Revoluţia de la televizor. Cum am distrus cel mai mare mit democratic românesc
un text de Costi Rogozanu cris pe VoxPublica / 22 Dec. 2009
Acest text e un îndemn către o altfel de filtrare a lucrurilor întîmplate acum 20 de ani şi în ultimii 20 de ani. O carte mai puţin populară decît interviurile cu cine ştie ce general criminal, dincolo de întrebările din gama “a fost sau n-a fost”. Se numeşte “Revoluţia română televizată”. E o antologie coordonată de Konrad Petrovszky şi Ovidiu Ţichindeleanu, apărută la Idea din Cluj, şi cuprinde mai ales studii despre cum a fost văzută revoluţia la televizor în exterior.
Distrugerea mitului
Cartea începe cu un studiu al celor doi antologatori care respectă un impuls dat în urmă cu vreo 8-9 ani de G.M.Tamas într-o scrisoare către intelectualii români:
Pentru că voi, dragii mei prieteni, cărora nu v-au convenit consecinţele politice (într-adevăr, neplăcute) ale revoluţiei, aţi convins o lume întreagă că revoluţia, de fapt, nici n-a avut loc, că a fost vorba de o scamatorie, de un miraj, de o halucinaţie, de o înşelătorie, de o jonglerie, reuşind ca prin tertipurile poetice ale mitologizării negative să escamotaţi cea mai mare faptă istorică a poporului român, numai pentru faptul că, la fel ca în toate revoluţiile, a existat prea multă fanfaronadă, exagerre, pălăvrăgeală, prea mult haos. (G.M.Tamas, Scrisoare către prietenii mei români, 2002)
Cei doi autori, Konrad Petrovszky şi Ovidiu Ţichindeleanu, insistă asupra unor realităţi mai puţin discutate provocate tocami de un soi de preluare de cătreintelectuali a unui discurs legitimator. Ei spun, şi sînt perfect de acord, că au fost eliminate aproape complet din “poveştile revoluţionare” muncitorii, principali actori în multe in mişcările din ţară. Efectul? Eliminarea unei realităţi clare: mişcarea de masă. Oricîte necunoscute ar fi, oricîte rapoarte SRI oficiale care să confirma existenţa unor agitatori, în decembrie 1989 am avut de-a face cu un fenomen de masă.
Voluptatea demitizării revoluţiei din 89 a cuprins mulţi istorici şi analişti ai fenomenului şi am ajuns astfel la un soi de concluzie clară că totul a fost o uriaşă făcătură, că ni s-a provocat artificial sentimentul teribil al schimbării. A cîştigat eşalonul doi al nomenclaturii, ăsta a fost marele “adevăr” vehiculat de mainstream. Evident că există şi adevăr în această afirmaţie, dar în nici un caz nu trebuia să fie proclamat ca un adevăr absolut. de aceea e foarte important că ies cercetători “alternativi” (filozofi, cunoscători ai fenomenului media) care să spună că sînt destule argumente pentru “a fost revoluţie”.
CNN…
Cartea incepe cu transmisia imagine cu imagine (o lucrare a Rozalindei Borcilă) de la CNN, in care crainica si-a inceput stirea astfel.
“Bună seara! “O cauză dreaptă” Asta spune Mihail Gorbaciov că motivează revoltele populare ce au năpădit România. “O cauză dreaptă” este şi numele de cod al invaziei SUA în Panama ordonate de George Bush.”
Alte idei provocatoare
– lupta nu a fost dusă de intelectuali, dar ei au preluat gloria de eroi ai anticomunismului după 89. “Societatea civilă” a cîştigat prestigiu enorm, dar au fost eliminate mişcările populare din scena politică.
– prin diverse locuri comune mediatice, blocul ex-comunist a fost transformat într-un soi de Lumea a Treia europeană – pasivă şi gata să fie colonizată
– televiziunea a explodat în tot fostul bloc comunist – dreptul de a viziona programe occidentale a înlocuit dreptul real la liberă circulaţie (acesta a venit mult mai greu şi cu multe etape intermediare…). Ni s-a vîndut o imagine a libertăţii.
•Aurel Codoban începe prin a aminti că dezvoltarea televiziunii în România a început cu domnia lui Ceauşescu. Cînd lumea începea să treacă spre telecomandă, Ceauşescu a fost împuşcat, aş adăuga eu
•Sînt antologate şi unele articole din anii 90 (la începuturi) de Bogdan Ghiu: “relaţia dintre noi şi Televiziune este una de sînge. Rudenie şi complicitate, adică”.
•Peter Weibel observă foarte plastic un transfer al unei voci a poporului român care tot îşi caută insistent un corp. La un moment dat intrase în corpul lui Ceauşescu. Dar în 1989 a abandonat corpul ciuruit al lui Ceauşescu şi a intrat în “corpul” numit televizor:). O fi ieşit?
•Regretatul Jean Baudrillard este şi el prezent în antologie cu acelaşi spirit contraintuitiv perfect. Pentru el lucrurile sînt clare. Însuşi genul cel rău al informaţiei televizate a instigat punerea în scenă. Plastic spus, te face să rîzi şi apoi să-i dai dreptate. Şi dacă am fi avut revoluţie adevărată ar fi trebuit s-o înscenăm ca să fim crezuţi în lumea televiziunii. Asta e.
