Intoarcerea triumfala a lui Keynes
(un text de Joseph Stiglitz un economost pe care-l citesc cu placere / sursa / Romania Libera Vineri, 12 Decembrie 2008)
Cu totii suntem acum keynesieni. Chiar si dreapta americana s-a alaturat taberei keynesiene cu un entuziasm desantat si la o scara pe care la un moment dat am fi considerat-o de neimaginat.
Pentru aceia dintre noi care ne revendicam intr-o oarecare masura de la traditia keynesiana, acesta este un moment al triumfului, dupa ce am fost lasati de izbeliste, aproape ostracizati chiar, timp de peste trei decenii. La un anumit nivel, ceea ce se intampla acum este un triumf al ratiunii si al dovezilor stiintifice asupra ideologiei si intereselor.
Teoria economica a explicat de mult de ce pietele necontrolate nu se corectau de la sine, de ce era nevoie de reglementare, de ce statul avea un rol important de jucat in economie. Dar multi, in special cei care lucrau pe pietele financiare, au promovat un fel de “fundamentalism de piata”. Politicile prost gandite care au rezultat – si sustinute, printre altii, de unii membri ai echipei economice pe care a constituit-o presedintele ales al SUA, Barack Obama – au provocat costuri enorme tarilor in curs de dezvoltare. Momentul luminarii a venit abia atunci cand aceste politici au inceput sa provoace costuri si pentru SUA si alte state industrializate.
Keynes afirma nu doar ca pietele nu se autocorecteaza, dar ca intr-o cadere severa politicile monetare vor fi probabil lipsite de eficienta si ca de aceea ar fi nevoie de politici fiscale. Dar nu toate politicile fiscale sunt potrivite. In America, unde acum se constata o datorie privata ridicata si multa nesiguranta, reducerile de impozite nu vor produce probabil efecte (asa cum s-a intamplat in Japonia in anii ‘90). O mare parte, daca nu chiar cea mai mare parte a reducerilor fiscale din februarie, a fost absorbita de economisire. Data fiind uriasa datorie lasata in urma de administratia Bush, Statele Unite ar trebui sa fie deosebit de motivate sa exploateze maximul de stimulare din fiecare dolar cheltuit. Mostenirea lipsei de investitii in tehnologie si infrastructura – in special in cele “verzi”– si prapastia tot mai mare dintre saraci si bogati cer o armonizare intre cheltuielile pe termen scurt si viziunea pe termen lung.
De aceea este nevoie de restructurarea programelor fiscale si de cheltuire a banului public. Reducerea impozitelor pentru saraci si cresterea indemnizatiilor de somaj, aplicate simultan cu o crestere a impozitelor pentru bogati, ar putea stimula economia, reduce deficitele si estompa inegalitatile. Reducerea cheltuielilor cu razboiul din Irak si sporirea celor din educatie ar putea stimula productia pe termen scurt si lung si, de asemenea, reduce deficitele.
Keynes se temea de o capcana a lichiditatilor – incapacitatea autoritatilor monetare de a induce un plus de oferta pe piata creditelor pentru a creste nivelul activitatii economice. Presedintele Rezervei Federale, Ben Bernanke, a incercat din greu sa evite ca lumea sa dea vina pe institutia sa pentru adancirea crizei, dupa ce a fost deja acuzata de acest lucru in timpul Marii Depresii, asociata la vremea respectiva cu o contractie a ofertei monetare si prabusirea bancilor.
Dar ar trebui sa studiem cu atentie istoria si teoria: salvarea institutiilor financiare nu e un scop in sine, ci un mijloc pentru atingerea unui scop. Fluxul de creditare conteaza, iar motivul pentru care esecul bancilor in timpul Marii Depresii a fost atat de grav este ca ele erau implicate in determinarea bonitatii: ele detineau informatia necesara mentinerii acelui flux de creditare.
Dar sistemul financiar american s-a schimbat dramatic din anii ‘30. Multe dintre bancile americane au trecut de la afacerea creditarii la afacerea mutarii de capital. Ele s-au concentrat pe cumpararea, reimpachetarea si revanzarea de active, stabilind in acelasi timp adevarate recorduri de incompetenta in analizele de risc si bonitate. S-au cheltuit sute de miliarde pentru a mentine in viata aceste institutii disfunctionale. Nu s-a facut nimic pentru a revizui sistemele perverse de cointeresare, care incurajeaza miopia fata de viitor si riscul excesiv. Cu recompensele private atat de disproportionate fata de profitul social, nu e nici o surpriza ca lacomia a dus la consecinte sociale atat de distructive. Nici chiar interesele propriilor actionari nu au fost servite prea bine.
In tot acest timp se intreprinde prea putin pentru a ajuta bancile sa faca ceea ce bancile ar trebui sa faca – adica sa dea bani cu imprumut si sa evalueze bonitatea.
Guvernul federal si-a asumat trilioane de dolari in riscuri si pasive. In salvarea sistemului financiar, la fel ca si la politicile fiscale, ceea ce trebuie sa ne intereseze este profitul pentru fiecare dolar investit. Altfel, deficitul, care s-a dublat in ultimii opt ani, va creste chiar mai mult.
In septembrie s-a spus ca guvernul isi va recupera banii cu dobanda cu tot. Pe masura ce cheltuielile de salvare se umfla, devine tot mai clar ca si aceasta idee a fost doar un nou exemplu de proasta evaluare a riscului oferit de pietele financiare – exact ce au facut pe banda rulanta in anii trecuti. Termenii actiunilor de salvare care poarta semnatura Bernanke-Paulson au fost in dezavantaj pentru contribuabil – in ciuda anvergurii lor, au avut un efect minor asupra impulsionarii creditarii.
Insistenta neoliberala asupra dereglementarii a servit totusi din plin unor interese. Pietele financiare s-au descurcat bine in urma liberalizarii pietei de capital. A permite SUA sa-si vanda produsele financiare riscante si sa se angajeze in speculatii peste tot in lume a creat profit firmelor americane, chiar daca a impus costuri mari altora. Exista astazi riscul ca noile doctrine keynesiene sa fie uzate si abuzate pentru a servi acelorasi interese. si-au invatat oare lectia cei care insistau pe dereglementare acum zece ani? Sau vor dori sa impuna doar reforme de suprafata – un minimum necesar pentru a justifica megaperfuziile de trilioane de dolari? A avut loc o schimbare de mentalitate sau doar una de strategie? In contextul actual, urmarirea unor politici keynesiene pare sa fie mai profitabila decat a avea in vedere fundamentalismul de piata!
Acum zece ani, la momentul crizei financiare din Asia, s-a vorbit mult despre nevoia de a reforma arhitectura financiara globala. Foarte putin s-a realizat cu adevarat. Este imperativ nu doar sa reactionam adecvat la criza actuala, ci sa facem reformele pe termen lung de care e nevoie daca vrem sa cream o economie globala mai stabila, mai prospera si echitabila.
Copyright: Project Syndicate, 2008.
www.project-syndicate.org
De la “partidul agata-tot” la “partidul-cartel”
(text publicat pe HotNews.ro + un Timpuri Noi / Victoria)
In Romania, multi ani a functionat foarte bine modelul „partidului agata-tot” sau cum l-a numit teoreticianul lui, Otto Kirchheimer, „catch-all party”. De la FSN si PDSR pina la PSD, modelul „partidului agata-tot” a functionat perfect. Pina si „partidul prezidential” PD-L a fost construit urmind acest model. Noul „catch-all party” romanesc, PD-L-ul, a pus laolalta trandafirul „socialist” al PD-ului, pe o culoare portocalie care simbolizeaza „ideologic” victoria anticomunista (de factura neo-liberala) si a „agatat” in ultimii ani si establishment-ul intelectual romanesc (de factura neo-conservatoare).
Dar de cind au monopolizat institutiile statului, „partidele agata-tot” au inceput treptat, treptat sa depinda de subsidiile acordate de catre stat. Participind la putere, aceste partide, au inceput sa se topeasca in structurile statului, devenind insusi statul. Puterea a devenit nu un scop, ci sensul actiunii lor. Astfel are loc „confiscarea statului” care este pus sa functioneze nu in scopul binelui societatii, a binelui comun, ci in interesul privat al unui grup restrins.
Membrii acestui gen de partide, cu mici exceptii, nu mai sint oameni din diverse paturi sociale, cetateni simpli, ci diversi demnitari si personaje care au functii in stat. Asa apare un nou model de partid: partidul clasei politice, numit de Peter Mair si Richard Katz, „partidul-cartel”. Acesta nu mai reprezinta masa de alegatori, ci doar pe cei de la putere, clasa politica.
Am impresia ca atunci cind au scris despre aparitia acestui model in occident, cei doi teoreticieni s-au inspirat din modelul politic romanesc, caci de ceva vreme, modelul „partidului-cartel” face furori in politica romaneasca. Sau poate ca noi am reusit sa „cartelizam” sistemul de partide cum n-a reusit nimeni altcineva.
Sistemul de „partide-cartel” seamana foarte mult cu modelul economic de piata oligopolistic din care lipseste concurenta: un mic numar de companii controleaza o mare parte din piata. Cum ne invata DEX-ul, „cartelul este o uniune monopolista in care mai multe intreprinderi din aceeasi ramura de productie incheie o conventie, stabilind preturile, conditiile de vanzare si de aprovizionare, termenele de plata, cantitatea de marfuri ce urmeaza sa o produca fiecare si isi impart pietele de desfacere, in vederea limitarii sau eliminarii concurentei.” Pe astfel de piete, cererea nu este determinata nici de pret, nici de calitatea marfii.
Tendinta principala in ceea ce priveste modul de dezvoltare al „partidului-cartel” este dezvoltarea retelei administrativ-birocratica. Aceasta este legata de modul de utilizare a resurselor administrative si de consolidarea intereselor sociale in jurul institutiilor puterii. Astfel se creeaza mecanisme prin care interesele unui numar tot mai mare de straturi sociale sint legate de institutiile puterii.
Ceea ce tehnic a ajuns sa se cheme „partidul-puterii” creeaza „structuri ale puterii” care se extind de la retelele birocratice elementare, pina la structuri socio-profesionale. Nu intimplator cind are loc schimbarea de putere se schimba nu numai functionarii publici, seful institutiilor publice, ci si directorul de spital sau uneori chiar portarul unei scoli. Aceste retele functioneaza perfect ca „structuri ale puterii”.
