Pentru iubitorii de cultura alternativa si vintage: How The Beatles Rocked The Kremlin
Deci: 20 de ani dupa… un mic cadou pentru iubitorii de cultura alternativa si vintage
Cum am promis iata si filmul (Regizat de Leslie Woodhead): The Beatles – How The Beatles Rocked The Kremlin. (in primele minute se vede prost, dar se aude ok, dupa care merge bine). E o abordarea pe modelul “mantrei liberale” (mai putin pe gustul meu) insa sint multe informatii utile si ne sint aratati citiva grei ai zonei alternative sovietice. E o abordare destul de simplista a culturii alternative din URSS, mai ales ca ea are radacini adinci in anii 40-50. Aceasta cultura nu apare spontan in anii 60 asa cum se crede acum. Ma rog povestea e lunga si poate o sa pun citeva filme pe cultura alternativa din anii 50 sau o sa fac un interviu cu unul din cei mai buni cunoscatori ai fenomenului: Artyam Troytsky. E un domeniu care chiar ma intereseaza si e de invatat din el in contextul actualei ideologii si culturi dominate care devin tot mai agresive.
Filmul merita insa vazut. Indiscutabil: The Beatles chiar a fost un fenomen important in URSS. Ce e foarte interesant (si e o teorie la care tin si am discutat-o si cu citiva cunoscatori in domeniu): cei care vor impune (liderii) in anii 60-70 diverse curente alternative (muzica, literatura, arte vizuale) sint copiii elitei comuniste. Practic cei mai buni rockeri sovietici sint nepotii lui Lenin si Stalin. Ironia sortii….
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
„ Numai rebuturile umane nu au nostalgii”
http://sprevest.ro / 9 decembrie 2009 / Oxana GREADCENCO
Faceţi parte din prima generaţie a basarabenilor veniţi la studii în România. Ce v-a determinat să optaţi pentru o facultate în România şi de ce anume Iaşiul ?
Da, am ajuns în România în primul val de studenţi, în anul 1990. Iniţial, vroiam să merg la Timişoara, însă acolo nu aveau facultatea de filosofie şi cu amicul meu, Lilian Negură, am ales Iaşiul. El a mers la psihologie, eu, la filosofie. Am ales la întimplare cred. Oricum, ştiam că am 3 oraşe universitare importante pe ştiinţele umane: Iaşi, Cluj, Bucureşti. Îmi place Iaşiul. Şi astăzi îl consider unul dintre cele mai importante oraşe din România. Pentru studii e excelent. Iaşul are un spirit aparte. Am stat, după Iaşi, şi la Cluj, şi Bucureşti. Clujul este prea conservator pentru gustul meu, Bucureştiul prea alert şi-ţi fură energia dacă nu eşti atent. Iaşiul însă este perfect: o combinaţie stranie dintre melancolie, atmosferă molcomă, stil de viaţă mai puţin mercantil, o anumită poetică în aer, o anumită mistică valaho-slavă… e un loc perfect pentru reflecţie. Dar să nu mitizăm… oamenii cu care eşti în relaţie de fapt fac totul fie că eşti la Chişinău, Iaşi, Cluj sau Bucureşti…
Câţi basarabeni erau pe atunci la Iaşi şi ce dificultăţi întâmpinaţi ?
Nu ştiu numărul. Ar trebui să vedem nişte statistici cu „descălecarea” basarabenilor în România. E foarte important să ştim cum şi cîţi au venit anual, cîţi au rămas, cîţi s-au întors, cîţi s-au pierdut pe drum. Eram destul de mulţi şi vizibili. Au fost multe probleme, însă cele mai mari cred eu au fost prebleme legate de integrare. „Noi” ne-am integrat mai greu, iar „ei” ne-au acceptat mai greu, însă treptat, treptat ne-am obişnuit unii cu alţii şi am învaţat unii de la alţii cîte ceva.
În timpul facultăţii, dar şi acum fiind la Bucureşti, aţi simţit că sunteţi discriminat în vreun fel pentru că sunteţi basarabean ?
Da, fireşte că am fost discriminaţi aşa cum şi noi am produs o „formă de discriminare” făţă de „băştinaşi”. Trebuie să privim acest raport de discriminare reciproc şi într-un context mai larg. Această discriminare se întîmplă peste tot în lume, însă asta nu înseamnă că trebuie să o tolerăm. Mai întîi, trebuie să avem capacitatea de a o analiza, trebuie să o înţelegem, să vedem care sînt cauzele. După care să acţionam, să o combatem. Problema mare legată de acest raport de discriminare vine din ceea ce noi numim „diferenţă”. Ne place sau nu ne place, noi chiar dacă vorbim aceaşi limbă şi revendicăm aceaşi cultură sîntem totuşi diferiţi. Diferenţa se poate vedea şi de la o regiune istorică la alta (Muntenia versus Transilvania, de exemplu). Iar noi nu trebuie să uităm că avem o istorie modernă în care am aparţinut mai mult de Imperiul rus decît de spaţiul românesc. Nu e cazul să ne prefacem că această experienţă nu a existat. Sorry, dar în anul 1990 secolului trecut mie îmi era mai uşor să înţeleg un rus din URSS decît un român (cetaţean român adică). De ce? E simplu: cu cetăţeanul rus aveam o istorie comună, o experienţă comună, o amintire recentă comună, o viaţă cotidiană comună. Cu cetăţeanul român aveam doar o „cultură teoretică” comună şi o limbă comună. Însă uneori doar limba este insuficient pentru a te înţelege. De aceea, în cea de-a doua mea carte, „Ultimii eretici ai Imperiului” vorbesc despre reînvăţarea „noii mele Patrii”. În anii 90 a început un proces de cunoaştere reciprocă, de învaţare reciprocă. Aceste discriminări se vor diminua (de dispărut nu vor dispărea niciodată, trebuie să fim conştienţi de aceasta) în momentul în care ne vom cunoaşte mai bine.
În studenţie, cea mai vizibilă formă de discriminare negativă sau pozitivă era cea legată de notele la examene. Ştiai materia, nu primeai 10, fireşte nu ai cum să ştii de 10, fiindcă „eşti din Basarabia”, iar dacă nu ştiai materia primeai pe nemerit un 5 fiindcă „eşti din Basarabia”. Atunci, bătălia şi strategia mea au fost concentrate pe două paliere. Mai întîi, m-am luptat să fiu tratat ca persoană concretă, Vasile Ernu, şi nu ca un personaj care aparţine unui grup şi care este tratat „la colectiv”. Eu răspund pentru faptele mele şi nu un anume grup sau comunitate. Al doilea lucru pe care am încercat să-l promovez, şi care cred cu convingere că este unul din atuurile noastre, e legat de promovarea acestei diferenţe specifice pe care o avem şi nu ascunderea ei. Eu cred că ceea ce la prima vedere pare un dezavantaj, poate fi un mare avantaj şi că pînă şi acumulările negative pot fi transformate într-un atu dacă ai puţină inteligenţă. Noi venim „de dincolo” cu o experienţă total diferită, sintem copii unui mare Imperiu, majoritatea dintre noi ştim să gîndim în categoriile a două culturi (română şi rusă). Aceste lucruri pot deveni nişte atuuri importante, deci să le folosim. Numai folosind diferenţa putem ajuta mai mult cultura şi spaţiul românesc. Eu le spun mereu amicilor mei din domeniul artei şi literaturii: nu încercaţi să mimaţi şi să fiţi ca un oarecare „escu” de aici, căci veţi fi un „escu” de mîna a doua. Aşa că încercaţi să valorificaţi diferenţa pe care o aveţi. Din păcate, puţini încearcă acest lucru.
Aţi avut recent lansarea volumului „Ultimii eretici ai Imperiului” la Chişinău. Cum a fost reîntâlnirea cu publicul basarabean ?
Nu cunosc foarte bine publicul nou basarabean. Am mulţi amici acolo, însă nu-i cunosc prea bine pe cei din generaţia actuală. Am impresia că e un public aparte şi puţin diferit decît cel din România. E un amestec straniu dintre „superficialitatea” românescă de tip latin (care nu e nepărăt rea) şi o sensibilitate „excesivă” slavă. Acest amestec crează un tip de emoţie aparte care se întîlneşte atît în Basarabia, cît şi în Bucovina de Nord. Tot de aici vine un anumit tip de sinceritate, aproape copilarească, uneori naivă şi dezarmantă care în România aproape că nu mai poate fi găsită. Basarabia este pentru mine interesantă tocmai datorită păstrării acestor „sentimente”pe cale de dispariţie şi mai ales a mutaţiilor specifice periferiei de Imperiu care au apărut în ultimii 15 ani. Există tipologii şi fenomene care nu mai pot fi întîlnite în spaţiul ocidental (sau tot mai greu pot fi găsite), iar aici sînt din plin. Pe mine mă interesează să înţeleg şi să descriu aceste fenomene.
