Propunere pentru noul imn al R.Moldovei
Am auzit ca tov. Voronin vrea sa schimbe imnul actual al R. Moldovei (Limba noastra-i o comoara). Iata o varianta care cred ca nu ar supara pe nimeni… romani, moldoveni, rusi si alte popoare conlocuitoare.
Basarabia, pamant bulgaresc!
Text aparut in Romania Libera + Invida Planetei Moldova
La inceputul acestui an, publicam in “Romania libera” un text intitulat sugestiv si ironic “Va deveni Voronin cetatean roman?”. Textul meu de atunci era destul de critic cu discursul politicii externe a statului roman fata de Republica Moldova si, in mod special, fata de afirmatiile populiste ale presedintelui Traian Basescu, declaratii care nu erau acoperite in realitate. Va mai aduceti aminte de invitatia adresata Moldovei de a se integra in Uniunea Europeana alaturi de Romania si de promisiunea de a
deschide doua consulate suplimentare pe 1 ianuarie 2007? Daca prima afirmatie era evident populista, ieftina, cu iz electoral, iar rezolvarea “problemei aderarii R. Moldova la UE” nu depindea in mod direct de diplomatia romana, ei, bine, problema consulatelor chiar este o problema ce tine direct de administratia romana. Va reamintesc ca ultima promisiune a presedintelui Basescu, deschiderea celor doua consulate, nu este rezolvata nici azi, in luna august 2007.
Intrebarea pe care o primeam cel mai des in ianuarie 2007 era: ce se va intampla cu circulatia intre cele doua state, cum e cu viza, cum e cu taxele etc.? Atunci nu aveam un raspuns la aceasta intrebare si eram foarte convins ca in cateva saptamani, luni, problema se va rezolva. Mi se parea o problema importanta, chiar majora, a diplomatiei romane. Speranta ca aceasta problema va fi solutionata destul de repede venea din convingerea ca “alianta portocalie”, intre timp dizolvata, va incerca sa speculeze pragmatic aceasta oportunitate imensa, care poate aduce mult capital politic favorabil. Astazi, dupa 8 luni, stim foarte bine ca problema ambasadelor si vizelor nu s-a rezolvat si pentru a obtine o viza romaneasca care sa-ti permita sa ajungi ca cetatean moldovean din R. Moldova in Romania trebuie sa dai o mita intre 100 si 250 euro. Fireste, oficial, viza nu costa nimic, insa diplomatia romana nu numai ca nu a deschis cele doua consulate, unul in nordul si altul in sudul Republicii, asa cum promisese, dar nici macar n-a incercat sa gaseasca solutii care sa inlesneasca procedura de eliberare a vizelor. Nu are rost sa va spun ca procedura actuala de eliberare a vizelor este catastrofala si nefunctionala, iar tratamentul solicitantilor este inuman. Va garantez ca nu vorbesc din ce am citit in ziarele de scandal, ci pe baza marturiilor a foarte multor oameni care au suportat-o si care nu mai vor niciodata sa aiba de-a face cu ambasada romana.
Vin imediat alte alegeri, iar politicienii romani isi vor aduce aminte ca “problema” Republicii Moldova, chiar si cu tovarasul Voronin in frunte, este o buna vaca de muls din punct de vedere electoral. De fapt, singurul punct de vedere de interes major pentru clasa politica romaneasca. Va veni probabil un sir intreg de promisiuni, si poate chiar si unele solutii de moment. Asteptam cu interes, caci proiectele ambitioase zonale ale politicii externe romanesti par tot mai caraghioase, mai ales cand vezi ca diplomatia romana nu este capabila sa deschida doua banale consulate in tara vecina, tara care face parte din “domeniul prioritar si strategic” al politicii noastre externe. Daca Guvernul Romaniei ar fi cu adevarat interesat de Republica Moldova, ar trebui sa inceapa nu cu “problema integrarii R. Moldova in UE”, care nu tine de noi, nici cu solutionarea conflictului transnistrean, fiindca il depaseste amploarea acestuia si nu face parte din actorii jocului deja stabilit, ci cu deschiderea celor doua consulate. Ni se va aduce imediat un argument: Guvernul roman vrea, dar nu este lasat de guvernul de la Chisinau. Eu cred ca acesta este un argument facil si foarte comod pentru diplomatia romana. Acesta este un argument fie al neputintei, fie al incompetentei, fie al lipsei a ceea ce numim vointa politica. Sa nu uitam ca “scandalul vizelor” si “coruptia unor demnitari ai ambasadei romane de la Chisinau” se inscriu perfect in linia scandalurilor diplomatice din ultima perioada. Nu cred ca e cazul sa insistam, caci e o evidenta prea mare. Indiferent cu ce avem de-a face – incompetenta sau lipsa de vointa politica –, faptul ca cele doua consulate raman in continuare doar o promisiune, iar functionarea “ghiseului” de la Chisinau este catastrofala nu fac decat sa arunce o pata neagra asupra statului si diplomatiei romane. Deocamdata, cetatenii Republicii Moldova circula spre vest cu vize ale statelor cu mai putine “pretentii”. Mai nou, Bulgaria acorda cetatenie moldovenilor, fara a avea pretentia ca acestia sa fi fost candva cetatenii lor.