„Partidul-cartel” este o noua etapa in evolutia, sau mai degraba, a degradarii, vietii politice romanesti. Politicianul „partidului-cartel” se indeparteaza tot mai mult de alegator, el fiind interesat nu de un anume proiect politic, ci de venirea la putere si de utilizarea ei in propriul interes.
Partidele mari incep sa se combine, indiferent de situatie, de ideologii (care lipsesc cu desavirsire) si de animozitati politice pentru a ramine in sfera puterii. „Partidele-cartel” nu pot fi outsider-ii puterii, pentru ca ele sint functionale numai cind sint la putere. In astfel de sisteme, partidele sint in opozitie doar formal, ele colaborind armonios cu cei aflati oficial la putere, mai ales cind e vorba de redistributia fondurilor, resurselor sau a posturilor.
Care sint riscurile unui astfel de sistem? Pe linga faptul ca traim intr-un stat monopolizat de un grup mic de interese care mimeaza democratia si care produce o economie de piata de tip „crony capitalism”, sau cum a fost botezat la noi, „capitalism de cumatrie”, in rest, nimic nu e „grav”. Problema grava, dupa cum se vede, este faptul ca interesele si nevoile marii majoritati nu se intersecteaza prea des cu nevoile acestui mic grup care a confiscat statul.
Analistii sustin ca efectele modelului „partidului-cartel” pot fi si mai grave. Fie pot aparea partide populiste care combina perfect tehnicile „partidului-cartel” cu cele ale „partidului agata-tot” si devin „partide ale intregului popor” (a se vedea cazul Rusiei), fie pot aparea partide radicale de dreapta care incearca sa rezolve in stilul lor specific multele probleme nerezolvate de „partidul-cartel”.
Nu stim ce va fi. Deocamdata, duminica mergem la vot sa alegem un nou cartel, adica acelasi cartel.
Anticomunismul institutionalizat si criza ideologiei
(amicul Ovidiu Tichindeleanu scrie pe Indymedia suparat de galagia pe care o fac “victimele de lux” intilnite la Continental ca sa se plinga. Nu cred ca victimele umbla in Volvo si BMW, detin postruri importante si isi dau intilnire la Continental pentru a se victimiza. Daca tot a fost reeditat “Arhipelagul Gulag” al lui Soljenitzin, atunci din respect pentru cei care au suferit cu adevarat ar trebui sa facem putina liniste. Iata un fragment din filmul: A Day in the Life of Ivan Denisovich )
In plina criza economica si ideologica globala, anticomunismul institutionalizat romanesc isi revendica statutul autorului independent, oprimat dar rezistent!
Anticomunismul institutionalizat si criza ideologiei
La apogeul puterii sale asupra sferei publice romanesti, o parte din mica industrie culturala centrala, cea aflata in coabitare deschisa cu actuala putere politica, se plinge totusi de persecutie: intr-o intilnire organizata de Centrul de Analiză şi Dezvoltare Instituţională, Gabriel Liiceanu anunta ca elita anticomunista e in prezent tinta unei campanii de “denigrare, demonizare, demolare”. (1) Elita anticomunista isi reclama astfel continuarea statutului de dizidenta.
Iata cum as formula mirarea mea, personala si subiectiva, dar sincera: asadar aceiasi intelectuali care au detinut aproape neincetat pozitii de putere in industria culturala centrala postdecembrista – acumulind intii capital simbolic, apoi material, dobindind astfel pozitii de inalt functionariat intelectual, directoriat de reviste, edituri si chiar ministeriate; includerea in board-urile fundatiilor ce acordau bani pentru cultura; aceiasi intelectuali care au constituit monocultura de dreapta prin selectia surselor, cenzura informala si campaniile de delegitimare aplicata oricaror productii intelectuale identificate ca fiind “de stinga”, asimilate imediat cu “comunismul”; aceiasi intelectuali care s-au inconjurat de sicofanti oportunisti si adevarati militieni culturali gata sa injure pe cine deranjeaza; aceiasi intelectuali care au devenit dizidenti vocali in primul rind dupa caderea comunismului (caci stim chiar din Raportul Tismaneanu ca in afara miscarilor muncitoresti nu a existat rezistenta reala impotriva regimului ceausist); aceiasi intelectuali care au delegitimat “corectitudinea politica” si miscarile impotriva discriminarii, asimilindu-le in mod aberant “stingii” si prin derivatie esentialista “comunismului”, iar aceasta in contextul in care rasismul si sexismul explodau in sfera publica locala; aceiasi intelectuali care au ignorat vreme de douazeci de ani scenele independente ale culturii si etica intelectualului independent – tot ei se pling acum de persecutie?!
Ce mai pot zice atunci intelectualii independenti, care au refuzat de atita vreme, din considerente de etica, cu tot riscul pierderii din vizibilitate, sa participe la actele unei industrii culturale centrale transformate in mijloc de colonizare a noilor ideologii dominante, preferind sa isi creeze autonom, prin propriile puteri, spatii de expresie?
Exista desigur o conjunctura istorica in care apar aceste plingeri: fara indoiala ca au existat atacuri vicioase la persoana din partea ultra-nationalistilor, dar in acelasi timp, chiar si in industria culturala centrala s-a format in ultima vreme un curent critic substantial care contesta oportunismul anumitor anticomunisti institutionalizati si incearca sa aibe un dialog critic cu acestia. Pina in prezent, anticomunistii institutionalizati au refuzat insa sa poarte acest dialog, asimilind sistematic orice critica cu atacurile la persoana. Iata, de pilda, o succesiune de evenimente simptomatica pentru modul de a intelege responsabilitatea fata de spatiul critic in care exista ca autori: intelectualii anticomunisti nu si-au impartasit inca propria opinie fata de substanta volumului de studii critice ale Raportului Tismaneanu, “Iluzia anticomunista”, care a fost dealtfel atacat si improscat cu acuze inca inainte de a fi lansat (2), insa, iata, au avut grija sa raspindeasca in industria culturala centrala ideea ca sint tinta unei campanii de “demolare”. Zau asa, nu arata aceasta strategie pur si simplu a diversiune, de trista amintire? Nu delegitimeaza ea critica anticomunismului inca inainte de a se plasa intr-un spatiu al dialogului? Caci aparitia unui spatiu critic in chiar industria culturala centrala – acesta este e contextul local problematic in care autori institutionalizati ca Liiceanu, Patapievici si Tismaneanu decid sa se plinga de persecutie, si de o recrudescenta a “stingii ofensive”. Dealtfel, nu demult, chiar Andrei Plesu se confesa public – odata intors acasa de la o conferinta – ca fusese stinjenit acolo de intelectualitatea de stinga care, pare-se, ar fi dominat respectiva intilnire. (3) Plesu i-a atribuit atunci din mers un citat fals lui T.G. Miklos (4), cel aratat cu degetul ca fiind “vedeta stîngii ofensive” – prilej pentru a intari, desigur, convingerea cititorilor in tezele reaganiste ale lui Allan Bloom despre invazia stingii in mediile academice, precum si teza, din nou cam diversionista, despre marxismul “la moda”. Nu este acesta insa si un prilej pentru a delegitima in bloc gindirea de stinga, refuzind dialogul? Si nu e mai probabil ca elita intelectuală anticomunistă sa fie ignorata in spaţiile academice occidentale pur si simplu din cauza lipsei de relevanta internationala?
Intelectualii anticomunişti au restructurat insa spaţiul cultural local după invechita grila politica a Razboiului Rece: pina si azi spatiul public pare a fi impartit intre “comunisti”, care sint rai, si “ceilalti”, care sint buni. Categoria mai vaga a “celorlalti” a fost umpluta in nou-constituita sfera publica locala postdecembrista cu metanaratiunile si ideologiile dominante ale super-puterii ramase in picioare. Ca umare valoarea subiectiva a elitei anticomuniste este cea a unor tovarăşi de drum ai noilor puteri globale: dispensabilă. Cum as putea sa inteleg altfel autovictimizarea “elitei”, conservarea retoricii dizidentei chiar in conditiile coabitarii deschise cu puterea, si la aproape douazeci de ani de transformare a capitalului moral de dizident in capital politic şi material? Cred ca se poate spune asadar ca avem de a face cu o lipsa cronica de responsabilitate sociala, in sensul precis al incapacitatii de reciprocare inspre societate a capitalului dobindit in epoca postdecembrista altfel decit in idei si programe gindite in comunitati confidentiale, in societati inchise functionind ca enclave locale ale formelor globale ale puterii. Dizidentii anticomunişti care au format bazele elitei intelectuale postcomuniste au fost, de voie sau nevoie, tovarasi de drum ai puterii mondiale antisovietice, confundind victoria politică a acesteia cu confirmarea adevărului universal al unui sistem de valori. E de aceea cit se poate de previzibil faptul ca astazi, minati din nou de convingerea absoluta in legitimitatea absoluta a dreptei, principalii promotori ai bigotismului si ignoranţei superioare, ba chiar si ai rasismului, se selectează nu doar din rindurile ultra-nationalistilor, ci si dintre intelectualii anticomunisti, liberali si conservatori deopotriva (5). Mai mult, recentele evenimente ocazionate de un protest politic organizat de miscari sociale informale, neinstitutionalizate, au pus in evidenta o ingrijoratoare turnura antidemocratica a anticomunismului romanesc, care a legitimat prin voci influente reprimarea rezistentei si intarirea aparatului politienesc ca mijloc de “dialog” cu astfel de initiative.(6)
Pe linga contextul local, exista desigur si un substrat global, poate mai important: avind in vedere plecarea iminenta de la putere a neoconservatorilor americani, cei ale caror ideologii dominante au fost colonizate in Romania tocmai de elita anticomunista, precum si contextul crizei financiare a sistemului capitalist, care e departe de a se fi ostoit, si care erodeaza neincetat capitalocentrismul specific anticomunismului romanesc, se profileaza o criza serioasa a ideologemelor ce domina inca sfera publica romaneasca. Din pacate, aderenta la ideologia imperiului ramas in picioare dupa sfirsitul Razboiului Rece a fost solutia imbratisata de majoritatea dizidentilor anticomunisti, si impreuna cu buna credinta lor – pe care nu o pun la indoiala – de o sumedenie de oportunisti fara scrupule. In istoria culturala postdecembrista, anticomunismul a insemnat mai degraba reconvertirea la noile ideologii dominante decit continuarea eforturilor critice impotriva formelor de opresiune. Rezistenta critica impotriva formelor dominante ale puterii contemporane (capitalul, imperiul si formele date ale organizarii politice), atita cita e, a fost dezvoltata aproape exclusiv in scene independente, si nu in industria culturala centrala, care s-a constituit si a ramas clientelara noului capital, noilor forme date ale puterii politice, şi noilor simboluri dominante.
