”Izgoniții” de Vasile Ernu – Premiul AgențiadeCarte.ro 2019 – secțiunea Eseu/ Publicistică/ Memorialistică;

”Izgoniții” de Vasile Ernu, carte apărută la Editura Polirom –  câștigă Premiul AgențiadeCarte.ro 2019 / secțiunea Eseu/ Publicistică/ Memorialistică (mai mult aici)

A apărut Sectanţii (ediţia a III-a, de buzunar)

A apărut Sectanţii (ediţia a III-a, de buzunar): tizăr

Sectanţii a fost distins cu Premiul „Matei Brâncoveanu” pentru Literatură în 2015.

Din Mica trilogie a marginalilor mai fac parte volumele:
Bandiţii (Premiul Observator cultural pentru Eseistică/Publicistică, 2017) şi
Izgoniții (Premiul AgențiadeCarte.ro, ediția 2020, la secțiunea Eseu/Publicistică/Memorialistică).

Despre: Paul Cernat, Cătălin Tolontan, Vintilă Mihăilescu, Cristi Teodorescu.

Una dintre febleţile mele nonficţionale din anul proaspăt încheiat a fost o carte care poate fi oricînd citită şi ca un roman: Sectanţii de Vasile Ernu (Polirom). Am lăsat-o la urmă şi pentru că ea arată, mai elocvent decît alte exemple, forţa critică a literaturii (fie ea şi memorialistică) atunci cînd se aliază cu istoria, socialul, politicul, antropologicul şi, de ce nu, religiosul. Îndrăznesc să afirm chiar că despre un reviriment autentic al ficţiunii, în sensul unui impact sporit al ei asupra spiritului public, vom putea vorbi cu adevărat abia atunci cînd scriitorii noştri vor avea curajul intelectual şi inteligenţa de a depăşi zona confortabilului inofensiv, integrînd experienţa acestor domenii cărora marea literatură le-a făcut, întotdeauna, o concurenţă loială.
Paul Cernat

Biografia anului este ”Sectanții” de Vasile Ernu. Cartea lui Ernu a apărut la Polirom în 2015, dar am citit-o în 2016. Am încadrat-o la biografie deși, vorba autorului, ”Sectanții” plutește între mai multe categorii. Fiecare alege ce e ”Sectanții”. Povestea unui om crescut în Bugeac? Istoria unor colectivități care au făcut opoziție la comunismul cel mai năpraznic fără să ceară niciodată nimic? Romanul care abundă de personaje care ies din oglinzile caselor vechi și pășesc spre tine? Toate acestea. După cum ”Sectanții” e și un eseu despre ce pierdem atunci cînd avem sentimentul cîștigului total.
Cătălin Tolontan

Sectanţii este povestea întrepătrunsă şi filtrată subiectiv a trei comunităţi religioase din părţile Bugeacului: rascolnici, evrei mesianici şi protestanţi colonişti germani. Descrise în termenii şi credinţele lor, acestea figurează celălalt mare personaj colectiv, veşnic prezent, deşi mereu altul: Leviatanul, cum îl numesc aceştia, păstrîndu-se cu obstinaţie în afara lui şi fiind permanent prigoniţi de către acesta. De fapt, ceea ce-l interesează pe Ernu este această luptă cu Leviatanul, credinţa religioasă a sectanţilor folosindu-i pentru transfigurarea propriului crez politic. Preluînd viziunea acestor marginali de jure, nu doar de facto, textul lui Ernu expune o răsturnare de perspectivă: „sectanţii“ se află aici în centrul lumii, iar Leviatanul se învîrte bezmetic în jurul lor. Este latura carnavalescă a cărţii, de rit de răsturnare. Este însă un carnavalesc mesianic, căci această lume răsturnată este cea „adevărată“: Leviatanul este cel periferic şi trecător, menit, mesianic, pieirii. Este o răsturnare radicală de perspectivă, prin care nu noi îi respingem pe ei, chiar şi atunci cînd ne prefacem ecumenici, înţelegători sau corecţi politic, ci ei, marginalii, refuză consecvent societatea noastră.
Vintilă Mihăilescu

Încît pentru unii dintre ei, vîrsta de aur a sectei lor e perioada prigoanei, cînd sînt supuși la mari încercări , care-i fac să se simtă puternici în credința lor de minoritari. Indiferența celor din jur față de ei, care nu-i mai face să se simtă altfel, e o încercare mult mai puternică și mai subtilă, căreia sectanții admit că nu știu cum să-i facă față. O carte impresionantă care face din Vasile Ernu unul dintre cei mai importanți romancieri pe care-i avem.
Cristi Teodorescu

„Născut în URSS” la a cincea ediție

Text din FuturEast.blog / 6 octormbrie 2020

Vasile Ernu este unul dintre prietenii proiectului FuturEast.blog (îi puteți citi textele aici). Dar înainte de a deveni un apropiat al blogului, Vasile era pentru noi un nume de referință. Imposibil, deci, să ne înhămăm la exercițiul recenziei echidistante, obiective, impersonale etc. etc. atunci cînd vine vorba de vreuna dintre scrierile sale. (Oricum, nici nu știu ce sens ar mai fi avut un astfel de exercițiu în cazul unei cărți care are deja o vîrstă, niște tiraje epuizate, în fine, o carieră de invidiat.)

Asta nu-nseamnă, evident, că sîntem mereu de-acord cu luările lui de poziție; cred că Vasile ar fi primul care să se înfioare la gîndul unui așa „consens moale”, care deja face ravagii prin lumile noastre. Dar asta înseamnă, pour faire vite, că FuturEast.blog n-ar fi putut să apară în absența unei lucrări precum, să zicem, Născut în URSS, care să mai desfunde ulițele pline de prejudecăți și locuri comune ale sătucului nostru global (sau glocal). Furtună într-un pahar cu apă, o să ziceți, dar eu îmi amintesc bine cum, anul trecut, îmi cumpăram dintr-o librărie clujeană o cărticică cu pagini îngălbenite (trebuie că era ediția a patra), apoi o citeam într-o scurtă vacanță la Eforie Sud, printre hoteluri părăginite din comunism, bucuros că am găsit pe cineva care să vorbească, dacă nu pe limba mea, atunci pe o limbă pe care, nici eu nu mai știu cum, am învățat să o vorbesc. Pe copertă, țin minte, cîțiva copii se zbenguiau fericiți. Poza era alb-negru, numai bine-cunoscutele eșarfe de la gîtul lor își păstrau culoarea roșie („acel roșu”), ca steagul care se înalță pe cuirasatul Potemkin, în filmul lui Eisenstein, atunci cînd revolta reușește. Peste ani, Spielberg avea să facă un giumbușluc similar în Lista lui Schindler. Dar parcă tuturor le devenise mult mai greu să creadă în lacrimi.

Era cumva normal ca, după vreo două luni de vacanță editorială, de deplasări și schimbări, de puneri în chestiune, de gînduri care au avut și n-au avut legătură cu Estul, să reluăm treaba cu Vasile Ernu, ca un soi de revenire „acasă”.

Ioan, ai legătura.

Puține sînt cărțile care, cel puțin în spațiul românesc, se bucură de o atenție constantă care să se păstreze în timp. În acest sens, Vasile Ernu este unul dintre scriitorii ce și-au dezvoltat o audiență constantă și care, în ciuda lansărilor din ultimii ani (Trilogia marginalilor, spre exemplu), reușește să ducă o carte apărută în urmă cu 14 ani la a cincea ediție. Noutatea în Născut în URSS, varianta 2020, este includerea unui dosar de presă, disponibil totodată și online. Ceea ce mi se pare interesant, pe lîngă performanța reeditării de anul acesta, este modul în care dosarul de presă conturează, la rîndul său, o imagine a trecutului recent: 14 ani nu or fi atît de mulți, însă ideile, situațiile, persoanele și obiceiurile pe care Ernu le prezintă par, poate, și mai îndepărtate celui ce se confruntă cu Născut în URSS pentru prima dată.

În epoca gentrificării în masă, a Netflixului acaparant, a clivajului și mai puternic dintre clasele sociale, dar și a (falsei?) impresii de omniprezență și conectare la un zoom distanță, lumea pe care Vasile Ernu încearcă să o recupereze, deopotrivă memorialistic-nostalgic și antropologic, nu mai este accesibilă altfel decît prin artefacte: o regiune ceva mai izolată dintr-un colț al vechiului imperiu, un cartier de la marginea Kievului care încă n-a fost reamenajat, un tren ce încă circulă pe distanțe care, pentru europeanul contemporan, nu ar putea fi acoperite decît de un avion ș.a.m.d. Paradoxul pe care îl resimt: interesul față de vechea lume nu mai vine decît din exterior; cei care sînt acolo își doresc să plece și tocmai din acest motiv inițiativa dezvoltată de Ernu mi se pare, încă – sau mai bine spus, cu atît mai mult acum – valoroasă.

Pornind de la amintiri personale, povești din familie, tabieturi și obiceiuri, ideea că Născut în URSS își propune să facă o arheologie a vechiului regim este doar o parte a poveștii. Cealaltă parte, după cum remarca Mihai Iovănel în cronica sa din Gîndul, 8 mai 2007, era că volumul a făcut publicul „să ciulească urechile” atunci cînd discursul despre comunism părea să fi pus deja toate etichetele și să fi elaborat toate ghidurile turistice despre secolul trecut. Atunci cînd părea că nu mai e nimic de zis, iată că Vasile Ernu reușea să scrie altfel, supărînd așteptările (neo)liberale și asumîndu-și o identitate refractară într-o perioadă în care cel mai comod era (și, în mare parte, încă este) să îmbrățișezi ideea progresului culminant spre o lume nouă, dacă nu acum, poate la următoarele alegeri sau peste vreo 20 de ani.

În ceea ce privește structura pe care o propune Născut în URSS, cred că post-scriptumul foarte personal pe care Ernu îl include reușește să clarifice în bună parte de ce a optat pentru acest demers, care a fost raportul pe care l-a avut cu amintirile și în ce fel experiența personală face din carte nu doar un o colecție de memorii, ci o interogare profundă a prezentului, prin sondarea trecutului ca termen pentru comparație:

„Întotdeauna m-am întrebat: ce aș fi fost, cum m-aș fi comportat eu, cum m-aș fi transformat dacă sistemul politic comunist ar mai fi continuat? N-am un răspuns. (…) Ce am vrut cu aceste înșiruiri de amintiri? Am vrut să-mi exprim câteva gînduri esențiale. Mai întîi, lumea în care am trăit nu a fost nici atît de rea și nici atît de bună pe cît cred unii sau alții. La această lume din care am ieșit nu ar trebui să ne raportăm cu ură, dispreț, dragoste sau ignoranță, ci trebuie doar să încercăm să o înțelegem și să ne-o asumăm.”

Cît de mult această lume a fost asumată și înțeleasă la 30 de ani de la sfîrșitului omului roșu, vorba Svetlanei Aleksievici, este mai puțin clar. Cert e că, punînd deoparte toată această discuție despre lucrurile din jurul textului, cititorul care se va întîlni cu Născut în URSS pentru prima dată va avea parte de o călătorie adesea pitorescă, alteori tragică sau comică, ce îl va conduce prin celebra komunalka sovietică unde „se întîlneau îndrăgostiții la un pahar de vin roșu și ce certau la o vodcă prietenii [și unde] viața noastră, sufletul nostru devenise parte a bucătăriei”, dar și prin lumea culturală și socială a unei țări care „a dispărut pe neașteptate, așa cum a și apărut”.

În fine, aș mai spune doar că am recitit Născut în URSS cu interesul celui ce descoperă pe zi ce trece părți ale culturii ruse (sau sovietice – greu de spus unde începe una și se sfîrșește cealaltă) ce se intersectează adesea cu referințele pe care Vasile Ernu le prezintă – „ascultam Akvarium, Kino și Nautilus Pompilius, citeam Maestrul și Margareta și Arhipelagul Gulag”, dar care dobîndesc o nouă înțelegere atunci cînd sînt contextualizate de cineva care le-a trăit la mîna-ntîi.

În final, nu pot decît să sper că ediția a cincea a Născut în URSS aduce după sine un nou prilej de conversație și de analiză a trecutului recent și, odată cu acesta, că seria 2006, 2007, 2010, 2013, 2020 va continua și mai departe cu tot ce aduce cartea după sine: regret, nostalgie, contestare, acuze ideologice și controverse.

Născut în URSS, Editura Polirom, 2020 [2006], p.288.

Vasile Ernu: Omul modern nu vrea să accepte că moartea face parte din viață

miercuri 12.08.2020 12:00 | Loredana Berneanu / TVR Craiova

„Îmi plac lucrurile impure. Mai ales cînd e vorba de idei şi de viaţă”

Catavencii / 29 iulie  2020 / de Cristian Teodorescu

Cristian Teodorescu: Cu cei care vorbesc despre tine lucrurile par în alb-negru. Unii te prețuiesc, alții să nu te vadă. Soartă sau premeditare personală?