Cartile copilariei
Citeam pe blogul Luciei T despre cartile copilariei si mi-am dat seama ca mi-au disparut din casa volumele cu Незнайка (ru) / Habarnam (ro) / Nestiila (md)… ufuf… mai ales cea moldoveneasca scrisa in romaneste cu litere chirilice pe care am citit-o prima, dupa care varianta ruseasca, dupa care (anul trecut) varianta romaneasca… hehe si toate mi-au disparut.
Iata un fragment din Незнайка / Habarnam invatza si care se termina ca de obicei cu un mic esec. Cine cunoaste povestea si eroii nu are nevoie de traducere.
Plictis si Inspiratie
Ultimul film marca Igor Cobileanski.
Biserica Ortodoxa Rusa – intre educatie si Kremlin
(Un text aparut in Romania Libera si un clip a trupei Akvarium – Marea simfonie a caii ferate…. ce iarna)
Zilele acestea, presa romaneasca a scris enorm despre Biserica Ortodoxa Romana. Era firesc intr-un astfel de context si cu aceasta ocazie exceptionala a mortii Patriarhului. Multe texte insa au scos la iveala un element foarte important: increngatura incredibila care exista intre cei care conduc BOR si lumea politica romaneasca. Daca privim cu atentie tari precum Romania, Polonia si, mai nou, Rusia, putem observa o revenire in forta a implicarii bisericii in jocurile pe care le face statul, supranumit de ceva vreme stat laic.
Recent, in Rusia a avut loc o discutie aprinsa legata de implicarea bisericii in treburile statului. Zece academicieni, in frunte cu faimosii oameni de stiinta Jores Alferov si Vitaliy Ginzburg, ambii laureati ai Premiului Nobel pentru fizica, s-au adresat presedintelui rus cu rugamintea de a stopa “clericalizarea societatii ruse”. Imediat insa a aparut o “replica”, o contrareactie, din partea organizatiei ortodoxe Soborul popular, care l-a dat in judecata pe Vitaliy Ginzburg, principalul “vinovat” al cererii, pe motivul ca instiga “la vrajba nationala”.
Toata povestea a inceput in momentul in care s-a incercat introducerea in scoli a unei noi materii de studiu, Bazele culturii ortodoxe. Cei care au reactionat mai intai au fost membrii comisiei parlamentare pe problemele dezvoltarii regionale, care au atras atentia asupra modului in care “clericalismul patrunde si influenteaza sub diverse forme structurile statului laic”. Presedintele comisiei, V. Glazacev, a facut un raport in care condamna “implicarea activa a bisericii in treburile statului in loc sa-si vada de treburile ei”. In sustinerea lui a venit grupul de academicieni, care a condamnat si el “amestecul Bisericii in treburile statului ca fiind o incalcare a Constitutiei statului”, Constitutie ce proclama explicit principiul separarii dintre Biserica si stat. Vitaliy Ginzburg, una dintre cele mai lucide si respectabile minti ale Rusiei, a tras de nenumarate ori semnalul de alarma legat de modul in care patrunde educatia religioasa in scoala generala, dar si in universitate, si care tinde sa inlocuiasca educatia laica. De asemenea, Ginzburg, care este un ateu convins si care-si asuma aceasta postura, nu poate fi de acord cu discriminarea celorlalte religii si confesiuni, de aceea, crede el, intr-un stat laic educatia religioasa este un act privat.