De aceea, cind Gabriel Liiceanu considera necesar sa sustina ca atunci “cind oameni ca noi accepta functii, nu o fac pentru a se capatui, ci pentru a sluji tara” (7), e semn ca buna credinta a intelectualilor anticomunisti e aproape de a se confrunta cu tristul adevar al propriei functii ideologice in istoria recenta. Dar inca un efort – poate ca elitele culturale postdecembriste ar beneficia daca s-ar reapropia de contextul in care au fost rostite acele vorbe importante: “Cultura claselor mai inalte este nula si fara valoare, iar abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din zi în zi mai adinc.” Ca idee, pentru cei care nu identifica imediat citatul – autorul nu e nicidecum un marxist, dar scria in contra unei anume directii…
Dincolo de luptele pentru vizibilitate de la centrul industriei culturale, furtuna intr-un pahar cu apa, insa semnificativa pentru conditia actuala a sferei publice, miza ramine fortificarea spatiilor critice independente, si nu integrarea lor in mainstream, in ciuda unor astfel de confirmari a justetei propriilor abordari, principii si idei. Pe linga organizare, tot mai importanta e munca de gindire teoretica aplicata formelor concrete de opresiune, exploatare, discriminare si injustitie, si rezistenta critica si practica impotriva formelor actuale ale puterii – o sarcina vitala in conditiile actuale de criza, in care schimbari fundamentale – si nu in mod necesar spre bine – pot surveni destul de curind.
Surse
(1) http://www.newsin.ro/intelectuali-politica.php?cid=view&nid=
70918cbf-f3cf-4925-8e7d-060a0dcddfe3&hid=media
(2) http://rogozanu.blog.cotidianul.ro/2008/11/06/iluzii
-anticomuniste-si-primele-critici-ba-chiar-intoxicari-de-trei-lei/
(3) http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=243&cmd=articol&id=9227
(4) http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=247&cmd=articol&id=9456
(5) http://romania.indymedia.org/ro/2005/11/1113.shtml
(6) http://romania.indymedia.org/ro/2008/04/2527.shtml
(7)www.cotidianul.ro/liiceanu_cand_oameni_ca_noi_accepta
_functii_nu_o_fac_pentru_a_se_capatui_ci_pentru_a_sluji_tara-64873.html
Coordonatorii răspund întrebărilor revistei
(Interviu aparut In Observator Cultural nr.449 din 13.11.2008
Intrebari: Ovidiu Simonca / Raspund: Vasile ERNU, Costi ROGOZANU, Ciprian SIULEA, Ovidiu TICHINDELEANU)
1. Care a fost motivul pentru care aţi dorit să apară volumul Iluzia anticomunismului şi de ce v-aţi angajat în calitate de coordonator?
2. Din punctul dvs. de vedere, ce lucruri trebuie spuse – şi nu s-au spus – despre Raportul Tismăneanu?
3. Ce autori aţi avut în vedere în alcătuirea volumului? Cine v-a refuzat? Este volumul descentrat, precumpănind părerile critice?
4. Credeţi că volumul poate fi folosit şi ca o armă de atac politic împotriva preşedintelui Băsescu?
5. Cum veţi răspunde celor care v-ar putea acuza că, prin acest volum, doriţi să negaţi munca şi cercetarea trecutului comunist făcute de Comisia Tismăneanu?
6. Dacă ar fi să rezumaţi, într-o frază, cum ar trebui să se poarte discuţia în România despre trecutul comunist, care ar fi aceea?
(coordonatori) Vasile ERNU,
Costi ROGOZANU, Ciprian ŞIULEA,
Ovidiu ŢICHINDELEANU
Iluzia anticomunismului. Lecturi critice
ale Raportului Tismăneanu
Editura Cartier, Chişinău, 2008, 280 p.
– Vasile ERNU: Asumarea lui Ceauşescu
1. Eu sînt un tip „reactiv“, căruia îi place să lucreze în echipă. Am fost cumva „capul răutăţilor“, cu toate că greul lucrului l-a dus Ciprian Şiulea. Am reacţionat, de fapt, la modul în care s-a derulat „producerea“ Raportului Tismăneanu. Producerea acestui raport s-a făcut într-o manieră leninistă, iar acest lucru mi-a arătat (a cîta oară?) că nimic esenţial nu s-a schimbat în spaţiul nostru politic. Atunci am avut cîteva discuţii cu Ciprian Şiulea, el fiind un tip care a citit mai în profunzime Raportul. Chiar dacă nu ne poziţionăm pe acelaşi registru ideologic, cred că ne înţelegem bine şi putem avea discuţii foarte stimulante. Ciprian începuse deja să publice texte legate de Raportul Tismăneanu. Am zis că ar fi bine să mai luăm în echipă alţi doi amici buni, care sînt interesaţi de subiect: pe Ovidiu Ţichindeleanu, cu care făcusem pe vremuri o revistă „supărată“, Philosophy&Stuff, şi pe Costi Rogozanu, cu care mă cunosc de ceva mai puţin timp, dar al cărui spirit critic l-am preţuit mereu. Am stabilit împreună cadrul poveştii, lista celor invitaţi să scrie, şi la treabă! Unii au răspuns invitaţiei noastre, alţii nu. În final, avem acest volum. Eu, din păcate, nu am scris un text, fiind prins mai mult de cartea la care lucrez şi unde am un erou care se ocupă puţin şi de acest subiect. Dar cred că volumul este reuşit.
2. Raportul Tismăneanu este un volum util, însă nu are legitimitatea şi autoritatea de a fi ceea ce se pretinde că este. Raportul Tismăneanu este un produs făcut de pe o poziţie de putere (comandă prezidenţială) şi de pe poziţii ideologice foarte clare. Este, în primul rînd, un produs politic, nu ştiinţific. Daniel Barbu, unul dintre autorii invitaţi, observă faptul că Raportul Tismăneanu seamănă foarte mult cu vechile rapoarte de Partid. Practic, Partidul/Statul decide prin intermediul unui text ce este legitim şi ce este ilegitim, ce este bun şi ce este rău într-un regim precedent, în care tot el a decis atunci ce e bine şi ce e rău pentru mine. Puterea întotdeauna vrea să decidă în locul nostru ce e bun şi ce e rău pentru noi. Îmi pare rău, dar eu sînt un mare cîrcotaş: nicidecum nu vreau să las pe cineva de acolo, de sus, să decidă în locul meu. Orice copil de clasa întîi ştie că Regele Mihai, Dej, Ceauşescu, Iliescu şi Băsescu sînt unul şi acelaşi lucru: ei reprezintă Statul, puterea. Iar faţă de putere, eu folosesc binecuvîntarea rabinului de la Odessa: „să-i ţină Dumnezeu cît mai departe de noi“. Însă nu cumva să-i lăsăm să-şi facă de cap, că peste o generaţie vom vorbi de alte Rapoarte şi de alte epoci „ilegitime şi criminale“.
3. Unii nu au scris din lipsă de timp. Alţii, poate din lipsă de motivaţie. Mie mi-ar fi plăcut să aflu, de exemplu, părerea lui G.M. Tamás, pe care-l citesc cu plăcere. Este una dintre cele mai sclipitoare minţi critice pe care le-a produs ţara asta şi cu siguranţă ar avea ceva semnificativ de spus. Din păcate, e prea prins pe la Budapesta.
4. Să fim serioşi. Au trecut vremurile în care cărţile puteau fi nişte arme eficiente. În comunism, cărţile erau nişte arme ultraeficiente şi periculoase pentru putere. În capitalism, cărţile nu pot deveni arme. Armele actuale se află în mîinile „băieţilor deştepţi“ de pe Wall Street sau la domni precum S.O. Vîntu sau D. Patriciu, care, la fiecare sfîrşit de an, se uită să vadă ce intelectual amărît se află pe nota de plată. Armele actuale sînt în mîinile acestor domni respectabili care au un singur cusur: respectă Codul Penal şi ştiu cel puţin 1001 de metode relativ cinstite prin care să pună mîna pe ele, ca să îi parafrazez pe Ilf&Petrov. Mă uit spre panoul de onoare al capitaliştilor de pe Wall Street şi nu pot spune decît ce zicea şi Ostap: „Nu sînt un jefuitor, ci un luptător de idei pentru cucerirea valorilor monetare“. Mai nou, sînt decoraţi cu bani de la buget. Mă şi mir că nu le cresc aripi.
5. Noi nu vrem să negăm munca nimănui. Îi respect pe toţi cei care au contribuit la realizarea Raportului şi în mod special pe Vladimir Tismăneanu. I-am urmărit activitatea şi i-am citit cam toate cărţile. Noi doar am încercat să punem în discuţie anumite aspecte legate de conţinutul acestui volum şi mai ales de modul ideologico-politic de fabricare a acestuia. Comunismul este o perioadă mult prea mare, importantă şi complexă pentru a fi rezolvată atît de simplu. Comunismul a marcat jumătate de secol, a produs enorm de multă suferinţă şi de aceea trebuie să-i acordăm mai multă atenţie. Din păcate, comunismul a fost perfect legitim. În istorie, numai calamităţile naturale nu sînt legitime. În rest, cam totul e legitim, odată ce ni se întîmplă. Nu putem trata comunismul aşa cum tratăm o rîie: noi nu avem nici o vină că am luat-o de la vecini. Externalizarea vinei şi a responsabilităţii este un sport naţional, la noi. Am mai spus-o şi o repet mereu: perioada cea mai monstruoasă, perioada ceauşistă, este, din păcate, cea mai semnificativă perioadă politică a Romåniei moderne. Ceauşescu este cel mai important produs al politicii româneşti, indiferent că ne place sau nu ne place acest lucru. Ceauşescu este un produs perfect romånesc, la care am contribuit cu toţii, unii mai mult, alţii mai puţin. El nu este un produs natural, ci cultural, aşa că intelighenţia are cea mai mare responsabilitate. Nu e cazul să ne spălăm pe mîini, ci trebuie să ni-l asumăm. Ce bine că-i avem pe ruşi lîngă noi, că să avem pe cine da vina.
6. Cu mai puţină pasiune şi cu mai multă minte. Şi cred că e timpul să intre în acţiune şi specialişti din domeniile sociologiei, antropologiei şi economiei. Sînt zone în care habar nu avem ce s-a întîmplat. Ştim doar să repetăm la nesfîrşit că perioada comunistă este „ilegitimă şi criminală“, fără a pricepe mai nimic din ce ni s-a întîmplat. „Criminalitatea şi ilegitimitatea“ le avem mereu cu noi, le văd la tot pasul şi nu ţin de regimul politic. Iar astăzi facem la fel: tăcem.
