia “a intrat in clasa celor sapte mari economii ale lumii”, nu-l multumeste.
Putin stie ca marea miza a Rusiei actuale, problema pusa inca de pe vremea lui Petru cel Mare, este modernizarea ei. In acest sens, discursul lui de saptamina trecuta s-a axat in mod special pe dezvoltarea economica si sociala a Rusiei, iar declaratiile lui ne amintesc de formula hruscioviana “sa ajungem din urma si sa intrecem America”.
In proiectul lui Putin, Rusia trebuie sa devina pina in 2020 una dintre cele mai mari puteri economice si militare ale lumii, economia trebuie sa se transforme dintr-una bazata pe export de materie prima, intr-una moderna, bazata pe productia de inalta tehnologie si educatie; 60% din populatia tarii trebuie sa se transforme in clasa de mijloc, mortalitatea trebuie sa scada drastic iar speranta de viata trebuie sa ajunga la 75 de ani.
Important e faptul ca prioritatea numarul unu a acestui proiect este “investitia in capitalul uman”: Rusia anului 2020 “trebuie sa fie una dintre cela mai atractive tari ale lumii”. in ceea ce priveste politica externa, domeniu in care Putin a reabilitat cel putin partial imaginea sifonata a Rusiei anilor 90, el a fost mai retinut.
El a mentionat ca fata de “parteneri”, Rusia si-a indeplinit responsabilitatile si respecta tratatele internationale. “Ne-am retras bazele din Cuba si Vietnam. Ce am primit in schimb? Noi baze americane in Romania si Bulgaria si o a treia zona de aparare antiracheta in Polonia, care este in curs de construire”. “Din pacate, nu de noi depinde si nu noi am inceput asta”, asa ca industria militara ramine pentru Rusia una prioritara.
Pentru a convinge ca realizarea unui astfel de proiect ambitios este posibil, Putin a adus exemplul URSS-ului de dupa al II-lea Razboi Mondial, care a reusit, nu numai sa iasa dintr-o catastrofa economica si sociala, ci sa si devina in foarte scurt timp o super-putere si sa depaseasca America in realizarea proiectului cosmic.
E greu de crezut ca acum Rusia va reusi acest lucru. Putin stie foarte bine ce vrea, insa el pricepe ca pentru a realiza acest lucru are nevoie de timp. Rusia nu a avut niciodata probleme cu spatiul, ci cu timpul. Timpul a fost dusmanul lui Petru cel Mare, Lenin si Stalin, de aceea, ei au adoptat strategia “arderii etapelor”.
Putin insa stie la fel de bine ca folosirea strategiei de “ardere a etapelor”, de modernizare fortata a Rusiei, presupune si mari sacrificii. Ma indoiesc profund ca el il poate “repeta” in contextul actual pe Petru sau Stalin. insa cu siguranta “Proiectul Putin” anunta o noua Rusie.
Cum ar fi reactionat Stalin la Versetele satanice? (I)
(epistolele din Suplimentul de Cultura continua)
Draga Bogdane,
Ti-am citit ultima epistola si ti-am inteles perfect indignarea fata de reactia Bisericii Ortodoxe Romane la adresa Versetelor satanice. In acea perioada, tocmai ma documentam pe o tema pe care am numit-o “Stalin si critica literara”. M-a surprins sa vad ca si inaltii prelati ai BOR au astfel de preocupari respectabile precum “critica” literara. Dupa un “studiu” acerb si dupa ce au trecut volumul printr-un “canon” ce se subordoneaza numai lui Dumnezeu si legii 489/2006, inaltii prelati din Dealul Mitropoliei au decis sa “dezaprobe” si sa “condamne” cartea.
Da, stiu si eu foarte bine ca darimarea bisericilor din perioada comunista nu i-a prea deranjat, de linia ideologica ce sa mai zic, iar in perioada comunista, “dezaprobarile” lipseau cu desavirsire, facind loc “scrisorilor de adeziune”. Se pare ca un roman, adica o carte de fictiune, i-a deranjat mult mai mult decit niste realitati dure prin care a trecut tarisoara noastra. Dar poate ca stiu ei ce stiu si inteleg ca “un poet poate fi mai mult decit un poet” si se simt amenintati.
Oricum, dupa ce am citit citeva materiale si carti importante legate de activitatea lui Stalin in domeniul literar, am inteles un lucru simplu: ca exista un tarim al politicului care e aproape de cel al fundamentalismului religios. Acest tarim nu e altul decit limba (ramin dator sa o demonstrez cindva), iar limba in acest context nu poate fi tratata “caldicel”. La acest capitol, BOR a reactionat, ca de obicei, destul de caldicel, asa cum nu-i place Domnului: “…Fiindca esti caldicel, nici rece, nici in clocot, am sa te vars din gura Mea”!, zice El Bisericii din Laodicia in Apocalipsa (Ap.3:16). Cred ca daca BOR-ul lua o atitudine consecventa cu propriul demers, nu ar fi incercat sa faca doar comert cu comunicate de presa, ci ar fi trebuit sa-i afuriseasca, sa-i anatemizeze, sa-i excomunice pe toti cei care se incumeta sa deschida paginile acestui roman. Fireste, doar pe cei care sint pastoriti de Biserica, intrucit pe atei si alti “rataciti” nu are cum sa-i condamne, iar statistic se poate foarte usor demonstra ca majoritatea celor care au achizitionat cartea in Romania sint crestini ortodocsi. Daca Stalin ar fi fost in locul prelatilor nostri, cu siguranta ar fi anatemizat, si nu doar “dezaprobat”, lucru pe care l-a si facut in ocaziile care i s-au oferit, dar dupa un alt “canon”…..
continuarea poate fi citita la
http://www.supliment.polirom.ro/article.aspx?article=2883