VASILE ERNU: „Teza mea e simplă: noi nu ne mai cunoaștem țara în care trăim“
Cațavencii / Cristian Teodorescu miercuri, 7 mai 2025,
Cu Vasile Ernu, pornind de la cartea lui de amintiri Generația canibală la România în care trăim, cu toate ale ei, la războiul lui Putin și la pacea lui Trump. Cu constatări amare sau amărui despre anii ’90.
Cristian Teodorescu: Ce ți-a venit să duci Generația canibală în turneu?
Vasile Ernu: Ca rockerii de pe vremuri. Mi-am propus să merg în 30 de localități. De la orașele mari la cele mici și chiar foarte mici. În ultimii ani nu am mai mers cu lansări pentru că a fost pandemie și după aceea am avut alte ocupații. Acum am zis să fac un turneu mare, mai ales că eu umblu mult prin țară. Anual fac mii de kilometri prin această țară prin diverse locuri. Am un proiect de viață început acum aproape zece ani prin care-mi propun ca în fiecare an să stau minimum o lună în alt oraș, orășel, sat. În zone foarte diferite. Anul trecut am stat la Reșița – am studiat zona postindustrială. Anul acesta stau la Dărăbani în zona Botoșani. Am mai stat pe la Vaslui, Telciu, Bîrlad, Cahul, Filiași. Am un șir lung. Este felul meu de a cunoaște actualitatea, oamenii, locurile. Teza mea e simplă: noi nu ne mai cunoaștem țara în care trăim. Ea se schimbă imens și noi, mai ales cei ce stăm în orașele mari, nu mai pricepem ce se întîmplă la bază. Trăim în false imagini și bule. Meseria mea de scriitor și puțin jurnalist nu-mi permite să stau în ignoranță. Terenul mă ajută.
La rîndul ei, cartea are ca zone de acțiune mai multe locuri: ai Chișinău, Iași, Cluj, Timișoara și ceva zonă rurală. E normal să merg să prezint cartea. Plus că publicul se schimbă. Observ că apare un public nou foarte diferit de generația noastră. Trebuie să ne cunoaștem pe viu. Mai ales că există un interes imens pentru anii ’90. Cred că sîntem la o distanță rezonabilă, încît să putem vorbi ceva mai deschis.
C.T.: Adolescenții basarabeni din anii ’90 au sărit de 40 de ani, s-or fi așezat la casele lor. Le mai vine dor de ducă?
V.E.: Noi, cei veniți în toamna lui ’90, am fost prima generație de studenți care am luat trenul nu spre Est – Moscova sau Siberia –, ci spre Vest. Încă aveam pașaport sovietic. Cumva veneam să ne regăsim patria care ne aștepta cu multe surprize. Practic, am descoperit o țară foarte diferită de ce ne imaginam și o epocă ’90 pe care eu o numesc „westernul Estului“. Aceste două subiecte sînt cumva nucleul dur al cărții: cum vede un copil din imperiu care, chiar dacă se crede român, are o altă cultură socială „noua sa patrie“ și cum trece prin epoca de tranziție. Practic, chestionez epoca ’90 și încerc să o povestesc: ce s-a întîmplat acolo și cum s-a întîmplat. Pentru că eu cred că ce avem azi are rădăcinile acolo. Și mai cred că în acea epocă am trăit printre cele mai mari transformări sociale, politice și economice văzute de modernitate într-un timp atît de scurt și intens. Ce au trăit alții în 200 de ani noi am concentrat în 15 ani. A fost o experiență colosală.
În anii ’90, noi am venit cu miile: studenți și elevi. Unii s-au întors, alții au plecat mai departe și unii am rămas, precum eu. Lumea, între timp, s-a schimbat imens, însă atunci au fost puse bazele noilor transformări. În anii ’90, „basa“ erau văzuți nu foarte bine chiar dacă exista povestea cu „frații“. Între timp, lucrurile s-au normalizat și chiar trecem printr-o perioadă în care imaginea noastră aici e destul de bună, chiar foarte bună. Asta se datorează relațiilor culturale, muzicii, vinului, plăcintelor, muncitorilor care vin. Dar mai ales familiilor mixte – în mod special femeilor: ele mereu au fost baza și salvarea noastră. E un subiect pe care-l studiez.
C.T.: Ce visau nouăzeciștii tăi atunci, la început de drum?
V.E.: În piața centrală la Chișinău, cînd ne-au petrecut la „studii în patrie“, ne-au ținut un discurs patriotic înflăcărat: mergeți în patrie, învățați și reveniți să refacem Basarabia care să devină mica Elveție. Ăsta era noul mit. Noi eram convinși – și în Basarabia, dar și în România – că în doi-trei ani vom deveni „o țară ca afară“: trebuia doar să punem mărfurile pe rafturile magazinelor. Visam că vom avea libertate, democrație, prosperitate, echitate și că vom trăi ca în rai. Și, firește, că cei buni vor fi sus și cei răi jos. În cîțiva ani, aceste visuri aveau să fie strivite de o realitate cinică și violentă. Una din marile mele mize ale cărții e să regîndesc o nouă grilă de interpretare a anilor ’90. Adică epoca ’90 nu înseamnă doar libertate și democrație cu „Jos comunismul!“: a fost și asta, indiscutabil. Anii ’90 înseamnă și multă umilință, inflație, șomaj, disponibilizări, sărăcie de cu totul alt ordin, consum, violență și neputință multă. Libertatea politică venită peste noi a adus și o eliberare totală: inflația ne-a eliberat de tot ce acumulaserăm, iar disponibilizarea ne-a eliberat de accesul la muncă pentru a ne hrăni copiii.
Pe mine mă interesează să văd reprezentate toate structurile sociale, nu doar obsesiile intelectualilor de pe Calea Victoriei, gen GDS. Obsesiile lor sînt deseori nesemnificative în raport cu alte probleme ale grupurilor largi. Cum au trăit anii ’90, de exemplu, muncitorii de pe marile platforme sau țăranii? În același timp, e adevărat că eu vorbesc cumva din interiorul mediului studențesc de atunci. Dar sînt unul care se plimbă și vede multe. Locuiesc în multe și diverse grupuri, în orașe diferite. Văd toate aceste transformări și le povestesc și constat că nu disidenții cîștigă bătălia ci bișnițarii: va învinge cel ce își va sfîșia și mînca aproapele. De aici și metafora cu canibalismul.
C.T.: Ce s-a schimbat în bine de atunci și pînă acum?
V.E.: Ar fi o nedreptate să zicem că nu s-au schimbat lucruri în bine. Eu sînt tare critic, că asta e meseria, dar spun: țara noastră e cu totul alta și multe lucruri bune s-au întîmplat. Am atins un nivel de libertate important, am acumulat o practică socială și politică importante. Țara are multe zone de prosperitate cu un grad de bunăstare care deja nu mai permite acea stare de sărăcie cruntă, chiar dacă inegalitățile sînt crîncene pe alocuri. De exemplu, în ultima perioadă eu observ că am atins o zonă de confort și, mai ales, siguranță. Eu merg zi și noapte prin cele mai dubioase locuri, fără să-mi treacă prin cap că mi se poate întîmpla ceva rău, violent. Copilul meu umblă prin București de la 12 ani singur. Prietenii mei din țări dezvoltate nu-și imaginează să-și lase copiii singuri pe stradă la ei. Siguranța e ceva imens de prețios. Ca să dau doar un exemplu foarte important.
C.T.: Dar în rău?
V.E.: S-a pierdut mult. Și asta va fi o temă imensă de analiză în următoarea perioadă. De unde crezi că vine tot revanșismul acesta politic actual? S-a adunat multă nedreptate, inechitate, inegalitate – prea mulți au pierdut mult și prea puțini au cîștigat prea mult. Eu, trecînd dincolo de partea economică și industrială, spun că am pierdut imens de mult la capitolul resurse umane. Și nu doar prin migrațiune, cît mai ales prin niște cicluri de pregătire a oamenilor. Una e să fii inginer, să ai școli de meserii, și alta e să fii căpșunar, cu tot respectul pentru orice muncă. Adică am devenit prea ușor o țară care am început să exportăm bușteni în loc de mobilă și resurse umane necalificate în loc de unele calificate. Ce însemnă asta? Înseamnă a ține oamenii în sărăcie, dependență, subdezvoltare și a nu le pune la dispoziție ascensoare sociale prin care să iasă din sărăcie și să se dezvolte. Ca un copil crescut la țară, mă doare faptul că azi, din mediul rural care mereu a fost baza țării, mai ajung la studii superioare un maximum 2%. De ce? Pentru că am distrus niște mecanisme și altele nu am pus în loc.
C.T.: Ce zic cititorii tăi despre războiul lui Putin?
V.E.: Cititorii sînt foarte diverși. Mai toți se tem de război – nu se tem de război doar privilegiații care știu că nu vor ajunge niciodată în prima linie. Prima linie e pentru cei săraci și fără proprietate. Așa a fost mereu și așa va fi mereu. Și de aceea marea parte sînt împotriva războiului și vor pace cu orice preț. Oamenii votează, după cum se vede, partida păcii, nu a războiului. Aici e una dintre cheile noii tendințe politice. Nu sînt iubiți de popor cei pro-război.
C.T.: Despre pacea lui Trump ce părere au?
V.E.: Păi, deocamdată nu o vedem. Doar elita de la noi, stil SNSPA, cu rectorul de acolo, vrea să-l propună pe Trump la premiul Nobel pentru pace – în avans. Halucinant. Dar există o speranță că ceva se va mișca și că poate anumite interese vor duce la negociere pentru pace. Pacea acum devine cel mai valoros lucru. Cum se va înfăptui nimeni nu știe. Dar e cerută și se va ajunge la ea doar prin negocieri.
Vasile Ernu, autorul lunii mai: „În viaţă am înţeles târziu: oamenii buni sunt mai importanţi decât oamenii inteligenţi.”