Cartea „Născut în URSS” e totuşi plină de nostalgie. De ce vă e dor cel mai mult din acea perioadă ?
Repet ce am spus de nenumărate ori. Ideologia dominantă actuală interzice anumite sentimente. Se urlă că nostalgia e un lucru „rău şi periculos”. Asta mă cam scoate din sărite. Comuniştii au interzis tot soiul de sentimente umane, capitaliştii, altora. Nostalgia, dragostea şi ura, prietenia şi disperarea sunt sentimente umane, nu putem trăi fără ele. Am mai spus-o şi o repet: dacă excludem din literatură nostalgia, atunci rămînem numai cu „fabrici şi uzine”, cu suportul lor material.
Nostalgia este un sentiment ce ţine de timp, de sens şi nu de loc sau ideologii. Avem nostalgii „după acele vremuri”, nu după acele ideologii capitaliste sau comuniste. Numai fanaticii şi imbecilii pot avea nostalgii după ideologii. Numai rebuturile umane nu au nostalgii. Da, am avut o copilărie şi o adolescenţă fantastică, care, întîmplător, „au avut loc” în URSS. De ce îmi este dor de acel timp? E greu de spus. Îmi este dor „de acel timp” fiindcă el este „raiul meu” pe pamînt.
Daţi câteva nume de tineri scriitori basarabeni în care credeţi
Uh… ce mai înseamnă tineri…. Fireşte că îi voi aminti pe cei pe care-i cunosc mai bine… pe unii încerc să-i şi promovez… Mie îmi plac de la Dumitru Crudu la Iulian Ciocan şi de la Fraţii Vakulovki la Mitoş Micleuşenu şi Baştovoi. Apar poeţi noi precum Gamarţ, Hose Pablo, Alex Cosmescu…
Aş mai amiti şi de tineri din alte zone decît cea literara în care cred: Lilian&Petru Negură, Igor Caşu, Vitalie Sprinceană, Dorin Năstas, Andrei Gusco… de fapt sînt tare mulţi pe care ar trebui sa-i cunoaştem mai bune. Şi să nu uităm şi de scriitorii de limbă rusă din R.Moldova. Sînt cîţiva foarte buni precum Oleg Panfil şi Vladimir Lorcenkov.
La Moscova a apărut varianta în limba rusă a cărţii „Născut în URSS”, aţi mers în ultima vreme nu o dată acolo. Cum e actualul cetăţean rus faţă de cetăţeanul sovietic ?
Da, cartea mea a apărut la una din cele mai prestigioase edituri ruseşti, AdMarginem din Moscova. Era editura mea preferată şi când l-am cunoscut pe editor care a decis să mă publice în rusă a fost o adevărată bucurie pentru mine. În anii 90 nici nu visam aşa ceva, iar acum sînt bun amic cu Saşa Ivanov (cel care a creat editura) şi cu o parte din scriitorii lui de elită. E o onoare petru mine. (Fireşte că sînt onorat să fiu editat şi de cea mai importantă editură din România, ed.Polirom). Urmează ca în 2010 cartea să apară în alte 5 limbi.
Am mers în ultimii ani cu regularitate la Moscova pentru că am intrat în circuitul lor cultural. Adică sînt invitat la diverse tîrguri de carte, festivaluri, dezbateri. Cum e actualul cetăţean rus? E foarte greu de spus. E şi el în tranziţie ca tot Estul însă ruptura pe care ei au trait-o este infinit mai mare, iar problemele lor sînt mai copleşitoare şi mai dramatice. Totuşi ei au pierdut un Imperiu, iar aceasta este o catastofă pentru ei. Ar trebui să înţelegem aceasta. Ruşii trăiesc una din cele mai mari catastrofe cultural-politice din ultimii 100 de ani, echivalentul Războiului civil şi al celui de al 2-lea Război pentru Apărare Patriei. Dar ei sînt obişnuţi cu asta. Să sperăm că „prăbuşirea Imperiului” crează posibilitatea facerii unei lumi ruseşti mai bune. Prăbuşirea Imperiilor uneori pot duce la renaşteri spectaculoase sau la dispariţii totale. Vom vedea ce va urma….
Cât de mult v-a schimbat Bucureştiul ?
Nu-mi dau seama cît m-a schimbat Bucureştiul. E totuşi al 7-lea oraş în care locuiesc. Pot spune că am experianţa schimbării locurilor de trai. Fiecare loc nou te influenţează cumva. Cel mai mult însă te influenţează oamenii care locuiesc în acel spaţiu şi cu care intri în interacţiune. Ei crează noi posibilităţi de dezvoltare, de reflecţie etc. Bucureştiul este un oraş fecund pentru mine. Mie îmi plac în acest oraş tocmai lucrurile care acum nu prea plac aici. Mie îmi place aerul oriental al Bucureştiului. Bucureştiul este poate unul dintre cele mai orientale oraşe din Europa. Un orient occidentalizat, însă totuşi orient, iar aceasta este marea lui calitate. Cum spune faimoasa replică rusească: orientul este o chestiune subtilă.
Ce părere aveţi despre tânara generaţie de politicieni de la Chişinău. Merită să avem încredere în ei ?
Acestia sînt, cu ei defilăm. Am făcut lobby pentru noua alianţă ajunsă la putere cu toate că sînt cîteva partide acolo în care nu am mare încredere. Însă sînt şi partide care au adus oameni noi, tineri, cu un alt tip de discurs. Nu avem de ales, trebuie să încercăm şi altceva. Sper din tot sufletul să nu ne dezamăgească prea tare, căci atunci va fi dramatic.
În ce împrejurări v-aţi întoarce la Chişinău ?
Mă întorc oricînd în Chişinău. În următoarea perioadă sper să am tot mai multe proiecte legat de acest spaţiu. Dacă te referi la o întoarcere în sensul de a locui permanent acolo, atunci nu cred că e posibil din cauză că sînt prins în proiecte pe care le fac aici. Însă astăzi nu mai este o problemă „locul geografic” în care te afli, fiidncă poţi activa foarte uşor şi de la distanţă. De fapt, „geografia” a cam dispărut, iar „distanţele” s-au micşorat al naibii de mult. Oricum, voi vizita Chişinaul ceva mai des, sau cel puţin aşa sper.
USSR propaganda against the Beatles
Un fragment scurt al unui film de propaganda sovietic depre The Beatles… e o raritate din 1966…
In curind postez si filmul documentar (integral daca o sa mearga): How the Beatles Rocked the Kremlin.
USSR propaganda against the Beatles from With Lasers on Vimeo.
“Back to USSR” – bolşevismul ca bazin de inspiraţie literară
Europa libera / Vasile Botnaru / 29.11.2009
Scriitorii Vasile Ernu şi Iulian Ciocan discută cu Vasile Botnaru despre înţelegerea şi asumarea trecutului
Doamnelor si Domnilor, bine v-am găsit. La microfon e Vasile Botnaru, moderatorul si prezentatorul emisiunii duminicale PUNCT si de la CAPAT.
Astazi vom sta de vorba cu doi scriitori pe care Vladimir Besleaga i-a “pus pe acelasi raft”, clasificindu-i drept autori care isi alimenteaza proza din bazinul “trecutului sovietic”. “Inainte sa moara Brejnev”, astfel si-a intitulat Iulian Ciocan romanul aparut la Editura Polirom in anul 2007. Iar Vasile Ernu, cel care a debutat cu volumul “Nascut in URSS”, in urma cu citeva saptamini a scos la aceeasi editura Polirom volumul “Ultimii eretici ai Imperiului”.
Deci invitatii mei de astazi sint doi cunoscuti exploratori ai trecutului sovietic pe care este logic sa ii intrebam ce anume cauta ei in “debaraua burdusita cu vechituri”, daca imi este ingaduita o metafora in spirtul lui Vasile Ernu.
Vasile Ernu la lansarea la Chişinău a cărţii “Ultimii eretici ai Imperiului”
Vasile Ernu: Primul punct de la care pornesc este incercarea de a vedea, de a intelege ce naiba s-a intimplat cu noi acolo? Cum au functionat lucrurile? E mai degraba o platforma de intelegere si de cunoastere. Fiindca eu cred ca nu putem iesi de acolo daca nu intelegem si nu cunoastem ce s-a intimplat. Unu la mina. Doi la mina: incerc sa arat marile probleme cu care ne-am confruntat. Fiindca e un trecut al nostru. El trebuie asumat. Pentru mine problema asumarii este enorm de importanta. Fiindca eu cred ca nu putem produce un prezent daca trecutul nu este asumat. Adica nu mai trebuie sa dam vina pe “kamunisti”, pe nu stiu ce Stalin, pe nu mai stiu cine. Stalin, comunistii sintem noi toti. Unii mai mult, altii mai putin, evident. Dar la acest trecut am participat. Si eu mai degraba incerc sa imping lucrurile spre un soi de intelegere. Fiindca, din punctul meu de vedere, sau ceea ce inteleg eu, este ca trecutul se repeta permanent numai ca in forme diferite. Si atunci in momentul in care renunti la el, la acest trecut, nu faci decit sa repeti aceleasi mecanisme la nesfirsit.
