“Tovarasi de drum”, un brand bine vindut
Dilema imi solicita sa scriu un text despre “comunismul ca brand”… parca am mai scris undeva ceva de genul asta… (textul si o lucrare a lui Ciprian Muresan…). Bagheta magica a Capitalului transforma totul in marfa.
“Tovarasi de drum”, un brand bine vindut
Exchange office
In anii de liceu, una dintre distractiile noastre era sa interpretam lozincile, imaginile si tot ce tinea de ideologia puterii. Limbajul de lemn al lozincilor afisate la tot pasul capata, in reformularea noastra, viata, fiind plin de umor, ironie si rautate. Nu cred ca o faceam atit pentru a ne revolta impotriva sistemului, cit pentru a ne reconstrui o lume in care sa ne simtim bine. Cu totii eram copiii perestroikai.
In anii care au urmat am observat ca discursului si retoricii comuniste i s-a opus un alt gen de discurs, discursul anticomunist. La inceput am crezut ca este vorba despre un discurs esential diferit. Fireste ca m-am inselat. Mult mai tirziu am inteles ca discursul anticomunist este un produs de import care se vinde foarte bine. Oricit de paradoxal ar suna, kremlinologia nu s-a nascut la Kremlin, ci la Casa Alba. Asa ca ori de cite ori veti citi un studiu din acest domeniu veti afla numai cum se vede Moscova de la Washington.
Dar sa trecem mai departe. In aceeasi perioada am mai observat ca vechile lozinci de tipul “Traiasca P.C.U.S.” au fost inlocuite de unele noi care aveau o forma standard: “Casa de schimb valutar”. (Acest lucru este mai putin vizibil intr-o tara precum România, unde trecerea de la comunism la capitalism are loc intr-o perioada foarte scurta de timp si in proportii masive. A fost nevoie de o singura noapte ca sa dispara lozincile si de o singura noapte ca intelectualitatea comunista sa devina anticomunista. Iar cind la primele cursuri din ’90 profesorii români isi incepeau orele cu discursuri disidente si anticomuniste imi aduceam aminte de tezele lui Lenin, care sustinea ca intelectualitatea este “tovaras de drum”, indiferent de ideologie zicem noi, si ca “intelectualitatea este un cacat”.) Aceste lozinci au inlocuit in citiva ani marea parte a lozincilor de care ne distram atit de copios in liceu. As fi crezut orice mi s-ar fi spus despre caderea comunismului, dar faptul ca acest simbol, $, care prin educatie ni se asocia intotdeauna cu moaca de tap a “Unchiului Sam” dusmanul nostru de moarte, va deveni simbolul noii ideologii, nu as fi crezut niciodata. In citiva ani “Unchiul Sam”, a devenit iubit si pretuit, reusind sa-l denigreze in asemenea hal pe scumpul nostru ILICI, cum n-au reusit toti mensevicii, trotkistii, anarhistii, stalinistii si imperialistii la un loc. Prin simpla sa prezenta, dolarul a redus la tacere toate simbolurile sistemului de care ne indepartam tot mai mult. El nu numai ca a inlocuit vechile simboluri, ci a devenit singura unitate de valoare si masura a lucrurilor. Si totusi, dolarul fiind un baiat bine crescut si cu frica de Dumnezeu, le-a mai dat vechilor valori o sansa: sa devina vandabile. Partidul nu a priceput ca nu el este cel care detine adevaratul monopol. Tinarul “utecist”, daca ar fi intrebat pe un tinar capitalist care a jucat “Monopoly”, ar fi primit un raspuns simplu care este trecut pe orice bancnota a jocului: IN GOD WE MONOPOLY.
“Nu vrem sa ne vedem inchisi in societatea deschisa a lui Popper” (Sergio Benvenuto)
Astazi putem spune cu mina la inima ca “societatea inchisa” a fost “deschisa” de cea mai tare arma a “societatii deschise”: Capitalul. Daca in momentul intrarii in comunism intelectualitatea româna a dovedit o capacitate de adaptare si si-a valorificat oportunitatile fara scrupule, contribuind in mod esential la dezvoltarea celui mai hilar sistem totalitar, la iesirea din acest sistem, aceiasi intelectuali au fost primii care au dat tonul noii orinduiri sociale, stringind onorurile. Daca veti spune ca au existat intelectuali care au “rezistat prin cultura”, va vom spune ca ei, dupa parerea noastra, au oferit una dintre cele mai perverse modele posibile. Daca o parte a intelectualitatii si-a oferit aptitudinile pentru a “fauri” si “proslavi” noul sistem, precum si pentru a primi anumite favoruri, gasca celor care au “rezistat prin cultura” a fost utilizata si s-a complacut in nuanta elitista, creind un fals mod de a pune in chestiune realitatea si societatea in care traia.