- Libris.ro a / Interviu realizat de Ioana Zenaida Rotariu
- Născut în 1971 în URSS, Vasile Ernu este unul dintre scriitorii care nu mai are nevoie de nicio prezentare, fiind aproape imposibil să nu-l asociem în mod direct și inevitabil cu romanul său, „Născut în URSS”, un bestseller încă de la prima apariție, care și-a depășit această titulatură, devenind, după aproape douăzeci de ani, ceea ce se numește un longseller. Volumul a deschis un fel de „cutie a Pandorei” nostalgică, transformându-se într-o „carte-manifest a unei identități în răspăr”, așa cum o descrie Paul Cernat pe coperta patru. În 2006 primește Premiul pentru debut al României literare și Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România, bucurându-se de numeroase traduceri – rusă, bulgară, spaniolă, italiană, maghiară, polonează și georgiană.
La Editura Polirom au apărut următoarele cărți: „Ultimii eretici ai Imperiului” (2009), „Ceea ce ne desparte” (în colab., 2010), „Sectanţii” (2015, 2017, 2020), „Bandiţii” (2016, 2017, 2021); „Izgoniţii” (2019, 2022), „Sălbaticii copii dingo” (2021, 2022) și „Generaţia canibală” (2024).
Cu ocazia reeditării romanului său de debut, „Născut în URSS”, publicat pentru prima dată la Editura Polirom în 2006 și ajuns în 2025 la cea de-a șasea ediție și a apariției la aceeași editură a celei mai recente cărți, „Generația canibală”, o docu-ficțiune despre începutul anilor ’90 în România și Republica Moldova, l-am invitat pe Vasile Ernu să povestim despre ritualuri de scris și citit, despre generațiile trecute și prezente, despre importanța memoriei – cum o păstrăm și cum o purtăm ca pe-o oglindă de-a lungul unei ape, dar și despre scriitorii ruși care l-au format ca autor, despre mirosuri, mâncăruri și obiceiuri specific basarabene și nu numai.
Ioana Zenaida Rotariu: În același timp în care citeam Născut în URSS, reeditarea de anul acesta, apărută la Editura Polirom, mai aveam pe noptieră o carte pentru un club de lectură, Dostoievski îndrăgostit de Alex Christofi, publicată în colecția Anansi, cu o traducere de Petru Diamandi. În vremea când lucra la Demonii ritualul de scris al lui Dostoievski arăta cam așa – „În toamna anului 1872, Feodor se trezea în fiecare zi la ora două la prânz, se spăla pe față, se pieptăna și se așeza la masa de scris îmbrăcat într-o haină veche. Își răsucea o țigară și o fuma pe îndelete, bea două cești de cafea fierbinte sau un ceai cât mai tare. Samovarul este nelipsit în viața de fiecare zi a rușilor. Cel mai mult scria noaptea târziu, după ce Anna și copiii se băgau în pat – adesea lucra până la șapte dimineața.” În interviurile pe care le-ați acordat am descoperit că faceți duș după fiecare pagină scrisă și că atunci când vă așezați la masa de lucru, ușa camerei în care vă aflați trebuie să fie închisă. Ce alte tabieturi inedite mai are scriitorul Vasile Ernu? Aveți un drink, cum spun cei foarte tineri, care e neapărat să vă însoțească? Scrieți noaptea?
Vasile Ernu: Da, în perioada în care lucrez efectiv la scriere – căci există şi perioada de documentare care e altceva – am nişte tabieturi care-mi produc un confort psihic. Mai întâi: lucrez după un program bine stabilit cu minimum zece ore de muncă pe zi. În aceste ore nu am nimic deschis precum telefon sau reţele, care au devenit ustensile cam nocive. Caut să fiu singur – preferabil în alt loc decât acasă. Prefer zona urbană – sunt mai productiv în urban decât în natură. Nu mă întreba de ce. Nu ştiu. Adică bănuiesc. Am nevoie de mult ceai: negru. Am nevoie de ceva pe cap: am douăzeci de tiubiteici orientale. Mă ajută să mă concentrez. Şi ţin uşa închisă la cameră chiar dacă sunt singur în casă. Uneori îmi pun la îndemână câteva cărţi clasice pe care le admir şi mai citesc din ele. Folosesc imagini legate de zona sau tema la care scriu. Mă ajută. Dacă ies serile în care scriu, prefer să ies cu oameni din alt domeniu, să nu discut despre domeniul meu: prefer muncitori, ţărani, sudori, constructori – orice, dar nu intelectuali. Ultimii te termină cu prostii şi discuţii inutile. Glumesc, dar cam aşa funcţionează.
Ioana Zenaida Rotariu: Cea mai recentă carte, Generația canibală, apărută în 2024 la Editura Polirom, surprinde începutul anilor ’90, căderea comunismului în blocul estic și intrarea într-o nouă lume, marcată de o libertate nelimitată și infinite mărfuri, privilegii care nu rămân lipsite de pericole – șomaj, inflație, dezindustrializare. În acest punct de creștere a tentațiilor și de schimbare a ritualurilor se naște noua generație – generația canibală despre care spuneți astfel – „Generația canibală a produs un soi de generație vegetală. Nu e peiorativ. E un alt tip de sensibilitate.” Povesteați și cum elevii cu care ați stat de vorbă nu înțelegeau cum e să trăiești fără bani – doar cu pachet, troc sau schimb de produse -, așadar, pentru tinerii din ziua de azi, generația acelor ani poate părea o generație dispărută și singura lor sensibilitate este asociată cu suprasaturația, cu imediatul, cu cerințele urgente și îndeplinirea acestora în decurs de câteva zile, dacă nu chiar ore. O generație care nu poate susține lipsa, golul, neajunsul, dar, până la urmă, nu de aici se nasc poveștile? Cum le explicăm asta?
Vasile Ernu: E normal să nu înțeleagă anumite lucruri aşa cum nici noi nu înțelegeam lumea bunicilor şi părinţilor noștri din epocile anilor ’30, ’40, ’50. Şi această neînțelegere vine din faptul că s-a schimbat total baza materială, economică şi politică. Există anumite continuități, dar sunt epoci care au multe discontinuități şi nu înțelegeam. Eu, copil născut şi trăit sub Brejnev – epoca cea mai stabilă a secolului XX – îmi era foarte greu să înţeleg epoca stalinistă. Aparent același regim, dar nu e chiar aceeași lume. Epoca stalinistă şi cea brejnevistă sunt epoci foarte diferite, chiar dacă regimul pare că e acelaşi. Şi între noi şi părinţi existau aceleași conflicte generaționale. Povestesc asta în cartea adolescenţei – Sălbaticii copii dingo.
La baza acestei neînțelegeri stă materia economică, socială şi politică din care e compusă fiecare epocă şi spiritul ei. Ea poate fi depășită parțial prin discuție, cunoaștere, înțelegere. Una dintre mizele acestor două cărți – Sălbaticii copii dingo şi Generația canibală – e acest dialog al cunoașterii şi înțelegerii. Eu încerc să explic prin povești două epoci. Pentru cei mai tineri, pentru cei ce nu cunosc, dar şi pentru generația noastră cu scopul de a reflecta pentru că nici noi nu pricepem bine ce s-a întâmplat cu noi. Munca de explorare, cunoaştere şi înţelegere e o muncă constantă, care porneşte de la nevoia de a depăşi necunoaşterea şi are la bază interogaţia. E bine să ştim să punem întrebările corecte – să lucrăm metodic prin îndoială şi întrebare.
Pentru mine această muncă de cunoaștere, de înțelegere şi dialog intergeneraţional este fundamentală.
Ioana Zenaida Rotariu: Într-o discuție la RFI cu Mihaela Dedeoglu, la emisiunea Zebra ați făcut o distincție foarte interesantă în legătură cu generațiile dinainte și cele actuale – înainte oamenii se întâlneau să bea pentru a se deconecta, în vreme ce acum acest pretext este folosit în încercarea oamenilor de a se conecta. Am devenit atât de insensibili și deconectați de propriul sine, de realitate și de ceilalți încât pare că trăim o nevroză a replay-ului – actualitatea ne oferă posibilități, noi trebuie să răspundem, prietenii ne cheamă, noi trebuie să ne ducem, ceilalți participă, noi nu putem rămâne în urmă. Într-una dintre scrisorile adresate lui Bogdan-Alexandru Stănescu, în cartea Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte, publicată la Editura Trei, spuneți foarte frumos că, în timp, oamenii alături de care poți să taci devin foarte importanți – „E așa un sentiment că ne scriem nu ca să ne răspundem, ci ca să ne completăm cumva în meditațiile noastre. Ne cunoaștem poate prea bine. Ne simțim poate prea confortabil în această relație: putem să și tăcem, nu e neapărat să ne vorbim. […] Textele noastre par o continuitate a tăcerii. Le așteptăm, le citim ca pe o proprie tăcere.” E dificil să tăcem astăzi? Avem senzația că tăcerea înseamnă deconectare, dispariția de pe rețelele sociale și ștergerea din memoria celorlalți?
Vasile Ernu: Tipul de deconectare se schimbă foarte tare şi rapid din cauza tipului de muncă şi consum al timpului. Alcoolul, specific generațiilor industriale şi rurale, presupune o deconectare care durează în timp. Alcoolul e o deconectare prin socializare căci e de lungă durată. Pentru a te deconecta prin alcool e nevoie de timp. Timpul, munca clasică permit asta. Structura socială permite asta – oamenii au timp de mese lungi şi băute cu timp lung de 3-5 ore pe zi.
Perioada postindustrială schimbă viteza pentru că se schimbă munca: culmea oamenii muncesc mai mult, dar altfel. Deconectarea nu mai ţine de socializare ci de individualizare. E nevoie de rupere imediată şi de revenire imediată căci tipul şi munca postindustrială nu permite asta. De aici şi nebunia cu consumul în masă de substanțe – te deconectezi instantaneu, dar ai și soluții de revenire imediată. Totul e individual, nu colectiv sau comunitar, pentru că drogurile nu sunt pentru socializare. Chiar şi consumul de alcool s-a schimbat: toate chefurile de azi pe bază de alcool sunt pe shot-uri: mici şi intens – rupere rapidă. Înainte nu cunoşteam așa ceva. Existau prostii de amestecuri de vodkă cu bere, dar erau din cauza sărăciei. Acum shoturile sunt scumpe şi au efect rapid. Mimează efectul de drog cu tentă de socializare. E o clonă a vechii lumi în context nou de rupere instantă.