– Costi ROGOZANU: Asta am vrut, păreri critice
1. Am intrat în joc din cauza unei frustrări care ar putea fi rezumată aşa: am senzaţia acută că, atunci cînd e ceva important de discutat pe piaţa de idei românească, se ajunge la o „cherelă“ de trei lei. Aşa s-a întîmplat cu Raportul, ajuns motiv de indignare din cauza scuipaţilor lui Vadim sau din cauza bîlbîielilor unor Roncea. Nu cu acei oameni au de vorbit făuritorii Raportului, ci şi cu un grup straniu de indivizi (din care fac şi eu parte): unii pe care leneşii minţii îi numesc „de stînga“, dar pe care eu i-aş numi generaţia mahmură. Am trăit din plin mahmureli postrevoluţionare, ne-am educat altfel decît prin opoziţie cu „securişti“, „comunişti“ etc. Nu putem înghiţi patetizarea ca formă de legitimare publică intelectuală. În centrul acestui grup difuz iau naştere primele forme de protest anticapitalism, pro-drepturi ale individului şi multe altele. Nu trebuie să fii de stînga ca să vezi cît de sărac e discursul social pe aici. Mă rog, poate-s doar iluziile mele legate de o generaţie destul de deprimată şi de deziluzionată, posedată de un soi de virus grunge. Sînt multe tonalităţi din această antologie care m-au ajutat să fac portretul ăsta robot. Cam de asta am vrut să fac parte din grupul care a coordonat Iluzia anticomunismului. Pe de altă parte, am avut mare noroc că ne-am putut baza pe seriozitatea lui Ciprian Şiulea, care vorbeşte mai puţin decît mine, dar care face mult mai mult.
2. Lucruri s-au spus, dar nu au fost băgate în seamă. Am văzut prin ziare şi la televizor un discurs aproape exorcizant împotriva stîngii şi a moştenirilor marxiste. Complet nepotrivit în condiţiile în care ţara asta trebuie să-şi rafineze discursul antisistem măcar ca să-şi mai verse din furia acumulată după mărirea ratelor. Bagatelizez, dar aşa sînt eu, obsedat de lucruri mici, concrete şi puţine. Mă mai deranjează teribila emfază estetizantă din care-şi trage seva acest document oficial. Nu înţeleg de ce dumnezeu trebuia oficializat anticomunismul, ca linie ideologică strategică a unui preşedinte care a fost un comunist de nădejde.
3. Asta am vrut, păreri critice. De diverse laude de complezenţă, de băieţi bursieri care vor să intre în sistem, eu unul m-am săturat. Poate şi pentru că am, în general, o pornire antiritualuri academice sau intelectuale – eu chiar cred că oamenii trebuie să dezbată, să se certe ca să-şi rezolve diferenţele (chiar şi alea peste care nu se poate trece). Îl respect pe Vladimir Tismăneanu şi pe mulţi alţi membri ai comisiei. Dar nu am de gînd să primesc un act oficial prin care mi se comunică simplu: noi sîntem campionii anticomunismului, noi stabilim aici ideologii şi căi drepte de urmat. Asta e lipsă de respect din partea lor, oricît s-ar îmbrăca în costume fancy şi ar defila cu Băsescu sau Tăriceanu prin comisii. În acelaşi timp, am vrut şi cred că am obţinut critici civilizate, argumentate – îndrăzneala şi directeţea nu exclud politeţea.
5. Nu neg nimic din munca de cercetător sau de opinent lui Vladimir Tismăneanu. El însuşi îşi neagă capitalul academic cu nevoia inexplicabilă de a intra în jocul „oficializărilor“. E un cercetător extraordinar, nu văd cum de şi-a pierdut gustul pentru nuanţe – mai ales că provine dintr-o familie în care ideologia comunistă era foarte prezentă. (Eu am un parti-pris biografic mult diferit: provin dintr-un sat de pe Siret din care ai mei n-ar fi ieşit probabil în vecii vecilor, deşi şi-ar fi dorit – adolescenţa mi-am petrecut-o într-o tranziţie de capitalism-securism sălbatic. A nu se pretinde entuziasm.) Nu am înţeles interviul maraton cu Ion Iliescu pe vremea cînd acesta era încă preşedinte, nu am înţeles, în general, tot jocul său cu autorităţile din ultimii ani.
6. Despre trecutul comunist trebuie să vorbim fără să mai ridicăm tonul: s-ar putea să începem să pricepem cîte ceva.
– Ciprian ŞIULEA: Despre voodoo intelectual
1. Motivul principal a fost acela că asistam la o condamnare a comunismului de operetă, făcută uneori cu o retorică şi cu nişte metode destul de caracteristice regimului condamnat. Deşi Raportul îşi arogă o perspectivă democratică, majoritatea autorilor nu reuşesc să ilustreze un ataşament clar faţă de valorile democratice. Acest fapt se vede chiar din esenţa textului, respectiv în conceperea regimului comunist dintr-o perspectivă mai degrabă mistică decît din una normalizată, dezvrăjită. Practic, Raportul are o latură bine marcată de voodoo intelectual.
Astfel, regimul comunist apare în Raport ca o realitate metafizică vag supranaturală, nu ca regim politic, fie el şi unul catastrofic. De aici rezultă un text care seamănă mai mult decît ar fi fost cazul cu un act de exorcizare şi care conţine un deficit enorm de luciditate în analizarea a ceea ce a fost comunismul în mecanismele lui instituţionale. De asemenea, rezultă un ton adesea sforăitor şi, pe alocuri (de exemplu, în pasajele în care autorii adoptă tonul victimelor comunismului), de-a dreptul rebarbativ.
În acord cu demagogia anticomunismului mainstream al tranziţiei din România, Raportul mizează aproape total, în explicarea dezastrului comunist, pe caracterul malefic al Partidului şi al Securităţii şi, în mod convenabil, spune foarte puţine despre colaboraţionismul masiv din sectoare precum justiţia, poliţia, armata, educaţia şi, ultima, dar nu cea din urmă, cultura.
Probabil însă că cel mai bine se poate sesiza impostura de fond a Raportului în metodele de natură totalitară de dezinformare şi manipulare folosite de Vladimir Tismăneanu în promovarea lui: inventarea unui duşman comun împotriva căruia a chemat de mai multe ori la „solidarizarea intelectualilor“ (Tismăneanu a polemizat îndelung, aproape cu voluptate, cu aberaţiile produse de toţi extremiştii din România cu această ocazie, indiferent cît de rătăciţi sau cît de puţin relevanţi erau ei), reducerea la tăcere a „deviaţioniştilor“ (a ignorat, în schimb, aproape în totalitate, criticile rezonabile venite din tabăra democratică) şi cenzură nemijlocită (ajungînd la performanţa sinistră de a-i numi incontinent pe toţi extremiştii halucinanţi, dar de a se referi la criticii rezonabili prin perifraze, refuzînd să le rostească numele).
2. Pînă acum s-a discutat prea puţin despre Raport. În opinia mea, în continuare ar trebui analizate mai întîi cadrele ideologice ale textului, presupoziţiile lui discursive, motivele pentru care a apărut şi modul în care a fost promovat. Adică întîi contextul, şi doar apoi textul, pentru că, în mod evident, avem de-a face cu un demers de conjunctură.
3. Volumul Iluzia anticomunismului este evident critic, aproape în totalitate, dar nu e deloc descentrat, pentru că nu e talk-show politic, nu trebuie să respecte „algoritmul“. Adică o antologie dedicată unui astfel de text (demers) ar trebui neapărat să fie 50% pozitivă, 50% negativă, indiferent dacă textul respectiv e catastrofic sau genial? Nu văd de ce. Pe de altă parte, eu am invitat mulţi autori despre care ştiam clar că sînt favorabili Raportului, nu m-a interesat deloc ca antologia să fie o „radere“. Din păcate, majoritatea au refuzat, din motive conjuncturale. Ar fi o speculaţie gratuită din partea mea să presupun că au refuzat din alte motive, cum ar fi, de exemplu, acela de a nu apărea într-o antologie „anti-Raport“.
4. Raţiunea Raportului Tismăneanu a fost în mare măsură, încă de la început, aceea de a servi ca armă politică a lui Traian Băsescu. Dacă Raportul se poate întoarce, ocazional, împotriva lui, acesta e doar un bonus ironic al jocului politic, nu are nimic de-a face cu intenţia editorilor sau a autorilor antologiei.
5. Nimeni nu neagă cercetarea serioasă şi rezultatele ei; dacă cineva face aşa ceva, o face pe propria răspundere intelectuală. Ceea ce fac mulţi autori din antologie e, însă, tocmai să critice lipsa de rigoare a discursului din Raport şi faptul că, în cadrul lui, cercetarea serioasă e sufocată de presupoziţii ideologice, retorică nefericită şi idiosincrazii intelectuale şi morale de tot felul.
6. O dezbatere publică serioasă despre trecutul comunist, distinctă de cercetarea ştiinţelor sociale, dar avînd totuşi o anumită rigoare intelectuală, ar trebui în primul rînd să fie sprijinită de un interes public semnificativ. Ecourile anemice ale Raportului au demonstrat că acest interes nu există. Autorii documentului au demonstrat însă mai mult decît atît, anume că nici nu i-a interesat publicul sau stimularea unui interes public pentru dezbaterea despre comunism, deoarece nici un om întreg la minte nu se poate aştepta ca un text de 665 de pagini, stufos şi prolix, să devină suportul unei asemenea dezbateri. Astfel că, pe lîngă interesul publicului, ar mai trebui să existe şi un interes onest pentru dezbatere al celor care dau tonul ei, adică intelectualii. În termeni de conţinut, o astfel de dezbatere ar trebui să depăşească nu doar miturile construite în timpul comunismului, dar şi pe cele construite în postcomunism.