Vasile Botnaru: Dar poti sa intelegi in mod diferit. De exemplu in maniera lui Tismaneanu, in maniera condamnarii de la Consiliul Europei.
Vasile Ernu: Evident, poti sa intelegi in foarte multe feluri. Cu asta sint de acord. Dar datoria noastra este sa venim cu aceste forme diferite. Sa le punem impreuna, sa le dezbatem. Adica adevarul nu este nici al meu, nici al lui Tismaneanu, nici al Comunitatii Europene. Mai ales al Comunitatii Europene, in nici un caz. Sa nu-i lasam pe politicieni sa ne faca trecutul, ca atunci e jale. Din punctul meu de vedere cu trecutul trebuie sa se ocupe oamenii fie ai stiintei, fie ai artelor, fie ai literaturii. Fiindca oamenii din literatura lucreaza cu sensuri. Iar politicienii lucreaza cu politica. Ei ne vor ideologiza trecutul. Nu am nevoie de solutiile Comunitatii Europene. Stiu eu ce vor ei. Nu ma intereseaza solutiile politicienilor. Dar oamenii de cultura, oamenii de stiinta trebuie sa se framinte. Si atunci evident uneori ne intelegem, uneori ne confruntam. Dar tocmai trecutul e ca un puzzle care se compune din diverse parti.
Vasile Botnaru: Iulian, dumneata in cartea “Inainte sa moara Brejnev” ai iesti din acest trecut cumva cu o frustrare, o suparare pentru rateurile pe care le-am mostenit, pentru ceea ce nu ni s-a intimplat din cauza eventual a lui Brejnev. Este adevarat? Senzatia mea este corecta?
Iulian Ciocan: Partial da. Eu o sa incerc sa raspund la intrebarea ta, Vasile, venind cumva dinspre zona literaturii. Eu sint un autor caruia ii place sa analizeze realitatea. As spune ca pe undeva sint un prozator al cotidianului. In momentul in care incerci sa analizezi cu atentie lumea din jurul tau, iti dai seama ca universul in care traim, din punctul meu de vedere cel putin, este o prelungire fireasca a perioadei sovietice. Eu nu trag aceasta linie de demarcatie pe care o fac unii – adica lumea de pina la ’91 si lumea de dupa acest an in care s-a proclamat independenta Republicii Moldova. Si atunci in mod firesc nu poti vorbi despre lumea de azi – si aici ii dau dreptate lui Vasile Ernu – atita timp cit nu incerci sa te lamuresti ce a fost inainte de aparitia acestei lumi zise democrate, libere. Pentru ca ea este o prelungire fireasca. Bineinteles ca eu, cum ai zis, am niste frustrari legate de aceasta perioada. Aceasta copilarie pe care o consider un rateu intr-adevar. Pentru ca am impresia ca traind intr-o alta lume totusi as fi avut alte posibilitati si alte drepturi care mi-au lipsit in acea perioada.
Vasile Botnaru: Vasile Ernu, dumneata risti sa apari cumva drept avocat al acelor vremuri, incepind cu prima carte dar si la a doua. Si unul din personajele dumitale spune ca exista riscul constituirii unei antiideologii. Oare chiar nu iti pasa ca ai iesit din rind si nu “condamni cu vehementa” comunismul ci il pui la indoiala pur si simplu?
Vasile Ernu: Eroii mei spun niste lucruri care, daca le-ai scoate din context, s-ar putea sa te duci la Balaceanca. Adica spun lucruri foarte deranjante mai ales pentru spatiul romanesc unde oamenii sint foarte sensibili – si la inima si la ureche. Viata trebuie inteleasa intr-un context mult mai larg, spun eroii mei. Eu incerc sa imping si sa rastorn tot felul de situatii si posibilitati. Uneori pina la extreme, rupind limitele. Tocmai pentru a atrage atentia asupra cu totul altei zone. Eu cind zic, de exemplu, ca condamnarea este riscanta, nu inseamna ca sustin comunismul. Ci vreau sa inteleg cu totul alte zone care trebuiesc intelese. Pentru mine este foarte importanta in primul rind aceasta intelegere a trecutului. Eroii mei de exemplu cind spun ca dictatorul nu a existat – si ei vorbec despre Ceausescu, dar e valabil si pentru Stalin – evident ca pe oameni ii enerveaza. “Cum adica nu a existat daca el ne-a facut atita rau?” Eu vreau sa imping lucrurile tocmai spunind ca el de fapt, producerea lui sociala, politica ne apartine in mare parte tuturor si a fost nevoie de un gest ca el sa dispara. Problema mea cind spun ca nu a existat, este ca a fost o proiectie a noastra. Vreau sa arat mecanismele prin care se produc aceste focare de dictatura, aceste forme de putere. Modul in care aceasta forma trebuie asumata. Pentru ca trebuie sa intelegem si momentul disparitiei acestei forme. In momentul in care lumea a avut curajul sa strige, ea a disparut intr-o zi. E foarte greu sa intelegi cum o putere cu o forta atit de mare a disparut atit de repede. Asta inseamna ca ea a fost foarte puternica in primul rind in mintile noastre. Folosesc aceste paradoxuri intentionat fireste. Folosesc lucruri rasturnate, pozitii foarte transante si destul de radicale deseori tocmai pentru a ii determina pe oameni sa isi puna niste semne de intrebare si mai ales pentru a-i face sa reflecteze altfel. Mie mi se pare ca modul de standardizare si de ideologizare astazi este la fel de puternic, adica avem impresia ca vorbim cu aceleasi mecanisme, doar ca am schimbat numai limbajul de lemn. Adica in loc de cuvintele clasice de tip sovietic am introdus un alt limbaj. Asta blocheaza enorm de mult modul de reflectie, modul de a intelege lumea in care traim. Daca ma uit atent in jur observ ca a disparut Ceausescu, dar au aparut multi mici “ceausesti” in diverse chipuri si forme care reproduc in maniera micro aceleasi reflexe, acelasi mod de raportare. Si in definitiv si acesti baieti vor sa imi fure viata asa cum mi-au furat-o si ceilalti.
Vasile Botnaru: Dar “ceausestii” mici o fac “intru binele nostru” ca sa ne scoata din trecut. Asa zic ei.
Vasile Ernu: Da, numai ca idea este ca nu trebuie sa ne lasam pe mina lor. Ceea ce spun este: mare atentie! Riscurile pot veni de peste tot. Noi trebuie sa fim cu mintea limpede. Trebuie sa veghem permanent. Nu trebuie sa adormim, trebuie sa fim cu ochii pe ei, trebuie sa fim permanent in raport de critica fata de ei. Nu trebuie sa umblam cu sustinerea sau cu ploconirea la acesti baieti. Ca daca o sa mergem cu acest stil, cum se intimpla mai ales in Romania de multi ani de zile, o sa ajungem iar sa nu se intimple nimic si iar o sa pierdem multe batalii. Si din aceasta cauza datoria noastra este sa tragem semnale de alarma. Si noi trebuie sa latram permanent, asta este meseria noastra. Din punctul meu de vedere, intelectualul poate fi de doua feluri, nu poate fi de trei, de cinci. Adica ori de exil, ori de curte. Daca alegem sa fim de curte, atunci asta este, lingem blidele mai marilor zilei. Fiind in exil e mai incomod, intr-adevar. Deci trebuie sa ne asumam niste riscuri.
Vasile Botnaru: Deci asta ar fi deosebirea prncipala, asa inteleg eu, in versiunea lui Vasile Ernu. Iulian Ciocan, asta ne-ar deosebi de vremea pe care o condamnam si din care vrem sa iesim? Sa gindim critic la adresa oricui? Daca ar fi sa dai propria definitie, ce trebuie sa facem ca intr-adevar sa parasim timpul pe care voi incercati sa il intelegeti? Nu zic sa il condamnati…
Iulian Ciocan: Eu cred ca Vasile Ernu are dreptate, trebuie sa fim foarte vigilenti. Trebuie sa avem mult discernamint, trebuie sa fim reflexivi. Pentru ca perioada pe care o traversam acum, a “tranzitiei interminabile”, este una in care multe din apucaturile perioadei sovietice s-au pastrat si prolifereaza in continuare. Ginditi-va numai la citeva personaje emblematice ale acestei perioade cum ar fi omul de curind imbogatit. Eu vad la aceasta categorie de imbogatiti peste noapte apucaturi pe care le-am sesizat si in perioada sovietica la unii indivizi. Sau guvernantii nostri. Unii dintre ei chiar sint aceeasi dupa 1991, sint aceiasi care ne-au guvernat pina la caderea Uniunii Sovietice.