Cum in Rusia exista o componenta federala si alta regionala a programului scolar, unele regiuni au reusit sa impuna Bazele culturii ortodoxe ca materie obligatorie. Cel mai important lucrul e faptul ca in acest moment Biserica Ortodoxa Rusa incearca sa impuna obligativitatea acestei materii avand o puternica sustinere politica, iar in Duma de Stat exista un adevarat “clan ortodox” din care fac parte si cativa ministri foarte influenti, unul dintre ei fiind chiar ministrul justitiei. Fireste ca atitudinea grupului de academicieni a iritat mai multe organizatii ortodoxe si nationaliste, iar Ginzburg a devenit tapul ispasitor al conflictului si e purtat prin sali de tribunal pentru interviurile acordate presei. La randul ei, Patriarhia din Moscova a consemnat ca “scrisoarea academicienilor este o campanie de propaganda care urmareste compromiterea Bisericii Ortodoxe Ruse”.
Rusia nu se afla la primul conflict intre gruparea ortodox-nationalista si o parte a intelectualitatii laice. Unul dintre cele mai rasunatoare conflicte a avut loc acum cativa ani, in legatura cu expozitia de arta contemporana de la centrul Saharov, numita sugestiv Atentie Religia! Expozitia prezenta un numar semnificativ de artisti care chestionau problema relatiei dintre religie si lumea contemporana. In noaptea de dupa vernisaj, expozitia a fost devastata intr-o maniera barbara, iar cei purtati prin tribunale nu au fost nimeni altii decat organizatorii expozitiei, nicidecum cei care au vandalizat-o. Motivul a fost acelasi: vinovatia pentru instigarea la ura. Ceea ce se observa in ultima perioada, lucrul care ingrijoreaza mult lumea intelectuala laica din Rusia, e apropierea tot mai accelerata dintre cler si puterea de la Kremlin. Pe fondul nevoii de impunere in fata electoratului, politicienii stiu ca au nevoie de biserica dominanta, iar biserica ortodoxa profita si ea, la randul ei, si incearca sa fie cat mai aproape de putere, iar aceasta apropiere schimba mult datele problemei.
Vreau ploaie
Uite vreau o ploaie ca la trupa Alisa… Ploaie…..
27 de ani de la moartea lui Visotki
Astazi se implinesc 27 de ani de la moartea celebrului cintaret, compozitor, poet şi actor si disident rus, Vladimir Visotki. Iata un film clandestin al anilor 80: Prima aniversare (scuze … Comemorare… e adevarat) a mortii lui Visotki (1981)
Eroul vremurilor noastre
A murit unul dintre cei mai tari autori de animatie, Alexandr Tatarski.
Iata citeva din lucrarile lui din anii 1980…
The Investigation is Held by the Koloboks
Wings, Feets and Tails
E timpul sa ne vindem!
E timpul sa ne vindem!
(text aparut in Cultura si o melodie multi-kulti a trupei Csokolom)
1. Lasand la o parte talentul autorilor, pe ce credeti ca ar trebui sa mizeze literatura romana pentru a se impune in Occident:
a. investitii masive in imagine si promovare agresiva;
b. „sincronizare“ in teme & formule cu ce se vinde in Vest;
c. exploatarea propriului „specific“?
2. Ce criteriu ar trebui sa primeze in selectia volumelor care urmeaza a fi exportate? Valoarea sau vandabilitatea?
3. Presupunand ca in urmatorul an/deceniu/mileniu vom asista la explozia unui „val romanesc“ in Occident, credeti ca un asemenea fenomen va produce si efecte retroactive? Cu alte cuvinte, mai au Eminescu, Rebreanu si Camil Petrescu vreo sansa de a deveni cunoscuti marelui public din afara?
4. Atunci cand se vorbeste despre potentialele traduceri, toata lumea se gandeste la proza, cel mult la teatru. Sa zicem ca poezia oricum nu se vinde. Dar, in momentul de fata, vedeti vreun eseist/teoretician roman cu sanse de a se impune pe piata occidentala a ideilor?