Vasile Ernu:Asta este bine. Dacă faci şi scrii lucruri care mulţumesc majoritatea, atunci la ce bun să le mai faci? Care e rostul lor? Sînt absolut inutile. Iar mediul reflexiv românesc este nepermis de conservator, oportun şi înregimentat: aici şi radicalii sînt de centru. De cînd mă ştiu asta fac, asta scriu. Îmi plac „iereziile” chiar dacă de felul meu sînt sociabil, timid şi uneori excesiv de tolerant. Cînd greşesc sufăr mult. Eroii mei au fost mereu „micii profeţi”, cum este, de exemplu, Osea. Îţi dai seama cum sună asta din gura unui om care are eticheta de „stîngist”. Te înjură şi stînga, şi dreapta: asta e sănătos. Stînga este mai nemiloasă decît dreapta la „devieri”. Dar mie îmi plac devierile, dislocările şi un anumit tip de anarhism reflexiv. Osea este unul dintre patriarhii gîndirii şi practicii politice critice. Eu nu am întîlnit ceva mai radical: să mergi în dezacord cu toate valorile Puterii şi societăţii în care trăieşti pînă la excluderea totală din comunitate. Pentru că societatea nu suportă un grad prea mare de adevăr şi disconfort critic şi-şi construieşte o lume falsă, cu norme artificiale. E dificil acest tip de demers, dar el trebuie practicat cel puţin în scriitură, din cînd în cînd. Dar şi în viaţă, chiar dacă acolo ne zdrobeşte sistemul, sîntem prea fragili. În general, îmi plac „iereziile”, marginile, chiar dacă sistemul te împinge repede spre centru chiar şi în această formă critică neconvenţională. Sau te aruncă afară total. Asta e puterea noului regim: transformă foarte rapid o criticăîn marfă.Şi recunosc că mie nu-mi plac lucrurile în alb şi negru. Urăsc dogmatismul şi purismul,îmi plac lucrurile impure. Mai ales cînd e vorba de idei şi de viaţă. Eu sînt un tip cu o minte deloc simplă. Am o minte complicată şi mereu în răspăr,ador să privesc la lucruri din zone interzise.

C.T.: Apropo, ai jucat sau chibițat vreodată alba-neagra?

V.E.: Nu prea.Dar am amici care au făcut ceva bani din asta, ca să trăiască în nebunii ani’90.

C.T.: La a cîta ediție și a cîta traducere a ajuns Născut în URSS, cartea cu care ai debutat?

V.E.: Cartea asta a luat o traiectorie foarte stranie. A debutat cu un soi de „revelaţie” combinată cu „scandal”. Pînă atunci, nimeni în România nu mai îndrăznise să schimbe optica, perspectiva asupra felului de a povesti trecutul comunist. Asta a produs două tabere: pro şi contra. Dar toţi, chiar şi criticii duri, au apreciat scriitura şi stilul. Am ales un ton potrivit, o ironie şi un umor destul de universale,care au prins la lectură. La opinii însă am radicalizat auditoriul. Cărţile mele pot irita, enerva, plăcea.Sigur nu plictisesc.Cartea părea că intră într-un con de uitare. Oricum,Trilogia deja îmi construia un alt public. Acum se întîmplă ceva paradoxal: cartea capătă o nouă viaţă. Poate contextul, poate o nouă generaţie de cititori? Habar n-am. Dar cartea se reeditează şi am noi cerinţe de traduceri afară. Nu mai ştiu la cîte reprinturi am ajuns, dar zilele astea a apărut ediţia a cincea. Şi se pregăteşte să apară în sîrbă şi, culmea,în japoneză. Asta cu Japonia m-a dat gata, nu am înţeles de ce îi interesează cartea mea. Dar mă bucur. Cartea are şanse să se „clasicizeze” chiar dacă subiectul nu e România.

C.T.: Dar cu Trilogia marginalilor cum îți merge?

V.E.: Dacă în trei-patru ani Sectanţii şi Bandiţii au ajuns la a treia ediţie,asta e încurajator. Acum se negociază ceva traduceri în alte limbi. Să vedem cum trecem de pandemie. Trilogia a fost o schimbare de direcţie: stil, tematici, construcţie. Cred că am evoluat mult chiar dacă o anumită marcă rămîne. Temerea mea mare legată de cele trei cărţi ale trilogiei – Sectanţii, Bandiţii, Izgoniţii – au fost nivelul şi constanţa stilistică. Adică după apariţia Sectanţilor, care a fost primită foarte bine, neaşteptat de bine, m-am temut ca nu cumvacelelalte două să scadă nivelul. O trilogie e greu de dus. Iar la ultima chiar am avut mici angoase căci doream să fie diferită de primele două, aveam un subiect mai greude controlat şi era ultima din trilogie. M-am temut de fiasco. De aceea mi-a şi luat mai mult timp. Dar cînd am terminat ştiam că e acolo alături de celelalte două. Iar criticii la care ţin mult, de la Paul Cernat pînă la Bogdan-Alexandru Stănescu, au susţinut că e cea mai bună. Şi tu parcă ai spus asta, iar tu nu prea dai verdicte strîmbe. Oricum, am scăpat bine, merg mai departe. Cred că e o trilogie unică în felul ei în pesajul literar românesc, indiferent dacă place sau nu.Acum însă am plecat spre alte teme. Lucrez la altceva: scriu simultanla două cărţi – Sălbaticii copii Dingo şi Cannibal generation– adolescenţa din anii’80 şi tranziţia din anii ’90. Mă tem că mă profesionalizez.

C.T.: Pandemia a ajuns (și) un soi de joc de societate în care e musai să ne dăm cu părerea, chiar dacă unii nu-i știu regulile. Tu după cine te iei?

V.E.: Of. Fiind un domeniu medical, fireşte că încerc să citesc ce spun specialiştii. Mă mai interesează să citesc şi texte de analiză socială, politice şi economice pe subiect, de la antropologi şi filosofi pînă la sociologi şi economişti. E excesiv de multă informaţie, dar cred că dacă ai o şcoală şi un mediu decent de formare poţi să te descurci în acest „potop informaţional”. Totul e să încerci să nu ai convingeri fundamentale(iste), să fii deschis să asculţi argumentele altora, să nu isterizezi lumea din jur. În perioadă de criză avem nevoie de mai mult calm ca niciodată.În astfel de cazuri dificile vorbesc cu mama, care a văzut toate grozăviile secolului XX sau citesc Şalamov. Dacă oamenii aceştia au rămas vii şi cu sufletul curat după toate cele întîmplate,cred că putem şi noi. După suferinţa lui Şalamov ţi se face jenă să spui că suferi pentru că nu ai prins drojdie sau hîrtie igienică.

C.T.: Ce zice băiatul tău despre COVID-ul ăsta?

V.E.: În parc există deja jocul COVID între copii. Nu fost uşor să stăm în casă atîta timp. Ambii sîntem destul de sociali, sociabili şi depindem mult de relaţii. Iar relaţiile virtuale nu pot înlocui relaţia vie. În acest sens am suferit puţin.A avut momente de îngrijorare, e vîrsta care află despre boală, moarte, suferinţă. Mici discuţii, temeri, întrebări delicate. Am ajuns chiar şi la domeniul religiei, care trebuie gestionat foarte atent. Dar cea mai complicată problemă pentru copii este şcoala online care a înlocuit şcoala clasică. După cîteva luni de experienţe cu şcoala online pot spune cu mîna pe inimă: e un regres teribil. Nu spun că nu e necesară. Este, mai ales în situaţii de criză precum aceasta. Dar educaţia online poate fi doar ceva auxiliar, ajutător şi nu poate înlocui educaţia comunitară, de grup, de colectiv, pe viu.

C.T.: Cu ochii la Răsărit, ca Sadoveanu, Puterea de la Chișinău s-a pișat de sus pe ajutoarele venite de la București. O destabilizau politic ajutoarele astea?

V.E.: Puterea de la Bucureşti, de data asta, a procedat corect. A intervenit concret, cu ajutoare reale, într-un moment de stringentă nevoie. Faptul că Puterea de la Chişinău nu au ştiut să gestioneze corect e treaba ei. Eu cred că în acest „conflict” a pierdut Puterea de la Chişinău şi a cîştigat cea de la Bucureşti. Oamenii înţeleg foarte bine aceste lucruri şi apreciază. Eu suţin demult timp că Bucureştiul trebuie să investească acolo în infrastructură de bătaie lungă care ajută oamenii: şcoli, spitale, drumuri, investiţii care produc locuri de muncă. Şi cît mai puţin în „poduride flori” şi „patrioţi”. Dau un exemplu. În Cahul, pe banii statului român s-a făcut noul teatru. Asta e ceva ce rămîne şi oamenii văd, folosesc. Pe malul Prutului, unde am crescut, copiii sînt duşi la şcoală cu „autobuzele româneşti”. Oamenii le-au botezat pentru că statul român a oferit acest ajutor. Astea rămîn, ajută şi fac o imagine bună României. Să cheltuiești bani pentru „patrioţii de meserie” e ceva nociv şi pierdant.

C.T.: Zice-se că rușii îi întărîtă pe cei de la noi și de prin alte părți evropene să nu creadă în pandemie și să iasă în stradă. N-avem noi destui proști și ticăloși cu gura mare?

V.E.: Toată zona conservatoare e reţinută faţă de abordarea „progresistă” a tratării pandemiei. Mie mi se pare că Trump şi Bolsonaro promovează mai pe faţă acest tip de discurs decît Putin, care e frate geamăn cu ei doi. În ce priveşte discursurile conspiraţioniste, la care ruşii sînt profesionişti, ele sînt din plin prezente şi în presa americană. Adică e prea simplu să zicem că „ruşii” destabilizează Europa prin cele zece site-uri. Asta înseamnă că toate instituţiile noastre sînt praf, iar ei sînt „diabolici”. Fenomenul e ceva mai complex şi ţine mult de încrederea în instituţiile proprii, de degradarea instituţiilor, de degradarea politicului, de degradarea mass-media, de scăderea încrederii în ştiinţă, de degradarea educației etc. Adică e bine să încercăm să gîndim fenomenele în ansamblu, căci altfel răspundem la o conspiraţie cu o contraconspiraţie. Nu rezolvăm nimic, iar dușmanul trebuie apreciat corect: nici subestimat, nici supraestimat prea mult. Asta nu înseamnă că ruşii sînt sfinţi şi nu aruncă informaţii false, dar nici să transformăm asta în „marea problemă” şi „răul universal”. Marea problemă sîntem noi, e în noi, nu în afara noastră. Şi noi trebuie să o rezolvăm. Eu sînt un anticonspiraţionist convins, însă nu pot să nu văd că în spatele acestui virus şi pericol real– repet,real – se ascund şise fac jocuri economice şi politice imense. Pe seama suferinţei şi fricii, pe seama nevoii de securitate sanitară se fac averi colosale. Acestea sînt „ruşii” periculoşi şi ei nu au naţionalitate şi culoare politică.

Suntem ființe sociale și izolarea ne desocializează. Condamnarea la ”spațiu privat” este dezumanizantă

iqads.ro / 17 iulie 2020  de  Alexandra Badicioiu Matei

Avem nevoie de spațiu public, de spațiu social în care să ne intersectăm, să ne vedem, să interacționăm. Desocializarea e dezumanizantă, spune scriitorul Vasile Ernu. Și chiar dacă erau de presupus toate acestea, trăirea experimentului ne pune față în față cu mai multe întrebări. Cum ne schimbă pandemia – personal, dar și colectiv? Ce e de învățat din această criză, care sunt efectele ei în societate?

Partea dură în pandemie ține de tipul de organizare a muncii și consumului. Aceste lucruri afectează enorm de mult păturile sărace și precare. Adică bogații cîștigă mai mult, iar săracii pierd și ce au. Oamenii cu venituri mici și contracte instabilie sunt primii care cad pradă. Ei nu-și pot permite să stea în casă. A sta în casă e pentru ei un lux, un privilegiu, spune Vasile Ernu

În rândurile de mai jos, autorul Izgoniților povestește despre cum a trecut prin starea de izolare, ce a scris în această perioadă și despre noua sa carte, Sălbaticii copii Dingo, care ar trebui să fie publicată în toamnă. Vasile Ernu urmărește, de asemenea, efectele pandemiei în societate și vorbește despre educația online, precariat, regândirea mecanismului relațiilor de muncă, depresie, fragilitate și umanitate. 

Starea de izolare

Eu rezist ușor la izolare. Am experiență de retrageri lungi. Dar în același timp sunt destul de sociabil, am nevoie de oameni, de a discuta, asculta, observa. Am nevoie de viață socială.

Izolarea aceasta medicală e obositoare: mai ales dacă trebuie să stai într-un apartament mult timp mai multe persoane. Pentru copii e greu.

Pînă acum am observat cîteva lucruri fundamentale: suntem ființe sociale și izolarea ne desocializează. Condamnarea la ”spațiu privat” este dezumanizantă. Avem nevoie de spațiu public, de spațiu social în care să ne intersectăm, să ne vedem, să interacționăm. Desocializarea e dezumanizantă. Știam asta dar acum am trăit fenomenul.

Online-ul? Rezolvă doar parțial problema. Însă pe termen mediu și lung este un mediu riscant și îngustează mult experiența umană.