Vasile Botnaru: Iulian, da-mi voie sa te contrazic, in perioada sovietica era “rusine” sa fii bogat. Un om care avea bani isi punea o haina mai ponosita ca sa se ascunda. Acum dimpotriva, opulenta, masinile 4×4, astea fac vitrina.
(Scriitorii Dumitru Crudu, Vladimir Besleaga, Iulian CIocan, la lansarea cărţii lui Vasile Ernu)
Iulian Ciocan: Eu am zis nu omul imbogatit, ci omul recent imbogatit, de curind imbogatit, cel imbogatit peste noapte. Acestui om in perioada sovietica ii era refuzat dreptul de a fi bogat. Imbogatindu-se peste noapte prin mijloace frauduloase el are un soi de mentalitate cu totul si cu totul aparte, aceasta cel putin este convingerea mea. Asta este pe de o parte. Eu am convingerea ca scriitorul trebuie sa vorbeasca despre lumea in care traieste. Pe de alta parte, literatura trebuie sa fie preocupata de eul profund al omului. Prin urmare, eu ca scriitor basarabean, trebuie sa vorbesc despre eul profund al basarabeanului, al omului din acest spatiu. Si atunci in mod inevitabil ajung iarasi la aceasta perioada sovietica. Cum poti sa vorbesti altfel despre omul tranzitiei daca el a avut o copilarie sovietica si probabil acolo in acea copilarie a avut niste experiente care l-au marcat pentru toata viata. De aceea eu nu pot sa ii inteleg pe unii colegi de breasla care imi adreseaza reprosul: “Ce tot scormonesti in perioada sovietica, las-o balta, vorbeste despre perioada noastra!” Dar nu pot. Si aici iar ii dau dreptate lui Vasile Ernu, nu pot sa nu vorbesc despre perioada asta. Eu nu vad o ruptura, o prapastie intre Uniunea Sovietica si tranzitia moldoveneasca.
Vasile Botnaru: Vreau sa va dau si eu dreptate facind trimitere la un alt scriitor care s-a ocupat de comunism, aplicind mijloace specifice. Ma refer la celebra piesa a lui Matei Visniec. Cel care nu a gasit o forma mai adecvata decit sa le povesteasca unor pacienti de la un ospiciu despre comunism. El a apelat la un fel de “Kratkii kurs istorii KPSS” pentru acesti cetateni. Care este la parerea dumneavoastra forma cea mai adecvata? De ce va intreb asta si iarasi insist asupra zisului aspect de “avocatura” pe care unii il banuiesc si la Iulian Ciocan si la Vasile Ernu? Pentru ca in spatiul moldovenesc in special, unde a pierdut meciul Partidul comunistilor, ei spera sa isi ia revansa. Prin urmare orice incercari de a intelege de o maniera mai toleranta trecutul communist toarna cumva apa la moara acestor, sa le zic “ostalgici” care spera sa revina.
Vasile Ernu: In primul rind voi ar trebui sa spuneti in Republica Moldova o chestiune ca sa dispara orice dubii: nu exista un Partid cumunist in Republica Moldova. Acela este un partid oligarho-nationalisto-moldovenesco-ortodoxo-nu-stiu-ce … Dar comunist nu este. Dar ma rog. Cit priveste modul in care chestionam trecutul in primul rind cred ca este o optiune a fiecarui scriitor in parte. Nu cred ca putem sa venim cu o formula. In primul rind pentru ca sint foarte multe paliere. Noi nu intelegem o chestie: trecutul nostru este o enorma valoare, indiferent daca a fost una tragica, fericita, etc. Din punctual meu de vedere, experienta Uniunii Sovietice este una imensa. Acolo ai atit de mult material. Acolo este viata noastra, nu putem sa fugim de ea. Despre ce sa scriem? Despre cum am fumat o iarba la New-York? Nu ma intereseaza pentru ca eu nu am acea experienta de alta lume. Este viata mea si trebuie sa ne-o povestim, trebuie sa ne-o asumam. Si incercarea de a fugi de aceasta lume mi se pare de o aberatie incredibila, este ca si cum ai renunta la toata valoarea care s-a adunat in tine. Sa nu uitam ca marile tragedii, marile rupturi pot crea enorm de multa literature. O buna parte a intregii literaturi sovietice, a intregii literaturi ruse a secolului XX, vine de acolo. Si noi acum vrem sa ne ocupam de ce? Uitati-va la Germania. La modul in care si-a revalorificat trecutul. Eu cred ca din elementul negativ, daca stim sa il utilizam, daca avem intelepciune si talent sa scriem, putem sa scoatem capodopere.
Vasile Botnaru: Dar si curaj.
Vasile Ernu: Evident, enorm de mult curaj. Marile opere se fac cu foarte mult curaj. Curajul de a merge impotriva tuturor, curajul de a spune lucruri chiar uneori poate incomode noua insine. Trebuie sa mergem pe chetiunea aceasta. De exemplu carti despre mari compromisuri. Carti despre noi, despre parintii nostri care au facut poate mari compromisuri. Care au facut poate acte de eroism. Fiecare cu experienta lui, vine si trebuie sa povestesca. Eu am ales sa povestesc despre viata cotidiana. Intr-o anumita forma ironic-nostalgica. Fiindca asta am simtit eu, asta a fost formula mea pe care am ales-o. Altii vorbesc intr-o maniera tragica. Cu toata ca a doua carte a mea nu mai este nici ironica, nici umoristica. Este mai degraba ceva mai tragica. Dar nu este treaba mea sa imi analizez cartea.
Vasile Botnaru: Cartea a doua categoric nu este ironica.
Vasile Ernu: Se ride mai rar in cartea a doua, cel putin mult mai rar decit in prima. Fiindca dorinta mea a fost sa povestesc cu totul altceva, sa punctez cu totul altceva. Si eu spun ca a renunta la chestiunea aceasta mie mi se pare pur si simplu inseamna sa renunti la tot. Nu pot sa renunt la viata mea de atunci. Indiferent ca ea a fost tragica. Plus ca mie mi se pare ca a-ti asuma trecutul, asa cum a fost el, cu rele cu tot, este trecutul tau, este viata ta. Cum poti sa renunti la ea. A renunta la ea este aproape a te sinucide.
Vasile Botnaru: Eu as face trimitere la inca o maniera de a asuma trecutul. Profesorul lui Iulian Ciocan, Gheorghe Craciun, cu “Pupa russa” care descrie, am impresia, tragismul excluderii si mutilarii omului, intr-o maniera foarte afectiva. Eu as pune pe acelasi cintar observatia dumitale cind ai spus ca timp de 20 de ani puteai sa lipsesti, sa te fi luat extraterestii, si dupa o lipsa de 20 de ani sa revii in Uniunea Sovietica si sa observi ca lingura costa tot 20 de kopeici, stantate pe miner.
Iulian Ciocan: Da este o observatie foarte interesanta.
Vasile Ernu: Eu am scris despre chestia asta legat de nostalgie. Eu cred ca sint trei-patru elemente. De exemplu eu cred ca sistemul concentrational creaza un sentiment al nostalgiei mult mai puternic decit un sistem neo-liberal. Din cauza ca unu: comunismul a reusit intotdeauna sa produca un sens unificator. Fie in perioada de inceput cind era romantic. In sensul ca ne unea pe toti un ideal, chiar daca nebun. Iar in a doua perioada era idealul urii. Toti uram comunismul. Dar era idea ca ceva ne unea pe toti. Doi: exista elementul enorm de puternic al acestei stabilitati. O stabilitate mai mare decit in comunism nu a existat nicaieri in perioada moderna. In sensul neschimbarii lucrurilor. Din aceasta cauza noi avem un atasament apropape mistic fata de obiecte. De exemplu eu cind scot cite un obiect cateodata cu prietenii mei peste 20 de ani, un Buratino sau nu mai stiu ce, toti avem un soi de trepitatii aproape biologice. Fiindca acest gen de societate a creat un soi de dependenta enorm de mare. Si eu cred ca lucrurile acestea sint extrem de importante, fiindca e un gen de experienta foarte puternica. De asta spun, cum pe lingura aia, pe care oricine o are acasa, e stantat pe metal pretul de 25 de kopieci, la fel avem stantate in cap tot soiul de eroi, si melodii, si obiecte. Obiectele aproape erau fetisizate. Si asta este o experienta, la parerea mea, extraordinar de mare. Fiindca este total diferita de ceea ce am trait in spatiul liberal. Nu trebuie sa ne fie rusine de trecutul nostru. Dumnezeule, de ce trebuie sa ne fie rusine? Nu trebuie sa credem ca acei care au trait intr-o lume libera nu au avut si ei problemele lor. In a doua carte incerc cumva sa valorific pina si ultimul rahat din communism tocmai pentru a intelege ca trebuie sa avem o demnitate a asumarii.