Daca credeti ca dupa ’89 ceva s-a schimbat, va amagiti in zadar. Noile puteri vor trebui intotdeauna servite cu supunere, asa ca “tovarasii de drum”, scumpii nostri intelectuali, sint prezenti oferindu-si aptitudinile speculative, invatind cu usurinta noul limbaj de lemn predicat la toate conferintele pentru integrare, globalizare, tranzitie etc. Fireste, ceva va pica din chestia aceasta. Elitistii insa, care au rezistat dirz prin cultura sovietizarii, totalitarismului si altor forme de acest gen, propovaduiesc “societatea deschisa” vorbind in acelasi timp si despre riscurile americanizarii, globalizarii etc. Ei ne invata adevarata Cultura, adevarata Arta, adevarata Valoare. Singurul lucru pe care nu ne invata este de a chestiona, de a interoga continuu sistemul in care sintem, indiferent daca este comunist sau capitalist, de dreapta sau de stinga.
Asemenea lui Homer, fiecare generatie este pusa in fata unei ghicitori spuse de copii, careia fie ii va gasi raspunsul, fie va muri de rusine: “Ce putem prinde, omorim si aruncam. Ce nu putem prinde, purtam cu noi”. Raspunsul era: paduchii. In acest sens, ne putem confrunta doar cu ceea ce am inteles. Iar pentru aceasta ar trebui sa facem un continuu proces de interogare, pentru a nu purta cu noi ceva strain de noi.
Citeva povesti cinice
1. Unul dintre cunoscutii mei din generatia “P” (se speculeaza intre Pepsi si Perestroika), Victor Pelevin, devenit intre timp un foarte cunoscut scriitor rus, ne spune o poveste anecdotica cinica, dar reala. Henry Kissinger viziteaza U.R.S.S.-ul. In scopul semnarii unor tratate importante, sovieticii hotarasc sa-i organizeze o vinatoare pentru a-i crea o stare sufleteasca favorabila. Pentru a fi siguri de un vinat reusit, tovarasii au imbracat doi “voluntari” in piele de urs care jucau rol de tinta a invitatului. Incapabil sa-l nimereasca de la mica distanta, Kissinger se napusteste asupra ursului si-l raneste mortal cu un pumnal. In timp ce “ursul” isi da duhul, Kissinger semneaza pe trupul muribundului un acord pentru controlul armamentului. Povesti de acest gen pot fi scrise dupa orice summit. Totul e sa fie cineva care interogheaza si intelege ce se intimpla cu adevarat in spatele aparentelor.
2. La una dintre lansarile de carte, Pelevin este intrebat daca exista o literatura rusa (intrebarea este valabila si pentru cultura). Este o greseala sa se mai creada ca exista o literatura rusa, sustine Pelevin. “Acum traim printre McDonald’s, dolari si masini straine. Ce este rusesc in toate acestea? Clima probabil.”
3. Italienii au o vorba: toate au un pret, dar nu si valoare. Batrinul Benvenuto raspunde foarte bine celor care cred ca americanii domina doar cultura de masa, pe cind europenii pe cea adevarata. Este fals. Asa cum Roma a cucerit Grecia si a preluat modelele ei dezvoltindu-si ulterior propria sa cultura, americanii au dezvoltat ceea ce noi numim cultura europeana. Pe linga domeniul stiintelor exacte si al tehnicii, pe care americanii il controleaza de mai multa vreme, in ultima perioada ei incep sa domine tot mai mult si domenii precum stiintele sociale, filosofia etc., asa-zis europene. Benvenuto are perfecta dreptate cind le raspunde francezilor care se pling ca nu sint tradusi si cunoscuti in Italia. “Pentru a fi tradusi si cunoscuti aici, sustine italianul, incercati sa fiti cunoscuti in S.U.A.” In clipa in care veti fi cunoscuti acolo, veti fi exportati in toate tarile europene cu usurinta. Acest lucru ne spune ca bursa de valori culturale, care ofera girul si pretul valorii, nu se mai afla in batrina Europa, ci in S.U.A.. In momentul in care esti cotat la aceasta bursa de valori, marfa ta va fi cautata si bine platita. Ba mai mult, Noua Roma impune un cu totul alt mecanism de functionare, dinamizare si gestionare a culturii, care este mult mai apropiat de modelul de functionare al Capitalului. Dar despre aceasta, alta data.