Educația online este un dezastru, am și scris un text recent unde arătam limitele și efectele negative ale acestui tip de educație.

Educația online își arată limitele: copiii se desocializează, capacitatea de concentrare scade, timpul e fragmentat, comunicarea este sărăcită și lipsită de factori sociali și senzoriali. Adică spus mai simplu: educația online trebuie să fie ceva cel mult auxiliar și folosită în momente de criză dar în niciun caz să înlocuiască educația clasică de colectiv pe viu. Suntem ființe sociale, avem încă corp care presupune că educația are o mulțime de elemente și factori nu doar informații seci și biți.

Inspirația pe timp de criză

E greu să lucrez la ceva cînd am lume în casă. Lucrez bine cînd sunt singur, izolat. Pentru asta-mi iau cîteva luni de izolare: fără familie, fără lume. Dar în această situație trebuie să mă adaptez să lucrez în orice condiții.

Așa că am început să scriu și sper în toamnă să scot un volum nou care se învîrte în jurul temei adolescenței, perioada de adolescență a generației mele din anii 80. Să-i zicem convențional: adolescența generației X pe care eu o numesc Dingo. Cartea se va numi Sălbaticii copii Dingo. După care va veni o parte a doua care o să se ocupe de maturizarea lor din anii 90 – despre nebunii ani 90 și ce s-a întîmplat cu ei în această perioadă – Cannibal generation. Să sperăm că vin repede.

Efectele din zona culturală

Partea dură în pandemie ține de tipul de organizare a muncii și consumului. Aceste lucruri afectează enorm de mult păturile sărace și precare. Adică bogații cîștigă mai mult, iar săracii pierd și ce au. Oamenii cu venituri mici și contracte instabilie sunt primii care cad pradă – nu au rezerve financiare, nu au garanția locului de muncă etc. Ei nu-și pot permite să stea în casă. A sta în casă e pentru ei un lux, un privilegiu. Ei nu dispun de acest privilegiu.

În lumea culturală, mai ales la cei tineri, sunt mulți din cei care se numesc freelanceri, oameni cu cîte două-trei contracte pe diverse zone. Sunt ceea ce se numește astăzi – precariat. Adică nu au locuri stabile de muncă ci doar contracte temporare. Nu au asigurări medicale, nu au garanții, nu au rezerve financiare. Ei cad primii pradă crizei de acest tip. Îi poate salva familia (cine o are) și cu condiția să aibă ceva venit mai mare. Statul a încercat să facă ceva dar puțin.

E clar că trebuie regîndit tot mecanismul acesta al relațiilor de muncă, patronat, contract colectiv de muncă, sindicalizare, drepturi, garanții pentru muncitorii din diversele sectoare, inclusiv cel cultural. Stabilitatea și garanția unui venit și loc de muncă e absolut necesar. Precaritatea distruge tot: psihologic te împinge spre depresie iar social te face disfuncțional polititc – un om precar nu poate fi un subiect politic liber. Iar la noi precarii sunt peste 50% din cetățeni. La cei tineri e dezastru. Și e un trend global.

Efectele sociale

Cu siguranță va lăsa anumite urme. Depinde mult de gravitatea și amploarea pe care o va lua și cum se va sfîrși.

Probabil vor rămîne anumite cutume sociale precum ”distanțarea socială” care încă nu e foarte clar conștientizată. Practici precum spălarea mai des pe mîini, mai multă atenție la serviciile sanitare. Să sperăm că această criză ne va impune să regîndim sistemul public medical și educațional. Relațiile de muncă, asigurări, garanții. Criza ne arată că singuri nu putem rezista, că suntem fragili și avem nevoie de mai multă protecție.

Autoritățile

A fost multă confuzie, dar la cît de distrus a fost statul în epoca Băsescu statul totuși a rezistat. Să nu uităm că în epoca Băsescu &PDL statul a fost demantelat sistematic, iar instituțiile statului au fost puse pe picior de război unele împotriva altora.

Sistemul medical a fost făcut praf, căpușat, subfinanțat, privatizat pe anumite zone și Încă rezistă. Acum înțelegem tot mai bine că propaganda cu ”stat minimal”, fiecare pe cont propriu, este o marotă foarte periculoasă. Avem nevoie de un stat cu instituții publice solide și funcționale. Statul e o construcție importantă pe care nu avem cu ce să-l înlocuim. Fără el revenim la jungă. În același timp statul e și un pericol cînd devine prea puternic. Asta știm din experiențele precedente. Trebuie să știm să-l ținem sub control. E important în ce investim: în poliție, servicii și armată sau în educație și sănătate? Ce fel de societate ne dorim?

De ce e nevoie cel mai mult în Romania

Cred că e nevoie urgent să regăndim un nou contract social minimal, sistemul de impozitare – să impozităm mai puțin munca și mai mult capitalul, impozit progresiv etc. Avem nevoie urgentă de o regîndire a sistemului public de sănătate și educație păstrînd linia accesului universal și gratuit, dar adaptîndu-l nevoilor și crizelor actuale. Nu ne mai putem permite acest grad ridicat de precaritate a tinerilor: îi va omorî depresia.

Aceste fenomene sunt legate enorm de mult de felul în care e organizată societatea. Situația actuală nu arată deloc încurajator pe temen mediu și lung: ne îndreptăm spre o catastrofă garantată. România e parte a unei periferii globale iar în periferie crizele se simt mai puternic. Dar facem parte dintr-un întreg.

Un scenariu de viitor

Eu privesc istoria pe bucăți mari de timp. În ultima mea carte Izgoniții încerc să arăt cum anumite cauze sociale și economice, cum anumite inegalități legislative și felul în care e stratificată societatea, duc la anumite explozii sociale radicale și violente.

Eu cred că semnalele și problemele pe care ni le scoate în față actuala criză sanitară – precaritatea, inegalitate, proasta redistribuție a resurselor, criza sistemului sanitar, educația, sărăcia, ecologia, distrugerea sistemului de asigurări sociale, excesul privatizărilor bunurilor publice etc. – vor fi uitate imediat cum va trece criza. Din păcate. Totul va merge pe vechiul sistem.

În acest moment nu există încă forțe care să se opună serios situației locale și globale. Totul se îndreaptă spre o criza majoră care în tradiție occidentală se termină cu un soi de ”război civil”. Nu vreau să fiu un vizionar, nu prea-mi place să fac pronosticuri dar viitorul pentru mine arată sumbru: vom trece printr-o criză dură și violentă dacă ”elita” nu înțelege că trebuie să refacă un nou contract social și să ofere acces la resurse pentru a micșora inegalitățile.

Așa e de cînd lumea: nu am învățat nimic din istorie. Verdictul meu: va curge mult sînge în viitor. Sau vom termina cu o depresie colectivă: fără sens și scop. Sper din tot sufletul să greșesc.

Cu ce speri să rămână oamenii după pandemie

Cu niște lecții învățate: să se spele la fel de des pe mîini, să fie atenți la sănătate, la reguli sociale, să se bucure de prezența celuilalt, să aprecieze viața trăită împreună, să lupte pentru un sistem de sănătate universal și gratuit, pentru o școală universală și gratuită, să aprecieze lucruri simple dar fundamentale ale vieții. Să ne bucurăm și să apreciem mai mult spațiul public.

E bine să ai gust și miros – face parte din umanitatea noastră.

Născut în URSS – ediţia a V-a şi “raderea” lui Iovănel

Născut în URSS – ediţia a V-a

 

 

 

 

 

 

 

A apărut ediţia a V-a a cărţii mele de denut – Născut în URSS. Am adăugat la ea un mic dosar de presă.

Dosar de presă

Vasile Ernu e tare prin relaxarea şi forţa cu care uneşte şi simetrizează Literatura şi Mesajul.
Iată mesajul, aşa cum am putut eu să îl înţeleg. Încercaţi să vă despărţiţi de unul dintre
picioarele care vă compun dispozitivul corporal; veţi descoperi că singura metodă plauzibilă e
aceea cu toporul. Şi că nu e recomandabilă.

La fel şi cu memoria, cu amputarea ei şi a substanţei care o umple. Despărţirea de comunism:
care despărţire? A fost nasol? OK, şi ce dacă? Viaţa e viaţă, oricum şi unde ai trăi‑o,
indiferent de ideologia la modă, spune printre rînduri Vasile Ernu. E inutil să te desparţi în
vreun fel de ea; măcar pentru măruntul motiv că alta nu vei primi.

Am fost comunişti; unii mai mari, alţii mai mici, unii mai mult, alţii mai puţin – dar am
fost cu toţii subiecţii acelui sistem. Asta e. Acum sîntem capitalişti. Asta e. Tot ce am făcut a fost
să schimbăm trenul pe un altul; dar ce rost are să fluturăm batistele? Vehiculul (care nu e lumea
în care trăim, ci viaţa pe care o trăim) a rămas acelaşi, chiar dacă băncile care înainte erau de
lemn sînt acum capitonate, iar aerul pare oarecum mai parfumat.

Mihai Iovănel, Cultura, nr. 22, 22 iunie 2006

 

URSS, care‑şi permite să observe similitudini bulversante între, de exemplu, reclama comunistă
şi reclama capitalistă, ambele autoreflexive, ambele propunătoare de life style înainte
de produs, înainte de calitatea produsului… Cînd îţi asumi statutul de „om sub vremi” şi îţi şi
fabrici o voce autentică pentru asta, astfel de ipoteze capătă farmec şi pun pe gînduri „luptă­
torii” anticomunişti de profesie. Pentru că nu e vorba despre o simplă indiferenţă, ci despre indiferenţă inteligentă şi asumare curajoasă a unei poziţii complet „non‑intelectuale” în România,
cea de stînga. […]

Este iresponsabil să nu observi că postcomunismul a fost dominat de forme primitive de
autoconservare a nucleelor dure din comunism. Foştii securişti au devenit mari afacerişti, s‑au
protejat între ei economic, aşa cum foştii demnitari politici s‑au protejat prin discurs public
şi manipulare media. Să compari comunismul cu un capitalism autohton e chiar o necesitate,
nu are nimic de frondă. În acelaşi timp, Ernu furnizează o utilă voce ingenuă care‑i propune
individului modern să taxeze impostura în toate formele ei şi să conserve autenticitatea măcar
în discurs.

Ernu face (de fapt, reia critici uzuale în discursurile anticorporatiste) o paralelă savuroasă
între politruc şi PR: „Ceea ce mă intrigă foarte mult la homo sovieticus, şi nu numai, e faptul că,
atunci cînd eram noi mici şi mai ales în adolescenţă, nu numai că nu voiam să fim ca ei, ci îi
dispreţuiam trufaş, pe cînd astăzi «stilul PR», «stilul advertising», politrucii prin excelenţă au
devenit visul şi modelul oricărui tînăr. Nu am  crezut niciodată că modelul politrucului va deveni
un model de viaţă în societate. Am văzut‑o şi pe asta”. Dincolo de amuzament, avem de‑a face cu
un sofism care omite, conform definiţiei, o dată esenţială din ipoteză: în vreme ce acum PR‑ii
lucrează pentru un număr indefinit de clienţi, în alte vremi, politrucii lucrau la aceeaşi „firmă”…
Rămîne însă valabilă mirarea ingenuă în faţa uneia dintre cele mai „umflate” profesii din spa­
ţiul capitalist: o formă ipocrită de control al mijloacelor de comunicare în masă care trebuie
denunţat măcar la un pahar de bere plin cu votcă (a se vedea reţeta „scoate ursul din bîrlog”).

Costi Rogozanu, Suplimentul de cultură, nr. 82, 24‑30 iunie 2006

 

Dacă ar fi să căutăm precursori pe sol româ­ nesc, primul nume care îmi vine în minte este
cel al lui Radu Cosaşu din Supravieţuiri. Acelaşi talent lucid şi ludic de a face din „rahatul” propagandistic bici estetic, acelaşi comic versatil, acid şi tandru care excită pe întreg parcursul cărţii apetitul de lectură. Dar atenţie: nu avem de‑a face, în cazul lui Ernu, cu o carte „beletristică”,
avînd în centru un personaj. Este un eseu memorialistic, o metaistorie personală, un
ghid prin muzeul figurilor de ceară al idealurilor care formatau imaginarul şi conştiinţa unui copil
al URSS. O pedagogie critică menită să toarne puţină apă rece peste „visul occidental/american”
al românilor ieşiţi de sub călcîiul fostului Imperiu. Aici este, cred, adevărata miză a demersului:
trezirea din beţia comunistă se cerea a fi dublată de un antidot corespunzător la adresa
narcozelor capitalismului. Paradisului consumist din Apus îi e contrapus mitul sovietic, cu
toate argumentele, atuurile şi slăbiciunile lui. Cu oferta lui de ideal. Inclusiv cu posibilităţile
de a‑ţi forma o gîndire critică independentă. De unde? Din romanele lui Ilf şi Petrov, ale lui
Bulgakov şi Platonov, din textele formaţiilor rock etc. Oricum: perspectiva nu este aceea a unui
copil/tînăr cu conştiinţă de victimă sau de om sub vremi, ci a unui copil/tînăr cu sentimentul
apartenenţei afective la codurile acelei lumi astăzi dispărute. […]

Născut în URSS este cartea‑manifest a unei identităţi în răspăr. Chiar dacă autorul ei nu va
mai publica nimic (ceea ce nu cred!), el poate sta liniştit. Punctul ochit – memoria colectivă –
a fost bine lovit, iar mesajul deja asimilat. Deşi (îmi şopteşte un drăcuşor) e mai reconfortant să
scrii în numele URSS‑ului pierdut decît să scrii – ca (încă) tînăr român din România – în numele
comunismului autohton…

Paul Cernat, Dilemateca, noiembrie 2006

 

Există în cartea lui Ernu ceva care să‑l separe atît de radical de arheologiile subiective din O
lume dispărută, Cartea roz… sau Cartea cu euri şi să‑l ataşeze mai degrabă „ostalgicilor” redegişti,
nostalgicilor polonezi sau maghiari? În mod sigur. Asta e şi diferenţa care sare în ochi la
această carte scrisă (totuşi) în româneşte şi avînd multe acorduri de fond şi de substanţă cu memoria
exorcizatoare pusă la lucru în cărţile autorilor români. Vasile Ernu însă, scriind o carte de
autor şi nu una în care perspectivele subiective, fatal disparate, se adună într‑un caleidoscop
semnificativ, îşi asumă o retorică a nostalgiei.