– Ovidiu ŢICHINDELEANU: Distanţă critică faţă de anticomunismul actual
1. Publicarea Raportului Tismăneanu e un eveniment major, însă instituţionalizarea anticomunismului trebuie primită critic, pentru a deconstrui noile ideologii dominante şi stultificarea ce pare să intervină atunci cînd ceva e considerat „de stînga“, prin derivare esenţialistă din „comunism“ – un fenomen acut în clipele în care se decide soarta ideologiilor dominante la nivel global. Din păcate, Vladimir Tismăneanu a fost supus unei serii de atacuri abjecte, ce au cauzat probabil refuzul său dezamăgitor de a răspunde oricăror critici. Personal, mi-am dorit acest volum, Iluzia anticomunismului, ca o intervenţie ce creează, în consecinţă, un spaţiu critic de receptare a Raportului. Refuzul atîtor editori români de a publica Iluzia anticomunismului a demonstrat însă limitele reale ale criticismului în industria culturală – bariere cu care, dacă pot să îmi permit, m-am confruntat şi eu în România, ca autor catalogat a priori „de stînga“. Fiind refuzat de mai toate editurile mari, acest volum a reuşit să facă vizibile chiar mecanismele producţiei culturale. Dacă cenzura informală a dreptei culturale a fost în general trecută cu vederea, istoria publicării acestui volum nu poate fi ignorată atît de uşor, iar acesta este în primul rînd meritul colegilor mei.
2. Raportul Tismăneanu e un act în procesul de cristalizare a unui discurs dominant din istoria culturală a tranziţiei, o încercare de normativizare a memoriei. Nu e un document „final“, nu e un act de purificare a naţiei. E vorba de finalizarea instalării unei ideologii, aici şi acum, tocmai prin denunţarea „Ideologiei“ absolute. Imperfecţiunile tehnice ale Raportului constituie, de fapt, un avantaj, ele pretîndu-se foarte bine asimilării acestui lung document în industria culturală de respiraţie scurtă. Raportul este un document scris ce dobîndeşte funcţia de fortificare a unei tradiţii orale: accelerează difuzia unui zvon, a unor etichete ce pot fi apoi preluate în cotidiene, în 2.000 semne scrise, la televizor, în 20 de secunde ori, înapoi în ziare, în două cuvinte folosite ca „ilustrare“ a unor fapte sociale. În aceasta constă puterea Raportului, ca apogeu al anticomunismului postdecembrist, ca discurs ce consacră de altfel practica intelectuală în interiorul formelor existente ale puterii. Graţie Raportului, se poate susţine că anticomunismul nu a fost atît un discurs al emancipării şi al rezistenţei, cît un discurs dominant al tranziţiei, care a pavat calea pentru colonizarea sferei publice locale în spiritul unei monoculturi de dreapta, prin ideologeme eurocentriste şi capitalocentriste, care la rîndul lor, au legitimat politici neoliberale şi neoconservatoare. Ca volum de grup, dar nu al unui „colectiv“, poate că Iluzia anticomunistă semnalează saturarea unui surplus ideologic – fiindcă ne prilejuieşte ocazia de a lua distanţă critică faţă de anticomunismul actual, nu doar faţă de propriul trecut „comunist“.
3. Volumul este critic, dar nu „anti-raport“: cred că textele dovedesc un angajament cu litera Raportului, care face notă discordantă într-un cîmp cultural scurtcircuitat între atacurile vicioase împotriva lui Tismăneanu şi prietenia otrăvitoare a oportuniştilor.
4. Aş vrea să văd ziua în care un politician român va spune că a citit o carte din care a învăţat ceva. Dacă e să comparăm posibilele efecte politice ale celor două apariţii, să nu uităm însă de pe ce poziţii e articulat fiecare discurs. De o parte, un document realizat sub egida celei mai înalte instituţii a puterii statale de către înalţi funcţionari intelectuali; de cealaltă, un proiect independent, animat doar de ataşamentul principial pentru gîndirea critică.
5. Volumul nu e un atac, ci o colecţie de critici din multiple perspective.
6. E o nevoie acută de a discuta modernitatea comunismului, prin valorizarea critică a propriului trecut, cu bunele şi relele sale. Raportul a încercat în mod iluzoriu să „rezolve“ prin judecată o problemă, însă, după cum spusese Freud, condamnarea este substitutul intelectual al refulării. Ca tentativă de modernizare pe un alt drum decît cel occidental, comunismul rămîne un orizont al gîndirii noastre, indepasabil, dar mereu prezent. Experienţa sa, cu împliniri şi dezastre, este surplusul real din care s-a înfruptat anticomunismul şi care, iată, creează sens dincolo de refulare şi de erijarea în judecător.
“Când strigăm că suntem liberi, trebuie să încercăm să înţelegem faţă de ce suntem liberi “
interviu cu Vasile Ernu realizat de Mihail Vakulovski / Flux, Chişinău, 8 februarie 2007
– Cum ţi-a venit ideea scrierii acestei cărţi – “Născut în URSS” (care a apărut la editura Polirom, 2006)? Ai trăit-o/gândit-o multă vreme? Îţi aminteşti când şi cum ai hotărât că gata, e timpul s-o scrii, să te apuci de lucru?
– În ultimii ani mi s-a deschis un apetit straniu faţă de fosta mea patrie. O patrie care nu mai există decât în amintire şi în arhive. Şi m-am decis că trebuie să scriu neapărat aceasta carte. Am vrut să fie un proiect colectiv, care nu a mai ieşit. Am decis să o scriu singur şi cred ca am decis bine, cel puţin pentru mine. Sunt mulţumit, cu toate că zilnic imi amintesc lucruri care ar fi meritat să fie reflectate. Dar eu mi-am asumat acest caracter subiectiv, personal şi care nu vrea să fie exhaustiv cu orice preţ. Am avut o pauză de 6 luni. Mi-am mutat casa de la Cluj la Bucureşti şi în acest rastimp am scris cartea. Am observat că depresiile, crizele şi timpul liber fac bine la gândire. Am trecut prin ele şi am ieşit cu o carte. Sper că e o carte bună, nu perfectă, ci bună. Nu mă cred un mare scriitor, stilist etc. Vreau să fiu un scriitor care incită la gândire, care pune probleme şi cititorul sa se bucure citindu-l. Atît.
– Cum a fost primită cartea? Ai avut reacţii pozitive-pozitive sau negative-negative?
– E clar că am avut recenzii dominant pozitive (pot fi găsite pe www.nascutinurss.ro la secţiunea presă). E interesant, căci cartea are o mulţime de elemente incomode pentru modul de a gândi în spaţiul românesc. Dar cel mai important e faptul că reprezentanţii generaţiei tinere au recţionat extrem de pozitiv şi acest lucru mă interesează cel mai mult. Recunosc că segmentul de pâna-n 40 de ani m-a interesat cel mai mult. Am avut însă multe reacţii pozitive de la oameni foarte în vârstă, dar probabil cu un spirit tânăr. (Acum cred că grupul ţintă nu poţi sa-l prevezi, sa-l prestabileşti, căci vei avea mereu surprize. Am avut, de exemplu, reacţii virulente de la anumiţi critici tineri care repetă ca papagalii ce le spun şefii la şedinţe şi am primit critici favorabile de la oameni înaintaţi în vârstă, care m-au surpsins plăcut). Am avut şi reacţii neobişnuite, mai ales că volumul a fost lansat şi cu un site în paralel. Site-ul are o mulţime de poze, muzici, filmuleţe etc. Am primit un email de la un emigrant evreu din Cernăuţi. Omul a plecat în anii ’45 în SUA. Mi-a scris că a plâns când a văzut şi ascultat unele melodii. Straniu… deci au fost şi reacţii la care nu m-aş fi aşteptat. Oricum, experimentul carte-site a funcţionat pozitiv. Pe lângă faptul că a fost un prim astfel de experiment în Romania, el a dat şi un plus de forţă carţii. Am avut în prima lună in jur de 4000 de vizitatori unici.
– În România s-au scris în ultimii ani câteva cărţi care explorează comunismul din această perspectivă subiectivă şi personală, fără implicaţii ideologice: “Cartea roz a comunismului”, “Cartea cu e-uri”, “O lume dispărută”. Care este opina ta despre aceste cărţi şi prin ce ţi se par ele înrudite cu cartea ta?
– În raport cu aceste cărţi eu mă plasez într-o vecinătate distantă. Avem multe lucruri comune, însă eu nu povestesc trecutul doar de dragul trecutului, ci îl abordez în perspectiva înţelegerii prezentului. De aceea cartea mea este scrisă în paralela noi şi ei (noi comuniştii, ei capitaliştii), de aceea încerc să arăt că diferenţele nu sunt atât de mari pe cât par, că sunt diferite forme de represiune. Când strigăm că suntem liberi, trebuie să încercăm să înţelegem faţă de ce suntem liberi şi faţă de ce nu mai suntem liberi. Iar cel mai important e faptul că eu spun că noi trebuie să fim mereu cu mintea limpede şi trebuie să chestionăm, să incomodăm, să gîndim, să luptăm, căci sistemele nu vor decât să ne utilizeze. Deci, eu încerc să intrig, să incomodez, să zgândăr diverse straturi pentru a incita la gândire şi discuţii. Dar afirm cu modestie şi responsabilitate: nu cred că ceea ce spun este neapărat adevărat.
– Apariţia acestei cărţi (a, felicitări pentru debut, de fapt!) ţi-a deschis pofta de scris? Ce proiecte mai ai? Lucrezi deja la vreunul dintre ele?
– Într-un fel da. Experienţa scrierii acestei cărţi mi-a dat peste cap câteva prejudecăţi despre mine. Credeam că scriu mult mai greu decât am reuşit să scriu. Mi-a dat încredere şi curaj. Şi, fireşte, mi-a deschis un soi de apetit pentru scriere, dar pentru un anumit fel de scriere. Voi merge pe o zonă mai experimentală, sau mai degrabă mai amestecată ca stil. Ceea ce am numit „genul eretic” (termenul nu-mi aparţine). Următoarea carte e despre România, despre intelectualitatea româna. O carte care are ca scop un fel de lichidare a idolilor, a clişeelor culturale româneşti. Totul va fi de o manieră ironică, scrisă lejer, pentru un public mai larg. Nu maneaua e problema României, ci gândirea fundamentalistă şi manelistă a unei mari părţi a intelighenţiei române. Însă până atunci voi scoate o variantă a cărţii “Născut în URSS” într-o formă total diferită, în colaborare cu un rus (Garik Sukaciov) foarte faimos la ora actuală. Cred că va fi o surpriză plăcută. Şi, fireşte, negociez posibilitatea traducerii în alte câteva limbi a cărţii. Mă interesează în mod special piaţa rusă şi cea germană. Pentru mine cred că va fi o perioadă interesantă. Cum zicea Ostap Bender, marele maestru al combinaţiilor: „S-a spart ghiaţa, domnilor juraţi! S-a spart ghiaţa”. Aşa că „Şedinţa continuă!”.