This game has no name
Nu stiu cine erau copywriterii sloganurilor comuniste. Tind sa cred ca erau intelectuali si daca s-ar fi lansat astazi in publicitate ar fi cei mai cotati copywriteri ai ideologiei marfii. Ei au facut doar sloganuri pentru idei si nu au crezut ca vor apuca o vreme cind vor putea crea sloganuri pentru marfa.
Marea parte a discursurilor intelectuale dinainte sau de dupa ’89 pot fi reduse la simple lozinci sau sloganuri publicitare. Si cum nu facem o distinctie esentiala intre creatorii de sloganuri ideologice si cei de sloganuri publicitare, observam ca primii, pentru a avea succes, se plasau “pe linie”, iar cea de-a doua categorie e nevoita sa se “pozitioneze”, dupa cum se spune in limbajul de specialitate. Esenta este una pentru ambele – POSITIONING: A BATTLE FOR YOUR MIND. Iar de aici lucrurile decurg de la abordari “tari” precum YOU ALWAYS GET TO THE BASICS (reclama la ceva masina), JUST DO IT (Nike) sau JUST BE (Calvin Klein), pina la abordari “slabe” si smechere de tipul DO IT YOURSELF, MOTHERFUCKER (Reebok) sau IF YOU ARE SO CLEVER SHOW ME YOUR MONEY (nu mai stiu la ce facea reclama acest slogan… probabil la o banca sau la un fond de asigurari).
Tind sa cred ca datoria noastra e sa ne departam tot mai mult de acest gen de discurs intelectual. Nu e de datoria noastra sa fim pro sau contra. Un slogan destept spune: THIS GAME HAS NO NAME. IT WILL NEVER BE THE SAME. Nu e de datoria noastra sa urim sau sa iubim vechea ideologie, nu e de datoria noastra sa iubim sau sa urim noile ideologii. Cred ca datoria noastra, a celor tineri, este de a ne distanta de ele pentru a le putea chestiona cu ironie si cinism.
Sasa, Grisa & Ion – ultimul film regizat de Igor Cobileanski
Iata si noul film al lui Igor Cobileanski – Sasa, Grisa & Ion.
Romanii XXL
Scriu un articol la Suplimentul de cultura (unde intimplator saptamina asta apar cu 2 texte) despre mari romani… Asta imi aduce aminte de lucrarea lui Vlad Nanca… Eminescu/Eminem (iata lucrarea si notitele mele)
Am o ten-lema: eu cu cine votez?
Acum citiva ani am aflat care sint cei mai bogati romani. Sosise momentul sa aflam si care sint “cei mai «Mari Romani»”. Inca putintica rabdare si poporul roman va afla care sint adevaratele sale valori. Vom afla oare ceva? Stati linistiti, nu vom afla nimic. Jocul de societate-media “Mari Romani” nu pune o intrebare (sau o pune gresit) si nu da un raspuns. Televiziunea face ceea ce stie mai bine: vinde (marfa si ideologie) si face divertisment. Jocul a ratat atit partea educativa pe care incearca sa o promoveze TVR1, cit si, mai ales, a ratat sansa sa puna in discutie o tema serioasa…
textul integral se gaseste aici
v.ernu
Avem o tara second hand
Iata si melodia deja faimosului scurt metraj Cind se stinge lumina (puteti sa-l vedeti mai jos).
Asta e echipa care a muncit…
titlu: tara second hand
versuri-muzica originala: graieste moldoveneste
reorchestrare: aurel ionita (mahala rai banda)
aurel ionita – vioara, aurel bosnea – bariton, marian dinu – bas, printu – baterie
voce: vasile ernu, valeriu shova, thomas ciulei
mix: di basa
Sorin ca exemplu pozitiv
Am aflat de “actul” lui Sorin Antohi din presa ca tot omul. Vad ca am primit si tachinari legate de faptul ca “ce ba… turnatorii iti scriu postfete?”.
recent am dat un interviu unde ma explic de ce am ales ca Sorin Antohi sa-mi scrie postfata (l-am dat inainte de a aparea informatia legata de colaborare). Ramin la aceleasi opinii (vor aparea in numarul 13 al revistei Tiuk.. dedicat temei Nascut in URSS). Astazi as merge pe aceleasi rationamente. Nu conteaza daca sint de acord cu opinia lui legata de cartea mea…
Ambele acte ale lui Sorin Antohi (atit colaborarea cit si recunoasterea) sint acte care confirma teza mea din carte legata de compromis si care ne pot invata si ajuta sa intelegem mai bine trecutul. O sa revin pe aceasta tema cu un text…
aici postez un text al lui Liviu Antonesei din Cotidianul de azi…
Pozitia lui Liviu Antonesei (lucid, echilibrat si semnificativ.. atit in Cotidianul cit si in Observator Cultural)
“Sorin ca exemplu pozitiv” – Cotidianul
Liviu Antonesei
Este grav ce a facut Sorin? Fara indoiala. L-am iertat? Eu si prietenii sai, da. A marturisit prea tirziu? Se poate. Dar marturia este foarte utila.