Vasile Botnaru: Dar exista riscuri, e doar un pas pina la idolatrizare si pina la nostalgie. De exemplu canalul rusesc de televiziune “Nostalgia”, a inceput cu valorificarea unor pagini de glorie din patrimoniul sovietic, intrind la un moment dat pe un fagas periculos…
Vasile Ernu: Nu, eu cred ca aratind aceste chestiuni ele se devalorizeaza. Si nu mai sint atit de periculoase. Pentu ca noi facem un soi de catharsis. Dupa ce incepi sa bei Buratino in fiecare zi, acest Buratino devine ca si Cola, nu mai are nicio semnificatie. Fiindca noi traim deja intr-o alta lume, noi traim deja intr-un alt context. Trebuie sa avem aceste arhivari, aceste carti. Aceste carti in care scriem despre trecut sint ca un fel de eliberare. In momentul in care nu vrem sa le povestim, noi de fapt le cream o putere si mai mare in interiorul nostru intim. Noi nu vrem sa ni le asumam, noi nu vrem sa le spunem, dar in interiorul nostru ele lucreaza. In momentul in care le facem, le vedem, noi ne eliberam de ele. O data spuse, o data rostite, o data vazute, ne eliberam de ele. Asta este o chestiune enorm de importanta. Si nu trebuie sa ne fie frica de ele. Doi: intotdeauna ma raportez cu multa critica la trecut. Sint foarte clare la mine tezele raportului critic fata de trecut. Eu cind incerc sa apar, de fapt nu sa apar ci sa pun intr-un anumit unghi de vedere, actionez astfel doar pentru ca vreau sa arat ca si in lumea in care traim sint la fel de multe riscuri. La fel de multe forme de restrictii. Doar ca sint altfel. Idea mea este ca noi trebuie sa stim mereu sa ne eliberam de trecut, sa stim sa il folosim. Si sa fim foarte liberi fata de lumea in care traim. Si sa avem curajul acesta de alt tip. Fiindca in momentul in care noi vom intelege mai bine ce s-a intimplat cu noi, cred ca vom avea mai mult curaj sa ne raportam la ceea ce ni se intimpla astazi. Adica totusi astazi nu ne ia nimeni din strada cu masina neagra, dar in schimb sa nu uitam ca astazi ne pot taxa foarte bine sistemele bancare care ne creaza cu totul altfel de dependenta. Deci, trebuie sa fim cu mintea mai destupata.
Vasile Botnaru: Ce anume te ajuta pe dumneata, Vasile Ernu, si pe dumneata Iulian Ciocan, sa nu fiti dependenti, sa fiti critici, sa aveti aceasta minte lucida? Inteleg ca pe dumneata, Vasile Ernu, intrucitva te-a ajutat si facultatea de filosofie absolvita, sau nu este adevarat?
Vasile Ernu: Sint multe lucruri care te ajuta. Cred ca cele mai importante pentru mine sint cartile care m-au ajutat sa gindesc, sa regindesc lucrurile. Si oamenii cu care sint intr-un permanent dialog.
Iulian Ciocan: Eu nu am absolvit o facultate de filosofie, fireste. Dar vreau sa va spun ca citind studii de naratologie, invatind tehnici narative, intre care si cea care se numeste “punctul de vedere” – este o tehnica care trebuie invatata de orice prozator, felul in care iti construiesti personajele, felul in care naratorul se raporteaza la ele, cum le prezinta, deci deja te invata sa fii mult mai atent, mult mai reflexiv.
Vasile Botnaru: Dar eu ma refeream nu neaparat la practici scriitoricesti. Ma refer la situatia unui om care poate sa devina dependent sau, fereasca Dumnezeu, sa si idolatrizeze trecutul. Asa cum sint unii tineri care preiau niste slogane si sustin ca comunismul este un fel de crestinism universal iar Iisus Christos a fost comunistul numarul unu. La acestia ma refer. Cum sa se fereasca ei de aceasta influenta nociva?
Iulian Ciocan: Cred ca de vreme ce nu au trait in aceasta perioada sovietica desigur ca riscul de a ajunge sa il idolatrizeze exista. Dar aici iarasi conteaza si mediul in care traiesc, lecturile pe care le au. Iarasi ajungem aici la lecturi. Si banuiesc ca fata de acesti tineri cumva ar trebui sa existe si un fel de responsabilitate a celor care au trait, au fost in pielea omului sovietic. Deci ei nu ar trebui scapati din vizor pentru ca fiind sedusi de foarte multe achizitii ale post-modernitatii ar putea chiar sa nu mai inteleaga ce a fost in acea perioada.
Vasile Botnaru: Un sfat de la Vasile Ernu?
Vasile Ernu: E una dintre functiile cele mai importante a inteleghentiei in societate. Ei sint ca medicii, pun diagnostic si dau tratament. E ceea ce spunea si Oleg Pamfil la lansarea de carte – cartile uneori trebuie sa fie ca o periuta de dinti cu care sa dai pe creier, ca sa nu ajungi pina la urma la doctorul care sa iti scoata dintii. Intelectualitatea asta trebuie sa faca, intotdeauna sa puna in discutie, sa se framinte, sa ofere solutii, sa gindeasca proiecte, sa traga semnale de alarma. Ei sint acei care miros vemurile, miros pericolele. Sint ca niste ciini de prada, de vinatoare s.a.m.d. In momentul in care ei nu isi fac functia atunci cine vrei sa si-o faca? Matusa Ileana de la gradina? Ea are alta functie. Trebuie intelectualitata sa isi faca treaba foarte bine si atunci lucrurile vor fi ceva mai bune.
Vasile Botnaru: Apropo de aceasta misiune, sa va intreb, chiar daca nu va place practica aplicata, politicienii, sint obligat sa va intreb. Mai nou a aparut o propunere sa se interzica simbolistica comunista ca o solutie pentru lupta cu comunismul, cu trecutul. Dumneavoastra cum ati vota daca ati fi in parlament sau chiar din pozitia in care sinteti? Domnule Iulian Ciocan, incep de la dumneata pentru ca esti cu rubrica la zi. Un Umberto Eco al nostru care scrii in fiecare zi pe etichete de chibrituri.
Iulian Ciocan: Eu nu sint un fan al simbolisticii comuniste si probabil niciodata nu voi deveni parlamentar ca sa votez.
Vasile Botnaru: Dar trebuie interzisa sau nu?
Iulian Ciocan: Nu stiu. Eu cred ca mult mai important este sa avem discernamint si sa avem un punct de vedere pe care sa ni-l asumam si un set de valori pe care le promovam. Asta mi se pare mult mai important.
Vasile Ernu: Cred ca asta este ultima problema a Republicii Moldova si in general a lumii noastre. E frectie la picior de lemn. Acum sa ne apucam sa scoatem toate insemnele de la Prut la Nistru? Nu cred ca e o problema atit de mare. Cred ca li se da o atentie exagerata acestor insemne. In primul rind ca demult nu mai sint atit de fascinante. Sa fim seriosi. N-am vazut prea multe. Acei care le folosesc le trateaza ca pe ceva “cool” si au deja o cu totul alta semnificatie. In sensul de marfa, care deja s-a devalorizat demult. In sensul politic. Nu asta e problema noastra. Adica noi nu dezbatem probleme mult mai grave, mult mai majore. Probleme de educatie, probleme legate de invatamint. Scoala noastra se duce de ripa. De bine-de rau scoala sovietica ne-a lasat o infrastructura si un nivel destul de ridicat de invatamint, sa fim seriosi. Am distrus tot si acum discutam despre “hai sa scoatem steaua!”. Chiar nu vad o porblema in asta. Nu am nimic impotriva sa se discute despre asta. Dar avem probleme mult, mult mai grave.
Iulian Ciocan: In fiecare zi trec pe linga monumentul lui Kotovski, incit am incetat sa il mai observ. Deci pe mine ma framinta alte probleme, nu Kotovski, sincer va spun. Si eu cred ca in momentul in care tara noastra va iesi din saracie, din mizerie, si lucrurile se vor urni in sfirsit din loc, eu cred ca si Kotovski va disparea.
Vasile Botnaru: Adica, alternativa reala.
Iulian Ciocan: Da, exact, altrnativa reala.
„Ceauşescu nu a existat, noi l-am produs“
Lavinia Bălulescu / Adevarul / Duminică 29 nov 2009
Autorul susţine că românii nu şi-au asumat încă trecutul şi că nu reflectează îndeajuns asupra perioadei comuniste.
Adevărul: Te-ai născut în URSS, dar ai venit în România imediat după Revoluţie. Cum ţi s-a părut ţara, la prima vedere?
Vasiel Ernu: Am venit cu o bursă în Timişoara. Primul contact cu lumea liberă a fost straniu. Ştiam România doar din cărţi, era un loc idilic, dar când am ajuns aici am găsit o ţară isterică, erau anii nebuni. Nu se putea vorbi, toată lumea urla, toată lumea vorbea simultan.