Încă o chestiune: crâșmele au început să se închidă mult mai devreme. De ce? Din două motive: viaţa a devenit mult prea scumpă. Noi eram mult mai săraci, dar ne permiteam să stăm cu săptămânile în crâşme – de neimaginat azi. Atunci viața era ieftină chiar şi în sărăcie. Azi totul e mult prea scump până şi pentru cei care lucrează mult şi au venituri decente. Asta în primul rând. În al doilea rând, studenții au început să muncească, ceea ce înainte era de neconceput. Studenția era ruptă de muncă. Munceai ocazional, doar vara, dar nu în timpul anului. Studenția era o epocă a educație prin cunoaștere și învăţare, nu prin muncă. Asta ne permitea să stăm nopţi la rând în cârciumi, iar ele deveneau a doua noastră facultate, uneori chiar mai importantă pentru că se discuta mult. Azi mai toţi studenții lucrează şi ultima bere e la ora zece în cursul săptămânii. E firesc, a doua zi sunt la birou. Asta a schimbat total ritmul de viaţă, consum şi relaționare. E bine, e rău? Judecăm şi tranşăm. Cert este că e diferit.
Cât privește tăcerea? Trăim într-o epocă bazată total pe comunicare. Comunicarea a devenit un job suplimentar căci dacă nu comunicăm ieşim din circuitul existențial: nu mai existăm. Chiar și în acest vacarm şi luptă pentru a exista prin comunicare, a tăcea face parte tot din actul de comunicare. Mai mult, uneori tăcerea devine un act de curaj şi chiar libertate, și chiar o formă de rezistență. E tare utilă ca practică subversivă şi de regăsire.
Ioana Zenaida Rotariu: Cărțile dumneavoastră mă fac să mă gândesc, inevitabil, și la scrierile lui Gheorghi Gospodinov, mai ales la romanul lui, Fizica tristeții, apărut în colecția Anansi, în traducerea Cătălinei Puiu, o superbă pledoarie pentru trecut și nostalgie, pentru obiectele de altădată și relația oamenilor cu acestea. Dumneavoastră amintiți de primii djinsî și prima geacă de blugi, de jvacika – guma de mestecat Made in URSS, de Habarnam și Buratino, în timp ce Gospodinov își amintește de casetofoane, mașini de scris, videocasete, VCR și telegrame, iar despre tamagotchi-uri are chiar câteva paragrafe – „Cinema pentru săraci. Ca tamagotchi-ul pentru săraci din bancul ăla vechi. Tamagotchi, dacă cineva își mai amintește, erau acele gadgeturi asemănătoare pagerelor (oare trebuie să explic și ce e un pager?), cu care ai grijă de animăluțul tău electronic, îi dai să mănânce la o anumită oră, îi dai apă, te joci cu el când începe să plângă. Iar când te plictisești, îl abandonezi zile întregi până moare de foame. Unde au dispărut toate tamagotchi-urile alea? La pagerele vechi. Omul nu realizează câtă moarte poate produce.” Și aici nu pot să nu citez și continuarea – „Să termin mai întâi bancul. Deoarece tamagotchi costa și el bani, a apărut tamagotchi pentru săraci. Și știți ce era? Un gândac de bucătărie într-o cutie de chibrituri. Fix așa. Poate nu vi se pare haios, dar țin să adun și aceste mărunțișuri, toate lucrurile care au dispărut deja, nu mai sunt, sunt moarte. Știu că trecutul e neroditor ca o iapă stearpă. Dar tocmai de aceea mi-e și mai drag.” Cum priviți ceea ce afirmă Gospodinov? Ce înseamnă trecutul pentru dumneavoastră?
Vasile Ernu: Culmea e că eu am fost primul editor al lui Gospodinov la Editura Cartier, graţie lui Gheorghe Erizanu şi cel care l-a adus înpreună cu Bogdan-Alexandru Stănescu şi Oana Boca în România la festivalul nostru de pe vremuri. Adică ştiu ce face.
Ambii suntem pasionați de munca cu memoria – lucrăm pe paliere destul de asemănătoare chiar dacă avem obsesiile noastre. Pe mine mă atrage partea socială. E pasionant să încerci să vezi cum funcţionează memoria, cum selectează, ce păstrează şi să încerci să explici de ce e important să o menții în diversele ei forme. Ce păstrăm şi cum păstrăm. Poate principala mea muncă este legată de un soi de „politica a memoriei”, mai ales că eu sunt obsedat de cei fără putere, cei care de obicei nu au dreptul la memorie. Şi memoria e o chestiune de putere – cine şi cum decide ce rămâne. De exemplu, cei săraci nu prea au voie la memorie. Vezi cimitirele ţăranilor – sunt precum iarba: la două, trei generaţii le putrezesc crucile, iar în memoria colectivă rămân cei are au avut bani de piatră pentru mormânt.
Apoi sunt insectele şi animalele. Eu am scris multe povești despre animale sau insecte, dar pe zona de dresaj şi devenire. Până şi titlul cărţii, Sălbaticii copii dingo poartă cu sine acest joc al devenirii sociale. Ce e un câine dingo? Ce e un câine? Un câine e un fost animal sălbatic, un lup domesticit. Ce eu câine dingo? Un câine lup domesticit şi resălbăticit dar care nu mai e lup sau câine ci un soi de corcitură: nici domestic şi nici sălbatic. Am multe povești despre dresatul purecilor, papagalilor, ciorilor etc. Da, se poate dresa un purice şi din asta se pot învăța enorm de multe. Astea erau gadgeturile noastre. O lume fascinantă.
Ioana Zenaida Rotariu: Apropo de casete îmi amintesc un fragment din Generația canibală despre viața din „microsocietatea studențească”, așa cum o numiți, în care, una din camerele de cămin fusese transformată în cinema non-stop. În timp ce faptele cotidiene se derulau, „un video conectat la un televizor Alfa produs în Chișinău învârtea casetele VHS fără să se oprească. Lumea se mai schimba, dar el mergea continuu.” Apoi capitolul se încheie cu o imagine superbă, chiar și pentru mine care nu am trăit neapărat acele momente, dar sunt sigură că putem spune că devin nostalgică prin contaminare – „Ne beam nesurile privind cum se depărtează acel Alfa Romeo din ale cărui difuzoare se auzea urlând Holograf: «Banii vorbesc, banii vorbesc / Unii te ridică, alții te lovesc. / Banii nu tac, banii se fac, Totul e în mâna lor, / Banii vorbeeeesc.»” Tot dumneavoastră spuneți într-un interviu „Am trăit vremuri tragice și glorioase.” Ce vremuri trăim astăzi? Și, mai ales, cum ne vom aminti oare de ele? Va mai fi loc de nostalgie și „melancolie într-o lume în descompunere”?
Vasile Ernu: Ai ales bine pasajele pentru a mă face curios până şi pe mine. Sunt tare pasionat de a găsi noile instituţii ale vremurilor despre care scriu: de la non-stopul de la colţul blocului la consignaţii şi săli video. Aşa cum mă pasionează să pot povesti o epocă prin culoare, miros, sunet: ce haine îmbrăcam, ce muzică ascultam, ce consumăm etc.
Epoca ’90 – westernul estic, resălbăticirea noastră – a avut o formă de schimbare atât de radicală pe atâtea paliere şi atât de repede că pare o nebunie că am rămas în viaţă. De asta spun că eu abia deschid un imens şantier după care vor veni mulţi alţii să povestească şi să scrie. Am trăit prea multe, prea intens şi prea repede. De aceea avem enorm de multe lucruri să ne amintim şi chiar multe de care nu vrem să ne amintim. Avem o tăcere intimă care ţine de ruşine şi traume. Suntem o generaţie foarte traumatizată, dar altfel decât voi.
Ce vremuri trăim azi? E cel mai greu de răspuns pentru că suntem prea aproape, prea în interiorul evenimentelor. Iar pentru a înţelege e nevoie de distanţă, de detaşare. E prea aproape. E cel mai greu să înţelegi şi să explici ceea ce trăieşti acum. Mai sunt şi emoţiile directe etc.
Dar vedem anumite trăsături, caracteristici. Eu caut mereu cuvinte-cheie, evenimente-cheie, stări specifice. Cert este că e o perioadă deprix, cu foarte puţine elemente ale epocii noastre precum speranța şi entuziasmul. Acum este invers: depresii, lipsă de speranţă – tinerii sunt mult mai aplicaţi şi pragmatici – lipsă de romantism de şcoală veche. Emotivitatea se traduce astăzi altfel. Viaţa nu se mai trăieşte în triburi, ci într-un soi de individualism pe grupuri mici căci societatea e spartă. Emotivitatea este mai intimă şi mai mediată tehnologic: eu numesc asta – noua sensibilitate. Ea e mult mai interiorizată decât la noi şi e puţin vizibilă – e această faţă poker a generaţiei tinere. Ea e foarte diferită, dar foarte interesantă pentru mine. Eu o studiez de ceva ani şi sper la anul să scot o carte pe acest subiect: Părinţi şi copii în vremuri depresive.
Ioana Zenaida Rotariu: În 2018, cu prilejul lansării cărții Bandiții afirmați așa – „Bandiții sunt pentru mine un pretext de a vorbi despre educație radical diferit decât suntem obișnuiți. Eu am observat din experiența directă și din lecturi că modelul negativ, interdicția, eroul negativ, pedeapsa, băiatul rău, un anumit tip de violență sunt mult mai eficiente în educația noastră decât elementul pozitiv, eroul bun. Răul este mai fascinant, mai atractiv și mai formativ decât binele.” Extrapolând din ficțiune în viața reală, cine e Vasile Ernu? Băiatul bun sau băiatul rău?