5. Daca ar fi sa alegeti trei scriitori romani care sa fie tradusi in Occident, care ar fi aceia? Si de ce ei?
Vazusem recent un soi de dezbatere pe tema „un Nobel pentru literaratura romana“ . O veche obsesie care nu lasa spiritul romanesc sa doarma. Sa fie Cartarescu, sa fie Manea, sa fie Codrescu, chiar daca scrie in engleza? E clar ca la cate valori am produs noi, la cata cultura am dat, e timpul ca sa fim autentificati si cu un Nobel, daca tot ne-au dat recent un Palme d’Or. Dar ceva imi spune ca nu ni-l vor da. Oare de ce? Eu cred ca din tare multe motive. Si chiar daca motivele vor fi justificate, noi oricum ne vom simti nedreptatiti.
Dar sa vorbim doar despre cateva probleme. Mai intai ar trebui spus ca, asemenea dictonului banal „o politica externa buna se bazeaza pe o politica interna sanatoasa“, si in literatura lucrurile stau asa. Piata noastra literara este o piata foarte tarzie, ca sa nu zic intarziata. Adica, am invatat sa scriem destul de tarziu, iar sa citim am invatat si mai tarziu. Asta e un paradox, dar cred ca este un fapt istoric verificabil. Elita a invatat sa scrie pe la mijlocul secolului XIX, prin saloanele franceze. Cititorii, care sunt o parte mai mare a populatiei decat elita, traiau pe la tara si au invatat sa citeasca ceva mai tarziu. De aceea, exista o mare traditie de a scrie de la elite la elite si de dispretuire a vulgului, desi, in secolul XX, este principalul lector. Din pacate, marea parte a populatiei noastre a stat la sat inclusiv in secolul XX, iar acolo, din cate stim, nu se prea citeste. Intelectualitatea noastra interbelica scria pentru sine, ignorand in mare parte masele, incercand mai degraba sa le seduca decat sa le modernizeze. Intelectualii erau mai curand niste preoti, iar scrierile lor, mai degraba niste „scripturi“ la care sa „iei aminte“, si nu „la care sa gandesti“. Traditia culturala a „sfintelor moaste“ intelectuale s-a prelungit pana astazi, desi cu mai putina intensitate.
In comunism, s-a produs o literatura care se adresa in mare parte criticii, si nu cititorului real. La randul lor, proaspetii cititori veniti de la tara, care nu prea intelegeau ce citesc, i-au rasplatit pe scriitori cu o aura de factura romantica (in mare parte indusa in scoala), pe care astazi si-au pierdut-o si pe care multi o regreta. In anii ’90, am trait betia traducerilor, literatura noastra fiind ignorata cu desavarsire. Asa ca, in mare parte, literatura noastra nu s-a prea intalnit cu cititorii sai reali, fiindca ea nici nu i-a vizat direct. Simplificand in continuare lucrurile, as zice ca literatura noastra inca nu s-a maturizat, nu e destul de diversificata, inca e bolnava de epigonism si tine cont de pareri care nu conteaza. Iar publicul (cititorii) e inca destul de putin numeros ca sa conteze cu adevarat. Lucrurile vor incepe sa functioneze in parametri normali abia cand vor aparea mecanisme care sa permita scriitorului sa devina profesionist. Adica, sa traiasca din ceea ce scrie sau din functii adiacente acestei meserii.