În fine, aş mai putea enumera destule idei, dar nu ştiu cu cîţi posibili cititori răbdători şi curioşi să-şi verifice limitele. Se face tîrziu. Mă culc.
Nu înainte de o concluzie pe lîngă cartea propusă:). Revoluţia română a fost. Dar au murit toate lucrurile bune care au animat-o sau aproape toate. Şi a rămas rege sentimentul înşelării, acela al pseudo-revoluţiei, dorinţa cretină de a ne minţi cu rapoarte oficiale, istorici care ştiu sigur că n-a fost, teoreticieni ai conspiraţiei. A fost revoluţie şi apoi, nu ştiu de ce, tuturor vocilor publice din România li s-a părut corect să repete ritualic că n-a fost. Cu excepţia lui Iliescu a cărui variantă e tot un fel de “n-a fost” deşi repetă că a fost…
Cel mai influent intelectual din Rusia
A avut loc jurizarea anuala: Cel mai influent intelectual din Rusia. Jurizara s-a facut pe portalul OPENSPACE.RU si s-au strins 40.000 de voturi. Cel mai influent intelectual rus este in acest an scriitorul Viktor Pelevin. E imbucurator ca literatura ramine cap de serie si una din cele mai importante sfere de influenta in cultura rusa. In primii 10 clasati 3 sint scriitori (Viktor Pelevnin, Boris Strugatky, Eduard Limonov). Printre ei mai avem 2 jurnalisti-blogeri, 3 jurnalisti tv, 1 lider al bisericici (patriarhul Rusiei Kiril) si un opozant al puterii (Hodorkovski), care din oligarh a devenit puscarias-eseist.
Cele patru sfere de influienta in domeniul cultural in Rusia sint: literatura, televiziunea, internetul si biserica. E interesant de vazut cum vor evolua in urmatorii ani.
Iata si trailerul filmului Generatia P care a aparut anul asta facut dupa romanul lui Pelevin. Generatia P este romanul cult al generatiiei postsovietice, iar Pelevin a devenit un soi de “psychedelic Nabokov of the Cyber Age” (TIME).
Genialul Norstein
Am mai povestit despre genialul Iury Norstein . Tot ce atinge Norstein se transforma intr-un desen animat genial. El nu deseneaza, nu “animeaza” imagini ci inventeaza mereu noi tehnici de “animare” a imaginii. Produce foarte putin, insa doar capodopere. De 20 de ani lucreaza la un desen animat dupa Gogol: Mantaua. Inca nu a aparut dar deja a luat premii pentru fragmentele prezentate in diverse locuri… Cred ca inca nu e finalizat… Omul are un ritm aparte. Cu greu am facut rost de un fragment de 10 minute pe filiera japoneza (a propos japonezii au un cult pentru el mai ceva decit rusii)…
Iata fragmentul. Incepe cu citeva secunde in japoneza (deci nu va temeti) dupa care merge imaginea din Mantaua…. Gogol si Norstein la pachet e deja prea mult… mama cum ninge (in Mantaua)…
Manga sovietica
Prima animatie Manga (din cunostintele mele) pe o tema sovietica/comunista First Squad (www.first-squad.com ).
Iata 2 Trailer-uri.. Eroii (buni) sovietic se bat cu eroii (rai) fascisti.. Un cocteil ametitor: teutonii fascisti iau bataie de la un calugar ortodox sovietic, pionerii si komsomolistii sovietici se bat cu cavalerii oculti fascisti… si Masha/Nadia fireste ca il invinge pe cavalerul negru SS care aduce intunericul in URSS, cetatea soarelui…. O productie ruso-japoneza.. multa propaganda dar nu depaseste Hollywoodul…
Povestea sintetizata cu titrari…
Cele mai importante carti ale Generation X
Revista Details prezinta cele mai importante carti ale Generatiei X…
Libertatea crea noi forme de viaţă
Text aparut in EV Zilei / Marţi, 15 Decembrie 2009 -.. nu e un editorial cum pare la prima vedere, ci un fragment dintr-un text
Sînt un copil al perestroikăi care a învăţat să gândească odată cu extinderea libertăţilor şi dreptului la exprimare ce au explodat in acei ani teribili.
A fost epoca cu cel mai mare grad de libertate cunoscut în modernitate. Vedeai cum se naşte libertatea, cum ia forme şi cum Puterea asista neputincioasă, fiindcă nu ştie s-o îngrădească, s-o controleze. Libertatea crea noi forme de viaţă pe care Puterea nu ştia să o instrumentalizeze.
Atunci au apărut două fenomene aparent contradictorii: pe de o parte o explozie a unei libertăţi nemărginite care punea la îndoială totul, iar pe de altă parte un straniu sentiment al descoperirii unei „identităţi naţionale” care cumva te limita în acest ocean de lbertate. Atunci am descoperit ca suntem din acelaşi aluat cu „românii”, că exista o literatura „de aceeaşi limbă” etc.
În tot Imperiul URSS exista o reţea de librării „Drujba”, unde se găsea literatură din tot blocul comunist. În Chişinău exista această librărie: surpriză, doar literatura română lipsea cu desăvîrşire. Aşa că făceam traseul Odessa, Cernăuţi, Moscova pentru a achiziţiona literatură română. Imaginează-ţi un Ernu la 16 ani tîrîind de la Odessa la Chişinau 7 bucăţi de „Istoria literaturii” a lui Călinescu. Cultura avea pentru mine şi o semnificaţie „corporală”.