Perspectiva, tonul şi memoria critică sînt dictate de această retorică a nostalgiei ironice care‑şi
conţine propria contradicţie. Vasile Ernu ştie că nostalgia nu e cel mai important sentiment pentru
homo sovieticus (care a rămas) căci „nostalgia este o utopie îndreptată spre trecut, pe cînd el lucrează cu utopii îndreptate spre viitor”.

Vasile Ernu mai ştie, la fel de bine ca teoreticienii nostalgiei, că aceasta e imposibilă întrucît „pentru
noi, homucuşii, nu mai există acasă”. Şi crede că, teoretic, „nostalgia nu este departe de
ironie, căci ambele lucrează cu dubla contemplare a obiectului şi subiectului”, credinţă care‑i
justifică perspectiva nostalgic‑ironică. Doar că nostalgia nu înseamnă o formă (chiar fictivă sau
reconstructivă prin limbaj) de întoarcere într‑o patrie pierdută, ci chiar durerea de‑a nu mai
putea s‑o faci (în nici un fel) vreodată. Iar ironia faţă de propria durere (retorică) relativizează pînă
la disoluţie şi obiectul, şi subiectul durerii, pe care o contempli, astfel, cumva detaşat.

Simona Sora, Dilema Veche, nr. 127, 29 iunie 2006

 

În pofida formei ambigue, între literatură şi eseu, cartea lui Vasile Ernu nu e un gest pur
estetic, gratuit. Cartea e plină de momente savuroase, à la Ilf şi Petrov, însă nu sînt clovnerii:
umorul lui Vasile Ernu e autoreflexiv, prilejuind un examen critic al propriei conştiinţe. Nu e
un umor defensiv, de genul arătării cu degetul, ca cel în care se complace marea majoritate a
industriei culturale româneşti. De asemenea, cartea lui Vasile Ernu nu e doar o încercare de
a reda o „faţă umană comunismului” şi nici o simplă recuperare comercială a nostalgiei. Avem
de a face cu un act real de anamneză, mulţumită căruia autorul refuză să reducă la un principiu‑monolit ceea ce a fost o experienţă multiplă, complexă.

Textul îşi datorează prospeţimea evidentă pe piaţa românească unor adevăruri crunt de banale,
care au fost însă reprimate de industria culturală postcomunistă. Ţineţi‑vă bine: şi în comunism
a existat viaţă, şi în comunism au trăit oameni care‑au rîs şi au dansat! Iar a asuma
acest lucru nu e deloc totuna cu a uita ororile totalitarismului! Dimpotrivă: textul aduce o contribuţie
semnificativă la potenţarea rezistenţelor critice împotriva dominaţiei altei ideologii hegemonice:
proiecţia comunismului (şi a Estului) ca un fel de nou „Ev Mediu”, o lume a întunericului,
a Răului şi barbariei, un fel de primitivism al umanităţii. Dincolo de asemenea prejudecăţi, la
adăpostul cărora se clădesc în continuare cariere, textul lui Vasile Ernu e o contribuţie la
dezvoltarea unei gîndiri diferenţiale, în stare să conceapă lucruri mai complexe decît Alb şi Negru,
un exerciţiu de conservare şi fructificare a propriei istorii fără a trece cu vederea ororile sale.
Simpatia lui Vasile Ernu pentru „comunism”, în fond un simplu dialog cu cotidianul propriului
trecut, o invitaţie la comparaţii dezinhibate, e periculoasă doar pentru anticomunismul dogmatic,
cît se poate de provincial şi previzibil, specific unei culturi aflate la periferia capitalismului,
preocupată de internalizarea ideologiilor dominante, eurocentriste şi capitalocentriste.

Ovidiu Ţichindeleanu, Observator Cultural, nr. 328, 6 iulie 2006

 

Ştiind că este vorba de un basarabean, am fost curios să‑i cunosc reacţiile la prăbuşirea comunismului
şi la dispariţia URSS. Odată începută lectura, am fost captivat de acuitatea observaţiilor
lui Vasile Ernu şi de umorul său de bună calitate. Am citit volumul său cu ochiul istoricului,
în căutare de răspunsuri la întrebările privind trecutul apropiat. Din acest punct de vedere,
cartea lui Vasile Ernu, miezoasă şi hazoasă expunere a experienţei sale „socialiste”, mi s‑a părut
foarte instructivă şi, tocmai de aceea, o recomand călduros tuturor. […] Astăzi, în România,
se desfăşoară o adevărată campanie – uneori, în tonalităţi isterice – împotriva vîrstnicilor, acuzaţi
că sînt nostalgici ai comunismului. Volumul lui Vasile Ernu a tulburat cărţile acestui joc.

Florin Constantiniu, Dosarele Istoriei, anul XI, nr. 7 (119), iulie 2006

 

Situaţia lui Vasile Ernu e paradoxală: el s‑a născut într‑o ţară care nu mai există, în Atlantida.
Împarte această situaţie cu Stefan Zweig, care îşi începe volumul de memorii, Die Welt von Gestern,
cu cuvintele: „M‑am născut într‑o ţară care nu mai există, Imperiul Austro‑Ungar”. (Şi Stefan
Zweig, şi Vasile Ernu îşi aduc aminte mai ales despre stabilitatea lumii lor: „Pe lingurile din
1960 era ştanţat în metal preţul ţena 50 kopeek, iar acest lucru era valabil şi în 1985”, spune
V.E. „Pe vremea mea, funcţionarii de stat erau plătiţi în monede de aur”, îi ţine hangul S.Z.; şi
unul, şi celălalt scriu în vremi de mare inflaţie.) Cartea lui Vasile Ernu are cîte ceva în comun
cu literatura memorialistică apărută la noi după 1990. Primele au apărut cărţile de amintiri ale
foştilor puşcăriaşi ai închisorilor comuniste, din anii ’50, înverşunate şi întunecate, note joase de
fagot, despre lucruri care nu fuseseră niciodată cunoscute. Au urmat, în cheie de piculină, amintirile
generaţiei care are, în 2006, puţin peste treizeci de ani, oameni ce au cunoscut orînduirea
comunistă prin ochii copilului: după 1966, comunismul devine, din represiv, un regim al
supravegherii nevăzute, brutalitatea e înlocuită de viclenie.

Emil Cioran spune despre Uniunea Sovietică: naşterea acestei ţări nu ţine de istorie, ţine de
cosmogonie. Vasile Ernu a trăit într‑o ţară în care mulţi oameni credeau, într‑adevăr, că zidesc
o lume nouă; în România, unde comunismul venise din afară, n‑au existat decît sceptici. În
România n‑a crezut nici un om de pe stradă, sincer şi sănătos la minte, în comunism. În
URSS au crezut. Aici e marea deosebire dintre lumea descrisă de Vasile Ernu şi cea a foarte
tinerilor memorialişti români. Românii jucau, cetăţenii sovietici trăiau.

Dan Ungureanu, Suplimentul de cultură, nr. 99, 21‑27 octombrie 2006

 

Vasile Ernu a trăit sub comunismul sovietic. La Vasile Ernu există o nostalgie care, la un
moment dat, devine foarte haioasă: articolul despre băuturile din URSS este genial, este antologabil
în orice manual de istorie, trebuie cunoscut. Vasile Ernu ştie foarte bine un lucru: exilul nu
este în spatiu, ci în timp. Vasile este exilat faţă de timpul în care era tînăr şi în care se întoarce
încercînd să se recunoască şi nu reuşeşte. Nerecunoscîndu‑se în trecut, vede o ruptură în
viaţa lui, din care cauză cartea este scrisă fragmentar. Asta mi se pare calitatea principală a
cărţii: este o carte explodată, are o intensitate explodată. O lume dispărută este cartea unei
experienţe, o experienţă meditată mai tîrziu.

Călin‑Andrei Mihăilescu, Observator Cultural, nr. 344, octombrie 2006

 

Atunci cînd am citit de curînd Născut în URSS m‑am pomenit în faţa unei revelaţîi. Această
fenomenologie aparent naivă şi ambiguu ironică a sovietismului propune, cu şarm literar şi umor
amar, un model opus teoriei parentezei (aceasta, în fond, o aplicaţie a teoriei Supravieţuirii prin
Cultură). Mai lesne de evidenţiat poate în cazul ditai imperiului sovietic – întins în spaţiu pe
aproape două continente; şi întins în timp pe aproape un secol (cronotop dilatat care explodează
parantezele, intervalele) –, teza propusă de Vasile Ernu este cea a regimului atotcuprinzător.
Individul nu e asuprit de sistem, ci parte din el. Nu e zdrobit de roţi, întrucît el însuşi e
o rotiţă a mecanismului. Omul nu e sub vremi, ci înăuntrul lor. E chiar şi cazul disidenţilor,
care trăiesc într‑un fel de simbioză antagonică cu sistemul; e cazul marginalilor, care participă,
prin alteritatea lor, la definirea normalităţii; e cazul tinerilor inevitabil atraşi de modele şi modelele
occidentale, pe care astfel le integrează ei înşişi în sistem. Dar e cazul mai ales al „homunculului
inconştient”, pe care îl dispreţuiesc intelectualii noştri; personaj generic căruia Ernu îi spune, coincidenţă sau nu, homucus, ca o prescurtare
de la homo sovieticus. […]

Ca printr‑o tehnică a contrapunctului, fenomene intrinsec sovietice, obiecte încărcate cu
ideologie (cum e komunalka, locuinţa comună, reprezentare intimistă şi concentrată a patriei
sovietice), alternează cu fantasme ale lumii de afară, din lagărul opus. Filmele, rockul, dansurile,
pornografia, prezervativele, malagambismul (stiliaga, termen extins la curentele juvenile în
general) sînt made în USSR. Chiar dacă‑s adaptări, capătă specificul lor; sau sînt incluse în sistem
ca poli de atracţie ai interesului public. În mod complementar, activităţile şcolare şi extraşcolare,
taberele şi alte divertismente tutelate de partid şi de stat se contaminează cu un anumit
aer de libertate, „deviaţionist” şi „gregar”. Cultura sovietică e definită, în mai multe rînduri, ca un
amestec între cultura oficială şi cea populară. De pildă, cele mai tari bancuri sovietice sînt
cele cu Buratino, în care didacticistului personaj cu nasul lung al lui Tolstoi Jr. i se dezvăluie
hiper‑valenţe sexuale…

Florin Dumitrescu, TIUK!, nr. 13, toamna 2006

 

Recunosc, aşteptam de ceva vreme o carte ca aceasta a lui Vasile Ernu. O carte prin care
bruma de comunism pe care am apucat‑o să‑mi fie elucidată pedagogic şi – pe cît se poate –
afectiv. […]

Privite de la o distanţă corectă, fragmentele care compun volumul şi care sînt mici naraţiuni
tematizate, scurte revelaţii ingenuu‑antropologice, pun în lumină o marcă stilistică şi mentalitară a lui Ernu.