Sigur ca nu mi-a cazut usor marturia lui Sorin Antohi, desi ma asteptam la revelatiile de acolo de ceva timp. Insa cel mai grav lucru mi s-a parut intirzierea momentului acesta cu vreo 16 ani. Pe de alta parte, cit ma cunosc, e clar ca, daca as fi aflat aceste lucruri in 1990, chiar in 1996, prietenia noastra s-ar fi incheiat. Eram prea tinar, prea radical, prea lipsit de nuante. Si, pina la urma, ce inseamna prea tirziu cind, si in fata Domnului, daca te caiesti sincer, poti obtine absolvirea pacatelor si in clipa dinaintea mortii? Nu stiu daca noi trebuie sa fim mai exigenti decit Domnul, atunci cind cainta este sincera. Si mie asa mi s-a parut. Insa, chiar daca ar fi vorba despre un „prea tirziu“, fara indoiala ca aceasta marturisire este foarte pretioasa, foarte utila, intrucit poate functiona ca exemplu pentru altii ce se simt apasati de pacatul colaborarii.
Si a functionat! Voi discuta exemple. Cer scuze ca nu dau nume, dar nu e vorba despre persoane publice. Imediat ce am aflat ca textul lui Sorin va deveni public a doua zi, l-am expediat membrilor unui grup de prieteni, fosti colegi de facultate. Ca sa-l analizam impreuna, ca oameni de formatie psihologica, cum se intimpla sa fim. Ei bine, in afara unor foarte fine analize psihologice, am obtinut si doua marturii privind colaborarea cu Securitatea. Care nu se petrecuse in timpul facultatii, ci mai tirziu, in „cimpul muncii“, la mijlocul anilor optzeci. Prima persoana acceptase colaborarea cu Securitatea inaintea unei plecari in strainatate, din care avea sa nu se mai intoarca. Cea de-a doua, in urma unor presiuni formidabile legate de statutul sau profesional si de situatia ingrata de a avea rude in strainatate. Asa cum le cunosc, nici una nu a facut rau nimanui, prima neavind nici macar timp la dispozitie pentru a-l face.
Nu sint persoane publice, una traieste in alta tara, nu riscau prin urmare sa fie deconspirate. Si, totusi, sub exemplul marturiei lui Sorin, au facut-o. In micul nostru grup de prieteni, poate in familiile lor. De ce au facut-o? E limpede ca nu de teama vreunei sanctiuni exterioare, ci pur si simplu pentru ca nu mai puteau suporta presiunea acestor fapte asupra mintilor lor, pentru ca nu se acceptau. Concentrez ceea ce-a reiesit din schimburile noastre de mailuri. Ce au cistigat facind, in fata noastra, marturisiri la care nu ii obliga nimic? Inceputul eliberarii mentale, regasirea demnitatii de sine in propriii lor ochi, inceputul reacceptarii. Poate asemenea marturii se petrec si aiurea. As fi bucuros sa fie asa.
Prin urmare, marturia lui Sorin poate fi prea tirzie, dar in nici un caz inutila
Ariciul in ceata / iojik v tumane
Am primit nenumarate e-mailuri in care sint solicitat de catre diverse persoane sa le ofer desenul animat Ariciul in ceata (despre care povestesc si in cartea mea).
Am varianta originala (fara dublarea vocii) pentru cine doreste, iar aici puteti vedea varianta dublata (nu schimba datele problemei decit pentru vorbitorii de rusa) cu subtitrarea in engleza.
Amintesc ca acest desen animat face parte din categoria “desene aminate cult si elitiste ale perioadei sovietice”…. un soi de Stalker animat…
Alternosfera/ Ultimul clip
asta cred ca e ultumul clip al celor de la Alternosfera – 551… pot fi ascultati si pe siteul lor www.alternosfera.com
Gindul Mitii mi-au promis ca imi dau si ei La ciocana!