Pornind de la acest context al libertăţii şi al identităţii naţionale, ceea ce-mi aminteşte de acei ani e veşnica temă de discuţie: cum se face că totul în jur se schimbă, totul devine liber şi doar în „patria noastră România” nimic nu se modifică, totul e mort. Atunci, în anii 87-89 am trăit mai mult în stradă decît în casă, discutam permanent, aveam mereu cu mine un radio cu care ascultam Europa liberă şi alte ştiri.
Moscova era în avangarda schimbărilor din zonă. Îmi amintesc cum mă/ne cuprindea o anumită jenă cînd ne gîndeam că doar „patria noastră” e inflexibilă la aceste schimburi. Ne apuca revolta şi dezamăgirea cînd vedeam că „fraţii noştri” aduc osanale regimului şi unui mărunt dictator, în timp ce noi distrugeam toate miturile comuniste, ne permiteam să-l atacăm până şi pe Lenin, „sfânta sfintelor” regimului comunist.
Descoperirea „noii Patrii” în formula anilor ă87-ă89 a fost pentru mine una din cele mai incomode şi jenante situaţii. Nici azi nu pot uita acea revoltă adolescentină faţă de „neputinţa fraţilor” de a se revolta, nici azi nu pot ierta acea neputinţă. În zilele în care au început evenimentele de la Timişoara şi s-a terminat cu cele de la Bucureşti, zilele în care a avut loc Revoluţia română a fost pentru generaţia mea poate evenimentul de maximă euforie pe care l-am trăit.
Revoluţia română a rezolvat acea jenă teribilă şi a răspuns nevoii noastre de a uni într-un tot întreg libertatea nemărginită cu visul romantic al „unei noi patrii”. Am stat acele zile doar în stradă şi a însemnat pentru mine şi generaţia mea sfârşitul unei epoci, a unei epoci pe care astăzi ar trebui poate să o analizăm cu mai multă grijă, mai puţină pasiune şi mai ales cu mult respect.
20 de ani fara Saharov
Acum 20 de ani, pe 14 decembrie murea Andei Saharov, unul dintre cei mai importanti oameni de stiinta si disidenti sovietici. A fost cel mai lucid si echilibrat disident sovietic. Cind l-am auzit prima oara vorbind, cu vocea lui ririita si greu de inteles, am ramas fascinat…. si astazi sint la fel… omul chiar merita mult repsect…
Iata ce scrie Kurt Vonnegut, o alta slabiciune… de a mea (in Cutremur de timp) & un filmulet…
“Şi-a câştigat Nobelul în 1975, pentru că ceruse să se pună capăt testelor cu arme nucleare. A lui, bineînţeles, fusese deja testată. Soţia lui era medic pediatru! Ce fel de om putea să perfecţioneze o bombă cu hidrogen fiind însurat cu un specialist în pediatrie? Ce fel de medic putea trăi alături de un partener sărit de pe fix?
– S-a întâmplat ceva interesant azi la serviciu, Iubiţel?
– Da. Bomba mea o să funcţioneze brici. Şi tu, cum te mai descurci cu copilaşul ăla bolnav de varicelă?
În 1975 Andrei Saharov era un fel de sfânt, genul care nu mai este la mare cinste acum, că Războiul Rece a luat sfârşit. A fost disident în Uniunea Sovietică. A cerut public să se pună capăt dezvoltării şi testării armamentului nuclear şi să se acorde mai multe libertăţi poporului său. A fost dat afară din Academia de Ştiinţe a URSS. A fost exilat din Moscova într-un cătun din ţinuturile subarctice.
Nu i s-a îngăduit să meargă la Oslo să-şi primească Premiul Nobel pentru Pace. Soţia lui, medicul pediatru Elena Bonner, l-a acceptat în numele său. N-ar fi însă timpul să ne întrebăm dacă ea sau orice alt pediatru sau tămăduitor n-ar fi meritat în mai mare măsură Premiul pentru Pace decât oricine a contribuit în vreun fel la crearea unei bombe cu hidrogen pentru orice fel de guvern, de oriunde? Cu drepturile omului cum rămâne? Ce-ar putea fi mai indiferent faţă de drepturile oricărei forme de viaţă decât o bombă cu hidrogen? În iunie 1987, Saharov a primit titlul de doctor honoris causa al Colegiului Staten Island din New York City. Guvernul său i-a interzis încă o dată să fie de faţă la acordarea titlului.”
Eresii post-socialiste
decembrie 13, 2009 / http://madrizen.wordpress.com
Un text scris de unul din cei mai activi si inteligenti blogeri din MD.. iata si o poza cu Turcul pistolar, fiu de Imperiu otoman, care ii are la picoare pe Ultimii eretici.. Cucerirea si dominarea prin lectura….
Eresii post-socialiste (I)
Ce n-ai zice, dar lecturararea unui autor moldovean cu creionul în mână mi-a mângâiat mândria națională. Lui Vasile Ernu, cu ai săi „Ultimii eretici ai Imperiului”, îi reușește această faptă eroică. Pe bune. Multe idei demne de a fi notate. Cartea (sau să-i zic totuși „roman”?) captivează din prima.
Voi recapitula câteva astfel de idei.