Cel puţin în ceea ce‑l priveşte pe lectorul român. O voi numi, aproximativ, tehnica zoom. Nu neapărat pentru că există capitole din categoria „Prima mea pereche de djinsî”, „Cum vă daţi seama dacă cineva este născut în anii ’70 în URSS”, „Ce bea cetăţeanul sovietic”, „Stirlitz, un James Bond sovietic”, „Dansul în URSS” ş.a.m.d. În ce constă, atunci, această metodă de amplificare sub lupă? Sau – mai precis exprimat
– printr‑un poliedru de cristal cu mii de faţete. Iată‑le, într‑un crescendo care ar trebui luat cum grano salis…

În renunţarea la un anume relativism făţiş şi facil de dragul abandonului în atmosferă. Minima
ipocrizie a maturităţii nu alterează, în paginile cărţii, naivităţile copilăriei deja trăite. A te naşte
în Uniunea Sovietică înseamnă, într‑un fel, a rămîne acolo. De la începutul vieţii şi pînă pe
coperta volumului ori pe pagina de internet. Cetăţenia nu se poate pierde nici măcar prin
infidelitate. De aceea e mai puţin important dacă vocea lipsită de fluctuaţii a lui Ernu e asumată
sau numai exersată, dacă faptul că se fereşte de îndemînoasa diatribă e voit sau întîmplător.
Discursul său nu se dedublează în nici un moment, ceea ce e îndeajuns pentru a fi remarcabil,
fiindcă pericolul e suficient de mare. […]

În sens larg, Născut în URSS are trăsăturile unui eseu, pe care memorialistica şi detectivismul
nu‑l răstoarnă de pe poziţii. Citim în el o intenţie categorică şi bine gîndită a reconstituirii,
o raportare precisă dar nu mai puţin elegantă la o porţiune de istorie inaccesibilă, un
simţ al observaţiei care se întretaie cu acela al umorului. Şi cu toate acestea, Ernu pare a
nu dori să convingă sau să convertească pe cineva. Rămînem la fel de anti‑/filo‑comunişti,
dar terminăm cartea ceva mai împăcaţi. Ceea ce primim e învăţătura simplă a zoom‑ului, care ne
scoate din orice provincie. Chiar şi din provincia călduţă a literei.

Cosmin Ciotloş, România literară, nr. 48, 2006

 

Cartea a apărut atunci cînd trebuia să apară. Dar nu în sensul că a tras lozul cîştigător la
plesneală. Nu a fost o chestiune de noroc. Născut în URSS a forţat pur şi simplu lumea să ciulească
urechile. Pentru că avea un mesaj – care trebuia ascultat.
La prima vedere, faza cu Ernu părea o vrăjeală: Ernu scria despre comunism. Despre ce?!
Comunismul nu mai era de mult un subiect interesant: şaisprezece ani de frecat cuvinte îl
transformaseră cu succes într‑un clişeu apatic şi ireal, care‑şi desfăcea picioarele pentru toată
lumea.

În aceste condiţii, ceea ce a făcut Ernu a fost un lucru radical şi în acelaşi timp simplu sau
banal. A spus cîteva poveşti despre viaţa reală din timpul comunismului. Nu a ocolit clişeele ei
maligne, nu a ocolit ideologia, nici ironia şi vorbitul în doi peri, dar nici nu a redus totul la
acestea. Pentru că, în pofida ideologiei, există de partea vieţii un rest nedezirabil, care ne dă
concluzia şi miza cărţii: această viaţă nu putea fi decât fericită, pentru că a fost viaţa noastră.
Singura. […]

Dacă ar fi să rezum cartea în cîteva vorbe, aş folosi o propoziţie a lui Alexandru George:
„Infernul nu este posibil”. Deşi partida e trucată, deşi cărţile au fost împărţite prost, deşi Sistemul
(comunist, capitalist sau cum o mai fi el) ţine toţi aşii în mînecă, viaţa indivizilor concreţi cîştigă.
Întotdeauna. Prin simplul fapt că partida a avut, totuşi, loc.

Mihai Iovănel, Gîndul, 8 mai 2007

 

Problema esenţială pe care o pune cartea lui Ernu aceasta este: ne‑am trăit viaţa în comunism
ca nişte jalnice larve, ca nişte prizonieri cu toate atributele şi reflexele captivităţii? Sau
am putut fi totuşi senini – nu numai laşi, ci şi curajoşi, nu doar deprimaţi, ci şi fericiţi în cadrul
vechiului sistem? Iar dacă rememorăm episoade frumoase, fragmente existenţiale pline de lumină,
al cui e meritul? Al regimului sau al individului care i‑a rezistat, smulgîndu‑i frînturi de bucurie
personală? […]

Nu vă grăbiţi totuşi să‑l puneţi la zid pe Vasile Ernu! Demersul lui e mai complex şi totodată
mai subtil decît o asemenea stupidă apologie a comunismului, pe care comentatori neatenţi ai
cărţii i‑au reproşat‑o pe un ton dur. Autorul preia de fapt un prefabricat uman, o psihologie şi o
morală de homo sovieticus, descriind şi interpret­ înd prin această grilă viaţa în URSS. Aşa‑numitul
homucus, cetăţeanul care stă la cozi şi bea litri de votcă, suferă cumplit cînd Gorbaciov introduce
prohibiţia băuturilor alcoolice, merge la „tualetul public” şi se descarcă alături de alţi
tovarăşi, stă în apartamente comune şi îşi cunoaşte la perfecţie vecinii, e mîndru de progresele ştiinţei
sovietice şi de superioritatea şcolii sportive, jură pe Lenin, se teme încă de Stalin şi spune
bancuri cu Hruşciov, aşteptînd ziua în care măreaţa lui Uniune va zdrobi şi ultima redută,
impunîndu‑şi modelul dincolo de Atlantic.

Pe trunchiul tare, băţos al mentalităţii sovietice sînt „altoite” experienţe personale, transcrise
pe un ton ambiguu, ironic şi melancolic. E un rîsu’‑plînsu’ pe care îl cunoaştem destul de bine,
o jale schimbătoare, ce defineşte exact amalgamul de sentimente cu care ne retrăim trecutul.

Daniel Cristea‑Enache, Ziarul de Duminică, 1 iunie 2007

 

Site‑ul profesionist, foarte bine gestionat al lui Vasile Ernu (www.nascutinurss.ro – de vizitat!)
ne pune la dispoziţie dosarul complet al receptării acestui bestseller despre o lume moartă (da,
moartă, nu doar dispărută…) şi – deja de ceva timp – îngropată. Un dosar de presă de care „se
sparie gândul”… În treacăt fie zis, acest simpatic nostalgic al imperiului sovietic se descurcă
perfect în postura de manager al propriei cărţi şi al propriei imagini, dovedind că, iată, chiar şi
un vajnic ex‑cetăţean al URSS se poate adapta de minune (şi de ce nu ar face‑o, din moment
ce e în interesul său?) regulilor lumii „capitaliste”, „consumiste”. Teribilul (că să nu zic teribilistul)
Vasile Ernu, care plînge convingător pe ruinele imperiului marelui Lenin – creînd o foarte
bună impresie artistică ‑, îşi va fi dat seama pînă la urmă că dracul capitalist nu‑i chiar aşa
de negru şi că, învoindu‑te cu el, poţi vinde cu profit un discurs ostalgic inspirat ambalat şi
inspirat promovat. Scriind acestea, nu am – vă asigur! – nici o intenţie maliţioasă. Dimpotrivă!
Succesul lui Ernu e pe deplin meritat, iar abilitatea managerizării inteligente a succesului
merită, de asemenea, aplauzele noastre. Şi interesantul autor (moldovean? român? sovietic?) nu
se poate plînge că aplauzele au întîrziat. Cele două premii pentru debut venite, unul după
altul, de la România literară şi de la Uniunea Scriitorilor din România au picat exact la tanc,
pentru că, altfel, simpaticul Vasile Ernu s‑ar fi făcut foc şi pară şi, după cum mărturiseşte într‑un
interviu, ar fi renunţat să mai scrie în limba română… Glumesc, evident, aşa cum şi Ernu
glumeşte în interviul cu pricina.

Bianca Burţa‑Cernat, Bucureştiul Cultural,nr. 30, 17 august 2007

Despre marginali în comunism și capitalism

Revista cutura / Emanuel Copilaș /  3 iulie 2020

„Sectanții”, primul volum al Trilogiei marginalilor, prezintă condiția anumitor secte religioase în spațiul cultural, social și politic rusesc de-a lungul secolului XX. Ce tip de relație a predominat în interacțiunea dintre comunitățile religioase marginale și statul sovietic? Dar între comunitățile religioase marginale și statul post-sovietic?

În povestea asta, cea mai interesantă mi se pare tehnica lor de supraviețuire, de relaţie cu puterea. Tehnica lor era una simplă şi al naibii de eficientă. Nu cred că era una programatică, ci, mai degrabă, una intuitivă şi practică. Ea se reducea, în esenţă, la ignoranţă, indiferență: trebuie să te comporți ca și cum puterea şi statul nu există. Tot stilul lor de viaţă corespunde sau decurge din acest tip de atitudine. Felul de organizare, tipul de educație, de consum al timpului, de producţie a resurselor, totul e gândit în afara statului. Se comportau ca și cum statul nu ar exista.

Ei au înţeles repede că cine controlează timpul şi resursele controlează tot. De aceea au început să-şi organizeze munca în aşa fel încât să aibă propriul timp şi propriile resurse: nu te bazezi pe stat. Cu el eşti într-o relaţie minimă. Munca lor era una marginală: paznic la grădiniţă. De ce? Lucrai o zi, aveai acoperire la stat – nemunca era penală în comunism –, la grădiniță te odihneai şi după 24 de ore de odihnă-muncă aveai 2-3 zile libere. Aşa era genul acesta de muncă. În acel timp liber ce făceai? Te dedicai comunităţii, familiei şi unei munci paralele din care făceai bani: grădinărit, pielărit, croitorie, apicultură, lemnărit, construcții etc. Ei aveau şi timp şi bani.

Acest tip de tehnici produc lumi paralele, oaze independente de stat şi regim. Copiii lor aveau şcoli paralele: muzică, şcoală duminicală. Aveau sistem de întrajutorare. Dacă statul ar fi dispărut, ei nu i-ar fi sesizat lipsa.

Tehnica lor era opusă celei disidente care se dorea o confruntare. De fapt, disidenţa întărea regimul, era parte a regimului, era limba care traducea afară regimul. Ba, mai grav: disidența mima dușmanul pentru că lua parte la discursul extern îndreptat împotriva regimului. Disidenţa, dacă nu ar fi existat, trebuia inventată: era necesară – virusul care dă imunitate sistemului. Cu efect minor asupra regimului. Apropos, singurii cărora le-a părut rău de căderea comunismului erau dușmanii regimului și disidenții. Disidenţii nu au iertat comunismului un lucru: dispariția lui. Ei trăiau din asta, din corpul lui, iar după, din hoitul lui. Eu am un mare respect pentru aceşti oameni, dar mi se par tragici şi mult supraestimaţi. Ei trebuie priviţi ca parte a corpului acestui tip de stat.

„Sectanţii” însă sunt o categorie aparte, mult mai eficienţi şi mai periculoşi pentru regim: regimul comunist era foarte iritat nu de disidenţi, ci de cei care-l ignorau. Ignoranţa se pedepseşte. Iar ei, pentru a se proteja de mâna lungă a puterii, alegeau calea distanţării de centrii de putere: nu intrau în partid, nu lăsau copiii să intre în UTC–Komsomol, nu făceau școli superioare, nu acceptau joburi importante. Pe cine naiba interesează soarta unui paznic de la grădiniță. În comunism sistemul controla destul de greu baza societaţii: îi interesa mai puţin. Disidenţii vroiau însă la catedră, în partid, carieră, în uniuni scriitoricești etc. Doreau la centru. Ei, nu se poate: şi la centru, şi plătit, şi cârcotaş. Cine plăteşte comandă muzica. Ca în capitalism, nu? Poţi da foc la bancă şi cere credite fără procente? Nu prea cred. Acesta e jocul dintre putere şi enoriaşi.

Care au fost strategiile puse în practică de către sectanți pentru a face față represiunilor staliniste? Au reprezentat acestea cel mai disruptiv fenomen politic pe care l-au experimentat comunitățile marginale religioase din spațiul sovietic și post-sovietic în ultimul secol?

Asta e partea cea mai scandaloasă a situaţiei, care e greu de înțeles azi, într-o cultură în care se promovează „teologia bunăstării”: îți merge bine, deci eşti alesul lui Dumnezeu, ai bani, ești binecuvântatul lui. Într-o cultură în care avuţia este semn al binecuvântării divine, e greu de înţeles teologia programatică a sectanţilor, care era una a martirajului.

Ei au ales teologia martirajului: dacă ne omoară şi bagă în puşcării pentru că noi credem, atunci e de bine. Ăsta e semn că e autentică şi adevărată credinţa noastră. E de bine, nu e de rău: modelul lor erau creştinii arucaţi la lei în Roma antică. Cum spune acel bunel rabinic: teme-te nu de cei care te bagă în puşcării, ci de cei care te scot; teme-te nu de cei ce-ţi iau, ci de cei care-ţi dau.

Asta unul la mână. Doi: în momentul în care eşti băgat în puşcării şi dus în exil, asta produce o oportunitate imensă să „vestești Evanghelia”, credința. E modelul evanghelic şi modelul apostolului Pavel. Ei foloseau această oportunitate imensă. Ei priveau aceste lucruri ca pe o binecuvântare şi o imensă oportunitate. Eu am numit acestă epocă stalinistă „ultima epocă de aur a creștinismului”. Sună scandalos, privit dinspre teologia bunăstării, dar ei aşa o interpretau. Ştiau ei ce ştiu.

„Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii ca să le facă de râs pe cele tari”, afirmă la un moment dat unul dintre protagoniștii „Sectanților”. Cât de valabil mai este acest lucru într-un regim capitalist bazat pe supraveghere prin consum și pe spectacol, comparativ cu dirijismul sovietic, bazat tot pe supraveghere și pe spectacol, dar excluzând glorificarea consumului și permițând existența și chiar dezvoltarea unor spații discursive și a unor micropolitici alternative, nesubordonate atât de fidel limbajului puterii ca în prezent?