Vasile Ernu: Sunt ambele ca în Faust (Goethe):
„Cine eşti tu, la urma urmei, spune?
O parte din acea putere
Ce veşnic răul îl voieşte
Şi veşnic face numai bine.”
În viaţă e deseori pe invers – să dorești binele şi să faci rău. E o luptă continuă. Structural sunt modest pentru că sunt prea inteligent şi obsedat prin educaţie de a face bine. Dar demonii ies din noi când lumea nu se așteaptă. Şi nici noi. Toată viaţa încercăm să-i îmblânzim: totul e să nu-i lăsăm să ne posede precum Demonii lui Dostoievski. Am o serie de poveşti cu Demoni şi Sfinţi – sunt despre aceleași persoane care pot fi şi una şi alta. Aşa suntem noi oamenii. Cu toate că vrem să credem că binele învinge. În viaţă am înţeles târziu: oamenii buni sunt mai importanţi decât oamenii inteligenţi.
Ioana Zenaida Rotariu: Aveți un erou negativ de care sunteți atașat? Sau o carte pe care o (re)citiți tocmai pentru acest personaj?
Vasile Ernu: Eu sunt estic pur sânge şi eroii negativi deseori ne sunt mai dragi căci ne solidarizăm cu suferința lor, cu faptul că ei nu mai au nimic din dragostea celor din jur. E un tip de compasiune foarte stranie: ne plac păcătoșii nu pentru că ne plac actele lor, ci pentru că ei rămân singuri – probabil nici Dumnezeu nu-i mai iubeşte. Păcătoșii au nevoie de iubirea noastră. De asta nu prea mă pasionează sfinţii – mi se par aroganţi. Sacrificiul lui Hristos e pentru păcătoși nu pentru sfinţi.
Ioana Zenaida Rotariu: Se spune foarte frumos că basarabenii „merg în ospeție” și tare ne-ar fi drag să mergem și noi alături de ei, cum fac și personajele autorului turc Burhan Sönmez – recent ați și publicat un interviu cu el -, în unul dintre romanele sale, Istanbul Istanbul. Stând de mai multă vreme într-o închisoare subterană, fără hrană sau apă, cei patru protagoniști își imaginează cum iau parte la tot felul de ospețe și desfătări culinare descrise de unchiul Küheylan. Acesta așază imaginar pe masa prietenilor raki, pește, legume de la aprozar, ceai și alte delicatese, stârnindu-le imaginația și păcălindu-le foamea. Aveți chiar și un interviu, acordat Florinei Pîrjol despre mâncare, despre simpatiile dumneavoastră mediteraneene și balcanice din zona culinară, despre mirosurile de toamnă din Bugeac, pe care le regăsim în „Mică trilogie a marginalilor”, o memorie a mirosurilor prezentă și în alte cărți pe care le-ați scris, cum ar fi Sectanții sau Bandiții, despre borșurile și tocanele pe care le preferați oricăror feluri de mâncare, dar și despre cel mai important element care însoțește mesele din Basarabia – povestea, atmosfera care se creează în jurul mesei, bucuria de a fi alături de ceilalți și de a împărți, dincolo de protocol sau etichetă, plăcerea de a chefui împreună. Vă invit să ne luați alături de dumneavoastră în acest exercițiu de imaginație și să ne povestiți cum petrec basarabenii Paștele? Când începe această sărbătoare și când se termină?
Vasile Ernu: Eu vin dintr-o comunitate protestantă cu filiere iudaice. Dar am trăit în mediul ortodox dominant. Cum scriu aceste rânduri în Vinerea Mare – să vorbesc altfel de Paşte.
Primul şoc important religios pe care l-am avut legat de ortodoxie a fost ritualul de Paşte, al serii de Înviere. Eu am văzut cam toate ritualurile posibile şi imposibile din spaţiul creştin: de la catolici, pravoslavnici, staroveri şi molocani până la penticostali, emişi, evrei mesianici şi harismaţi. Dar recunosc că nimic nu m-a impresionat mai mult decât ritualul pravoslavnicilor de Înviere. Protestanţii te pot face să plângi la predicile lor profesioniste, catolicii impun respect prin coregrafiile lor fastuoase, însă pentru felul în care pravoslavnicii fac seara de Înviere nu există un echivalent creştin. Şi aici o spune un om care priveşte detaşat şi cumva destul de critic spaţiul pravoslavnic. Însă acum nu-mi mai permit să fiu ignorant şi prost. Mai ales după ce am cunoscut ceva mai la rană oamenii de acolo.
Ortodocșii sunt impresionanți la priveghi și înmormântări. Cum Paștele e și un ritual al morții, Paștele pravoslavnic/ ortodox este de o frumusețe și încărcătură complexă unică. Așa ceva vezi rar și nimeni nu-i egalează în zonă. O spune unul care ani buni nu i-a suferit. Sunt cei mai buni la înmormântări. Așa că dacă e să faci o formulă ideală în stilistica creștină, ea ar fi așa: Nașterea o dai catolicilor – doamne, ce spectacol fac! Gestiunea o dai protestanților – o au cu etica de fațadă și cu retorica, mai rar vezi așa ceva. Moartea o lași pe seama pravoslavnicilor: doamne, cum te îngroapă ei de leșină și îngerii.
Poţi să fii ateu, agnostic, sectant, pocăit, catolic, protestant, musulman, budist, mozaic. Ce vrei tu. Dar nu poţi rămâne indiferent la o slujbă reuşită a unei comunităţi pravoslavnice în plină noapte. Sunetele clopotelor în noapte sunt ceva din altă lume: când încep să dăngăne clopotele lor fac infarct şi îngerii. Acea mulţime cu lumânări aprinse cântând te impresionează profund. Bătrânii cu acele bărbi imense coborâţi parcă din icoane ducând steaguri în timp ce cântă, şi cântă, şi cântă. O muzică ce îţi dă sentimentul că zbori. Muzica polifonică corală a ortodocșilor slavi pe mine m-a înnebunit şi cucerit definitiv. Cum produceau acea atmosferă magică „aceşti leneşi, beţivani şi necivilizaţi”? E greu de crezut. Aceşti „leneşi necivilizați” dacă făceau doar această seară şi această muzică puteau sta şi bea restul anului împrejur liniştiţi. Dacă un Dumnezeu există şi e drept cum se spune, cu siguranţă îi va fi iertat şi-i va ţine în preajmă. Îl înţeleg perfect: cu astfel de oameni vrei să stai să te odihneşti. Nu? Că doar nu cu harnicii habotnici şi austerii mereu grăbiți și plicticoși. Nu cu acest gen de oameni stătea Hristos? Între păcătoși și declasați, nu între cărturari, farisei și lume bună.
Ah, am uitat de miros: mirosul nopţii îmbibat cu tămâie şi lumânare arsă, flori, pască, miel şi vin. Mistica umană a omului sărman, dar fericit. În acest sens înţeleg nevoia profundă a creştinilor ortodocși de a ieşi în această seară. Învierea la ortodoxia românească e la fel de importantă şi spectaculoasă. Nu-i judec. Cine sunt eu să-i judec? Sunt destul de inteligenţi pentru a face ce trebuie: cu moartea pe moarte călcând! Dar azi: cu viaţă pe moarte călcând! Cu noi ceilalţi bunii, harnicii, civilizaţii, dar care nu ştim să cântăm „Doamne miluieşte”, e mai greu! Dar să sperăm că trecem cu toţii peste pandemie.
Ioana Zenaida Rotariu: Acum doi ani am fost în tabără la Sângeorz-Băi alături de Moni Stănilă și Sandu Vakulovski. La un moment dat, Moni ne-a spus că Sandu s-a gruzit, iar noi ne-am crucit :)) glumesc, pentru că nu înțelegeam. Moni ne-a explicat că a te gruzi înseamnă nu neapărat a te supăra, cât mai mult a te întrista și așa traduceți și dumneavoastră acest termen – „gruzul e un soi de tristețe foarte stranie.” Detaliați un pic aici, cum se gruzește de fapt un basarabean? Gruzul e un fel de frate al spleen-ului?
Vasile Ernu: Noi nu prea ştiam în adolescență de depresie – încă nu era un concept popular. Era mai degrabă ceva exclusivist, medical, pentru profesioniști. Asta nu însemna că ea nu exista – ci că nu era o cultură a depresiei la nivel discursiv.
Generaţia mea era marcată de două străi specifice: pofig şi gruz. Primul era o chestiune de atitudine, un fel de miserupism. Era un fel de revoltă pasivă despre care povestesc multe în Sălbaticii copii dingo. O revoltă faţă de regim şi generaţia mai mare prin miserupism definit ca o formă de indiferenţă şi sabotare. Noi ne revoltam prin neprezenţă, prin indiferenţă. Era o strategie al naibii de eficientă şi iritantă pentru putere şi cei mari. Noi nu mai respectam nici măcar ritualurile puterii, boicotam codurile sociale. În loc să stăm drepţi noi ne trânteam pe asfalt – adoram locurile sumbre, beciurile, subsolurile şi uniforma o degradam – o purtam pe invers.
Gruz – este o stare psihică apropiată de depresie dar una moale: e un amestec de tristeţe, melancolie care nu are o cauză clară şi o țintă clară. E ceva nedefinit. E cumva dincolo de cauzalităţile sociale care se rezolvau prin pofig. Gruz-ul ţinea mai mult de existenţial, de sens, de rost în viaţă.
Spleen se apropie de descrierea acestei stări. Păcat că româna nu are acești termeni exacți pentru diversele stări, căci ele sunt universale, cred. Daa, gruz sună bine: în traducere înseamnă – încărcătură, iar verbul gruziti – a încărca. În argou era foarte ofertant.