Spuneai într-un interviu că Stalin e o figură nedreptăţită, că tot ce e rău i se atribuie lui. Ai putea spune acelaşi lucru despre Ceauşescu?
Am un capitol în carte în care spun că Ceauşescu nu a existat. Ceauşescu e în primul rând în minţile noastre şi abia în al doilea rând în istorie. Este cel mai important produs cultural şi politic al României din ultimii 70 de ani. El nu s-a produs pe sine, ci e un produs al tuturor. Responsabilitatea ne aparţine, noi l-am produs pe Ceauşescu, el nu a căzut din copac. Este timpul să ne asumăm nişte lucruri. Dacă într-o zi, în `89, oamenii au decis şi au urlat că nu îl mai vor, această proiecţie a dispărut. Facem o mare greşeală că nu ne asumăm acest trecut. Trebuie să reflectăm asupra acestor lucruri. Nu există ei şi noi. Noi toţi am făcut asta, fiecare a pus o cărămidă la piedestalul lui.
Şi îl producem în continuare?
Evident, Ceauşescu este multiplicat în continuare, doar că acum există Ceauşeşti mai mulţi şi mai mici.
Imediat după publicarea cărţii „Născut în URSS“, presa a spus că eşti un nostalgic al comunismului. Aşa este?
Sunt foarte nostalgic. Dar nu după regim. Lumea face o confuzie. Nostalgia nu ţine de spaţiu, ci de timp. Ne amintim de copilărie cu drag. Nostalgia e ca o ţară din memorie. Fugi undeva, în memoria ta, şi îţi reconstruieşti acolo ceva ce ai trăit.
Ce ai fi acum dacă ai fi rămas în URSS?
Ce alegi astăzi, ai fi ales şi în trecut. Dacă consideri că merită să faci compromisuri azi, asta ai fi făcut şi atunci. Astăzi sau ieri, ne comportăm la fel, suntem aceleaşi mici lichele sau mici eroi.
Despre socialism si capitalism
Stefan Agopian / 24 FUN /29 NOV 09
Vasile Ernu, Ultimii eretici ai imperiului, Editura Polirom. A doua carte a lui Ernu e diferita de cea de debut in primul rand prin forma si nu prin continut. Ultimii eretici sunt un anume M. I., fost disident al regimului sovietic si Vasiliy Andreevici, un tip ceva mai tanar, nascut in URSS si stabilit in Romania postceausista. Cei doi au avut timp de mai multi ani un schimb de scrisori pe care Vasiliy le recupereaza si ni le pune noua sub nas. Despre ce-si scriu cei doi? Despre deosebirile si, mai ales, despre asemanarile dintre comunism si capitalism.
Amandoua sistemele le put celor doi cam la fel de tare si pana la urma devine clar pentru cititori (daca nu cumva se plictisesc pe parcurs) ca cea mai buna dintre lumi nu exista inca. Chestia asta poate parea banala unora, dar pentru autor e o treaba de viata si de moarte. Cand nu e prea incalcit sofistic sau de-a dreptul banal, Ernu poate fi si interesant. Pe coperta cartii sunt pozate statuile lui Lenin si Iisus si intre ei, tinut de labute de cei doi, e Mickey Mouse. Simpaticul soricel ar putea fi chiar autorul, care a vazut pisica in doua sisteme sociale, dar care spre norocul lui si al nostru, pana in momentul de fata a scapat teafar si nevatamat din ele. A, sa nu uit, din cand in cand e criticata si Romania, patria adoptiva a lui Vasiliy Andreevici si, nu de putine ori, critica e indreptatita.
Prima mea betie, volum coordonat de Gabriel H. Decuble, Editura Art. O buna initiativa a avut Editura Art de a publica o serie de carti intitulate generic „Prima data“, serie condusa de Laura Albulescu. In Prima betie, 19 persoane de diverse profesii isi povestesc, cateodata cu haz, prima betie si, de cele mai multe ori, sunt povestite si betiile ulterioare. Din pacate, oricat ne-am lauda noi cu betivii nostri, cei din Republica Moldova (v. textul lui Mihail Vakulovcki) ne sunt net superiori si nu cred ca-i vom ajunge vreodata din urma.
Fuori dal coro
Pubblicato 29 Novembre, 2009 / http://catrafuse.wordpress.com
Dieci anni fa tenni dei corsi all’Università di Bucarest. Tre persone resero davvero splendido questo periodo: Mihai Onea con cui consumavo nottate infinite tra ristoranti, bar, lucky strike senza filtro e gitanes papier mais a parlare di tutto il cinema visto, di tutte le gallerie della città, di tutte le carte e cartacce lette e rilette. Guida diurna invece era la mia instancabile Lucetta degli occhi Panait – la greca – che mi scarrozzava per le vie, le viuzze, le case e le chiese più incredibili di questa città. In mezzo ci stava Irina. Irina la incontravo a un corso facoltativo piazzato tragicomicamente alle otto del mattino: io uscivo dalle mie due ore di sonno, mentre lei arrivava direttamente dal turno di notte trascorso al telefono dell’ambasciata russa, gli altri, saggiamente, dormivano. Irina era una romena di Jakutsk – Siberia (non vi sto a spiegare come e perché suo padre fosse arrivato là). Frequentava parallelamente l’Università di Bucarest e quella di Mosca. In Romania – grazie alle strade imperscrutabili che portano dalla Terza Roma a Roma – aveva scelto come seconda disciplina l’italiano. Quasi sempre le lezioni con Irina naufragavano dolcemente verso Est. Come un pirata alla deriva passavo il tempo con lei a parlare di Bulgakov, Rozanov, Brodskj, Ahmatova, Cvetaeva (cioè цветаева), Osip Mandelstam e dell’antimodernismo della prosa di Valentin Rasputin. Capitava di scivolare sulla politica e allora si poteva trascendere fino a Dughin e Limonov … se sapessi dove si trova oggi discuterei volentieri con Irina del nuovo libro di Vasile Ernu (il secondo per la precisione). Partiamo dalla copertina: Alexander Kosolapov, ovvero la tragicità della storia (Lenin) e l’impenetrabilità divina (Cristo) che scortano la leggerezza del nostro presente: Mickey Mouse. Dietro questa paradossale immagine ci sta Ultimii eretici ai Imperiului – Gli ultimi eretici dell’impero, seconda opera di Vasile Ernu. Ernu fa parte di un nutrito gruppo di artisti e scrittori provenienti dall’isola che non c’è: la Repubblica Moldavia. Figure esuberanti, un po’ selvatiche capaci di scombussolare la quiete del giardinetto culturale romeno Qui basterebbe citare le sferzate del monaco – scrittore Savatie Bastavoi o l’oltranzismo letterario di Alexandru Vakulovski ( lo scorso aprile espulso per due anni dalla Romania perché privo di documenti!) con il suo Cronifigario (Letopizdetz !)…oppure il groviglio punk folk degli Zdob si zdub. La Moldavia attualmente è la parte maledetta della storia romena. È il luogo in cui le ombre del lembo estremo della latinità e dello slavismo si sovrappongono e sciolgono molte delle frigide certezze della Romania contemporanea. Una faglia che continua a produrre profondi interrogativi e pessime risposte. Anche il libro di Ernu si alimenta in modo schietto di paradossi e provocazioni, per sovvertire – non un regime politico – ma le placide sicurezze dell’intellighenzia post-ceausista. “Gli ultimi eretici dell’Impero” si articola attorno a una narrazione epistolare tra Vasiliy Andreevici e A.I., il Grande Istigatore. In realtà lo scambio di missive risulta essere un pretesto per discettare sulla natura della Santa Madre Russia (soprattutto, ma non esclusivamente, nella sua ipostasi comunista), dei suoi rapporti con la “patria muma” romena, delle radici alcolizzate del capitalismo americano, dell’infinita transizione dell’impero sovietico, della ostalgia, del terrorismo e di mille altre cose senza rendere conto a nessuno e, in particolare, allo sviluppo di un possibile racconto. La farcitura dell’opera è tutt’altro che dietetica. Ernu mescola nel suo libro banalità sconcertanti (tipo: “il più importante fenomeno del periodo interbellico è senza se e senza ma l’avanguardia romena” ora, senza se e senza ma, questa affermazione è una puttanata) a sassate impertinenti lanciate nei confronti della mediocrità bancaria contemporanea. Del libro ho amato il tono irriverente e anticonformista, le ripetute citazioni di Varlam Salomov che davvero è uno dei più grandi scrittori di sempre, ma non le castronerie sparate su Solzhenitsyn. Intrigante è la presenza più o meno occulta di Dan Ungureanu che offre delle audaci prospettive geopolitiche attraverso il duo Ilf e Petroff (a proposito il 6 maggio 1976 ore 21 alla TV si trasmetteva proprio le Dodici Sedie di Ilf e Petrov, in Friuli venne giù di tutto e d’allora non siamo più gli stessi). Sempre da questa fonte arrivano pagine acidissime sulla mentalità romena, veri distillati di odio di sé (ura de sine) che caratterizzano da tempi immemori questa nazione. Tra i passaggi destinati a creare sconcerto segnalo quelli dedicati alla presenza delle truppe sovietiche in Romania, il cui ritiro precoce, secondo Ernu, non fu per nulla provvidenziale anzi segnò in peggio il destino del paese. Oppure le osservazioni statistiche sulla rapidissima moltiplicazione di membri di partito nella Romania comunista e la loro miracolosa scomparsa nel giro di una nottata nel dicembre 1989. Insomma questo volume ci serve una densa seljanka (soleanca) ma lascia i commensali più schizzinosi liberi di scartare i pezzi più indigesti. Mi piacerebbe passare una serata davanti a questo piatto fumante con Vasile Ernu, anche per verificare quanto scrive sullo stile della sbronza russa e su come alleviarne i postumi, sicuramente avremmo molte cose da dirci e poche su cui trovarci d’accordo, ma questo è tipico per gli chi ama gli eretici.