Iluzii anticomuniste si primele critici. Ba chiar intoxicari de trei lei
(aparut pe blogul lui Costi Rogozanu din Cotidianul)
O sa vorbim astazi despre critici, antipatii, dar si despre intoxicari care pot veni din partea unor teologi cu frustrari de care nu-i credeam capabili nici macar pe tinerii extremisti de dreapta
Datele
Impreuna cu trei amici, Ernu, Siulea si Tichindelean, am scos o antologie de texte critice despre Raportul redactat de comisia prezidentiala condusa de Vladimir Tismaneanu. Titlul exact, Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismaneanu, Editura Cartier. Cartea e calda, nu a aparut in librarii, deci singurii cititori sint autorii si redactorii.
Reactia anticomunista tipica
Ioan T Morar ne-a bagat repede pe toti intr-o galeata, s-a luat de Adrian Paul Iliescu mai ales – treaba lor, mai ales ca domnia sa ne transmite “e treaba voastra”. Spune ca in anii 90 n-am fi avut noi tupeul sa criticam un raport despre comunism etc. Era o reactie previzibila. E tipica pentru multi intelectuali crescuti in cultul anticomunismului. M-asteptam de la domnia sa ca macar sa astepte sa citeasca fie si pe sarite din cartea aia si sa vada ca sint texte mai mult decit civilizate care exprima alte pareri. atit. Parca despre asta era vorba in lupta anticomunista, LA DREPTUL LA O ALTA PARERE, NU? Dar nu ma deranjeaza neaparat genul asta de reactie, desi e pripita si fara sens. Ca sa nu mai zic ca sint acolo nume interesante antologate. Daca nu-i placea APIliescu, putea alege un Daniel Barbu.
Reactie de intoxicator “teolog”
Cu adevarat rauvoitor – sau ca sa folosesc un loc comun din retorica anticomunista, cu unreflex de adevarat intoxicator securist – gasesc pe blogul lui Mihail Neamtu o alaturare halucinanta intre cartea noastra, “neomarxista” cica (o eticheta iarasi pripita – sint multe voci, cam toate foarte diferite) si, tineti-va, neo-legionari! Teologul nostru intoxicator, Mihail Neamtu, ar fi facut o cariera stralucita inainte de 89 cu astfel de acuzatii servite fara sa clipeasca, fara sa citeasca, fara nimic. Ba chiar ne banuieste ca am planuit totul pentru ca a venit “socialismul” la New York. Prefera sa cred ca avem de-a face cu o paranoia usoara, dar ma uit la ”lipirea” perfida a antologiei noastre de antisemitismul si cretinismul de extrema dreapta si vad ca e ceva calculat, ba chiar bine invatat prin scolile scenaritei si paranoiei postnouazeciste (cu zdravene radacini inainte de 89).
Festivalul Internaţional de Literatură de la Bucureşti
RE-WRITING THE MAP OF EUROPE
OUR PRIVATE WARS
În perioada 29-31 octombrie, la Bucureşti va avea loc prima ediţie a Festivalului Internaţinal de Literatură. Trei zile în care cititorii vor avea ocazia să întîlnească cinci invitaţi din străinătate – Attila Bartis, Gyorgy Dragoman, Wojciech Kuczok, Philip O Ceallaigh şi Juli Zeh –, cărora li se alătură unsprezece scriitori din România: T.O. Bobe, Filip Florian, Florin Lăzărescu, Dan Lungu, Mitoş Micleuşanu, Cezar Paul-Bădescu, Simona Popescu, Costi Rogozanu, Ana Maria Sandu, Lucian Dan Teodorovici şi Elena Vlădăreanu.
DESPRE
Re-writing…
De ce re-writing? Pentru ca lumea romanelor lui Attila Bartis, atit de personala si totusi recognoscibila, nu este altceva decit o rescriere a unui trecut „de-geografizat”; pentru ca Regele alb al lui György Dragomán, o adevarata lectie de literatura, cum s-a spus, retraseaza granitele aceleiasi lumi, dar o face cu totul „altfel”; pentru ca Mizeria, romanul lui Wojciech Kuczok, muta aceeasi geografie simbolica in spatiul trecutului polonez; pentru ca Philip Ó Ceallaigh, un Irishman in Bucharest, prinde in paginile sale o Europa de Est fascinanta prin chiar faptul ca e vazuta cu detasarea unui alien; pentru ca Juli Zeh si-a petrecut atitia ani in aceeasi Europa de Est, iar romanele ei ne trezesc senzatia unui déjà vu straniu… Toti scriitorii pe care i-am invitat la acest Festival rescriu granitele unui trecut comun, si o fac intr-o Europa care e in plina
rescriere. Sint scriitori tineri care incearca sa „stabilizeze” granitele unui Wonderland in continua miscare, si o fac recuperind o harta comuna, cea a trecutului.
Am conceput acest eveniment din dorinta de a aduce impreuna, timp de trei zile, acesti scriitori, impreuna cu gazdele lor din Romania. Ne dorim in primul rind sa dam nastere unui dialog intre scriitorii romani si invitatii lor. Diversitatea este conceptul ce sta la baza teoretica a intilnirilor, organizatorii vrind sa deconstruiasca ideea preconceputa ca un trecut asezat sub circumstante istorice asemanatoare va da nastere unor produse culturale identice. Este primul festival international de acest gen din Romania.
Ne mai dorim, in egala masura, ca acesta sa fie doar episodul pilot al unui brand in constructie: Festivalul international de literatura de la Bucuresti.
Bogdan-Alexandru Stanescu
director editorial Polirom
Proiect conceput si coordonat de Oana Boca, Vasile Ernu si Bogdan-Alexandru Stanescu
PROGRAM
Miercuri, 29 octombrie
ora 18.00
MUZEUL TARANULUI ROMÂN
CLUBUL TARANULUI
Soseaua Kiseleff, nr. 3
Tema serii: Eastern Promises
Invitat special: Philip Ó Ceallaigh (Irlanda)
Scriitori din Romania invitati la dezbatere:
T.O. Bobe, Mitos Micleusanu, Costi Rogozanu
Moderatori: Bogdan-Alexandru Stanescu si George Onofrei
Traducere: Anca Baicoianu (limba engleza)
Prima tema a festivalului, Eastern Promises, urmareste sa creeze posibilitatea unui joc de perspective asupra Europei Rasaritene, avind ca interfata povestirile unui est- european „de adoptie”: irlandezul Philip Ó Ceallaigh. Dezbaterea din prima seara a festivalului va incerca sa stabileasca ce are de oferit Europa de Est unui tinar scriitor si cum se poate ea transforma, dintr-un loc din care vrei sa fugi, intr-unul spre care iti doresti sa te indrepti, ca sursa de inspiratie.
Programul serii:
• Prezentarea proiectului Re-writing the map of Europe. Our private wars: Bogdan-Alexandru Stanescu
• Cuvint introductiv: E.S. John Morahan, Ambasadorul Irlandei in RomAnia
• Lectura, in limba engleza, Philip Ó Ceallaigh – din volumul aflat in curs de aparitie la Editura Penguin (UK)
• Lectura in limba romana a fragmentului citit de Philip Ó Ceallaigh: Anca Baicoianu (traducerea fragmentului: Ana-Maria Lisman)
• Dramatizare din My Secret War: actorul irlandez Simon Toal, venit in RomAnia cu sprijinul oferit de Department of Foreign Affairs of Ireland
• Open talk
• Cocktail oferit de Ambasada Irlandei
Joi, 30 octombrie
ora 18.00
MUZEUL TARANULUI ROMÂN
CLUBUL TARANULUI
Soseaua Kiseleff, nr. 3
Tema serii: My Strange Past / My Stranger Present
Invitati speciali: Wojciech Kuczok (Polonia) si Juli Zeh (Germania)
Scriitori din Romania invitati la dezbatere:
Cezar Paul-Badescu, Simona Popescu, Elena Vladareanu
Moderatori: Bogdan-Alexandru Stanescu si George Onofrei
Traducere: Constantin Geambasu (limba polona), Gabriella Eftimie (limba germana)
Discutiile din cea de-a doua seara a festivalului – My Strange Past / My Stranger Present – se vor concentra asupra trecutului comunist al Europei de Est si a prezentului pe care acesta si-a pus amprenta, avind drept punct de plecare RomAnia, Silezia lui Wojciech Kuczok si, respectiv, fosta Iugoslavie vazuta de Juli Zeh. Istoria recenta a Europei de Est este (inca) o tema „exportabila” si, daca da, ce anume determina interesul Occidentului pentru modurile de-a o trai si de-a o reprezenta?
Programul serii:
• Prezentarea programului: Bogdan-Alexandru Stanescu
• Cuvint introductiv: Natalia Mosor, director adjunct al Institutului Polonez
• Cuvint introductiv: Oana Gruenwald, director de program al Centrului de Carte Germana, biroul din Bucuresti al Tirgului de Carte de la Frankfurt
• Lectura, in limba polona, Wojciech Kuczok – din romanul Mizeria
• Lectura in limba romana a fragmentului citit de Wojciech Kuczok: Constantin Geambasu, traducatorul cartii
• Lectura, in limba germana, Juli Zeh – din romanul Schilf
• Lectura in limba romana a fragmentului citit de Juli Zeh: Gabriella Eftimie, traducatoarea cartii
• Open talk
• Cocktail oferit de Institutul Polonez
Vineri, 31 octombrie
ora 18.00
MUZEUL TARANULUI ROMÂN
CLUBUL TARANULUI
Soseaua Kiseleff, nr. 3
Tema serii: Go West
Invitati speciali: Attila Bartis, György Dragomán (Ungaria)
Scriitori din Romania invitati la dezbatere:
Filip Florian, Florin Lazarescu, Dan Lungu, Ana Maria Sandu, Lucian Dan Teodorovici
Moderatori: Bogdan-Alexandru Stanescu si George Onofrei
Cea de-a treia si ultima seara a festivalului, Go West, reface simetric miscarea analizata in cadrul primei teme, de data aceasta directia deplasarii fiind dinspre „inauntru” spre „afara”, ilustrata de traiectoriile a doi dintre cei mai cunoscuti si tradusi scriitori maghiari ai momentului, Attila Bartis si György Dragomán, carora li se alatura scriitori romAni publicati sau in optiune la prestigioase edituri straine. Care este secretul succesului international al autorilor est-europeni?