StufStock 2006 – Insemnari pe slip
Trebuie sa scriu pentru Suplimentul de cultura ceva despre StufStock… iata citeva fragmente din ce va aparea saptamina viitoare…
(si citeva poze)
Velele-s de vină
Acum cîţiva ani m-am împrietenit cu o gaşcă de fete simpatice, supranumite Velele (Simona, Oana, Dana, Marina, Mihaela şi Miki) care visau ca nişte adolescente: vroiau să-şi salveze visul copilariei lor, adică Vama Veche. Vroiau să o salveze de construcţiile aberante, de terasele cu scaune de plastic, de termopane, de muzici care au invadat radiourile, televiziunea şi boxele maşinilor şi cluburilor de pe litoral. Şi au pornit o mişcare (Salvaţi Vama Veche) care culmea a început să dea rezultate şi care organizează de patru ani ceea ce se cheama StufStock.
La prima ediţie am crezut că e o glumă, la a doua am sperat ca le va trece, iar acum, la a patra ediţie pot spune cu siguramţă că a devenit cel mai semnificativ festival de rock (cu toate că aici auzi multe alte genuri) din ţară. La a patra ediţie putem confirma că StufStock a devenit un eveniment profesionist, după toate regulile unei astfel de manifestări. Nu ştiu cît se poate salva din Vama Veche, ce se poate salva, însă e clar că Vama Veche nu mai este locul de altădată, ci devine treptat locul unde se ţine StufStock şi unde vin oameni care asculta acest gen de muzică.
…………
Scena mare
Cred că în materie de rock o revelaţie au fost trupele din Moldova, Alternosfera şi Gîndul Mîţii. Ambele trupe sînt cunoscute de ceva timp însă cînta destul de rar în Romania ca să poată avea un impact mai mare. Alternosfera, o trupă la al doilea album, a avut o ţinută de scenă excelentă, melodiile fiind susţinute de proiecţii video. Gîndul Mîţii care sînt foarte bine cunoscuţi în Rusia şi au intrat de cîteva ori în topurile muzicale ruseşti, sînt deja veterani. Tocmai veneau din Rusia de la un festival unde au cîntat în faţa a 200.000 de oameni. Au cîntat după Phoenix, adică trebuiau să ţina ştacheta sus pentru a ţine mulţimea pe loc. Au facut-o cu brio. A devenit între timp o trupă matură, păcat că atît de puţin cunoscută aici.
ernu/oana gruenwald/mihai vakulovski
nicu tarna-gindul mitii/mihai vakulovski
Citeva amintiri despre liubovi
Sint rugat sa-mi dau cu parerea despre iubire pentru Suplimentul de Cultura de la Iasi… iata trei povesti de dagoste care m-au marcat cindva..
Cum iubirea pasiune este un construct destul de tirziu, sau cel putin asa neau invatat la scoala, mimam si noi acest sentiment dupa diverse modele culturale si istorii care ne impresioneaza. Pe mine personal mau fascinat citeva povesti de dragoste ale inceputului de secol XX din URSS. Anii ’20 ai acelui secol au fost anii pe care iam simpatizat imens. Eroii mei ai acelor ani, cu toate ca erau ocupati cu rezolvarea marilor probleme ale omenirii, aveau timp si de unele lucruri marunte, personale, precum dragostea.
Da, Vladimir Ilici, acel „maret conducator“ care a propus lichidarea familiei, caci e un rest burghez, si care avea numai „tovarase de drum“, nu sotie si amanta, a iubit. {i a iubit sincer. Iness Armand a fost slabiciunea vietii lui. Toate mutarile pe care le facea Lenin, pina si in perioada de emigratie, le facea tinind cont de locul in care se afla Iness. Cu toate ca, ideologic, a incercat mereu sa ni se arate ca un conducator care este dincolo de problemele „marunte“ ale vietii, noi stiam in sinea noastra ca el este „cel mai uman dintre oameni“ si ca a plins la moartea Inessei Armand. Ea a fost muza revolutionarului de meserie. Acest lucru nea impresionat. Daca si Lenin a iubit, miam zis eu in sinea mea, atunci cu dragostea nu e de glumit.
A urmat o alta poveste care ma impresionat. O poveste mai spectaculoasa, mai hollywoodiana, dar cu iz rusesc, totusi. ~n URSS exista un nume care a devenit un simbol al frumusetii, al feminitatii, al elegantei, dar si al tragediei. Acest simbol este Isadora Duncan. Ea a fost pentru noi Femeia. Dansatoarea venita dintro alta lume sa amorezat de Serghei Esenin, cel care stia sa scrie ca nimeni altul despre dragoste. Povestea nea fascinat. Acest cuplu a facut furori de la Moscova si pina la New York. ~n SUA, Duncan la prezentat pe Esenin ca pe un al doilea Puskin al Rusiei. Dragostea lor a ramas in memoria noastra poate si pentru finalul tragic al celor doua personaje. Esenin se sinucide, iar peste un an Duncan moare strangulata cu propria esarfa (pe care o cunosteam atit de bine din imagini), care i sa agatat de ceva in timp ce mergea cu masina decapotabila. Dupa ce a cunoscuto pe Isadora Duncan, Esenin nu prea a mai dat navala nici la femei, nici la votca.