P.S.
queste quattro righe le dedico fraternamente a Raffaele – mai sfuggito alla scomoda posizione dell’eretico – di cui qualche settimana è caduto il terzo anniversario della scomparsa…vesnica pomenire.
Ţarul: între puterea divina şi cea pamînteasca
A apartu ultimul film marca Pavel Lungin (cel care a facut Ostrov, dar si Taxi Blues): Ţarul. Filmul este o reflectie asupra politicului (si nu numai) in care pune problema puterii divine si puterii terestre, relatia dintre Ivan cel Groaznic si mitropolitul Filip. Sint puse in discutie natura puterii, natura legii, soarta unei natiuni, inaltarea si decaderea ei, problema sacrificiului etc. Despre film se spun multe: unii il adora, altii il critica vehement ca fiind un produs cultural ce foloseste puterii actuale. Important (cred eu) e faptul ca pune niste intrebari esentiale legate de mecanismul puterii Ruse dar valabile nu numai pentru ei. Ar merita să vedem acest film.
Si avem 2 actori teribili: Petr Mamonov si Oleg Iankovski (acesta si-a jucat ultimul rol al vietii in postura de mitropolitul Filip).
Presa.nu
Incepind din aceasta saptamina voi publica textele mele (cultura & politica) pe noul portal www.presa.nu
Motivele?
1. Nu am nici o restrictie.
2. Echipa e respectabila (in mare parte ziaristi independenti si care nu au facut porcarii… dar cine stie?)
3. sint platit onorabil pentru aceasta munca (mai ales ca sint somer oficial)..
iata si primul text
Repetindu-l si multiplicindu-l pe Ceausescu
V.E.
Cărţile noi ale scriitorilor români
Adevarul literar & artistic / Nicoleta Zaharia, Eliza Zdru / Marţi 1 dec. 09
Dintre zecile de lansări de la Târgul Gaudeamus, care s-a încheiat recent, am ales cele mai proaspete volume semnate de scriitori în vogă: Vladimir Tismăneanu, Ioana Pârvulescu, Matei Florian sau Matei Vişniec. „Un roman poliţist sau de epocă“, „o explozie de spontaneitate democratică“ sau „o carte de o frumuseţe stranie“ sunt câteva dintre ofertele literare pe care vi le propunem. Filosoful Gabriel Liiceanu ne-a asigurat că „Viaţa începe vineri” de Ioana Pârvulescu se va citi cu sufletul la gură.
Despre cel de-al doilea roman al său, „Ultimii eretici ai Imperiului”, Vasile Ernu a spus că este un thriller filosofic, în care eroii principali sunt ideile. „Este ca o periuţă de dinţi pentru creier”, a afirmat Ernu. Matei Florian a mărturisit că a scris „Şi Hams şi Regretel” pentru a vedea unde poate ajunge în încercarea de a fi sincer cu sine. În cea mai nouă carte a sa, Nicolae Breban, un vitalist convins, aduce un elogiu morţii, pe care o compară cu o oglindă cu două feţe.
Într-una, moartea este înfricoşătoare şi hâdă, într-alta se arată în chip de arhanghel. În volumul coordonat de Dan Lungu şi Lucian Dan Teodorovici, „Str. Revoluţiei nr. 89″, momentul care s-a petrecut în urmă cu 20 de ani este privit, prin mărturisirile a 20 de personalităţi, dintr-o perspectivă emoţională.
Ioana Pârvulescu: Vioara ce cântă perfect
„Viaţa începe vineri” este primul roman publicat de Ioana Pârvulescu. Scriitoarei urmează să-i apară, în curând, alte două romane pe care le are deja redactate: „Oglinda veneţiană” şi „Aurul pisicii”. Scriitorul Vlad Zografi, prezent la lansarea cărţii, a afirmat că volumul constituie un „roman poliţist sau de epocă”. Acesta spune povestea unui bărbat găsit fără cunoştinţă în câmp, în zona moşiei Băneasa, în anul 1897, în jurul căruia se ţese o intrigă complicată.
Acţiunea romanului se desfăşoară într-un interval de numai treisprezece zile şi descrie atmosfera lumii bucureştene în preajma anului 1900.
„Cu câţiva ani înainte de 1900 zilele erau încăpătoare. Oamenii vibrau ca firele de telegraf, erau optimişti şi credeau, ca niciodată înainte şi ca niciodată după, în puterea ştiinţei, în progres şi-n viitor. Anul Nou devenise, de aceea, cel mai important moment: începutul, mereu reluat, al viitorului. Textura lumii permitea orice gând nebunesc şi, adesea, gândurile nebuneşti ajungeau realitate” (fragment din „Viaţa începe vineri”, roman apărut la Editura Humanitas).
Povestea, care funcţionează ca „o vioară care cântă perfect”, pare a se desfăşura pe un „fundal atemporal” şi se aseamănă unei „fotografii de epocă din care o jumătate e la scriitoare şi cealaltă la cititor”, a mai afirmat Vlad Zografi. Gabriel Liiceanu a mărturisit despre volum că se va citi „cu sufletul la gură”.
Scriitoarea Ioana Pârvulescu a dezvăluit că romanul a fost redactat în trei luni „cu cea mai mare relaxare”. „Scrisul m-a confiscat”, a mai declarat autoarea.
Matei Florian: Exerciţiu de sinceritate
Editura Polirom a lansat ultimul roman de Matei Florian, intitulat „Şi Hams şi Regretel”, un exerciţiu de francheţe despre care autorul a mărturisit că l-a scris pentru a vedea unde poate ajunge în încercarea de a fi sincer cu sine.
„Pentru a scrie această carte m-am retras într-un sat de lângă Piatra Craiului. Aveam nevoie de tihnă şi linişte, mai ales pentru o carte de genul acesta, cu natură, ceaţă şi pitici. Cât timp am muncit la ea, nu am citit nimic”, a mărturisit Matei Florian. Despre „Şi Hams şi Regretel”, criticul Marius Chivu a afirmat că este o „carte de o frumuseţe stranie”, „tragică, dar în acelaşi timp extrem de veselă”, în care „fiecare pagină este extrem de solicitantă”.
Criticul a subliniat că, prin acest volum, Matei Florian a reuşit „să îşi doboare propriul record”. De asemenea prezent la lansare, scriitorul Filip Florian şi-a mărturisit „fericirea fantastică” pe care a simţit-o citind acest roman uluitor, care „creează vrajă” în fiecare pagină, ascunzând printre rândurile sale „o voce rarissimă în literatură”.
„Bună dimineaţa. Nu ştiu cum o arăta la tine coloana aia de mercur, mi-o închipui tulbure şi uşor adusă de spate, probabil că mercurul n-are nici pe dracu’, e bine, sănătos şi la fel de fudul ca întotdeauna, stă tolănit la soare şi urcă sau coboară după cum are chef , nu-i rău să fii mercur, să ai termometrul şi coloana ta, să fii pomenit cu sfinţenie în toate buletinele meteorologice, în fine, nu ştiu ce părere ai tu, dar eu mi-aş dori să fiu mercur, măcar uneori, atunci când în zonele preorăşeneşti, cum spun aştia la radio, se lasă ceaţa”. (fragment din „Şi Hams şi Regretel”).
Vladimir Tismăneanu: Radiografia unui fenomen social total
Volumul „Naufragiul utopiei. Despre anul revoluţiei”, scris de Vladimir Tismăneanu, a fost lansat la Gaudeamus de Editura Humanitas, în prezenţa autorului şi a scriitorului şi filosofului Horia Roman Patapievici.
Cartea este o radiografie a revoluţiei române, care, „asemenea celorlalte revoluţii din 1989, a fost un fenomen social total, o explozie de spontaneitate democratică, o afirmare a libertăţii în lupta împotriva despotismului ideocratic”, a afirmat Vladimir Tismăneanu. La lansare, acesta a prezentat cele trei idei centrale ale cărţii.