Programul serii:
• Prezentarea programului: Bogdan-Alexandru Stanescu
• Cuvint introductiv: Bretter E. Zoltán, directorul Centrului Cultural al Republicii Ungare
• Lectura, in limba maghiara, Attila Bartis – din romanul Plimbarea
• Lectura in limba romana a fragmentului citit de Attila Bartis: Anca Baicoianu (traducere de Marius Tabacu)
• Lectura, in limba maghiara, György Dragomán – din romanul Regele alb
• Lectura in limba romana a fragmentului citit de György Dragomán: Anca Baicoianu (traducere de Ildikó Gábos-Foarta)
• Open talk
• Închiderea oficiala a festivalului: Bogdan-Alexandru Stanescu
• Cocktail oferit de Editura Polirom
Pentru mai multe detalii despre eveniment, vizitaţi: http://www.supliment.polirom.ro/filb/index.htm.
Jaf mai mare decît în România
(un excelent text despre criza scris de Ilie Serbanescu.. sursa Jurnalul)
Mai întîi au dat faliment nişte oameni! – aşa a început, cam în urmă cu un an, criza de-i zice “imobiliară” în SUA. Constatînd că, practic fără să realizeze, li s-au cam dublat facturile pentru plata caselor contractate de la un an la altul, milioane de americani şi-au trimis cheile la băncile care deţineau ipotecile. Curînd, criza a atins structurile de unde pornise de fapt putregaiul: tot felul de intermediari care speculau contractele şi ipotecile, de nu se mai ştia exact cine răspunde şi de ce anume care este nivelul îndatorării şi cînd este posibil ca supraîntinderea corzii să ducă la o ruptură. Cînd coarda s-a rupt, s-a constatat că nu nişte credite ipotecare constituiau sîmburele problemei, ci un întreg angrenaj financiar scăpat de sub control, din cauza speculaţiilor care pierduseră de mult legătura cu tranzacţiile din realitatea concretă. Criza din segmentul “subprime” este o criză strict financiară, legată, ca şi în alte domenii, de forţarea speculaţiilor, de lichidarea separaţiilor dintre activităţile diferitelor instituţii financiare şi de dereglementarea pieţelor, iar, în particular, de sofisticarea financiară a produsului şi implicarea mai multor intermediari în relaţia clasică dintre împrumutător, dezvoltator şi împrumutat, care au “depersonalizat” responsabilităţile şi au amplificat distorsiunile prin camuflaje şi întîrzieri ale clarificărilor.
Astfel, criza a ajuns la fondurile de investiţii care preluau contribuţiile viitorilor posesori de locuinţe şi le speculau pe unde aveau ocazia. Şi le speculau “ŕ la hausse”, adică în ideea că preţurile tot vor creşte, pînă cînd adevăraţii plătitori n-au mai putut să facă faţă şi preţurile s-au oprit, iar roata a început să se învîrtească înapoi. Giganticele fonduri de investiţii, să le zicem imobiliare, au ajuns la ananghie, acţiunile lor prăbuşindu-se cu peste 70%. A urmat însă marea lovitură! Statul american – apărătorul economiei de piaţă şi gigantul “corectitudinii politice” – a intervenit! Congresul SUA a adoptat legi care, cu banii contribuabilului american, să salveze “piaţa”. Dar, vai!, Freddy Mac şi Fanny Mae urmează să fie salvate, şi nu bieţii ipotecaţi păcăliţi.
Probabil, în România, părinţii FNI sînt pur şi simplu negri la faţă că n-au făcut escrocheria cu pricina în America, şi nu în România. Vasăzică, se joacă la loterie banii colectaţi de la nişte fraieri (sute de mii sau milioane, nu contează!), aceştia sînt pierduţi şi intervine statul – evident, cu banii contribuabililor – să salveze structura care a jucat pierzător, şi nu pe păcăliţi! Hai că-i tare! Căci ce fac FM & FM?! Cumpără ipotecile de la băncile creditoare şi le joacă pe bursă, oferindu-le spre vînzare unor investitori care n-au nici o legătură cu piaţa imobiliară, dar care îşi aşteaptă cîştigul la scadenţă din tranzacţiile imobiliare. Dacă preţul urcă şi tot urcă, morişca merge. La prima fisură, însă, totul se prăbuşeşte. Evident, doar cu FM & FM, fără a-i lua în considerare şi pe alţi intermediari, mai apar, deci, încă trei verigi peste cele necesare. Verigi care reprezintă însă cam jumătate din piaţa imobiliară estimată în SUA la 12.000 de miliarde de dolari. Toate aceste verigi-parazit aşteaptă profituri de la bietul contractant de credite imobiliare. Jaf, domnule, în toată regula! Mai tare decît în România! În România, cei cu montajul escrocheriei FNI n-au păţit nimic, dar statul a dat bani, cel puţin în parte, păcăliţilor! În America, se poate spune că, într-adevăr, capitalismul este mai avansat!
Vreti crestere? La stanga v-aliniati! (de Joseph Stiglitz)
(sursa Romania Libera … Stiglitz este un tip tare si carti foarte misto… are un Nobel pentru economie la activ. Ceea ce e deranjant insa la mai toti din categoria lui e faptul ca mai intii au functii beton in sistemul financiar, iau banul la greu, gireaza masinaria neoliberala, dupa care se retrag si critica…. ceva e putred. Insa ideile lui sint demne de luat in seama)
Atat stanga, cat si dreapta sustin ca promoveaza cresterea economica. Ar trebui deci ca alegatorii, in incercarea de a se decide pentru una dintre parti, sa priveasca lucrurile doar din perspectiva alternativei echipelor de management?
Macar de-ar fi asa usor! O componenta majora a problemei in cauza tine de noroc. In anii ‘90, economia americana traia binecuvantarea preturilor mici la energie, a aportului ridicat de inovatii si a unei Chine care oferea tot mai multe bunuri de calitate la preturi din ce in ce mai mici.
Toate aceste elemente s-au combinat pentru a determina inflatia redusa si cresterea economica accelerata din acea perioada.
Meritele presedintelui Clinton si ale lui Alan Greenspan, guvernatorul de atunci al bancii centrale a SUA, sunt reduse – desi, in mod evident, deciziile politice proaste ar fi putut dauna foarte mult. Spre deosebire, problemele cu care ne confruntam azi – scumpirea energiei si a alimentelor si un sistem financiar in degringolada – au fost create, intr-o proportie covarsitoare, de politici gaunoase.
Intr-adevar, exista diferente majore in strategiile de crestere economica – de aici si probabilitatea unor rezultate diferite. In primul rand, diferenta se vede in modul in care este conceputa cresterea. Nu vorbim in acest sens doar de simpla crestere a PIB-ului, ci de o creste durabila a acestui indicator. O crestere bazata pe degradarea mediului, o frenezie a consumului finantata prin datorii, exploatarea resurselor naturale limitate fara reinvestirea profiturilor obtinute – asa ceva nu merita calificativul dezvoltarii durabile.
Apoi, cresterea economica trebuie sa fie participativa, adica cel putin majoritatea cetatenilor sa beneficieze de pe urma ei. Teoria redistribuirii cu taraita nu functioneaza: intr-o perioada de crestere a PIB-ului e chiar posibil ca majoritatea cetatenilor sa o duca mai prost. Recenta crestere economica din SUA nu a avut nici un caracter durabil, nici unul participativ. Cei mai multi dintre americani se confrunta astazi cu o situatie mai precara decat acum sapte ani.
Dar nu este obligatoriu ca inegalitatea si cresterea economica sa mearga mana in mana. Guvernele pot imbunatati calitatea cresterii economice printr-un spor de participare. Cea mai valoroasa resursa a unei tari este formata din cetatenii sai. Este deci esential sa te asiguri ca toti oamenii se pot realiza in deplinatatea propriului potential, ceea ce necesita un sistem de educatie capabil sa ofere oportunitati pentru toti.
O economie moderna inseamna si asumarea de riscuri. Indivizii vor fi cu atat mai dispusi sa riste, cu cat exista o plasa de siguranta care functioneaza. In caz contrar, cetatenii ar putea cere protectie fata de concurenta externa. Protectia sociala este deci mai eficienta decat protectionismul. A nu incuraja solidaritatea sociala poate genera si alte costuri, printre care – si nu in ultimul rand – cheltuielile publice si private necesare pentru a proteja proprietatile si a tine sub cheie infractorii.
Estimarile arata ca, in cativa ani, in SUA vor exista mai multi oameni care lucreaza in industria de securitate decat in educatie, iar un an de inchisoare poate costa mai mult decat un an de studiu la Harvard. Costurile pentru incarcerarea a doua milioane de americani – in SUA numarul detinutilor raportat la totalul populatiei este unul din cele mai mari din lume – ar trebui scazute din PIB. Dar ele se aduna la el.
O a doua diferenta majora dintre stanga si dreapta este modul in care acestea privesc rolul statului in promovarea dezvoltarii. Stanga intelege ca rolul statului in punerea la punct a infrastructurii si educatiei, in dezvoltarea tehnologiei si chiar si in asumarea rolului de agent economic este unul vital.
Guvernele au pus bazele internetului si revolutiilor moderne in biotehnologie. In secolul al XIX-lea, activitatea de cercetare din universitatile finantate de stat a avut ca rezultat revolutia tehnologica din agricultura. si tot guvernele au pus aceste progrese la dispozitia milioanelor de fermieri americani. Micile imprumuturi au fost factorul decisiv in crearea nu doar de noi firme, ci de intregi industrii.
Ultima diferenta poate parea ciudata: stanga intelege acum pietele si rolul pe care acestea pot si trebuie sa-l joace in economie. Dreapta, in special in America, nu le intelege. Noua dreapta, simbolizata de administratia Bush-Cheney, nu e decat aceeasi Marie corporatista, dar cu alta palarie.
Nu, exponentii ei nu sunt libertarieni. Ei cred intr-un stat puternic, cu puteri executive solide, dar utilizat pentru a apara interesele inradacinate, fara a acorda prea mare atentie principiilor pietei. Lista exemplelor e lunga si nu poate fi limitata la subventiile pentru fermele mari corporatiste, la tarifele de protectie pentru industria otelului si, mai recent, la megasumele platite pentru salvarea falimentarelor Bear Stearns, Fannie Mae si Freddie Mac. Dar lipsa de coerenta dintre retorica discursului si realitate dateaza de mai mult timp: protectionismul s-a extins sub administratia Reagan, inclusiv prin impunerea unor asa-numite restrictii voluntare de export pentru masinile din Japonia.