Complexul siberian al geografiei
În contextul integrării în noua Patrie, remarcă cum noi, moldovenii din RM, se pare că am fost de fost „deconectați” de România.
Tot ce e dincolo de Prut e „undeva în Siberia”, „la dracu-n praznic”. Chișinăul, care este doar la 100 km de hotarul românesc, e plasat în geografia mentalului colectiv în fundul Siberiei. În primii ani de studenție, eram întrebat mereu dacă „la noi este frig”. De fiecare dată trebuia să explic că „frigul de dincolo” e o problemă de percepție, de fantasme din mintea lor. (pag. 21)
„Complexul Siberia” al românilor de peste Prut este o chestie probată empiric. Soția mea este în mod invariabil „rusoaică” la români în pofida faptului că e moldoveancă pur-sânge. Lucrul cel mai frapant, pe care l-aș adăuga aici, este că și noi, moldovenii, am procedat la fel cu transnistrenii. Chiar dacă ne dăm bine seama că la e e „la ei e la fel de cald ca și la noi”, i-am deconectat, i-am expulzat într-o Siberie imaginară, uitând să le cerem opinia.
Ochii care nu se văd, se uită.
Ideologia zeflemelii
Aplicabilă în egală măsură și în Republica Moldova este ne-credința co-naționalilor în valori. Ideologia e o mascotă (e nevoie de una, nu?), care ține locul adevăratelor variabile ale Puterii: cumătrismul și țeapa.
Așa cum n-a avut sfinți în Evul Mediu și nici ideologi în perioada comunistă, România nu va avea niciodată politicieni care să creadă într-o idee sau măcar să înțeleagă noțiuni ca „liberalism” sau „socialism”. Românii nu cred în nimic. (pag. 27)
Valabil și în RM. Cu următoarea rectificare: Ștefan cel Mare mai e și Sfânt! În tot cazul a fost un domintor cu ideologia bine pusă la punct, dovadă fiindu-i multitudinea de biserici și mănăstiri ctitorite pe vremea domniei sale.
În concluzie, cred că bășcălia este ideologia ne-scrisă a românilor de pretutindeni. A nu crede în nimic. A lua totul în bătaie de joc („bataille du jeux” se zicea pe timpul studenției mele francofone). „El (sau ea) de-al cui e?” This is the question. M-a surpins că Vasile a trecut cu vederea acest detaliu de la care începe orice dispută politică în RM (valabil și în România). Lasă, dom’le ideologia, ce-a căutat Geoană la Moscova? El de-al cui e?
Încă nu am evoluționat. Suntem de-ai cuiva.
Banul și discursul politic
O idee foarte intrigantă este cea precum că în URSS politicul a reușit să subordoneze economicul. Cuvintele și discursul politic au devenit adevărata monedă de schimb în sistemul socialist. Nu conta ce este rațional sau eficient (deci, aducător de profit), puritatea ideologică era regină. În capitalism, se pare că se dă tot cu banul:
Facturile, cardurile, împrumuturile, asigurările și, mai ales, impozitele reprezintă forme prin care un astfel de stat interacționează cu cetățenii lui. Limba este de prisos, ea are un caracter pur estetic, funcțional și comercial și nimic mai mult. (pag. 77)
Și cu Obama ce facem? mă grăbesc să-l chestionez pe Vasile Ernu. Indubitabil, limba e cea care a adus pasărea respectivă pe Olimpul politic (confirmat de Premiul Nobel, care i-a fost adjudecat nu fără scandal). Political correctness este ideologia curentă a Occidentului. Banii sunt relativi și își pierd însușirea simbolică atunci când bat tunurile lui political correctness. Acest aspect, conturează următoarele ipoteze:
α. Obama e un socialist, iar repunerea limbii în circulația valorică ține de edificarea Noului socialism (capitalist); sau
β. Diferența e mai puțin aparentă. Nu ziceam noi anterior, că românii sunt cei care nu cred în nimic? Discursul politic socialist era de fapt adevărata monedă de schimb. Credința în ceea ce spui era de prisos. Era suficient să repeți mantra oficială ca să-ți dovedești loialitatea față de sistem. În acest sens, Obama e diferit; discursul politic al lui Obama e diferit, deoarece el chiar crede ceea ce spune.
Acceptând β suntem în perfect acord cu faptul că în socialism discursul politic a subordonat interesul economic, cu mențiunea că discursul în sine a căpătat o valoare de reprezentare al unui ceva și a încetat să mai însemne ceea ce spune de fapt.
Foarte zen.
Și totuși, trebuie să admit că, deși dihotomia limbă/ban este importantă pentru a capta spiritul socialismului, ea are și anumte limite. Una din aceste limite este foamea. O confirmă Șalamov, citat de Ernu în mai multe rânduri. Foamea este un instinct puternic, care reduce la tăcere orice polemică.
Dacă foamea este pragul discursului, plafonul lui este falimentul economic. Cu descântece nu poți genera o creștere economică sustenabilă, chiar dacă planul cincinal este bine pus la punct. Răspunsul socialist dat eficienței capitaliste a fost un randament de alt soi: la cât de puțin se câștigă, oricând avem posibilitatea să lucrărm și mai puțin. (Surpinzător, acest proverb s-a născut în Occident).
Aici tre să iau o pauză căci s-au cumulat suficiente idei pentru o singură postare.
Revin în cursul zilei.