Un alt poet, liderul generatiei sale, cel care impresiona si intriga prin tot ceea ce facea, nea surprins pe toti cu incredibila lui aventura de dragoste. Despre aventura de dragoste a lui Vladimir Maiakovski, toata Moscova a vuit ani de zile. Maiakovski sa indragostit nebuneste de Lilia Brik. Lilia Brik era o femeie cunoscuta in mediile literare moscovite, nu atit prin talentul sau literar, cit prin stilul aventuros de viata. Era casatorita cu Osip Brik, asa ca toti trei sau mutat sa locuiasca impreuna: Lilia, Valodea si Osip. Triunghiul magic putea fi vazut peste tot. Mult mai tirziu, Lilia i se destainuia lui Andrei Voznesenski: „Mie imi placea sa fac dragoste cu Osip si de aceea eram nevoita sal inchid pe Valodea in bucatarie. Valodea suferea enorm, urla si plingea… Dar nui nimic, suferinta il ajuta pe Valodea! Daca ai sti ce poezii scria dupa aceea!“. Se spune ca asa a scris Maiakovski faimosul poem Norul cu pantaloni care ia fost dedicat Liliei Brik. Iar despre Lilia Brik se spune ca la impiedicat de citeva ori pe Maiakovski sa se sinucida, iar cind el sa sinucis, ea nu era in tara.
Aceste povesti nu le vedeam la televizor si nici nu le citeam in reviste glossy – era folclorul nostru urban.”
Luciditatea ironica a unui ‘nascut in URSS’
Un text care m-a surprins placut. Nu m-am asteptat sa fiu aparat de un academician, istoric, dintr-o generatie care in Romania e declarata ca anticomunista. Acest text ma scuteste sa raspund gastii bascaliosilor care, vorba lui Buratino “au niste ginduri mici, mici, mici..”
Dosarele Istoriei, an. XI, nr. 7(119), 2006, pp. 1–3
Luciditatea ironică a unui ‘născut în URSS’
acad. Florin Constantiniu
Ce fel de nostalgii?
Dacă aş fi citit, mai întâi, recenzia lui Ştefan Agopian — nume cu greutate în literele româneşti —din „Academia Caţavencu”, recenzie la cartea lui Vasile Ernu, Născut în URSS (Iaşi, Ed. Polirom, 2006, 268 p., col. „Ego grafii), intitulată „Rahat lustruit” (!), probabil că nici nu m-aş mai fi atins de volumul tipărit — totuşi — de una dintre cele mai prestigioase — dacă nu cea mai — edituri ale ţării. Ştiind că este vorba de un basarabean, am fost curios să-i cunosc reacţiile la prăbuşirea comunismului şi la dispariţia URSS. Odată începută lectura, am fost captivat de acuitatea observaţiilor lui Vasile Ernu şi de umorul său de bună calitate. Am citit volumul său cu ochiul istoricului, în căutare de răspunsuri la întrebările privind trecutul apropiat. Din acest punct de vedere, cartea lui Vasile Ernu, miezoasă şi hazoasă expunere a experienţei sale „socialiste”, mi s-a părut foarte instructivă şi, tocmai de aceea, o recomand călduros tuturor.Înainte de a încerca o abordare istorică a societăţii în care a copilărit şi s-a format autorul, vreau să-mi exprim totalul dezacord cu o opinie citită/auzită în legătură cu Născut în URSS: autorul regretă dispariţia societăţii socialiste. Impresia mea este că susţinătorii acestei păreri ori nu au citit cartea, ori nu au înţeles-o. Cred că Editura Polirom însăşi a făcut o greşeală când a lăsat ca postfaţa lui Sorin Antohi să se intituleze „Nostalgii sovietice”. Ale cui sunt nostalgiile? Ale lui Vasile Ernu? Vreau să fiu sincer până la capăt: am avut impresia că editura ieşeană, parcă temătoare să nu fie acuzată că a tipărit un „nostalgic” (poliţia gândirii este, la noi, foarte vigilentă), a dorit să se pună la adăpost cu un text — cel al profesorului Antohi — care îşi ia o anumită distanţă de percepţiile „sovietice” ale lui Vasile Ernu.Astăzi, în România, se desfăşoară o adevărată campanie — uneori, în tonalităţi isterice — împotriva vârstnicilor, acuzaţi că sunt nostalgici ai comunismului. Volumul lui Vasile Ernu a tulburat cărţile acestui joc. Nu este un „dinozaur”. S-a născut în 1971! Imposibil să fie trecut în categoria „dinozauri”. Atunci? Mă mir — ştiind moravurile româneşti — cum de nu a fost declarat agent al KGB; dacă s-ar fi născut în România şi nu în URSS, sunt sigur că s-ar fi cerut CNSAS să investigheze dacă nu a fost agent al Securităţii!Care este „păcatul” lui Vasile Ernu? Că regretă unele aspecte ale defunctei societăţi socialiste.Prima întrebare de lămurit este: a fost societatea sovietică o societate socialistă? Răspunsul — cred eu — este: categoric, nu! În imposibilitate de a discuta, acum şi aici, istoria „orânduirii socialiste”, voi spune că nici Lenin nu credea că socialismul poate fi edificat în înapoiata Rusie, fără ca revoluţia proletară să fi biruit măcar într-o singură ţară capitalistă dezvoltată: Germania. Să fie limpede: Lenin credea că bolşevicii pot lua puterea în Rusia (Revoluţia din Octombrie!), dar transformarea Rusiei într-o ţară socialistă reclama — având în vedere înapoierea ei — biruinţa revoluţiei cel puţin în Germania. „Locomotiva germană” trebuia să tracteze „vagonul rus” şi să-l ducă de pe o linie moartă pe magistrala socialismului. Din 1918 până în 1923, liderii Moscovei au încercat să provoace — prin diverse mijloace — revoluţia în Germania, dar toate încercările lor au eşuat.În cunoscuta dispută dintre Stalin şi Troţki, altfel spus între teza „socialismului într-o singură ţară” şi cea a „revoluţiei permanente”, a învins prima. Socialismul edificat de Stalin era orice afară de socialism.Realitatea rusă s-a dovedit mai puternică decât ideologia marxistă. Într-o ţară unde, secole de-a rândul, existase autocraţie, iar democraţie doar câteva luni (februarie–octombrie 1917), socialismul trebuia să resimtă moştenirea despotică. Socialismul sovietic a suprimat democraţia, a înstrăinat omul de statul pretins a fi al său şi a generat o nouă clasă de privilegiaţi: nomenclatura. Ce orânduire a existat, atunci, în URSS? Ori un capitalism de stat, ori un mod de producţie asiatic (despoţia orientală) — despre care scrisese Marx — , dar în condiţiile unei societăţi industriale. Încă o dată: ţările socialiste, chiar dacă îşi puneau în titulatura oficială adjectivul „socialist”, nu aveau nimic în comun cu socialismul imaginat de gânditorii secolului al XIX-lea, în primul rând, Marx şi Engels, de la care se reclamau.Ceea ce a dispărut în 1989–1991, în Europa, nu a fost orânduirea socialistă. Cum arată ea, deocamdată, nu ştim.Locul acesteia a fost luat de capitalism. Falimentul pseudosocialismului a fost considerat de unii şi falimentul teoriilor lui Marx. Evaluare greşită! Tot ceea ce s-a întâmplat în Europa de Est şi în spaţiul fostei URSS confirmă, în esenţă, teoria lui Marx. Şi-a făcut reapariţia capitalismul, cu cele două clase fundamentale: clasa exploatatoare şi clasa exploatată. Capitaliştii — oricât proclamă ei eşecul lui Marx — ştiu că el a spus adevărul în privinţa mecanismului exploatării capitaliste. Atunci, pentru a înşela pe cei exploataţi, au schimbat numele orânduirii: în loc de capitalism, economie de piaţă. În realitate, nu există nici o deosebire esenţială între capitalism şi economia de piaţă.Din criza economică mondială a anilor 1929–1933, capitaliştii au tras un învăţământ esenţial. Până atunci, ei credeau că profitul sporeşte prin reducerea salariilor. După amintita criză — o criză de supraproducţie — , au înţeles că pot câştiga mult mai mult prin sporirea puterii de cumpărare a salariaţilor, putând obţine un dublu avantaj: a) lărgirea pieţii şi evitarea — pe această cale — a crizelor de supraproducţie (mărfuri nevândute); b) prin crearea „falselor necesităţi”, salariatul — chiar dacă este exploatat — crede, sub bombardamentul publicitar, că obiectivul lui nu este lichidarea orânduirii care îl exploatează, ci cumpărarea ultimului tip de deodorant/detergent/maşină ş.a.m.d.