Ioana Zenaida Rotariu: „O carte citită te trimite la alte cărți”, lucru care s-a întâmplat și în cazul acestui interviu. Cărțile dumneavoastră m-au făcut să găsesc legături cu alte cărți și mărturisesc că mi-a plăcut ideea aceasta, pe care am furat-o tot dintr-un interviu pe care l-ați acordat în trecut. Ca încheiere aș vrea să propunem o rubrică nouă – „un interviu cu un autor te trimite la alte cărți”, așadar, recomandați-ne câteva titluri spre care să ne îndreptăm atenția în perioada următoare, mai ales că se apropie și Târgul de carte Bookfest, care va alea loc la București, în perioada 28 mai – 1 iunie.
Vasile Ernu: Of, e greu să recomanzi. Urmăresc foarte atent ce scot în materie de poezie şi proză cei foarte tineri: sunt curios de noua lor sensibilitate şi la problematicile pe care le aduc în discuție. Dar acum sunt într-o fază în care recitesc câteva romane clasice. Recitesc ultimul roman al lui Tolstoi – Învierea, Demonii lui Dostoievski, Franzen – Crossroads. Din mai multe nevoi – personale, dar şi legate de ce studiez acum. În rest, multă literatură română contemporană – probabil trecem prin cea mai bună perioadă a literaturii noastre scrisă vreodată.
Interviu realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru libris.ro.
„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ”
Clujul anilor ’90 – Transilvania culturală TVR – cu Vasile Hotea-Fernezan
La Casa Tranzit inainte de lansare am vorbit pentru Transilvania culturală TVR – cu Vasile Hotea-Fernezan
A fost o întâlnire emoționantă – și lungă
“…am ajuns în faza istorică în care culegem roadele epocii ‘90: ce am semănat începem să culegem. De fapt, asta este o altă miză majoră a cărții: să încercăm să analizăm ce am făcut în acea epocă, să vedem care sunt bazele schimbării, unde se află greșelile noastre – ca să știm la ce să ne așteptăm. Și vă avertizez că nimic bun nu ne prea așteaptă. De asta am spus că vine epoca revanșei. Acolo se ascund multe probleme nerezolvate – acum ele explodează.” spune Vasile Ernu despre “Generaţia canibală”.
Vorbim şi despre Tranzit House, Music Pub, Insomnia Cafe & Bistro, Facultatea de Istorie şi Filosofie | Universitatea Babeş-Bolyai, Clujul anilor ’90, dar şi prezentul buimac
Vasile ERNU: „,Ce au trăitoccidentalii în 200 de aninoi am intensificat șiam trăit în 10-15 ani.”
Interviu / Laurențiu Dulman / Clivaj /12 aprilie 2025
Vasile Ernu s-a născut în URSS în 1971. A fost redactor fondator al revistei Philosophy & Stuff şi redactor asociat al revistei Idea artă + societate. A avut rubrici în România liberă, HotNews, Timpul, Adevărul, Libertatea, Suplimentul de cultură şi Observator cultural. Câteva dintre cărțile lui: Născut în URSS (2006), Ultimii eretici ai Imperiului (2009), Intelighenţia rusă azi (2012), Sunt un om de stânga (2013), Sectanţii (2015), Bandiţii (2016), Războiul pisicilor (2019), Izgoniţii (2019), Sălbaticii copii dingo (2021). E unul dintre fondatorii şi coordonatorii proiectului www.criticatac.ro.
Laurențiu Dulman: Salut, Vasile! Întâi de toate, mulțumesc că ne-ai recomandat la două ore după ce am lansat site-ul, ne-a ajutat mult. Întâmplarea face ca interviul ăsta să mă prindă taman la Cluj, unde n-am mai fost de un sfert de secol. Pretextul dialogului nostru e cartea ta cea mai recentă, Generația canibală, apărută anul trecut la Polirom. Hai să începem de la mijlocul cărții, unde ai instalat două capitole dragi mie: Jurnal de Cluj I & II. Zi-mi, te rog, cum ai ajuns la Cluj și cum i-ai cunoscut pe Sebastian Big și Ciprian Mihali. Cu primul m-am îmbătat la Olimpiada de Științe Socio-Umane din 1996 și am discutat despre Hegel într-o cantină de internat, iar pe al doilea l-am întrebat acu vreo 15 ani dacă vrea să publice la Idea Diferendul lui Lyotard, din care tradusesem o treime pentru licența mea la Filozofia din București – răspunsul lui Mihali, pe care l-am folosit deseori cu directoarele editurilor pe unde am lucrat, a fost magistral: „Laurențiu, nu riscă să devină un bestseller.”
Vasile Ernu: Salutare! Vai, câte lucruri avem în comun, haha! Nici nu știam. Mai întîi, despre recomandare: sunt foarte atent la tot ce se întâmplă pe multe segmente culturale, sociale și politice. Sunt, de felul meu, tare curios și mă tem cel mai mult de ignoranță. Poate de asta sunt mereu cu ochii pe tot ce mișcă, deși cu vârsta devine tot mai greu. M-a bucurat mult apariția platformei voastre. Și când dau de ceva bun, bag pe gât tuturor: anunț și recomand, pentru că solidaritatea și generozitatea nu costă, ba chiar fac foarte bine.
Pomenești niște nume cunoscute, oameni pe care-i prețuiesc, și asta mă bucură. Am stat în multe orașe și am cunoscut multă lume, iar perioada petrecută la Cluj a fost foarte complicată și complexă – am cunoscut enorm de multă lume. De felul meu, sunt un tip relațional și îmi fac repede cunoștințe. Copilul meu e convins că și pe Lună am prieteni, amici, cunoscuți.
În carte sunt câteva orașe cărora le-am dedicat spații largi, pentru că am locuit acolo: Chișinău, Iași, Cluj, Timișoara și București, plus orașele de tranzit. Anii ʹ90 sunt legați de ele în istoria mea personală. Iar Clujul în mod special. Chiar cred că voi mai scrie o carte mică doar despre experiența clujeană, pentru că acolo am avut câteva proiecte care acum mi se par al naibii de interesante ca povești ce pot explica mai bine dinamica acelor ani. De exemplu, am povestit destul de puțin despre fenomenul Philosophy & Stuff tocmai pentru că nu am vrut să mă abat de la tema centrală a cărții, istoria anilor ʹ90. Poate că în câțiva ani voi reveni mai aplicat. Plus că mă interesează să explic genealogia ideilor și practicilor sociale de stânga la care am fost martor. Sunt totuși primul din generația postdecembristă care a fost etichetat oficial ca fiind de stânga, fără să fac mare caz de asta: pe atunci, oamenii treceau pe cealaltă parte a străzii când mă vedeau, pentru că era o etichetă tare nasoală. Asta s-a întâmplat prin 2006, când domnul Patapievici a publicat un articol lung după apariția cărții mele Născut în URSS. Se uită, dar cred că este foarte interesant cum s-au desfășurat anumite genealogii politice, culturale etc.
Povestea de la Cluj clar trebuie aprofundată: cum a apărut un anumit tip de reflecție de stânga într-un oraș ultraconservator și în rândurile celei mai rurale populații urbane din România – mă refer la populația românească, nu la cea maghiară. E un fenomen extrem de interesant!
L.D.: Apropo, ce diferențe de cultură civică și de practică democratică ai observat între etnicii români și etnicii maghiari din Cluj?
V.E.: O, da! Am o experiență consistentă pe tema asta – și e foarte prezentă în carte –, pentru că eu am descoperit nu doar anii ʹ90, ci și România ca pe un soi de nouă patrie. Eram ultimul copil al Imperiului – etnic român dintr-o familie care trăise de generații în Imperiul Țarist și în URSS – și am venit în România anilor ʹ90 ca în „țara mea”, dar era o țară care mi se dezvăluia ca „străină”. Era un spațiu care mi se revela ca „al meu, dar străin”. De-a lungul cărții, vorbesc mult despre procesul de „învățare” prin care am trecut și despre descoperirea diferențelor față de comunitatea din care veneam, diferențe care au la bază, zic eu, o cultură materială, istorică, socială, economică și administrativă diferită. E o temă dragă mie.
În Cluj, cea mai mare surpriză a fost descoperirea lumii maghiare, care, culmea, a fost mult mai deschisă cu mine decât lumea românească. Eu la Cluj am cunoscut românii prin intermediul maghiarilor, care m-au primit ușor, am locuit cu ei, am avut primele joburi date de ei etc. Dacă ne uităm atent, în anii ʹ90 cam tot mediul urban progresist și zonele culturale vii, alternative și avangardiste din Cluj erau ale comunității maghiare: Music Pub, Casa Tranzit, Insomnia – și erau deschise pentru români, firește.
Românii erau mai apropiați de patriotismul de tip Funar. Asta ține cumva și de istoria orașului, a regiunii: românii au fost populația majoritară din mediul rural, cu o prezență târzie în urban. Urbanul era la Cluj dominat de maghiari, evrei, germani – la fel ca în cea mai mare parte a Transilvaniei. E o stratificare socială care te face să te gândești la un sistem de caste. De asta eu obișnuiam să spun ironic: Clujul e orașul cu cea mai mare populație rurală din țară.