Eresii post-socialiste (II)
În „Ultimii eretici ai Imperiului” Vasile Ernu face clară poziția pe care o adoptă: a renunța la socialism nu este același lucru cu a accepta necondiționat capitalismul. „Un intelectual în raport cu Puterea are de ales între două atitudini: ori intelectual de curte, ori intelectual al exilului” spune la un moment dat personajul său. Respectiv, Ernu alege exilul, guerilla intelectuală împotriva capitalismului. În „luptă” el face uz de amuniția noastră, a celor „născuți în URSS” și anume, capacitatea de a judeca lucrurile având experiența ambelor sisteme, reușindu-ne să fim în capitalism și, totodată, în afara sa.
Un lucru nu-mi este clar. De ce forma epistolară, de ce un roman și nu o culegere de eseuri? Ideile lui Ernu sunt suficient de bune pentru a fi semnate cu propriul său nume și nu cu numele unor personaje ficționale. Dar a ales această cale. Romanul (dacă e să-l acceptăm drept roman) varsă puțină lumină asupra personajelor. Acțiunea se desfășoară doar în două instanțe – la începutul și sfârșitul cărții. Economia de date biografice mă determină să cred că adevăratele personaje sunt ideile. Ideile ca produs al unui tip de „intelighenție” aflată pe calea dispariției. Așa să fie oare?
Dar să reiau de unde m-am oprit.
Dolce vita sovietica
Între cele două limite despre care am scris în postarea precedentă – foametea și falimentul economic există un spațiu destul de vast unde homo sovieticus se simțea la sine acasă. Această stare de beatitudine a durat nu mai puțin 25 de ani, perioadă în care exista„siguranța zilei de mâine”. Poate că cineva o va considera o chestie umflată, dar în cele din urmă, asta cred că a fost fișka URSS-ului. Lucrul acesta îl confirmă sondajul recent realizat de IPP: 48% din moldoveni regretă destrămarea URSS-ului, în timp ce 44% ar vota restaurarea Uniunii Sovietice, dacă acest lucru s-ar decide la un referendum organizat mâine.
…un alt element important al perioadei brejneviste era raportul cu lucrurile de strictă necesitate. Cetățeanul sovietic intrase și el în era consumului, așa că începuseră să-i crească așa-numitele „nevoi” cotidiene. Pentru el era foarte important că lucrurile de bază se găseau (votcă, pâine, salam, lapte, legume), iar pe cele pe care și le dorea, dar nu le găsea, le achiziționa cu un efort ceva mai mare, mai susținut și mai aventuros. Ei bine, efortul de a face rost de mărfurile „defițit” făcea parte dintr-o anumită stare de care numai cetățenii unor astfel de perioade și țări au avut parte. Puține lucruri se compară cu bucuria de a face rost de un lucru pe care ți-l doreai și pe care puneai până la urmă mâna cu un efort care te scotea din uzura banală, din viața de zi cu zi. Starea de a ști că există acel lucru, pe care ți-l dorești, și efortul de a-l găsi creau o stare de euforie care a contribuit la un soi de dolce vita sovietica. (pag. 174)
Ceea ce ne lipsea în URSS era „siguranța zilei de ieri” nu a celei de mâine, dar asta e o altă poveste.
În schimb, această juisanță de a pune mâna pe un „defițit” îmi adunce aminte de fragmentul clasic din „O mie nouă sute optzeci și patru” al lui Orwell, unde se descrie cum în Oceania, o serie de lucruri de primă necesitate – de exemplu lamele de ras, dispăreau pur și simplu din vânzare. Apoi apăreau și dispărea altceva. Aceste dispariții misterioase sporeau coeziunea între oceanieni și îi determinau să uite de chestiile cu adevărat importante: ce mai conta o mișelie a Partidului dacă în joc era „o lamă de ras”!?
Acum mă întreb dacă „defițitul” era o eroare de sistem sau o chestiune planificată intenționat de Politbiuro? Din propria copilărie îmi aduc aminte cum mergeam cu mașina în provincie fiindcă în universamurile de acolo se mai putea găsi marfă (cristal, săpun bulgăresc), de care la Bălți nici nu ajungea în vânzare. Șefii de depozite erau oamenii cu cel mai înalt statut social și „prieteni” râvniți. Spre deosebire de ingineri sau profesori.
Noi, vampirii
M-au amuzat enorm fragmentele despre vampirii din Transilvania. Analiza este impecabilă. Contele Dracula a devenit un personaj cu priză la public, deoarece a exprimat cel mai bine angoasa imperialilor occidentali – cea de a-și pierde identitatea. Noi, esticii, eram (și suntem!) o populație de frontieră – ființe barbare, care încearcă să se poarte civilizat, însă ascunde un element heterogen. La lumina zilei se pare că nu există nici un pericol, dar cine știe ce necazuri putem aduce noaptea. În afara riscului de a fi „mușcat”, occidentalul se teme că identitatea sa culturală va fi afectată în mod ireversibil de contactul cu noi, vampirii. Cu alte cuvinte, el se teme că se va transforma în ceea ce suntem noi.