Acum, legat de literatura romana si piata externa. Nu se prea traduce (cu mici exceptii, cum ar fi Norman Manea) si, mai ales, nu se traduce sistematic, la edituri mari si, foarte important, in spatiul anglo-saxon care acum conteaza cel mai mult. Din punctual meu de vedere, problemele majore sunt legate de continut, de ambalaj si de capacitatea de promovare. Nu putem vinde in strainatate epigonisme, caci le facem mai prost ca ei, cei care le produc. Daca e sa-l credem pe Boris Groys, care sustine ca arta este avangarda economiei, atunci, intr-o cultura in care se produce in masa si in serie, lupta cea mare se da pe ceea ce occidentalul numeste „diferenta“. Cand vrei sa vinzi ceva, trebuie sa scoti in evidenta diferenta. Cultura moderna se bazeaza pe diferenta, nu pe asemanare si repetitie. Pana si reclamele la detergenti ne invata aceasta lectie: detergentul x nu e ca cel „obisnuit“. In acest sens, suntem nevoiti sa venim cu ceea ce avem noi si e diferit de ceea ce au ei, adica sa ne povestim pe noi insine, pe noi cei diferiti de ei. Insa dificultatea mare abia acum vine: problema e limbajul in care o facem. Nu ne plangem noi ca operele noastre marete sunt intraductibile? Ei bine, trebuie sa ne povestim de o maniera ceva mai universala, asa incat sa ne inteleaga si rusul si englezul si peruanul. Aici nu cred insa ca sunt formule magice. Acesta este doar un cadru. In rest, fiecare-si cauta propria formula. Legat insa de promovare, povestea ar avea cateva aspecte importante. Mai intai, ar trebui sa avem proiecte de finantare asa cum au o multime de tari. Ceea ce a facut anul trecut Institutul Cultural Roman (programul TPS), mi se pare un prim pas important. Editurile straine sunt incurajate financiar, li se dau bani pentru traducere, pentru a edita scriitori romani. Insa, eu cred ca cel mai important lucru e intrarea directa a scriitorilor romani in circuite internationale. Asta inseamna participarea la burse, stagii, congrese, targuri etc. Un scriitor roman se imprieteneste cu un scriitor ungur, care e amic cu un scriitor american, care este editat de o editura importanta din Londra. Sunt circuite care functioneaza foarte bine si eficient. Ele sunt un soi de relee care usureaza transmisia de informatie si fac legaturi directe intre scriitor si editor. Nu confundati acest lucru cu „nepotismul“ local. Recomandarile in spatiul occidental nu au ca rol fentarea sistemului, ci eficientizarea lui. Nu inseamna ca este un sistem perfect, ci doar mai eficient. Din pacate, scriitorii nostri sunt prea legati de glie (chiar si cand sunt plecati din tara), si mai aud ca isi secretizeaza informatiile, relatiile pe care le obtin. Alta obsesie locala. Dar atentie: fiti cu ochii pe editurile germane si mai ales pe relatiile lor cu tarile din Est. Daca urmarim ce s-a intamplat in anii de dupa caderea comunismului in acest sector, putem observa doua lucruri importante. Germania este cel mai bun cunoscator occidental al Estului, iar ceea ce a aparut in Germania a fost preluat repede de celelalte tari occidentale. Deci nu Franta, ci Germania a fost punctul de legatura, cu toate ca nu e de ignorat nici Franta. Si inca o chestiune pentru scriitorii romani excesiv de individualisti: Germania nu cumpara la bucata. Imi permit un singur sfat pentru scriitorul roman iesit la plimbare in spatiul occidental: daca vrei sa fii tradus si sa iei Nobelul, vinde-ti intai un prieten, un coleg, sau un dusman, ce o fi el, dar sa scrie cat de cat bine. Vinde-l la o editura sau la un agent literar, fireste. Germania a fost cea care a reusit mereu sa creeze diverse valuri: valul rus, valul ceh, valul maghiar etc. Cel romanesc este inca asteptat. Eu cred ca el va veni curand din simplul motiv ca scriitorii tineri au invatat repede lectia si incep sa puna in aplicare din mers ceea ce invata.
In sistemele de azi, viata iti este furata foarte usor
In sistemele de azi, viata iti este furata foarte usor
Ivana Vlad / Realitatea Romaneasca Miercuri 27.06.2007
A uimit o Romanie letargica prin umorul nebun, savoarea literara, sinceritatea debordanta si atitudinea critica, dialectica a cartii sale “Nascut in URSS” (Ed. Polirom). Distins cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor, Vasile Ernu ia cu inversunare pozitie contra oricarui sistem, tocmai pentru a simti viata.
(5nizza cu faimoasa piessa Soldat)
– Eroii, simbolurile, locurile (de ex. “Tualetul” sau comunalka), obiectele amintite de tine cu umor, ironie si nostalgie incearca sa recreeze o lume sau doar o recupereaza prin tandrete?