Venind de la Iași, Clujul mi se părea un oraș mai conservator și cu trăsături mai rurale decât Iașiul. Dar asta ține de moștenirea Imperiului. În Basarabia e la fel, doar că e alt Imperiu și sunt alte etnii. Chișinăul modern a fost un oraș dominat de ruși și de evrei până târziu: sovieticii l-au făcut „moldovenesc” prin dezvoltare și deschidere spre moldovenii din rural. Transilvania are orașe cu o populație etnic românească cu practici mai rurale decât în Moldova sau Oltenia. Mă refer strict la români. Repet: ține de moștenirea istorică. Dacă nu mă credeți, mergeți la Sibiu și verificați. Și nu e nimic peiorativ în asta: e istoria noastră și are cauzalități clare. Bisericile românești sunt la marginea orașului, unde cândva era sat, nu în centru – cele din centru sunt de după Unire. Dar în două generații vom uita cine a făcut aceste orașe. Nu că ar fi bine…
Pe scurt, descoperirea lumii maghiare a avut pentru mine un rol emancipator și m-a ajutat să înțeleg aceste probleme, oferindu-mi o perspectivă mult mai complexă. Tot la Cluj am descoperit și un fenomen superinteresant: „copiii medievali”, cum îi numesc eu pe cei din zonele rurale de munte unde nu au existat CAP-uri. Sintagma nu e peiorativă, ci se referă la faptul că acolo s-a păstrat un tip de viață arhaică pe care satele de la câmpie l-au pierdut total. Lipsa CAP-urilor a conservat un tip de sat și un mod de a munci care au dispărut din alte zone. Mai ales că forma de organizare a CAP-ului a produs o mutație nouă: a făcut din țărani un soi de muncitori agricoli foarte moderni în practici – ei de fapat aveau un ritm de viață modern, la fel ca al muncitorilor, numai că nu erau la uzină, ci la câmp. Satele începuseră să aibă trăsături moderne urbane. Dar când vedeai acești copii fascinanți de la munte, obișnuiți cu forme de muncă tradiționale – câmp, vite, pădure –, aveai impresia că ei coboară direct din „Evul Mediu”, adică dintr-o lume total dispărută, dar care se conservase bine în unele zone. Eu așa ceva nu mai văzusem. Dar acești copii aveau o capacitate imensă de adaptare și o energie enormă: în câțiva ani recuperau tot cu o forță teribilă.
L.D.: Să ne întoarcem la începutul cărții, la venirea ta în România. Cum ai ajuns la Iași?
V.E.: Simplu, cu trenul. Eu susțin că în Imperiu – fostul URSS –, se intră și se iese cu trenul. De ce? Pentru că la graniță există un ritual unic, de tip Transformers. Acolo se schimbă ecartamentul într-un mod fascinant: e un amestec de Transformes și Mad Max, mașini imense care ridică trenul la înălțime pe bucăți și îi schimbă roțile, pentru că e alt ecartament. Acolo vezi aproape fizic ce înseamnă diferența, înțelegi că ieși dintr-o lume și intri în alta. Ți se schimbă tot – inclusiv creierul! Glumesc, dar e o metaforă puternică pentru marile transformări ale epocii și pentru trecerea la alte geografii și istorii. Sunt foarte pasionat de aceste transformări materiale, care uneori sunt mai puternice decât ideile. Mă interesează istoria materiei: de exemplu, de ce peisajul administrativ diferă de la un regim la altul. De ce sunt plantați pini siberieni în fața instituțiilor administrative?
Primul român văzut de mine a fost un vameș. M-a șocat diferența dintre vameșul sovietic – foarte impersonal și militarizat, mașinal în tot ce face – și vameșul român, care purta o uniformă la mișto, pur convențională, personalizată, și se comporta după cum avea chef, total neinstituționalizat și negociabil.
Am ajuns cu un tren în care ne aflam mii de studenți și liceeni: era toamna lui ʹ90, septembrie. Am debarcat la Iași, în Gara Nicolina. Eram primul tren care mergea spre Vest, nu spre Est. Acolo ne-au repartizat pe orașe, să mergem mai departe. Eu am rămas la Iași.
Doamnele care ne așteptau în complexul studențesc Pușkin din Copou ne-au întâmpinat cu: „Vin rușii!” Așa am intrat în noua mea patrie. Și de aici începe aventura colosală a anilor ʹ90: o epocă dementă – un fel de western al Estului – și o patrie nouă despre care știam câte ceva din cărți. Dar realitatea bate orice carte și orice film.
L.D.: În istoria postdecembristă, anii ʹ90 au fost o perioadă haotică, fertilă, nesigură, diversă și violentă. Cum ai trăit epoca asta?
V.E.: Meseria noastră e să povestim istoria trăită, să putem face aceste fresce sociale. Când reconstitui o epocă – și nu mai sunt la prima încercare, în alte cărți am reconstituit alte perioade –, e foarte important să găsești elementele cheie care compun epoca și să găsești tonul potrivit. Zeitgeist-ul unei epoci trebuie căutat în diverse elemente centrale. Cert e că anii ʹ90, prin comparație cu anii ʹ80, sunt vizibil diferiți printr-o dinamică și niște trănsformări radicale pe toate palierele: social, economic și politic. Dacă în România anilor ʹ70-ʹ80 părea că planeta Pământ nu se mai învârte, în anii ʹ90 ea sare de pe orbită și se rotește dement.
Literatura e ofertantă pentru că ne permite metafore care au putere de sinteză. La începutul anilor ʹ90, intrăm, cum îmi place mie să zic, în westernul Estului. E epoca noastră sălbatică, de unde se începe canibalizarea totală. Ce au trăit occidentalii în 200 de ani noi am intensificat și am trăit în 10-15 ani.
Ce este specific acelei epoci? Doar libertatea și speranța? Doar „jos comunismul” și democrația? Cu siguranță că am avut și asta. Am avut chiar câțiva ani de libertate cum aproape că nu a mai cunoscut partea asta de lume. Liberi nu doar politic, prin decapitarea regimului, ci liberi și de bani, și de muncă. De ce? A venit inflația și a ras toată acumularea, apoi au venit privatizarile și au distrus mai toate locurile de muncă pe stil vechi pentru clasa muncitoare largă și pentru țărănime. Ne-au eliberat și de acumulare, și de muncă – iar asta a adus poate cel mai dur fenomen: dislocarea totală a unor întregi pături sociale.
Eu încerc, practic, să deschid un imens șantier de regândire și reinterpretare a anilor ʹ90 care, din punctul meu de vedere, nu corespunde cu cel al establishment-ului. Adică se minte mult prin omisiune și prin folosirea unui adevăr parțial. S-au întâmplat prea multe lucruri la nivel politic, dar mai ales economic și social: schimbarea proprietății, schimbare economică radicală, schimbarea practicii și înțelegerii muncii – de la producție la comerț –, schimbarea ierarhiilor, relațiilor etc. Plus schimbarea radicală a felului de a consuma și a mecanismelor de construcție a prestigiului și a puterii sociale. Banii încep să aibă funcție politică – înainte nu aveau această funcție, ci doar una de schimb în formulă arhaică: statutul social era dat de cunoaștere și de job ca poziție socială. Aproape ca în vechea lume. Acum banii – adică ceea ce ai în sens de capital –, devin elementul central în toate. Ai bani, poți cumpăra orice – de la om la partid și țară. Intrăm într-o altă logică. Ferice de cel care-l va mânca primul pe aproapele său, căci el va stăpâni pământul!
L.D.: Îți propun să încheiem în prezent: care crezi că e specificul momentului pe care îl traversează România acum? Vezi asemănări cu anii ʹ90?
V.E.: Epoca în care trăiești e și cel mai greu de analizat pentru că nu prea permite distanțare. Iar pentru analiză și înțelegere e nevoie de distanță. Uite un banc auzit la Chișinău pe tema asta: se întâlnesc doi experți în geopolitică – avem mulți, că sunt fonduri, iar experții urmează fondurile. Primul întreabă: tu înțelegi ce se întâmplă acum? Al doilea zice: stai să-ți explic. Celălalt răspunde: să explic pot și eu, dar spune-mi, înțelegi ce se întâmplă?
Cartea mea începe cu trecutul – cei patru cavaleri ai Apocalipsei povestiți în stil Walter Benjamin, preferatul meu – și se termină cu prezentul, cu războiul din Est. Și eu susțin că mai tot ce avem acum este legat direct de anii ʹ90. Generația canibală este și o generație revanșardă.
Mai am o teorie, pentru că lucrez cu ipoteze pe care le verific, le probez. Eu susțin că anii ʹ90 din Estul fost comunist au constituit un fenomen preluat în circuitul global, cu efecte pentru lumea occidentală. Am fost resursă și sânge proaspăt pentru Capitalul Vampir – Capitalul de la centru –, am fost și piață de desfacere, am fost și câmp de experimente pentru FMI, Banca Mondială etc. Am fost un imens corp social, politic și economic bun pentru terapiile de șoc. Și acum vine bumerangul din teoria lui Hannah Arendt despre colonialism, unde bumerangul aruncat de la centru, a trecut pe aici prin Est și se întoarce. Schimbările de aici, din periferie, au contribuit la schimbările de la centru. Canibalizarea și sălbăticirea noastră nu aveau cum să nu aibă efecte la centru, așa cum Revoluția din 1917 nu avea cum să nu ducă la îmblânzirea Capitalului – efecte deja cunoscute.
Mai în glumă, mai în serios, cred că acum există toate datele ca să trăim o epocă ʹ90 la nivel global de data asta, nu local. Evident că niciodată istoria nu se repetă la fel, dar vom vedea că sunt prezente anumite trăsături comune. Și cel mai sigur e că nu vom putea ocoli fascismul: sper că va fi o variantă mai moale. Dar el este inevitabil. Așa că nu ne așteaptă vremuri foarte plăcute – adică vor fi multe riscuri și posibile forme de violență. Deci pensionarea se amână – va fi o epocă în care veteranii nu vor avea voie să se odihnească, așa cum n-am dormit mai deloc nici în anii ʹ90 –, vom fi insomniaci și mai departe. Cam așa văd viitorul. Dau de băut dacă greșesc.
L.D.: Mulțumesc, Vasile, pentru interviu și pentru susținere.
Laurențiu Dulman
Filozof ca formație, editor ca ocupație, amator de hip-hop, jazz, fotografie, tango &
dans contemporan.
𝑽𝒂𝒔𝒊𝒍𝒆 𝑬𝒓𝒏𝒖: „𝑰̂𝒏 𝑹𝒐𝒎𝒂̂𝒏𝒊𝒂, 𝒄𝒂 𝒔𝒂̆ 𝒇𝒊𝒊 𝒓𝒆𝒔𝒑𝒆𝒄𝒕𝒂𝒕, 𝒕𝒓𝒆𝒃𝒖𝒊𝒆 𝒔𝒂̆-𝒍 𝒑𝒐𝒄𝒏𝒆𝒔̦𝒕𝒊”
Aflat la Suceava, în cadrul turneului de promovare a celei mai recente cărți ale sale, „Generația canibală”, Vasile Ernu, unul dintre cei mai apreciați scriitori contemporani, a fost invitatul podcastului „Interviurile Monitorul”.