Am regretat că Vasile a abandonat prea devreme această mină de aur. Nu numai frica de a-și pierde identitatea i-a caracterizat pe occidentali, ci și fascinația pentru viața veșnică pe care ne-o atribuie nouă. În Est și în Balcani nu noțiunea de progres nu se găsește la ea acasă; al nostru Ion este același de la Burebista încoace. Cred că ceea ce vedea occidentalul luând legătura cu noi era acel „le bon sauvage” atemporal, care trezea în sec. XIX un amestec de admirație și repulsie.
O altă temă bună de explorat este cariera ascendentă și transformarea lui Dracula către finele secolului XX. „La naiba cu Occidentul” pare să fie verdictul lui Francis Ford Coppola, „să vină Celălalt, căci e mai simpatic decât noi”.
Terorismul
Sunt de acord cu Vasile atunci când zice că „terorismul trebuie citit în primul rând ca pe o formă de comunicare”. În mod clar un sms sau un e-mail transmis lui Obama (între câteva mii de mesaje concurente) nu va capta atenția cu aceeiași eficiență cu care o va face expolozia unei bombe într-un supermarket din Tel-Aviv.
De când stăpânii răspund sclavilor la fax și e-mail? Apoi, nici un post de televiziune nu dă citire unei scrisori în care se face o oarecare cerere politică, culturală, ori religioasă. Mass-media actuală lucrează cu un alt instrumentar, cu vizualul, cu spectacolul, Și atunci, pentru ca un mesaj să fie preluat, el trebuie codificat și transmis pe limba acelei mașinării mediatice. Știm bine că mediul este mesajul, iar mesajul capătă forma mijloacelor de comunicare în media actuală. Cu cât e mai șocant și mai spectaculos, cu atât mesajul tău este preluat mai ușor și devine mai eficient. (pag. 191)
Și totuși, aș evita să-i romantizez pe teroriști actuali asemănându-i cu teroriștii ruși din sec. XIX. Vechii teroriști aveau decența de a-i ataca direct pe stăpâni, în timp ce teroriștii actuali, știind că stăpânii sunt inabordabili se răfuiesc cu jucăriile lor, adică cu noi.
Aflându-mă la Madrid pe 11 martie 2004 (Atocha), nu aveam cum să trec cu vederea acest subiect sensibil. E drept „cruciada împotriva terorismului” declanșată de Bush și preluată fără scrupule de Putin nu avea alt scop decât cel de a legitimiza niște acțiuni imperialiste, dar asta nu-i face pe teroriști mai simpatici. Cazuri când lupta pentru o „cauză dreaptă” realizată prin mijloace teroriste se oprește odată ce obiectivul este atins, sunt extrem de rare (IRA ar fi unul din ele). În schimb frecvente sunt cazurile când lupta continuă în pofida țintei atinse din simplul motiv că organizațiile teroriste își au propriile sale „sisteme totale”.
***
Nu mi-am pus scopul să deschid toate sertarele din volumul respectiv. Cu siguranță că vei descoperi și alte „comori”, însă țin să subliniez un lucru: volumul lui Vasile Ernu invită la un gen de polemică de care nu am avut parte timp de 20 de ani. În „mahmureala tranziției” am evitat să abordăm subiecte la care nu ne pricepeam. Făceam ochii mari la lecțiile Occidentului; ștergeam insistent din memorie trauma Imperiului Sovietic. Am ajuns un fel de fifty-fifty care nu mai știe ce vrea – restabilirea URSS-ului sau integrarea europeană. Oricine, numai „big brother” să-l cheme.
În speranța că nu e prea târziu „să lămurim lucrurile”, îți recomand fără rezerve această carte.
La pachet
Cosmin Ciotloş / România Literară Nr:46 (20/11/2009 – 26/11/2009)
Eseist, prozator, umorist, epistolier, memorialist, gazetar, ideolog. În Ultimii eretici ai Imperiului, Vasile Ernu e din toate acestea câte puţin. Dar din nici una atât de mult încât să justifice o interpretare “pe culoar”, împinsă până la detalii de poetică a genului sau de istorie a metodei. Noutatea, la Ernu, o dă nu tehnica, ci plasamentul. Stilistica lui, aşadar, nu e una om la om, ci una mai curând zonală. O găsim şi ici, şi colo, şi la Bucureşti, şi la Moscova, şi în dreapta, şi în stânga axului politic, fără a avea răgaz să o diagnosticăm cum se cuvine. Pusă sub lupă, ea dispare. Nu e accesibilă decât ocheanului (eventual întors).
Aşa se face că, în urmă cu trei ani, când apărea Născut în URSS, critica a fost integral favorabilă ca verdict, dar în bună măsură confuză ca încadrare. Unii au vorbit despre nostalgia vechiului regim, alţii despre ironie liberală, alţii despre imbricarea discretă a acestora două. Au fost comentatori care şi-au pus problema formală a raportului cu literatura, după cum au existat analişti mai aplicaţi, în stare să-i găsească autorului, aflat atunci la debut, precursori locali. (O idee despre această dispersie dă şi ultima copertă a cărţii de acum.) Categoric, Ernu devenise un caz. Încă nerezolvabil sau, oricum, încă mai presus de rezolvări.
Mă tem că nici recenta Ultimii eretici ai Imperiului nu oferă, pentru elucidare, indicii mai utile. Căci Vasile Ernu disimulează încă o dată inteligent, de data asta călcând pe propriile urme din 2006. Nu mă refer doar la fidelitatea faţă de editură şi faţă de colecţie, deşi şi aceasta spune ceva despre o anume consecvenţă a formatului, ci la construcţia minuţioasă a unei tradiţii personale. Cei doi eretici de aici sunt, ambii, născuţi în URSS. Ca identitate, desigur, dar mai ales ca mentalitate.