Paradoxul e unul straniu. În regimul comunist faţă de care ei erau indiferenţi – nu era indiferent şi regimul faţă de ei – a funcţionat într-un fel. În capitalism însă s-au confruntat cu o situație nouă. Tehnica de indiferenţă nu mai funcţiona. Acum, în regimul capitalist, aparent indiferent faţă de ei, nu mai funcționa tehnica distanțării și indiferenței.

Există un alt paradox: în comunism regimul e puternic în centru şi e slab la periferie. Vrei să te ascunzi, fugi la margine: muncitor în Siberia, paznic, gunoier. Intelectalii se făceau fochiști, lucrau pe la cazangeria blocului. Nici dracu’ nu te căuta. În capitalism lucrurile par a fi diametral opuse: e mai slab în centrii de putere și mai tare în periferii. Sau e peste tot: de el nu te poți ascunde. Explică şi Zinoviev fenomenul: în capitalism poți înjura șeful statului, nu și angajatorul; în comunism e invers. Doar că nu prea ai treabă cu șeful statului, dar cu angajatorul te vezi zilnic. Dacă în comunism baza e prost controlată, în capitalism, prin sistemul economic şi de credite mai ales, este controlată perfect. Mai există sărăcia, care te face şi mai dependent şi mai supus în capitalism.

La margine te loveşti şi mai năpraznic de el. Economia de tip capitalist nu te lasă să te ascunzi, te găseşte peste tot: te înghite ca o mlaștină și te consumă.
Tehnica lor aici nu a mai funcţionat: timpul şi resursele le-au fost luate şi înghiţite. Dacă au mai trecut şi pe la bancă după credite, atunci totul e terminat. Creditul înseamnă vinderea timpului, viitorului, contra cost. Îţi vinzi timpul din viitor pentru bani. Dar timpul nu era al Domnului? Viitorul, din punct de vedere creştin, nu-ţi aparține, iar, dacă nu-ți aparține, nu-l poți vinde. De asta eu ironizez spunând: cei cu credite nu se pot salva, mântui, pentru că au o avere pe minus la care nu pot renunţa pentru că nu e a lor, ci a băncii. Iar cine nu poate renunţa la avere nu poate fi mântuit. Deci în capitalism nu poți practica decent credinţa ta dacă joci după regulile capitaliste. Tot aşa nu prea poți face politică dacă ai credit. Şi nu poţi fi liber: creditul îți ia libertatea. Capitalismul transformă în marfă şi profit credinţa. Jocul s-a încheiat. Îmi pare rău pentru cei care se cred creștini și practică capitalismul. Dar asta nu înseamnă că nu poți fi creștin: poți, dar tot mai greu.

Acesta e marele paradox: comunismul care a vrut să distrugă creștinismul, de fapt, l-a întărit, iar capitalismul, care oferă aparent toate condițiile, l-a distrus. Bunelul sectant a avut dreptate: teme-te nu de cel care-ți ia, ci de cel care-ți dă! Amin.

Care sunt principalele diferențe dintre sectanți și bandiți, protagoniștii celei de-a doua părți a trilogiei? Cum se delimitează de și cum coexistă în același timp cu lumea exterioară propriilor comunități?

Sunt tehnicile diferite de supraviețuire: dacă primii aveau tehnica ignoranței, se comportau ca şi cum regimul sovietic nu exista, bandiţii aveau o tehnică de confruntare cu regimul. Cei mai mari duşmani ai regimului erau bandiţii, pentru că loveau în esența naturii regimului: natura tipului de economie a sovieticilor. Economia sovietică era una de tip planificat şi era proprietatea statului. Sovieticii spuneau că nu există proprietate privată. Bandiții, ce făceau în esență: privatizau bunurile statului, le luau în posesie. Ce făceau de fapt? Puneau la îndoială existența și puterea statului de tip comunist. Bandiții au fost adevărații luptători anticomuniști, pentru că au arătat că statul şi economia lui poate fi privată, poate fi schimbată natura puterii şi economiei.

De aceea, în a doua parte a regimului sovietic (anii 1960-1980) cele mai mari pedepse nu erau pentru disidenţi, ci pentru bandiți, speculanți. Dacă scriai o carte anticomunistă sau dădeai un concert cu cântece anticomuniste, primeai câțiva ani. Dacă vindeai cartea sau vindeai bilete la aceste concerte clandestine, primeai de două-trei ori mai mult. Iar pentru un furt mai mare erai împuşcat: pentru ei exista pedeapsa cu moartea. De ce? Regimul ştia cine sunt adevăraţii lui duşmani. Gargaragiii intelectuali erau utili regimului, bandiții erau periculoși pentru regim. Asta este esenţa poveştii.
După 1990, ei aveau să devină eroii postcomuniști. Bandiţii au învins regimul: şi totul s-a privatizat şi am intrat în lumea lor deja legalizată. Banditism cu faţă umană.

Mai pot fi considerați bandiți cei care au acceptat să colaboreze cu puterea politică și au devenit, după colapsul Uniunii Sovietice, așa-numiții oligarhi, îmbogățiții tranziției post-sovietice? Care este traiectoria care îl propulsează pe banditul rebel, ostil ordinii politice per ansamblu, înspre banditul „sistemic”, cel care devalizează, privatizează, concediază, distruge destine și deseori ucide având acum legea de partea sa?

Anii 1990 sunt ani destul de complicaţi şi prea apropiaţi. Voi scrie o carte după ce termin „Copiii sălbatici Dingo”, care e despre adolescență, despre ultimii copii sovietici din anii 1980. Voi scrie despre „Cannibal generation”, despre teribilii ani 1990 în care efectiv ne-am mâncat între noi fără să pricepem.
Da, eu spun că au învins bandiţii şi au pierdut enorm de mult cei care au cerut căderea comunismului pe față. Dar, cel mai mult au pierdut: muncitorii, ţăranii, intelectualii. Ei au pierdut aproape tot: mai ales muncitorii şi ţăranii, care au devenit carne de tun şi mână de lucru ieftină, exploatată la sânge.
Dar regimul nu putea continua așa, era evident: ajunsese absurd – și politic, şi economic. Iar capacitate de reformare nu avea pentru că toți îl abandonaseră. Era exact situaţia descrisă de Alexis de Tocqueville: în preajma Revoluţiei franceze, puterea a fost abandonată de toţi – de la prostituate până la aristocraţia pur-sânge. Până şi serviciile, câinii de pază, abandonaseră regimul. Până și Prim-Secretarul PC abandonase partidul.

Iar bandiţii, în colaborare cu diverse alte grupuri, au luat cu asalt statul şi economia: au preluat puterea şi au privatizat tot. Ceea ce se numea furt înainte, acum era un act salvator: furtul a devenit un act sacru. Proprietatea a devenit sfântă, iar preoţii cu ritualurile sacre de sfințire au fost bandiții. Totul a intrat într-o formulă ritualică deja legalistă. În prima fază violenţă, furt şi cinism, după care legalizare şi legitimare.

Aşa cum proprietatea privată a fost naţionalizată de comunişti în anii 1950 (la noi) prin violenţă, în anii 1990 procesul a fost inversat, doar că violenţa a fost mai mare pentru că a atins pături mult mai largi. În anii 1950, indiscutabil foarte violenți, a fost sacrificată o pătură de proprietari: o violenţă mare şi nejustificată. În cazul doi, în anii 1990, am avut o violenţă care a afectat o populaţie imensă, care a rămas pe drumuri, fără muncă, fără venituri etc. şi a adus privilegii imense unor grupuri mici. Ambele au fost criminale şi ilegitime? Cu siguranţă ambele au fost violente. Despre asta trebuie să povestim şi să scriem. Dacă avem coloană, conştiinţă şi minte. Dar pe una o damnăm, iar pe alta o aplaudăm: sunt două feţe ale aceleeaşi forme de violenţă.

Vreau foarte mult să scriu despre anii 1990. Poate la anul. Anii ’90 în Est au fost cei mai violenţi ani de după război, dacă ne uităm la proporţiile şi păturile afectate. O violenţă pe ritm de dans, muzică, chef şi bucurie. Rănile sociale au rămas profunde. Ele încă vin.

De ce tonul utilizat în „Izgoniții”, ultima parte a trilogiei, este mai introspectiv și mai bogat în analogii comparativ cu tonul alert și evenimențialitatea abundentă din primele două părți ale trilogiei? Este sau nu voluntară schimbarea stilisticii în „Izgoniții”?

Da, e puţin schimbată stilistica și chiar construcția. Era nevoie de a mai schimba ceva, de a mai aduce noutate. Mai era problema imensă a faptului că eu nu mai puteam fi martor direct decât la începutul şi finalul poveştii. Mă ocup totuşi de începutul secolului XX, unde nu aveam cum să fiu. Lipsa martorului-autor a și influențat această schimbare de registru şi construcţie. E o alegere voluntară, dar și cumva impusă de situație, de subiect. Până la urmă, cred că a fost o alegere bună.

Cum jalonează pogromul și revoluția viețile personale și carierele ale lui Aaron și Sara, cei doi frați în jurul cărora este construită ultima parte a romanului? Sunt ei reprezentativi pentru ultimele generații de tineri ale imperiului țarist?

Da, eu încerc cumva să vorbesc despre „copiii Pogromului”, aceşti „mileniali” ai începutului de secol XX. Ce efecte are un anumit tip de violenţă politică, economică şi socială asupra unor grupuri şi cum răspund ele acestor violenţe şi nedreptăţi. Aaron şi Sara sunt cele două răspunsuri date acestui tip de violenţă. Aaron şi Sara sunt ilustrarea, configurarea secolului XX: unul o ia spre stânga, altul spre dreapta. Eu încerc să fac această frescă socială a secolului XX privit dinspre începutul de secol. În acelaşi timp, o meditaţie despre viaţă: ce însemnă viaţa omului în acest tumult al unui secol nebun.

O întrebare care, cred, sintetizează conținutul trilogiei și o pune în legătură cu alt roman interesant și profund, „Ultimii eretici ai imperiului”: ce tip de relație am putea descoperi între Isus și Lenin, două figuri centrale ale spațiului spiritual și politic rusesc din ultimul secol? Cum influențează întâlnirea lor apariția și ulterior dezintegrarea Uniunii Sovietice? Cât de împreună mai sunt ei în Rusia de astăzi?

O să spun o blasfemie: greu găsești doi oameni care să semene atât de mult la o distanţă atît de mare. Ambii au fost profesionişti ai unor idei cu o practică teribilă, care şi-au urmat întru totul programul. Ambii au răsturnat lumea în felul lor, cu mica lor „bandă”. Sunt revoluționari profesioniști. Ei seamănă nepermis de mult. Isus a ales însă un discurs cu o treaptă superioară, mai greu de învins. Dar capitalismul îl termină și pe el.

Ce planuri literare aveți pe viitor, acum că „Trilogia” a fost finalizată?

Pregătesc acum un volum care sper să apară în toamnă: „Sălbaticii copii Dingo”. Este istoria unor copii din Chişinău care intră în adolescenţă în anii 1987-89 – perioada de sfârșit al unei epoci. E despre adolescenţă, e despre o epocă, e despre o ruptură teribilă. Este adolescenţa mea: de la sălbatic la domestic şi iar la sălbatic. După care vine o incursiune în epoca anilor ’90: „Canibal Generation”. După mine, cea mai violentă epocă din Est de după război. Ce s-a întâmplat cu noi în acea epocă? Am multe proiecte în lucru, să fim noi sănătoşi. Dar mă atrag teme grele, delicate.

Cum ați caracteriza piața de carte din România? Ce tipuri de dezavantaje, respectiv ce tipuri de oportunități întâlnește un scriitor debutant? Dar unul deja consacrat sau în curs de consacrare?

Suntem o ţară rurală, în regres cultural faţă de anii 1960-70, cu un număr de cititori de carte prea mic. Cu un câmp cultural infim, unde nu prea reuşeşte să se constituie o literatură semnificativă. Cu excepţia poeziei, care e mai degrabă un rezultat al unui act individual. Literatura – proză, eseu etc. –, însă, chiar dacă e un act individual, ea are nevoie de un câmp reflexiv şi discursiv mai larg. Literatura nu apare niciodată pe un teren gol. E ca şi facerea unei pâini: nu e suficient să ai făină, apă şi om. Mai e nevoie de drojdie, de un amestec special, de anumite condiţii ca aluatul să crească. Ceva trebuie să fermenteze ca să se producă. Probabil aceste lucruri vor apărea. Da, avem tot soiul de tehnologii de ieşire „pe piaţă”, dar este insuficient.

Cum credeți că va arăta lumea după pandemia de coronavirus? Vor fi păstrate și consolidate vechile tipuri de inegalități sau vor apărea posibilități politice și sociale noi, nepuse până acum în practică?

Va arăta la fel, dar mai rău. Adică pandemia accelerează şi acutizează problemele acumulate: cei săraci vor fi şi mai săraci, cei bogaţi şi mai bogaţi, rupturile şi prăpastia dintre grupuri se va accentua. Problemele acumulate se vor agrava. Vor fi avantajaţi cei care au deja o anumită poziţie strategică faţă de alţii. Precaritatea şi depresia se vor acutiza.