Vasile Ernu locuiește în București dar a stat ani buni în Iași, Timișoara și Cluj. De 10 ani derulează un proiect, în cadrul căruia, în fiecare an, locuiește timp de o lună într-un alt oraș din România. Așa a descoperit că, în ciuda unor idei preconcepute, moldovenii (cei din provincia istorică a României) sunt, din multe puncte de vedere, cu mult peste locuitorii altor zone istorice ale țării. Despre ce zone e vorba, poți afla vizionând podcastul.
Tot din acest podcast puteți afla în ce context a afirmat că:
„În primul rând ne-a șocat faptul că România e mai săracă”,
„Lor le place să bea spectaculos. De exemplu, dacă eu beau, trebuie să știe tot căminul că beau”
„Ce țară e asta că nu ține nici cât o bere?”
„Intelectualii au fost printre primii care au trădat”.
„În România, ca să fii respectat, trebuie să-l pocnești”
„Eroul tranziției este o femeie, nu este un bărbat”
„Întotdeauna, încearcă să fii cel mai prost din cameră, dacă vrei să crești, dacă ești cel mai deștept din cameră, ai o problemă mare”
Trei răspunsuri despre volumul „Generația canibală” de la autorul lui, Vasile Ernu
„Eu spun cu modestie că această carte este un mare șantier deschis de mine pe acea epocă: e cel mai mare șantier din ce știu, dar care sper să fie continuat de alți scriitori și cercetători.”
de Familia / 28 aprilie 202527 aprilie 2025
1. Cum s-a conturat ideea volumului Generația canibală?
Generația canibală este o carte la care gândesc de mulți ani și inițial se dorea ca epoca ’80 și ’90 să cuprindă o carte. A ieșit un diptic – Sălbaticii copii dingo. Cartea adolescenței și Generația canibală. Cartea maturități. Ele sunt autonome, chiar dacă există continuitate: aflăm cum copiii dingo se canibalizează.
Ideea de a face o carte dedicată epocii ’90 este una veche, doar că era nevoie de o distanță. De cîte ori mă apucam de ea aveam sentimentul că epoca ’90, cu toate traumele și demențele ei, încă nu m-a părăsit, era vie în mine. Acum a sosit momentul ei, la aproape 30 de ani distanță.
E o carte cu o miză mare pentru mine, căci, dincolo de elementul biografic și partea intimă, are o miză legată de încercarea de a povesti o epocă enorm de complicată care a adus transformări sociale, politice, economice fără precedent într-un timp foarte scurt. Am trăit atât de intens și atât de multe într-o perioadă atât de scurtă cum istoria nu a mai văzut. Încerc să dau un contur acestor schimbări, să găsesc elementele cheie ale spiritului acelei epoci și să dau conturul unor noi grile de interpretare. Totul povestit cu istorii de viață.
În același timp aduc și perspectiva unuia care vine de afară – unul „de-al nostru”, dar format „afară”: un copil de Imperiu care vine în Patrie și descoperă o lume puțin diferită decât ce știa el și ce aștepta. Vedem o România văzută cu alți ochi. Practic, este povestea unei epoci teribile și a unei Românie altfel.
2. Cum a decurs scrierea lui?
Eu lucrez programatic, m-am profesionalizat de mult. Adică am o perioadă de documentare, una de muncă la structură și alta de scriere efectivă. Chiar dacă anii ’90 sunt ani trăiți din plin la o vârstă matură, nu te poți baza doar pe ce știi.
Am avantajul că am trăit în cam 5-6 locuri – și Basarabia, și România, și oraș mare, și sat, și oraș mic – în comunități diferite și în pături sociale diferite. Am mult material. Dar în ciuda acestui lucru, am apelat la documentare pentru că ’90 a atins toate păturile sociale în diverse forme. Pe lângă multă lectură, am făcut enorm de multe chestionare cu oameni din categorii diferite pentru a vedea alte experiențe. Mai ales am vrut să văd cum au trecut prin această criză imensă fetele, prietenele noastre, mamele etc. Eroul tranziției este femeie: am un întreg capitol dedicat acestui fapt, unde încerc să explic anumite lucruri.
Partea de scriere e delicată, că am observat că mulți nu vor să-și amintească multe lucruri din ’90. De ce? E o epocă cu multe traume, umilințe, rușini care ne produc mult disconfort. Dar ele trebuie povestite. Eu spun cu modestie că această carte este un mare șantier deschis de mine pe acea epocă: e cel mai mare șantier din ce știu, dar care sper să fie continuat de alți scriitori și cercetători.
3. Cum vă doriți să fie citit volumul Generația canibală?
Din ce observ, el are deja cîteva categorii de cititori. Mai întâi cei din generația apropiată de mine, cei ce au trăit ’90 matur. Pentru ei e o lectură intimă, melancolică, traumatică, dar ceva ce îi atinge direct, ca ceva ce știau, dar poate au uitat. Sau au vrut să uite. Chiar și când îi enervează sau nu sunt de-acord cu anumite lucruri, e totuși ceva intim, cunoscut. Funcționează ca ceva ce zgândăre o rană veche.
Pentru unii mai tineri sau care nu cunosc epoca e ca o lectură ce le aduce multă informație despre o epocă importantă pentru istoria noastră recentă. Să nu uităm că actualitatea este rezultatul epocii ’90: acum culegem roadele epocii noastre western, cum îi zic eu.
Cred că acest volum, pe lângă partea lui literară, aduce și multe elemente de antropologie, analize sociale, anumite elemente de studii culturale comparative etc. care sunt bine camuflate prin istorii și povești, dar care nu ascund că vor să facă lumină sau să producă un anumit tip de reflecție. Eu totuși îmi asum faptul că fac docu-ficțiune. Adică am o ficțiune care împachetează multă documentaristică și date reale.
INTRARE LIBERĂ TVR| “GENERAȚIA CANIBALĂ”, CEL MAI RECENT VOLUM AL LUI VASILE ERNU
INTRARE LIBERĂ | “GENERAȚIA CANIBALĂ”, CEL MAI RECENT VOLUM AL LUI VASILE ERNU #tvrcultural
Mirela Nagâț: “O discuție pasionantă despre anii ‘90, pornind de la recentul volum al lui Vasile Ernu, ,,Generația canibală”.
Cu o privire de antropolog, Vasile Ernu spune o poveste a formării, cartografiind totodată realitatea: de la fenomene (disponibilizări, Caritas…), la peisaje (nonstop-ul, chioșcul, bazarul), recuperări culturale (interbelicii, telenovelele, ,,bizareria” Twin Peaks), chiar și obiecte (sucul la TEC, reșoul pe placă de BCA)”.
Cu: Vasile Ernu, scriitoarea și scenarista Cecilia Stefanescu, scriitorul și medicul Florin Chirculescu, scriitorul Bogdan-Alexandru Stănescu și eseistul și scriitorul Arthur Suciu.
Tvr Cultural, 29 aprilie 2025
Producător: Anca Lăzărescu
Vasile Ernu, autorul lunii mai: „În viaţă am înţeles târziu: oamenii buni sunt mai importanţi decât oamenii inteligenţi.”
Născut în 1971 în URSS, Vasile Ernu este unul dintre scriitorii care nu mai are nevoie de nicio prezentare, fiind aproape imposibil să nu-l asociem în mod direct și inevitabil cu romanul său, „Născut în URSS”, un bestseller încă de la prima apariție, care și-a depășit această titulatură, devenind, după aproape douăzeci de ani, ceea ce se numește un longseller. Volumul a deschis un fel de „cutie a Pandorei” nostalgică, transformându-se într-o „carte-manifest a unei identități în răspăr”, așa cum o descrie Paul Cernat pe coperta patru. În 2006 primește Premiul pentru debut al României literare și Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România, bucurându-se de numeroase traduceri – rusă, bulgară, spaniolă, italiană, maghiară, polonează și georgiană.
La Editura Polirom au apărut următoarele cărți: „Ultimii eretici ai Imperiului” (2009), „Ceea ce ne desparte” (în colab., 2010), „Sectanţii” (2015, 2017, 2020), „Bandiţii” (2016, 2017, 2021); „Izgoniţii” (2019, 2022), „Sălbaticii copii dingo” (2021, 2022) și „Generaţia canibală” (2024).
Cu ocazia reeditării romanului său de debut, „Născut în URSS”, publicat pentru prima dată la Editura Polirom în 2006 și ajuns în 2025 la cea de-a șasea ediție și a apariției la aceeași editură a celei mai recente cărți, „Generația canibală”, o docu-ficțiune despre începutul anilor ’90 în România și Republica Moldova, l-am invitat pe Vasile Ernu să povestim despre ritualuri de scris și citit, despre generațiile trecute și prezente, despre importanța memoriei – cum o păstrăm și cum o purtăm ca pe-o oglindă de-a lungul unei ape, dar și despre scriitorii ruși care l-au format ca autor, despre mirosuri, mâncăruri și obiceiuri specific basarabene și nu numai.
Ioana Zenaida Rotariu: În același timp în care citeam Născut în URSS, reeditarea de anul acesta, apărută la Editura Polirom, mai aveam pe noptieră o carte pentru un club de lectură, Dostoievski îndrăgostit de Alex Christofi, publicată în colecția Anansi, cu o traducere de Petru Diamandi. În vremea când lucra la Demonii ritualul de scris al lui Dostoievski arăta cam așa – „În toamna anului 1872, Feodor se trezea în fiecare zi la ora două la prânz, se spăla pe față, se pieptăna și se așeza la masa de scris îmbrăcat într-o haină veche. Își răsucea o țigară și o fuma pe îndelete, bea două cești de cafea fierbinte sau un ceai cât mai tare. Samovarul este nelipsit în viața de fiecare zi a rușilor. Cel mai mult scria noaptea târziu, după ce Anna și copiii se băgau în pat – adesea lucra până la șapte dimineața.” În interviurile pe care le-ați acordat am descoperit că faceți duș după fiecare pagină scrisă și că atunci când vă așezați la masa de lucru, ușa camerei în care vă aflați trebuie să fie închisă. Ce alte tabieturi inedite mai are scriitorul Vasile Ernu? Aveți un drink, cum spun cei foarte tineri, care e neapărat să vă însoțească? Scrieți noaptea?