Ce vreau să spun nu e că Ernu se repetă (e prea mobil ca să poată face una ca asta), ci că se legitimează la fel. Cum anume? Întâi şi-ntâi, printr-o echitabilă distribuţie a măştilor, care creează iluzia de grup. Sunt, în principiu, două personaje în toată cartea (doi eroi, cum îi place autorului să-i numească): Vasilyi Andreevici şi un anume, până la capăt necunoscut, A.I. Primul, ajuns din Uniunea Sovietică în plină Balcanie bucureşteană, al doilea, ieşit din Gulag în Rusia modernă a tranziţiei. Vârste diferite, experienţe diferite, ba chiar şi opinii diferite, expuse pe larg într-o corespondenţă savuroasă şi adeseori paradoxală. N-aş vorbi, totuşi, despre roman epistolar (naraţiunea e ca şi inexistentă, iar aspectul de lettres russes rămâne o convenţie ieşită din pălăria unui singur autor), cât despre, schimbând tot ce-i de schimbat, dialoguri platonice. Ceea ce îndreptăţeşte impresia, remarcată de mai toţi cronicarii, că Ernu ia lucrurile de la zero, fără a se sinchisi de reziduurile analitice sedimentate în timp.
Un bun exemplu îl reprezintă rezerva faţă de prea uşoara corelare dintre totalitarismul fascist şi cel comunist, destul de la modă astăzi: “Încercarea de a pune într-o paradigmă comunismul şi fascismul mi se pare o mare eroare. Fireşte, sunt două regimuri totalitare violente şi absurde, însă fascismul, îmi pare rău că trebuie să spun acest lucru, este mult mai aproape de capitalism decât comunismul. Fascismul este înrudit cu sistemul capitalist tocmai datorită acestei logici metrice, matematice, prin care se produce. Dacă regimul capitalist se produce prin bani care, cum am mai zis, pot fi calculaţi, fascismul se susţine pe Ťgeneticăť, prin Ťbiologiať ideologizată care se bazează pe măsurare. În ideologie şi ştiinţele fasciste, Ťevreulť este o entitate Ťbiologicăť ce poate fi măsurată exact şi care diferă de Ťarianť. Astfel, entitatea Ťevreuť este pentru Ťarianul purť un produs biologic, nu unul cultural. ŤEvreuť te naşti, nu devii, Ťarianť, la fel, iar două popoare Ťaleseť nu prea pot exista.” (pag. 78)
Evident că, situându-se de-a curmezişul tendinţelor dominante (chiar dacă prin vocea lui A.I., nu în nume propriu), Vasile Ernu ar putea fi contrazis în empirismul său de destui politologi de meserie. Nu sunt eu însă cel care trebuie să stabilească dreptatea acestui punct de vedere (şi nici nu cred că autorul Ultimilor eretici ai Imperiului vrea cu tot dinadinsul să aibă dreptate), dar mărturisesc că gust acurateţea raţionamentului. Cu atât mai mult cu cât nu-l simt încorsetat. Distincţia aceasta antropologică între datul natural şi acumularea culturală va opera şi mai târziu, într-o scrisoare a lui Vasilyi Andreevici, dar în registru uşor derizoriu şi cumva pe dos decât ne-am fi aşteptat: refugiul în alcool al generaţiilor mai vechi ar fi aşadar unul genuin, pe când paradisul artificial al drogurilor postcomuniste ar avea o dimensiune culturală adăugită.
Deja din aceste rânduri jocul lui Ernu iese la iveală. Din loc în loc, el pare să fie, spontan, în dezacord cu sine, să uite crezul de adineauri pentru o convingere abia cristalizată. (Şi nu întotdeauna astfel de retractări beneficiază de alibiul de-a fi enunţate de instanţe diferite. Şi Vasilyi Andreevici, şi A. I. îşi dau singuri peste mână cu fervoare.) Pentru un ideolog, lucrul ar fi amendabil. Dar cel care-a scris Ultimii eretici ai Imperiului nu e un ideolog! O dovedeşte până şi titlul, deviaţionist cât cuprinde. Căci pledoaria de aici nu se duce în favoarea unei direcţii sau a alteia. Dimpotrivă, ea urmăreşte coexistenţa contrariilor, toleranţa faţă de cealaltă tabără, înţelegerea reciprocă, normalitatea în cele din urmă.