– Da, cartea are multa ironie, umor, tandrete si nostalgie. Niciunul dintre aceste sentimente nu-mi sunt straine si fata de niciunul nu ma jenez. Vorbesc despre viata mea, despre viata din interiorul unui sistem, iar aceste sentimente fac parte din viata. Unii au criticat elementul nostalgic din textele mele. Imi pare rau, dar discursul de azi care incearca sa diabolizeze nostalgia cred ca e un discurs fals. Nostalgia face parte din noi si e un sentiment important. Atentie: nostalgia nu are de-a face cu sistemele politice, ci cu timpul si trairea noastra in timp. Unul dintre sensurile centrale ale cartii este legat de modul meu de a privi prezentul. Cartea mea este despre trecut, dar despre un trecut care priveste inspre prezent. Este un soi de privire a prezentului dinspre trecut. De aceea eu ironizez si pun in discutie in aceeasi masura si trecutul, dar si prezentul. Pun fata in fata cele doua sisteme, incercand sa trag un semnal de alarma si sa spun ca, indiferent in ce sistem traim noi, facem in esenta aceleasi compromisuri.
– Fiind de formatie filosof, te consideri ca facand parte din una dintre categoriile amintite in carte, Scepticul?
– Vin din zona stiintelor umane cu toate ca sunt indragostit de literatura. Cred cu convingere in nevoia de reflectie si pledez pentru o pozitie critica. Da, ma regasesc in pozitia Scepticului, cel care interogheaza mereu, pune la indoiala totul si mai ales propriile convingeri. El este cel care nu se inregimenteaza, nu devine un mic pion intr-un mecanism mai mare. El stie ca sistemele (mai ales cele politice) sunt create pentru a te pune la locul pe care-l cred ele necesar. De aceea Scepticul este elementul incomod, un soi de virus al sistemului. Aceste personaje au fost mereu marginale, indiferent daca vorbim despre comunism sau capitalism. Iar limbajul de lemn nu este specific doar sistemului comunist. Putem lua orice domeniu bine marketizat din ziua de azi si vom vedea ca limba de lemn este prezenta si la case mai mari.
– Daca ambele sisteme, atat comunismul, cat si capitalismul inregimenteaza individul, acesta din urma cu mijloace mult mai perfide cum spui tu, ce spatiu ne mai ramane atunci pentru libertatea personala?
– Teza mea este foarte simpla. Ne nastem in cadrul unor sisteme politice, economice, culturale. Unii au sanse de a se naste in sisteme mai putin dure, in vremuri mai putin tragice. Insa, indiferent in ce sistem te nasti, trebuie sa nu uiti ca viata este lucrul cel mai important. Nu trebuie sa uitam ca viata ii este data omului pentru a fi traita, si ar fi mare pacat ca sistemul sa ne traiasca viata. Riscul mare in sistemele de azi, unde se mimeaza atat de bine fericirea si unde bunastarea se confunda cu fericirea, e faptul ca viata iti este furata foarte usor. Viata poate deveni o minciuna asemenea reclamei. Asa ca nu trebuie sa credem ca cele 30 de feluri de salam si cele 30 de posturi TV au rezolvat lucrurile. Aceste lucruri, ca si cei “30 de arginti” pe care-i primim pot uneori complica si nicidecum rezolva lucrurile. Acesta este paradoxul. Pericolele mari pot veni de unde ne asteptam mai putin.
– Daca “cel mai mare proiect politic utopic al modernitatii”, URSS-ul, a dat faliment, crezi ca si capitalismul are sansa asta? Sau problema nu se pune in termeni de contradictie a celor doua sisteme, ci de complementaritate?
– In esenta cele doua sisteme nu au fost fundamental contradictorii. URSS si SUA erau un soi de vas comunicant. E adevarat ca URSS a fost net mai brutal si cu incalcari flagrante si la vedere. Cred ca SUA (ca s-o luam ca etalon al sistemului capitalist) nu s-a bucurat foarte mult cand a disparut URSS, caci si-a pierdut punctul de referinta. Iar cand dusmanul fata de care de definesti dispare, ai probleme cu propria identitate. Acest lucru se vede tot mai mult in incercarea Statelor Unite de a reinventa permanent dusmani. Revin: fata de sistem, oricare ar fi el, trebuie sa fim critici si in nici un caz nu “trebuie” sa-l aplaudam. Aplauzele intaresc si dezvolta partea urata si totalitara a sistemului. Ceausescu este un exemplu perfect. Dintr-un amarat de cizmar a devenit ditamai dictatorul si “fiu iubit” fiindca poporul s-a transformat in aplaudac. Cand am incetat sa aplaudam, el a disparut. Asta e lectia simpla, dar care se invata foarte greu.
« go back — keep looking »