Fractură şi continuitate
Societatea în care trăim astăzi este o societate capitalistă, întemeiată pe exploatarea muncitorului. Să luptăm împotriva ei? Se ştie întrebarea formulată de H. Marcuse în următorii termeni: „De ce să ne eliberăm de această societate de vreme ce, după toate aparenţele, ea este capabilă — chiar dacă abia într-un viitor îndepărtat — să învingă sărăcia într-o măsură mai mare decât oricând înainte, să micşoreze caznele muncii şi timpul de muncă şi să ridice standardul de viaţă?” (Herbert Marcuse, Scrieri filozofice, ed. de N. Tertulian, Bucureşti, Ed. Politică, 1977, p. 436). Întrebare perfect legitimă. La urma urmei, se poate şi aşa. Personal, aparţin celor care cred că un sistem, întemeiat pe inechitate, trebuie lichidat.Dar, m-am îndepărtat de la cartea lui Vasile Ernu.Confruntat cu realitatea postcomunistă, autorul descoperă că în socialism existau, totuşi, aspecte şi momente, care, raportate la situaţiile de acum — dar, de multe ori, şi fără acestă alăturare —, apar într-o lumină favorabilă. Născut în URSS este o mică enciclopedie a vieţii cotidiene sovietice, din care nu au lipsit şi părţile plăcute. Unele au fost creaţii ale regimului, precum, de exemplu, taberele de pionieri; altele şi le-au creat „oamenii sovietici”, în cadrul instituit de regim, ca, de pildă, petrecerea câmpenească, după demonstraţia de 1 Mai şi, în sfârşit, printr-o ciudată dialectică a transformării unui fenomen în contrariul său, situaţii, în principiu, negative, dar metamorfozate în prilej de amuzament: statul la coadă şi discuţiile de acolo.Vasile Ernu povesteşte cu duioşie şi ironie micile plăceri ale omului sovietic. Încearcă, uneori, şi un regret faţă de dispariţia lor. Trebuie să fii, însă, cu totul lipsit de umor, ca să iei ad litteram rândurile pe care le reproducem, mai jos, şi să nu vezi ironia din ele: „Păcat că aceşti capitalişti au reuşit să producă atâtea mărfuri încât să depăşească capacitatea noastră de a construi cozi. Producţia de mărfuri a bătut producţia de cozi şi ne-a transformat din proletari cu o conştiinţă superioară, în nişte amărâţi de consumatori. Dictatura mărfii a fost mai tare decât dictatura cozii. Şi «societatea civilă» sovietică s-a retras să privească o pauză publicitară” (p. 203).Cred că unii critici ai lui Vasile Ernu nu l-au iertat pentru că nu se închină la „viţelul de aur” al capitalismului. Şi nu numai că nu se închină, dar dezvăluie elemente de continuitate între socialism şi capitalism şi ipocriziile celui din urmă (fără să le oculteze pe cele ale primului). Iată un admirabil pasaj despre „politrucii” zilelor noastre, pe care îi întâlnim la televiziune şi în paginile ziarelor şi revistelor de azi: „De la PR-işti la specialişti în marketing şi publicitate, de la mass–media la image–makeri, de la specialişti în strategii politice şi până la cei în «societăţi deschise», politrucii împânzesc tot spaţiul sistemului actual. Evident, sunt îmbrăcaţi mai bine, poartă haine de marcă, au o limbă de lemn ceva mai subtilă şi mai diversifictă, lucrează cu tehnici de manipulare mai sofisticate, dar servesc la fel de bine noii stăpâni şi contribuie la sterilizarea gândirii poate mai eficient. Ceea ce reuşesc cu adevărat aceşti noi politruci e să creeze o aparenţă a normalităţii, a libertăţii şi a fericirii” (p. 190). N-am citit, până acum, o mai fidelă descriere a stolului de analişti, ziarişti, reprezentanţi ai pretinsei „societăţi civile” — atât de disciplinată şi aliniată — care ne sufocă, în fiecare zi, cu vorbăria sau grafomania lor, bine plătiţi nu numai pe loc, dar şi cu burse, stagii de „documentare”, invitaţii la colocvii şi congrese etc.Să lupţi împotriva acestei societăţi, a oamenilor produşi de ea, e foarte, foarte greu. Marcuse are dreptate: societatea abundenţei naşte „o fiinţă abrutizată, schilodită, frustrată, care îşi apără cu înverşunare propria robie” (op. cit., p. 437). Românii, mai mult ca alţii, îşi apară acum noua robie.
« go back — keep looking »