Prima dintre ele este că revoluţia română a început mai devreme de 1989 şi continuă şi astăzi. Cea de-a doua, potrivit căreia toate revoluţiile sunt trădate, urmăreşte în ce măsură se aplică această teză în cazul Revoluţiei române din 1989. În fine, cel de-al treilea filon al cărţii urmăreşte o analiză a cauzalităţii revoluţiei române.
Recomandând cartea ca pe una „obligatoriu de citit”, filosoful Horia Roman Patapievici a ţinut un discurs în care şi-a mărturisit aprecierea pentru lucrarea scriitorului şi a activităţii sale de persoană public fără de care românii ar fi privaţi de atâtea „cărţi de analiză politică, articole pe care le citeşti cu sufletul la gură şi analize ale fenomenului postdecembrist”.
Încercând un exerciţiu de imaginaţie prin care să sublinieze rolul esenţial jucat de scriitor în cultura română, Horia Roman Patapievici a demonstrat că, dacă Vladimir Tismăneanu nu ar fi existat, românii ar fi fost „enorm de săraci”.
Vasile Ernu: „Această carte este ca o periuţă de dinţi pentru creier”
„Ultimii eretici ai Imperiului” de Vasile Ernu, volum lansat la Gaudeamus de Editura Polirom, este scris în genul epistolar. „E vorba de doi eroi controversaţi, unul dintr-o lume veche, disident care a încercat să-l omoare pe Stalin, şi un erou tânăr dintr-o perioadă actuală, care se naşte în URSS, vine în România, trăieşte aici şi scrie o carte «Născut în URSS», dar nu e Vasile Ernu, şi care cunoaşte tot felul de tehnici de fraudare a băncilor.
Cei doi ridică nişte probleme şi întrebări pe care ar trebui să ni le punem cel puţin o dată în viaţă. E o carte destul de densă. Eu îi spun thriller filosofic, se citeşte ca o carte de aventuri, dar eroii principali sunt ideile. Cum spunea un bun prieten al meu: este ca o periuţă de dinţi pentru creier”, a declarat Vasile Ernu.
Scriitorul, născut în URSS în 1971, a lucrat aproape trei ani la această carte. „Când te retragi din politic, adică nu iei atitudine, când rezişti prin cultură laşi loc dictaturii. Atunci apar Stalin şi Ceauşescu. Rezistenţa prin cultură naşte stalinism, hitlerism şi ceauşism. Cu cât te retragi mai mult, cu atât laşi loc mai mult sistemului totalitar.
Indiferenţa, teama, aplauzele, conformismul au contribuit uneori mai mult decât participarea directă a unora la apariţia acestor monştri” – fragment dintr-o scrisoare trimisă de Vasiliy Andreevici, unul dintre personajele cărţii, lui A.I., celălalt erou al volumului „Ultimii eretici ai Imperiului”.
Cristian Tudor Popescu: Proze scurte în regim poetic
„Ce-am adunat în «Cuvinte rare»? În subtitlul acestei cărţi se găseşte explicaţia. I-am zis «Poeziar». Este o modalitate de a face literatură cu mijloacele atribuite îndeobşte gazetăriei. Dar este literatură. Această carte nu se subsumează publicisticii. Sunt texte literare, produse cu mijloace jurnalistice”, a mărturisit Cristian Tudor Popescu.
A scris „Cuvinte rare”, apărut la Polirom, în ultimii doi ani, pentru că a simţit nevoia să aştearnă pe hârtie şi altceva în afară de politică. Întrebat ce preferă între gazetărie şi literatură, Cristian Tudor Popescu a răspuns elegant: „Cinematograful”. „Cuvinte rare” (Editura Polirom) este o colecţie de proze scurte în regim poetic, după cum a explicat autorul. „Sper, în puţinii ani pe care-i mai am, să reuşesc să mă curăţ, să mă despart de reflexele de jurnalist sau de proză scurtă. E adevărat că poate n-o să pot şi o să rămân la acest ping-pong literar”, a declarat jurnalistul.
„De când mă ştiu, am fost un om de cuvânt. Şi de imagine, dar imaginea vine întotdeauna după, se naşte din cuvânt (…) 17 ani am făcut presă. De astăzi mă întorc la cuvânt. La cuvântul cu miros, cu carne, cald sau rece, la cuvântul făcut din pix, care lasă sânge când e tăiat, nu făcut din pixeli, ca să apară şi să dispară incinerat instantaneu pe display fără să lase vreo urmă că a existat. Poate că n-ar fi trebuit să plec de acolo niciodată”, a completat Cristian Tudor Popescu.
„Occidentul, un model şi o obsesie” Matei Vişniec
„«Occident Express» şi «Despre senzaţia de elasticitate când păşim peste cadavre» sunt două piese înrudite prin tematica lor: ambele vorbesc despre fantasmele pe care le avem noi, est-europenii, despre Occident, care a fost pentru noi un model, dar şi o obsesie. Ne-am identificat cu el, dar ne-am şi pierdut în dorinţa de a-l imita, a fost pentru noi salvare şi frustrare în acelaşi timp, sursă culturală şi sursă de complexe culturale”, spune Matei Vişniec despre cartea sa, lansată de Editura Paralela 45 la Gaudeamus.
O chestionare a locurilor comune / Andrei Cornea
Volumul „Poveşti impertinente şi apocrife”, scris de filosoful Andrei Cornea, a fost anunţat de Gabriel Liiceanu ca fiind „cea mai bună carte a târgului”. Colecţia cuprinde povestiri ce reiau cele mai vehiculate teme din Biblie, mitologie şi filosofie, privite însă dintr-un unghi inedit. Ioana Pârvulescu a comparat volumul cu „un joc de lego alcătuit din piese bine cunoscute, dar altfel aranjate”.
Virtutea principală a cărţii, a mai afirmat Liiceanu, este faptul că toate povestirile au trei straturi de profunzime: cultură, inteligenţă, înţelepciune.
O perspectivă emoţională şi subiectivă / Dan Lungu
20 de personalităţi au păşit pe „Str. Revoluţiei nr. 89″. Acesta este titlul unui volum, apărut la Editura Polirom şi coordonat de scriitorii Dan Lungu şi Lucian Dan Teodorovici. „Ideea noastră a fost să observăm Revoluţia dintr-un unghi mai nou, mai puţin frecventat. Ideea a fost să întrebăm diverse personalităţi culturale cum au reacţionat fix în momentul când au aflat că se prăbuşeşte comunismul în România, că fuge Ceauşescu şi aşa mai departe. O miză a cărţii este tocmai perspectiva emoţională şi subiectivă”, a explicat Dan Lungu.
Lucian Dan Teodorovici
„În atmosfera apăsătoare, în care nu se întrevedea nicio lumină la orizont, a venit evenimentul de la 22 decembrie 1989. Am retrăit emoţia de la 23 august 1944, atunci era trezirea la viaţă, acum era trezirea la libertate” – Solomon Marcus. „Rebeliunea anticomunistă din România sfârşitului de an 1989 mă găsea într-o cameră strâmtă de hotel newyorkez, într-un pitoresc cartier de drogaţi şi prostituate. Spaţiul nu permitea decât doi paşi, între uşă şi pat, dar televizor exista. Apărea în acele zile pe micul ecran american… însuşi exilatul care eram” – Norman Manea.
Scriitorul vitalist care laudă moartea
În cel mai nou roman al său „Profeţii despre prezent. Elogiul morţii” (Editura Polirom), Nicolae Breban laudă moartea „ca un adevărat semnal dat de zei că viaţa este preţioasă, unică şi trebuie respectată şi trăită în profunzime”. În ciuda faptului că a scris un eseu despre moarte, scriitorul spune despre el că este un om care iubeşte şi crede în viaţă.
Breban afirmă în cartea sa: „Moartea, ceea ce numim astfel, sentimentul morţii e, vrem sau nu vrem, o oglindă cu două feţe: una mai ales înfricoşătoare, hâdă şi nimicitoare, dar şi o alta – salvatoare. Ba mai mult decât atât! E parcă un arhanghel din acele «cete» care sunt trimise cu înalte misiuni, unele dintre el nu uşor de înţeles, ca şi enigmele care populează fastuoasa mitologie antică”.
„Profeţii despre prezent. Elogiul morţii” a luat naştere anul trecut, într-o frumoasă casă de vacanţă pe care autorul o deţine în comuna Fundata, lângă Bran. „În tinereţe scriam la Lugoj, unde am făcut şcoala, apoi am fugit prin străinătate vreo 20 de ani şi acum fug din nou la Fundata sau în străinătate. Peste câteva zile plec în Spania pentru cinci luni, unde voi lucra la un nou roman”.
« go back — keep looking »