Politicile noi, condiţii politice noi vor apărea în urma unei situaţii de criză accelerată. Cu alte cuvinte: doar o catastrofă ne mai poate salva. Nu cred că varianta soft, cuminte, mai poate îmbunătăţi şi îndulci situaţia. Nu cred în „crize cu faţă umană”.

Ce părere aveți despre protestele din Statele Unite? Cum și de ce scurtcircuitează acestea imaginea idealizată a unei societăți civile moderată și responsabilă?

E prea devreme să tragem concluzii. Dar, ca om care am văzut cum s-a dizolvat URSS, pot spune că totul e posibil. În 1988 puteam mai uşor accepta Sfârşitul Lumii, Apocalipsa, decât căderea URSS. Şi în doar un an s-a dizolvat o putere colosală ca un cub de zahăr într-un ceai fierbinte. Deci, cei care am fost martori acestui fenomen nu mai putem spune „nu e posibil”: pentru noi, mai ales imposibilul e posibil. Deci, politic, totul e posibil.

Vasile Ernu este scriitor, editor și publicist.
A fost redactor fondator al revistei „Philosophy&Stuff”
și redactor asociat al revistei „Idea artă+societate”.
În 2019 a publicat la Editura Cartier volumele „Războiul pisicilor” și
„Jurnal la sfârșitul lumii” și, la Editura Polirom, volumul „Izgoniții”,
ultima parte (după Sectanții” și „Bandiții”) din „Mică trilogie a marginalilor”.

„Da, literatura ne ajută. Avem nevoie de poveste, avem nevoie de sens. Un sens care să nu fie de unică folosinţă”

Actualitatea literară aprilie-mai 2020 – George Motroc în dialog cu scriitorul Vasile Ernu

George Motroc: Domnule Vasile Ernu, chiar dacă trăim zile dificile în care principalele teme de discuţie şi priorităţi par să se fi schimbat radical, vă propun să vorbim, prin acest dialog de la mare distanţă, despre literatură! În definitiv, în aceste zile, literatura trece în plan secund sau devine una dintre puţinele posibilităţi, alături de televizor, de a umple timpul izolării sociale, ca un fel de terapie bună la toate? Asistăm astfel la o schimbare în ceea ce priveşte vechiul rol şi definiţie a literaturii sau, dacă acceptaţi un salt pest timp, Sara sau Paşa cum ar fi privit această lume dominată de spaima virusului şi a morţii?

Vasile Ernu: Crizele de acest tip sunt momente bune pentru reflecţie. Suferinţa este utilă şi face bine gândirii. Tot disconfortul acesta creat de pandemie ne aduce în faţă multe teme mari şi importante. Brusc începem să pricepem şi să apreciem lucrurile pe care până mai ieri nu puneam mare preţ. Faptul că avem nevoie de oameni, faptul că singuri nu putem mai nimic, faptul că e nevoie de solidaritate, nevoie de celălalt. Ne dăm seama că în viaţă moartea este mult mai aproape de noi decât am crezut până mai ieri şi că acest lucru ne ajută să înţelegem că viaţa are alte ierarhii şi priorităţi. Că multe priorităţi de pînă mai ieri erau nişte iluzii, că am acumulat mult gunoi şi am consumat enorm de multă energie pentru lucruri total inutile. Multe din valorile şi comorile noastre se dovedesc în acest nou context a fi un banal moloz. Da, literatura ne ajută. Avem nevoie de poveste, avem nevoie de sens. Un sens care să nu fie de unică folosinţă şi care se termină într-o clipită. Ci avem nevoie de unul care să dureze. Avem nevoie de un sens stabil. Avem nevoie de speranţă, de o proiecţie spre viitor. Sens şi speranţă. Aşa putem trece peste multe greutăţi. Cele două eroine de care spui, Sara şi Paşa, din ultima mea carte, Izgoniţii, sunt printre eroii mei preferaţi. Ambele sunt nişte femei foarte curajoase, fac chiar mulţi bărbaţi „feroce” pe lângă care se învârt să pară fragili. Ele sunt puternice prin felul lor de a înţelege şi înfruntă lumea, istoria în care trăiesc. Ele sunt nişte femei ale secolului XX, cel mai teribil şi violent secol al omenirii. Ele au dus greul acelui secol şi, chiar când pierd, nu se lasă înfrânte. O criză precum cea de azi ar fi fost pentru ele o încercare nu foarte dificilă. Au trăit, totuşi, în cel mai teribil secol, au văzut tot ce poate vedea un om în istoria omenirii: un virus aşa „cuminte” nu le-ar speria deloc.

G.M.: Despre dvs., de la o primă căutare pe Google, apoi şi pe site-ul ernu.ro, am întâlnit tot felul de opinii şi epitete paradoxale, de la „cel mai mare stângist din România” (Iulia Roşu), la „ultimul copil al Imperiului” (Sorin Antohi), dar şi „cel mai spectaculos debut al ultimilor ani este, de departe, cel al lui Vasile Ernu” (Bianca BurţaCernat) şi aş mai putea continua… Dvs. cum vă raportaţi la toate aceste etichete, cât vă recunoaşteţi şi, dacă ar fi să respectăm titlul rubricii, cum arată esenţializat (auto)portretul literar şi nu numai, al lui Vasile Ernu?

V.E.: Da, oamenilor le este mai uşor cu găsirea unor formule simple, cu un soi de etichete pentru a pune pe poliţe lucrurile. Ca la magazin. Viaţa oamenilor însă este ceva mai complicată. Eticheta de „stângist” a venit într-un anumit context al anilor 2000 când a fi „de stânga” era ceva de neimaginat în România. Mai ales pentru un intelectual tânăr care abia se afirma public. S-a întâmplat să fiu eu primul din generaţia mea cu această „etichetă”: am fost primul din generaţia mea care mi-am asumat public această poziţie într-o perioadă în care era riscant. România este ţara cu o cultură ultraconservatoare şi profund antisocialistă, antisocială, individualistă. Dar eu sunt un „stângist” foarte complicat, care dă bătăi de cap şi stângii locale independente. Am o istorie în spate complicată: vin din URSS, vin dintr-o familie de „sectanţi” prigonită în comunism, cu experienţă de kibuţ, radical antico munistă. Nu am fost nici măcar UTC-ist, nimeni în familie: jurământul era interzis în comunitatea mea, cu excepţia celui medical şi militar. Vin dintr-o familie conservatoare profund religioasă, dar cu o practică de viaţă pur socialistă: solidaritate, redistribuţie, comunitate, întrajutorare etc. Am povestit în Sectanţii această istorie. Sunt mai degrabă un soi de anarhonarodnicist. Adică promovez un soi de societate care să se autoorganizeze, fără ierarhii, pe bază de democraţie internă, cu gestiune comună a lucrurilor, cu o economie a darului şi redistribuţiei. Politic sunt mai aproape de social-democraţia clasică, profund antiautoritarist. Sunt pentru extinderea drepturilor politice, dar mai ales sociale şi economice. Dar asta e doar un element al vieţii mele: o piesă din puzzle. În rest, da: în cărţile mele mă folosesc mult de experienţa sovietică, de experienţa perioadei basarabene, de exprienţa de „sectant”, de influenţa culturii ruse, evreieşti etc. Sunt parte a culturii mele toate astea. E vizibil că eu vin cu o diferenţă care poate impresiona, dar şi irita, enerva, incomoda. Am avantajul foarte mare de a avea mai multe perspective culturale. Şi asta e foarte bine. Lucru foarte important însă: valoarea unei opere literare nu ţine de poziţia politică a autorului, ci de felul în care el construieşte, scrie şi povesteşte ceea ce are de spus. Politicul este un element al întregului: viaţa mai are atâtea alte elemente existenţiale care pot produce şi influenţa o literatură.

G.M.: Aş mai adăuga un citat care mi s-a părut important pentru înţelegerea mesajului cărţilor dvs.: „Vasile Ernu se desparte de comunism râzând mânzeşte, iar nu în stilul sforăitor bine cunoscut pe malurile Dâmboviţei.” (Daniel Cristea-Enache). Până la urmă, fie că suntem scriitori, fie cititori, cum trebuie să ne despărţim de trecutul ideologic? Aşa cum ne învăţau clasicii marxişti, cel puţin la nivel de citate rămase ce- lebre, întotdeauna cu veselie sau, în realitate, e mult mai dificil decât am crezut şi sperat în toţi aceşti ani.

V.E.: Trecutul este mereu o parte a prezentului. Nu ne despărţim în totalitate de el niciodată. El rămîne sub formă de amintire, de formare, de dezvoltare, de informaţie, de emoţie. În trecut este o parte a vieţii noastre: de acolo ne vine cultura, memoria, emoţia, cunoaşterea. Cum ar fi să renunţi la trecut? Indiferent cum a fost acel trecut, cu binele şi relele lui, el este parte a vieţii noastre. A renunţa la trecut înseamnă a renunţa la viaţa ta. Fireşte că trecutul este mereu „îm- blânzut” şi „prelucrat” de prezent. Suntem permanent într-o continuă schimbare şi deseori, cum se spune, „trecutul devine foarte nesigur”, schimbător. Avem nostalgii faţă de trecut. Dar nostalgia nu este decît „o ţară a timpului” nu o „ţară a ideologiilor”: ne este dor „după acele vremuri” ale copilăriei, ale tinereţii, ale unei lumi apuse. Nostalgia este una dintre cele mai consistente materii din care se construiesc marile romane, marea literatură şi cultură. E acea „căutare a timpului pierdut”. A renunţa la trecut înseamnă a renunţa la memorie. Memoria este fundamentală pen- tru viaţa noastră. Memoria este singurul lucru care ne rămâne când rămânem singuri, cu noi înşine. Iar nos- talgia este parte a memoriei.

G.M.: Chiar dacă unul dintre personajele dvs. spune, dacă-mi aduc bine aminte, că Dumnezeu ar trebui să interzică întoarcerea în timp, cu voia dvs., vă propun să ne întoarcem puţin spre începuturile trilogiei… Când aţi descoperit tema, cât de importantă a fost documentarea şi de ce aţi dorit să scrieţi primul volum numit „Sectanţii”? Ulterior, a existat şi nevoia sau tentaţia rescrierii, fie şi una parţială, pentru anumite fragmente?

V.E.: Da, personajul meu spune asta pentru că e cumva o obsesie a lui: întoarcerea în timp presupune munca cu memoria. Memoria este unul din elementele cheie în trilogie. Sau, mai degrabă, e obsesia autorului? Deseori această obsesie e dureroasă, răvăşitoare, ridică multe semne de întrebare şi produce disconfort. Pe alocuri şi o plăcere stranie. Trecutul pentru mine este o materie de lucruri importantă. Dar un trecut care cumva este trecut prin prisma prezentului. Îmi place enorm de mult să plec în trecut să privesc înspre actualitate. Să mă uit dinspre începutul de secol XX la începutul de secol XXI este pentru mine o mare ispită, o mare provocare. Actualitatea arată mult mai clar, mult mai cuprinzător văzută de la distanţa trecutului. Văd firele istorice, cauzalităţile lucrurilor. Asta cumva încerc să fac cu ultima mea carte din Mica trilogie a marginalilor: Izgoniţii. Eu scriu despre lucrurile care mă frământă. La acest subiect am ajuns cumva frământat de un cumul de teme şi probleme. Încercam să caut răspuns la ele. Într-un astfel de proces am ajuns la această formulă: să privesc la temele şi subiectele mele dinspre grupurile marginale. De ce? Aşa cum privind dinspre trecut spre actualitate lucrurile apar mai clare tot aşa privind dinspre marginalitate, periferie temele capătă intensitate mai mare. E ca şi cum ai privi lumea printr-o lupă: unde vezi în detaliu problema şi tema pe care încerci să o desluşeşti. Privirea dinspre trecut şi dinspre margine este mai degrabă o tehnică narativă, de analiză, de povestire. Pentru că în trilogie sunt multe fire şi multe teme puse în discuţie. Fiecare carte are un cumul de teme şi subiecte. Marginalitatea şi trecutul însă sunt instrumentele care mă ajută să le descopăr, să le analizez, să le povestesc. Iar documentarea şi scrierea întregii trilogii a durat mai bine de cinci ani. Documentarea presupune text, analiză, arhive şi teren. Cu „sectanţii” se lucrează într-un fel, iar cu „bandiţii” în alt fel. Chiar dacă uneori au şi lucruri comune.

G.M.: Privind retrospectiv, atât aceste lucruri comune, dar şi diferite despre care aminteaţi mai înainte, puteţi alege şi mărturisi care dintre volumele trilogiei a fost mai uşor de scris, oare primul sau ultimul?