E drept că Ernu are aici câţiva cai de bătaie predilecţi (dezavuarea anticomunismului radical se numără printre ei). Dar, îmi permit o formulare neconvenţională, pe nici unul nu-l rupe de şale şi nu-l încarcă cu desagi prea grei. Preferă spectacolul echitaţiei. Am urmărit cu atenţie de câte ori dezacordul se exprimă pamfletar sau măcar virulent polemic. Cum fiecare scrisoare conţine, ca romanele de demult, un rezumat promiţător, căutarea mi-a fost dintru-nceput înlesnită. N-o să credeţi, dar, de pildă, ceea ce porneşte ca o revanşă faţă de intelighenţia autohtonă ajunge să sune mai degrabă ca un exerciţiu de admiraţie:
“Într-una din seri am avut ocazia să stau la masă cu Ťdelegaţiať română. Nu a fost nimic intenţionat. Doar că aşa s-a întâmplat. Oameni foarte simpatici şi vioi. Am observat un soi de umor vivace, chiar dacă de suprafaţă, însă foarte ingenios şi ascuţit. Făceau asta cu o uşurinţă pe care nu o găseşti la intelectualul rus, ce fuge mereu înspre Ťproblemele fundamentaleť, Ťîntrebările grele ale umanităţiiť, ca şi cum, în orice moment, ar trebui să dea un răspuns definitiv. Încă o chestiune interesantă pe care-am observat-o: sunt extraordinar de buni la replici, la jocuri de cuvinte şi la retorică, pe care o fac cu o naturaleţe incredibilă. Cu toate că au tendinţa de a se plânge în permanenţă, reuşesc să creeze o atmosferă plăcută şi au o atitudine lejeră, ceea ce nu întâlneşti în mediul intelectual rusesc.” (pag. 105)
Elogiul acesta prudent nu-i deloc lipsit de subînţelesuri. Căci, dacă-l considerăm pe Vasile Ernu în calitatea sa (parţială, repet) de eseist, tocmai aici e deficitar, în materie de intuiţie a găselniţei de limbaj. Să remarcăm că la el practic nu există butade sau etichete memorabile, ci numai sofisme. Cuvintele în sine nu au încărcătură ludică. Numai logica se pretează la jocuri (şi încă ce jocuri!). La un moment dat, unul din eretici aminteşte de anecdota celebră conform căreia potcoavele aninate deasupra uşii aduc noroc şi celor care nu sunt superstiţioşi. Ernu îi dă însă o încărcătură emblematică de metaforă conceptuală a disidenţei. N-o ia uşor, ci o dă serios. Pus astfel între ghilimele, râsul devine grimasă a sobrietăţii. Fiindcă de cele mai multe ori, acesta e aici citat, nu produs. Umorul e doar un stadiu intermediar către o finalitate de cu totul altă factură.
La fel stau lucrurile şi cu imaginea de pe copertă (ce reproduce o sculptură în bronz din 2006 a lui Alexander Kosolapov). Mickey Mouse e purtat, de-o parte şi de alta, de V.I. Lenin şi de Isus Hristos. Un eretic contemporan deci, în raport cu dogmele amândurora. Despre asta (dar exact despre asta) relatează într-un rând şi Vasilyi Andreevici: “Aşa că, în viaţa mea de zi cu zi, eroi precum patriarhii Abraham, Isaac şi Iacov făceau casă bună cu Lenin şi Troţki sau Karamazov şi Karenina. Poveştile despre Lenin sau cele din Evanghelii, scrisorile lui Engels căte Marx sau cele ale apostolului Pavel către Timotei erau pentru mine la fel de interesante. Mai târziu, Maiakovski şi Esenin, Ahmatova şi }vetaeva, Psalmii şi Iov, formau în mintea mea cupluri de nedespărţit care, treptat, se combinau în mintea mea, într-o promiscuitate incredibilă. Ereziile se construiau una peste alta, iar viaţa mea îşi urma un curs destul de nefiresc pentru lumea în care trăiam. Când eram mic, mă visam mereu cum merg spre şcoală cu Isus ţinându-mă de mâna dreaptă şi cu Lenin de cea stângă. Eu să ţopăi alături de ei şi toţi să zică: uite ce prieteni tari are Vasika.” (pag. 213)
Adevărat, în paragraful acesta, aşezarea celor trei nu corespunde celei din grupul statuar al lui Kosolapov. Dar ce contează o erezie în plus? Şi, dacă tot am devenit, la final de cronică, permisiv, recomand sincer lectura acestei cărţi împreună cu Apocalipsa timpului nostru, a unui alt relativist cu principii, Vasili Rozanov (1856-1919), tradusă mai demult la Editura Institutului European. Întâmplarea a făcut să le descopăr în aceeaşi săptămână.
The Original Of Laura
Dupa cum stiti, “The Original of Laura” a apărut deja la prestigioasa editură britanică Penguin, după 32 de ani în care Dimitri Nabokov a refuzat constant publicarea manuscrisului de 138 de pagini, neterminat de scriitor. În cele din urmă, Alexis Kirschbaum, editor la Penguin, a reuşit să obţină acordul de publicare, la capătul a trei zile de negocieri…. Se zice ca Vladimir Nabokov a lasat cu limba de moarte mesajul: “A nu se publica”… Au existat numeroase dezbateri pe aceasta tema… si Dimitri a decis publicarea lui….
In curind il vom avea si in limba romana la ed.Polirom (sa ne traiasca Bogdan Stanescu pentru excelanta colecte de autor Nabokov.. si nu numai.. & graficianul Laurentiu Midvichi)..
a. Cele 2 coperti de sus sint facute in 1975-1978 de artistul V. Bahcianean. Este un proiect de coperta pentru Lolita. Asa ceva fireste ca nu avea cum sa apara in URSS asa ca au ramas ca opere de referinta in zona SotzArt.
b. Coperta 1… neagra… ofof dar treaca
c. Coperta 4.. poza Nabokov.. ok
d. Coperta interior.. cu insemnele scrisului lui Nabokov… arata foarte bine
e. Interior arata excelent. Fragmente din manuscris scanate si inserate in pagina