In schimb, noua stanga incearca sa faca pietele sa functioneze. Pietele neingradite nu lucreaza prea bine de la sine – o concluzie reconfirmata de dezastrul financiar actual. Aparatorii pietei admit uneori ca ele esueaza, uneori dezastruos, dar afirma ca pietele “se autocorecteaza”. Argumente similare s-au auzit si in timpul Marii Depresii: guvernul nu trebuie sa faca nimic, pentru ca pietele vor repune economia complet pe picioare pe termen lung. Dar, dupa cum spunea si John Maynard Keynes in faimosul sau citat, pe termen lung o sa fim cu totii morti.
Pietele nu se autocorecteaza intr-un orizont relevant de timp. Nici un guvern nu poate sta cu bratele incrucisate in timp ce tara sa intra in recesiune sau depresie, chiar daca acestea sunt cauzate de lacomia unor bancheri sau de evaluarea gresita a riscurilor de catre pietele de actiuni si agentiile de rating. Dar daca guvernele platesc factura pentru spitalizarea economiei, tot ele trebuie sa se asigure sa fie mai putin probabil nevoie de o spitalizare. Mantra dereglementarii predicata de fortele dreptei a fost pur si simplu eronata si acum platim factura. Una enorma, se pare – raportat la pierderea de productie vorbim probabil de 1,5 trilioane de dolari numai in SUA.
De multe ori dreapta se revendica intelectual de la Adam Smith. Insa acesta a recunoscut nu doar puterile pietei, ci si limitele ei. Chiar si pe vremea sa, firmele si-au dat seama ca isi pot majora mai usor profiturile printr-o conspiratie a preturilor ridicate decat prin inovatii si o productie mai eficienta. De aceea este nevoie de legi puternice antitrust.
E usor sa chemi oamenii la o petrecere. Pe termen scurt, toata lumea stie sa se simta bine. Dar e mult mai greu sa promovezi cresterea durabila. Astazi, altfel decat dreapta, stanga are o agenda coerenta, una care ofera nu doar o crestere mai mare, ci si o dreptate sociala mai pronuntata. Pentru electorat, alegerea ar trebui sa fie lesne de facut.
McDonald’s, petrolul si razboiul din Caucaz
text aparut in HotNews.ro + o piesa a lui Bulat Okudjava Iubire, Razboi si minciuna, interpretata de Elena Orlowa + Guitar – Charly Daicz (Argentina),
Violin 1 – Nicolas Kovacs Ravasz (Hungary),
Violin 2 – Pablo Rodríguez González (Spain),
Percussion – José Pedro Pérez (Spain),
Claps – Martín García Leiton (Spain),
Lyrics & Music – Bulat Okudzhava.
iata si textul
Love, War and Lie
The first love burns inside the heart.
The second love approaches the first.
And the third love…
the key trembles in the latch;
in the hand… the suitcase.
The first war is nobody’s fault.
The second war is anybody’s fault.
And the third war is only my fault
and my fault is recognizable to everybody.
The first lie is fog at dawn.
The second lie staggers in the drunkenness
And the third lie is darker than the night,
darker than the night
and more terrible than the war.
Daca razboiul din Caucaz ar fi fost o Olimpiada a brutalitatii, atunci cele trei locuri ar fi distribuite in felul urmator: premierul Rusiei, Vladimir Putin, ar fi luat aur, nesabuitul de Saakashvili ar fi luat argint, iar responsabilii cu politica externa a administratiilor Clinton&Bush ar fi luat doar bronzul. Aceasta este opinia lui Thomas L. Friedman (editorialist al cotidianului New York Times), unul dintre cei mai influenti lideri de opinie din occident, un adevarat guru al lumii intelectuale anglo-saxone.
De la el stim ca “Pamintul este plat” si ca intre “Lexus si maslin” omenirea a ales Lexus. Opiniile lui sint semnificative mai ales ca reprezinta mai degraba „aripa moderata” a ginditorilor occidentali. El nu face parte nici din „gruparea stingista” care da batai de cap dreptei pur-singe, dar nici din „gruparea neo-conservatoare” americana care pare a fi mai degraba o combinatie intre „muschii lui Putin” si „isteria lui Saakashvili”. Friedman, chiar daca nu vom fi neaparat de acord cu el, are idei simple, clare, echilibrate.
In 2007, dupa intoarcerea sa de la Moscova, Friedman face o afirmatie care surprinde pe multa lume. El sustine cu multa convingere ca una dintre cauzele principale care l-au propulsat pe Vladimir Putin, un fost sef KGB, in fruntea statului rus, este efectul negativ al politicii NATO.
El crede ca NATO s-a extins de o maniera agresiva spre hotarele Rusiei si a instaurat un principiu care irita Moscova: vremea voastra a trecut, acum sferele de influenta ne apartin doar noua; doar noi sintem cei care spunem ce e bine si ce e rau, instituim legi noi sau incalcam conventii vechi. „Razboiul rece s-a terminat pentru voi (rusii), nu si pentru noi (americanii)”. E vechiul principiu sovietic, folosit de data aceasta de SUA: „Cu cine se margineste SUA? Cu cine vrea ea.”
Aceasta politica a suparat Moscova, crede Friedman, si a facut ca fortele politice din Rusia sa se regrupeze si sa produca „antivirusul” Putin, care readuce Rusia in jocul politicii globale. Friedman, la rindul sau, porneste de la observatiile lui Michael Mandelbaum, faimos expert in politica internationala, care sustine ca politica de extindere a NATO se bazeaza pe doua supozitii gresite ale administratiilor Clinton&Bush legate de Rusia.
Prima tine de prejudecata conform careia, Rusia este o tara agresiva „prin natura sa” si ca sfirsitul „razboiului rece” nu inseamna nimic in acest sens. Pentru orice eventualitate e mai bine ca ea sa fie „ingradita”, sa fie inconjurata cu rachete pentru a „proteja democratia” de eventualele ei agresiuni.
A doua supozitie falsa este ca Rusia nu-si va mai reveni niciodata. Cel putin, nu intr-atit incit sa existe o confruntare armata. Astfel, SUA a mizat ca poate sa se extinda nelimitat, sa-si „protejeze” aliatii cu costuri minime fara a-si pune in pericol propria armata.
In acest sens, crede Friedman, intrebarea frontala pusa de Putin la Munchen este corecta: „Avem dreptul moral sa intrebam: impotriva cui se extinde NATO?”. Toti stim raspunsul: impotriva Rusiei. De exemplu, in aceasta grila de interpretare, „scutul antirachete” este o „arma ideologica” cu o functie pur simbolica si nicidecum una tehnica reala. Iar intentia NATO de a se extinde spre tari precum Ucraina si Georgia a iritat la culme Kremlinul.
Pentru Rusia, e prea in „curtea din fata casei”, asa cum pe vremuri prezenta URSS-ului in America Latina sau in Cuba era inacceptabil pentru SUA, fiind considerata o zona care apartine traditional sferei de influenta a Statelor Unite.
Reactia dura a Rusiei, conform opiniei lui Freidman, confirma inca o data faimosul principiu pe care l-a inventat acum citiva ani: „prima lege a petro-politicii”: „Pretul petrolului si democratia sint invers proportionale in statele care au economii dependente de exportul de petrol“. Cu alte cuvinte, cum incepe sa creasca pretul la petrol, cum incepe sa se erodeze democratia in astfel de tari, si invers. Explicatia este simpla: cu cit pretul petrolului este mai mare si lumea mai dependenta de resurse, cu atit petro-autoritatile sint mai putin interesate de opinia internationala, iar statele dependente inchid ochii la excesele petro-statelor.
Rusia, crede Friedman, se inscrie perfect in acest mecanism: cind URSS a intrat in colaps, barilul petrolului costa 16 USD, iar acum, cind Putin isi permite sa subordoneze presa Kremlinului, sa sfideze „aliatii” NATO si sa demonstreze ca poate riposta oricind cu putere, petrolul si gazele naturale au un pret foarte ridicat. Pretul ridicat al petrolului si gazului, cistigurile imense pe care le aduc, ii permit lui Putin sa actioneze cum a actionat, iar dependenta unor tari occidentale de resursele Rusiei impun o politica prudenta a acestora fata de Rusia.
Actiunea Georgiei a oferit Rusiei o ocazie imensa. Exista in sah un procedeu tehnic simplu, aplicat la inceputul jocului, gambit-ul: la inceputul unei partide de sah sacrifici un pion sau o alta piesa pentru a obtine un avantaj in atac. Pe „tabla de sah georgiana” joaca Rusia cu SUA (NATO).
Nu se stie insa cine, cui „face gambit”: Rusia, Statelor Unite sau Statele Unite, Rusiei? Din pacate, sufera imens „pionul” Georgia. In acest moment pare a fi pat, adica o situatie in care un jucator, fara a fi in pozitie de sah, nu mai poate face nici o miscare si este obligat sa inceteze jocul, partida declarandu-se remiza.
Si acest lucru pare a confirma o alta teorie a lui Friedman, „Teoria arcurilor aurite in privinta conflictelor”. Teoria zice: „Nici o tara in care exista restaurante McDonald`s nu a intrat vreodata in razboi cu o alta tara in care exista asemenea restaurante”. Totusi, SUA (NATO) „au stins luminile la Belgrad”, iar rusii la Tbilisi. Toate tarile implicate in aceste conflicte au reteaua McDonald`s.
Friedman sustine insa ca aceste razboaie sint exceptiile care confirma regula. Aceste conflicte temporare pun tarile respective in situatia de a alege. Sirbii trebuie sa aleaga intre Kosovo si McDonald`s, “Lexus sau maslin”. Ei au ales McDonald`s si Lexus. Rusii si georgienii sint pusi in aceeasi situatie.
Se pare ca „situatia de pat” ii impinge la negocieri. Rusia nu lucreaza in acest moment cu o alta ideologie decit cea dominanta. Ea este parte integranta a capitalului global, iar rusul de rind se confrunta cu aceleasi probleme ca si cele ale americanului de rind: job, impozite, credite, consum. Cum imi place mie sa spun: Nu va temeti tovarasi, Stalin s-a privatizat!
Romanii au produs o singura intrebare politica si o repeta de 100 de ani: „Noi cu cine votam?”. Rusii au doua intrebari politice: „Ce-i de facut?” si „Cine-i vinovat?”. Daca-l inteleg bine pe Friedman, odata ce am cazut de acord sa renuntam la „conflict” si sa acceptam „politica McDonald`s”, atunci cred ca mai ramine posibila o singura intrebare: „Cu ketchup sau cu mustar?”.
« go back — keep looking »