V.E.: Fiecare volum a avut propriile dificultăţi. Dar cred că cel mai uşor am scris Sectanţii, poate şi pentru că această comunitate o cunoşteam cel mai bine, am conexiuni intime cu ea, am o istorie de familie cu ea. Aici problemele mele erau de cu totul altă natură: cât spun, cum fac ca eroii să nu fie „identificabili” pentru că eu fac docu-ficţiune, nu o istorie „reală” a unei comunităţi. Adică eu lucram cu nişte prototipuri, însă în carte eroii sunt ficţionali, au altă viaţă. Combin mai multe tipologii. Funcţia cărţii mele nu e aceea a unei istorii reale. Eu urmăresc cu totul altceva. Cel mai dificil însă mi-a fost să scriu ultima carte. Poate şi pentru că era ultima şi aşteptările erau foarte ridicate după reuşitele primelor două. Mi-a fost greu să găsesc vocea şi stilul.

G.M.: În ceea ce priveşte scriitura, citez dintr-o cronică din „Timpul”, la primul dvs. volum: „Prima parte a trilogiei despre marginali ne înfățișează omul însetat de libertate, aflat pe drumul către un mod autentic de a fi. Marginalii par aici mai degrabă pretextul necesar pentru a surprinde scenariul eliberării de lanțurile puterii, ale majorității, ale acestei lumi – cea comunistă sau cea capitalistă, chiar mai acaparantă decât prima, crede autorul.” (George Bondor) Din această perspectivă, se poate spune că scrieţi un roman politic? Sau aveţi un concept personal, dacă am reţinut bine din ce aţi spus, „docuficţiune”?

V.E.: Da, genul hai să-l numim convenţional ficţiune documentară: docu-ficţiune. Adică am o temă, am un subiect, mă documentez şi împing totul spre ficţiune, dar păstrând multe elemente din domeniul documentaristicii, eseului, reportajului etc. Acest gen îmi permite să mă joc cu multe alte genuri, stiluri. E foarte ofertant pentru mine. Mă simt bine în el. Însă cărţile mele nu sunt romane politice, chiar dacă elementul politic este destul de prezent. În niciun caz ideologi- ce sau teoretice. Acolo e şi despre moarte, educaţie, viaţă, lege, suferinţă, bucurie. Adică încerc să rescriu multe teme mari, mituri biblice într-o cheie şi istorie actuală. Cum ar fi relaţia dintre viaţă şi moarte, bine şi rău, Cain şi Abel, într-o altă cheie. Sau tema celor doi fraţi gemeni, Iacov şi Esau, lege, binecuvîntare, blestem, război. Dar în cheia unor oameni din secolul XX, XXI. Aduse în regiunea noastră, în istoriile noastre de familie. Istoria „divină” este istoria noastră, nu „marea istorie” la care visăm. Roma şi Ierusalimul, centrul lumii, este locul unde ne-am născut noi. Eroii biblici sau ai altor cărţi sacre, eroii antici, zeii şi semizeii, sunt oamenii de lîngă noi.

G.M.: Volumele trilogiei dvs. au fost nominalizate şi au primit mai multe premii literare… Cât de importante sunt pentru dvs. astfel de semnale literare care arată că autorul însuşi nu este, totuşi, chiar un marginal al lumii literare româneşti contemporane?

V.E.: Premiile au o funcţie mai degrabă de marcare în câmpul literar, cultural. Sau cel puţin aşa ar trebui să fie. Dacă premiile au autoritatea şi prestigiul unui premiu „autentic”, atunci ele au această putere de ierarhizare. În spaţiul occidental – la noi mai puţin – ele au şi putere de „a marketiza” o operă sau un autor. În câmpul cultural şi economic al simbolurilor cam aşa funcţionează. La noi, din păcate, instituţia premiilor a fost grav afectată de multele scandaluri (vezi cazul premiului Eminescu de la Botoşani) sau felul în care se acordă pe „filiaţii de grupuri” în anumite zone. Asta face ca premiile să fie privite suspicios. Un premiu poate avea o linie „politică şi ideologică” în spate, nu e o problemă. Marele premii au o astfel de „agendă” asumată. Un premiu însă nu trebuie să renunţe la aprecierea calităţii unei opere şi în niciun caz să nu se joace cu priorităţile de grup. Cînd interesele de grup sau de afininităţi de gaşcă prevalează atunci totul e pierdut. Asta distruge orice premiu. La noi coteriile au distrus nu doar premiile, ci au afectat puternic pînă şi cîmpul literar. În acest moment, cel mai solid premiu literar este cel acordat nu de breaslă, prin USR, ci de Observator Cultural.

G.M.: Ştiu că nu se cade să întrebi un autor, dar, totuşi, aveţi personaje preferate şi detestate din cărţile dvs.?

V.E.: Un autor nu are voie să-şi urască eroii. Eu îi iubesc pe toţi. Şi cred că mai am de lucru până voi reuşi un erou negativ semnificativ. Încă nu-mi iese aşa bine asta. Dar promit să muncesc mai mult.

G.M.: Există viaţă literară şi după scrierea acestei trilogii? Sau, mai exact spus, ce va scrie mai departe autorul Vasile Ernu?

V.E.: O, da. Eu am în lucru permanent multe manuscrise. Am acum în lucru cel puţin trei cărţi. Mă gândesc la ele, scriu la ele. Nu am avut niciodată criză de idei. Am doar criză de timp. Am o carte despre adolescenţă şi bătrâneţe: cumva două perioade prinse într-o carte poate din două părţi. Mă interesează această experienţă a adolescenţei şi începutul bătrâneţii. Am o carte despe moarte: ritualurile morţii mai degrabă. Cum se moare azi? Despre ce vorbesc oamenii cînd vorbesc despre moarte? Mă mai interesează câteva texte din Vechiul Testament: aş vrea să repovestesc în limbaj actual cărţile micilor prooroci care sunt sfâşietoare. Am destule în lucru: nu mă plictisesc.

G.M.: În final, vă propun, aşa cum fac de obicei, un scurt fragment pe care l-aţi recomanda unui autor de manual de limba română pentru liceu sau unui cititor care nu a citit niciodată un rând din Vasile Ernu…

V.E.: Izgoniţii (Fragment din capitolul de început: Memorie şi uitare) Cînd eram mic, ai mei mă puneau să citesc şi să comentez cărţile Vechiului Testament, ale Torei, ale Talmudului, pentru că ei se considerau „popor al Cărţii“. Trebuia să ştiu să citesc şi să înţeleg ce citesc. Cărţile erau dificile pentru un copil. Însă aveau partea lor frumoasă, cu aventuri, cu istorii de viaţă ale unor eroi care în capul meu căpătau forme fantastice. „Pământul Făgăduinţei“ arăta în mintea mea ca un soi de Rai plin cu eroi, jucării şi dulciuri, în care eram alături de toţi cei dragi. Acolo întâlneam şi lucruri pe care nu le înţelegeam defel: poveşti stranii, confuze şi chiar înfiorătoare. De ce mă puneau ai mei să citesc regulat aceste cărţi doar ei ştiu. Cu siguranţă nu mi-au dăunat cu nimic. Aşa cred acum. Puteam citi tot, dar erau câteva pasaje insuportabile. Undeva prin Geneza. Îngrozitoare. Erau acele pasaje fără noimă în care sunt înşiruite nume vechi şi care constituiau capitole întregi. Numai nume. Nume, nume şi iar nume. „Iată spiţa neamului lui Ismael, fiul lui Avraam, pe care-l născuse lui Avraam Egipteanca Agar, roaba Sarei. Iată numele fiilor lui Ismael, după numele lor, după neamurile lor: Nebaiot, întâiul născut al lui Ismael; Chedar, Adbeel, Mibsam, Mişma, Duma, Masa; Hadad, Tema, Ietur, Nafiş şi Chedma.” Şi o ţineai aşa pagini întregi. Nu se mai terminau. Iar eu trebuia nu doar să citesc aceste liste interminabile, ci să le şi interpretez. Nu aveam răbdare. Noroc de bătrînul exeget care avea grijă de mine şi care mi-a dat un sfat: să fii atent la micile comentarii, rare, dar importante, care apar pe lângă listele nesfârşite de nume. Ele dau sensul acestor înşiruiri. De exemplu: „Avraam a dat lui Isaac toate averile sale. Dar a dat daruri fiilor ţiitoarelor sale; şi, pe când era încă în viaţă, i-a îndepărtat de lângă fiul său Isaac înspre răsărit, în ţara Răsăritului“. Despre ce erau aceste liste interminabile? Ce vrea să ne spună Cartea cu ele? E foarte greu de memorat şi de înţeles. Şi citeam, şi tot citeam. Ei bine, aveam să înţeleg mai târziu: aceste liste sînt despre memorie şi despre uitare. Sunt un ritual de aducere aminte: cine de unde vine, unde se duce şi de ce se duce unde se duce. Acesta era unul dintre cele mai folosite ritualuri de luptă cu uitarea. Dar mai era unul. Era acea „piatră de aducere aminte“. Nu era însă singura piatră. Mai exista o piatră. În fiecare an, primăvara, când începeau muncile câmpului, începea şi „sezonul cimitirelor“. La ţară, bătrânii merg regulat la cimitir, ca în propria ogradă sau grădină: strâng iarba uscată, fac curăţenie, pun flori noi, dau cu var tulpinile copacilor, vopsesc masa şi gărduţul. Fac toată această muncă de întreţinere a mormintelor celor dragi de cîteva ori în fiecare an. Nu e uşor pentru ei. Natura este nemiloasă: iarba creşte, materia din care sunt făcute lucrurile se sfarmă, se dizolvă în timp. Până şi metalul rugineşte. Timpul şi natura au grijă să distrugă, să ducă tot în uitare. Doar nişte bătrâni au grijă cu încăpăţânare să li se opună. Cînd eram mai tînăr, nu înţelegeam nimic din această muncă inutilă şi epuizantă. Pentru ce? De ce? Cu ce folos? Mi se părea că seamănă cu citirea listelor interminabile de patriarhi cu toţi copiii, nepoţii şi strănepoţii lor. Total inutilă. Ce ascunde toată această poveste, ritualul îngrijirii unor morminte invadate de buruieni? Un anumit fel de a menţine memoria vie. De a o întreţine. E memoria omului simplu şi sărac. Singurul lui fel de a menţine amintirea vie sunt aceste munci cotidiene, deloc uşoare şi deloc comode. Memoria este întreţinută prin aceste greutăţi şi munci ritmate. Dacă nu le ai, ele trebuie inventate. Doar aşa poate fi menţinută memoria celui simplu care nu are alte mijloace. Altfel, intervine uitarea. Iar „în viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea“. Uitarea este unul dintre ele. Mama plivea mormîntul tatei. Acum îl are şi pe al fratelui. Mai are părinţii. Cele două rânduri de părinţi. Mai are fraţi şi multe rude apropiate. Trei generaţii se odihnesc aici, pe câmpiile Bugeacului. An de an, mormintele trebuie îngrijite. Nu e deloc simplu, la vârsta ei. Mai ales în sudul torid al Bugeacului. Dar memoria are un preţ. Ea trebuie întreţinută, altfel uităm şi murim. Mormintele sînt foarte diferite. Avem mormintele pravoslavnice, majoritare: cu cruci impunătoare de lemn sau piatră. Avem mormintele „sectanţilor“, despărţite de celelalte printr-un drum prin mijlocul cimitirului, pentru că nu pot sta alături. Aceste morminte nu au cruce, ci doar nişte mici postamente sau pietre funerare pe care, pe lângă nume, data naşterii şi data morţii, este scris de obicei un verset din Biblie. De ce nu au cruce? E o poveste lungă – pentru că ei vor să poarte crucea altfel. Aici mai sunt cîteva pietre funerare, vechi. Foarte vechi. Plasate departe, în capătul cimitirului, separate cumva de celelalte două grupuri. Cînd eram mic, mă fascinau literele scrise acolo. Steaua care aducea cu cea comunistă, dar nu era comunistă. Erau atât de vechi, încât până şi culoarea pietrei lua culoarea pământului şi a ierbii. Erau atât de vechi, încât aveam impresia că nu mai sînt morminte, ci fac parte deja din natură. Mi se părea că acele pietre funerare cresc direct din pământ. Erau atât de diferite de celelalte, „ale noastre“, încât nu-mi puteam nici măcar imagina cui aparţin. Ele aparţineau unui trecut care aproape că nu mai avea memorie. Nu mai erau pietre de aducere aminte, ci mai degrabă pietre de uitare. Erau nişte pietre funerare care ne aminteau că am uitat ceva important, dar nu ştiam ce. Mama avea grijă şi de ele. (….)

« go back — keep looking »

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• Autorul lunii mai la Libris
• Lecțiile trecutului: de la generația de sacrificiu la generația canibală
• VASILE ERNU: „Teza mea e simplă: noi nu ne mai cunoaștem țara în care trăim“
• Cronica româno-română a insuportabililor ani ’90
• Unii citesc atent – Emilia Chebac
• Vasile Ernu, autorul lunii mai: „În viaţă am înţeles târziu: oamenii buni sunt mai importanţi decât oamenii inteligenţi.”
• De la cititori #readingfunclub
• O prodigioasă cronică a istoriei noastre recente
• Clujul anilor ’90 – Transilvania culturală TVR – cu Vasile Hotea-Fernezan
• Vasile ERNU: „,Ce au trăitoccidentalii în 200 de aninoi am intensificat șiam trăit în 10-15 ani.”

Cautare