Vasile Ernu: Da, în perioada în care lucrez efectiv la scriere – căci există şi perioada de documentare care e altceva – am nişte tabieturi care-mi produc un confort psihic. Mai întâi: lucrez după un program bine stabilit cu minimum zece ore de muncă pe zi. În aceste ore nu am nimic deschis precum telefon sau reţele, care au devenit ustensile cam nocive. Caut să fiu singur – preferabil în alt loc decât acasă. Prefer zona urbană – sunt mai productiv în urban decât în natură. Nu mă întreba de ce. Nu ştiu. Adică bănuiesc. Am nevoie de mult ceai: negru. Am nevoie de ceva pe cap: am douăzeci de tiubiteici orientale. Mă ajută să mă concentrez. Şi ţin uşa închisă la cameră chiar dacă sunt singur în casă. Uneori îmi pun la îndemână câteva cărţi clasice pe care le admir şi mai citesc din ele. Folosesc imagini legate de zona sau tema la care scriu. Mă ajută. Dacă ies serile în care scriu, prefer să ies cu oameni din alt domeniu, să nu discut despre domeniul meu: prefer muncitori, ţărani, sudori, constructori – orice, dar nu intelectuali. Ultimii te termină cu prostii şi discuţii inutile. Glumesc, dar cam aşa funcţionează.
Ioana Zenaida Rotariu: Cea mai recentă carte, Generația canibală, apărută în 2024 la Editura Polirom, surprinde începutul anilor ’90, căderea comunismului în blocul estic și intrarea într-o nouă lume, marcată de o libertate nelimitată și infinite mărfuri, privilegii care nu rămân lipsite de pericole – șomaj, inflație, dezindustrializare. În acest punct de creștere a tentațiilor și de schimbare a ritualurilor se naște noua generație – generația canibală despre care spuneți astfel – „Generația canibală a produs un soi de generație vegetală. Nu e peiorativ. E un alt tip de sensibilitate.” Povesteați și cum elevii cu care ați stat de vorbă nu înțelegeau cum e să trăiești fără bani – doar cu pachet, troc sau schimb de produse -, așadar, pentru tinerii din ziua de azi, generația acelor ani poate părea o generație dispărută și singura lor sensibilitate este asociată cu suprasaturația, cu imediatul, cu cerințele urgente și îndeplinirea acestora în decurs de câteva zile, dacă nu chiar ore. O generație care nu poate susține lipsa, golul, neajunsul, dar, până la urmă, nu de aici se nasc poveștile? Cum le explicăm asta?
Vasile Ernu: E normal să nu înțeleagă anumite lucruri aşa cum nici noi nu înțelegeam lumea bunicilor şi părinţilor noștri din epocile anilor ’30, ’40, ’50. Şi această neînțelegere vine din faptul că s-a schimbat total baza materială, economică şi politică. Există anumite continuități, dar sunt epoci care au multe discontinuități şi nu înțelegeam. Eu, copil născut şi trăit sub Brejnev – epoca cea mai stabilă a secolului XX – îmi era foarte greu să înţeleg epoca stalinistă. Aparent același regim, dar nu e chiar aceeași lume. Epoca stalinistă şi cea brejnevistă sunt epoci foarte diferite, chiar dacă regimul pare că e acelaşi. Şi între noi şi părinţi existau aceleași conflicte generaționale. Povestesc asta în cartea adolescenţei – Sălbaticii copii dingo.
La baza acestei neînțelegeri stă materia economică, socială şi politică din care e compusă fiecare epocă şi spiritul ei. Ea poate fi depășită parțial prin discuție, cunoaștere, înțelegere. Una dintre mizele acestor două cărți – Sălbaticii copii dingo şi Generația canibală – e acest dialog al cunoașterii şi înțelegerii. Eu încerc să explic prin povești două epoci. Pentru cei mai tineri, pentru cei ce nu cunosc, dar şi pentru generația noastră cu scopul de a reflecta pentru că nici noi nu pricepem bine ce s-a întâmplat cu noi. Munca de explorare, cunoaştere şi înţelegere e o muncă constantă, care porneşte de la nevoia de a depăşi necunoaşterea şi are la bază interogaţia. E bine să ştim să punem întrebările corecte – să lucrăm metodic prin îndoială şi întrebare.
Pentru mine această muncă de cunoaștere, de înțelegere şi dialog intergeneraţional este fundamentală.
Ioana Zenaida Rotariu: Într-o discuție la RFI cu Mihaela Dedeoglu, la emisiunea Zebra ați făcut o distincție foarte interesantă în legătură cu generațiile dinainte și cele actuale – înainte oamenii se întâlneau să bea pentru a se deconecta, în vreme ce acum acest pretext este folosit în încercarea oamenilor de a se conecta. Am devenit atât de insensibili și deconectați de propriul sine, de realitate și de ceilalți încât pare că trăim o nevroză a replay-ului – actualitatea ne oferă posibilități, noi trebuie să răspundem, prietenii ne cheamă, noi trebuie să ne ducem, ceilalți participă, noi nu putem rămâne în urmă. Într-una dintre scrisorile adresate lui Bogdan-Alexandru Stănescu, în cartea Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte, publicată la Editura Trei, spuneți foarte frumos că, în timp, oamenii alături de care poți să taci devin foarte importanți – „E așa un sentiment că ne scriem nu ca să ne răspundem, ci ca să ne completăm cumva în meditațiile noastre. Ne cunoaștem poate prea bine. Ne simțim poate prea confortabil în această relație: putem să și tăcem, nu e neapărat să ne vorbim. […] Textele noastre par o continuitate a tăcerii. Le așteptăm, le citim ca pe o proprie tăcere.” E dificil să tăcem astăzi? Avem senzația că tăcerea înseamnă deconectare, dispariția de pe rețelele sociale și ștergerea din memoria celorlalți?
Vasile Ernu: Tipul de deconectare se schimbă foarte tare şi rapid din cauza tipului de muncă şi consum al timpului. Alcoolul, specific generațiilor industriale şi rurale, presupune o deconectare care durează în timp. Alcoolul e o deconectare prin socializare căci e de lungă durată. Pentru a te deconecta prin alcool e nevoie de timp. Timpul, munca clasică permit asta. Structura socială permite asta – oamenii au timp de mese lungi şi băute cu timp lung de 3-5 ore pe zi.
Perioada postindustrială schimbă viteza pentru că se schimbă munca: culmea oamenii muncesc mai mult, dar altfel. Deconectarea nu mai ţine de socializare ci de individualizare. E nevoie de rupere imediată şi de revenire imediată căci tipul şi munca postindustrială nu permite asta. De aici şi nebunia cu consumul în masă de substanțe – te deconectezi instantaneu, dar ai și soluții de revenire imediată. Totul e individual, nu colectiv sau comunitar, pentru că drogurile nu sunt pentru socializare. Chiar şi consumul de alcool s-a schimbat: toate chefurile de azi pe bază de alcool sunt pe shot-uri: mici şi intens – rupere rapidă. Înainte nu cunoşteam așa ceva. Existau prostii de amestecuri de vodkă cu bere, dar erau din cauza sărăciei. Acum shoturile sunt scumpe şi au efect rapid. Mimează efectul de drog cu tentă de socializare. E o clonă a vechii lumi în context nou de rupere instantă.
Încă o chestiune: crâșmele au început să se închidă mult mai devreme. De ce? Din două motive: viaţa a devenit mult prea scumpă. Noi eram mult mai săraci, dar ne permiteam să stăm cu săptămânile în crâşme – de neimaginat azi. Atunci viața era ieftină chiar şi în sărăcie. Azi totul e mult prea scump până şi pentru cei care lucrează mult şi au venituri decente. Asta în primul rând. În al doilea rând, studenții au început să muncească, ceea ce înainte era de neconceput. Studenția era ruptă de muncă. Munceai ocazional, doar vara, dar nu în timpul anului. Studenția era o epocă a educație prin cunoaștere și învăţare, nu prin muncă. Asta ne permitea să stăm nopţi la rând în cârciumi, iar ele deveneau a doua noastră facultate, uneori chiar mai importantă pentru că se discuta mult. Azi mai toţi studenții lucrează şi ultima bere e la ora zece în cursul săptămânii. E firesc, a doua zi sunt la birou. Asta a schimbat total ritmul de viaţă, consum şi relaționare. E bine, e rău? Judecăm şi tranşăm. Cert este că e diferit.
Cât privește tăcerea? Trăim într-o epocă bazată total pe comunicare. Comunicarea a devenit un job suplimentar căci dacă nu comunicăm ieşim din circuitul existențial: nu mai existăm. Chiar și în acest vacarm şi luptă pentru a exista prin comunicare, a tăcea face parte tot din actul de comunicare. Mai mult, uneori tăcerea devine un act de curaj şi chiar libertate, și chiar o formă de rezistență. E tare utilă ca practică subversivă şi de regăsire.
Ioana Zenaida Rotariu: Cărțile dumneavoastră mă fac să mă gândesc, inevitabil, și la scrierile lui Gheorghi Gospodinov, mai ales la romanul lui, Fizica tristeții, apărut în colecția Anansi, în traducerea Cătălinei Puiu, o superbă pledoarie pentru trecut și nostalgie, pentru obiectele de altădată și relația oamenilor cu acestea. Dumneavoastră amintiți de primii djinsî și prima geacă de blugi, de jvacika – guma de mestecat Made in URSS, de Habarnam și Buratino, în timp ce Gospodinov își amintește de casetofoane, mașini de scris, videocasete, VCR și telegrame, iar despre tamagotchi-uri are chiar câteva paragrafe – „Cinema pentru săraci. Ca tamagotchi-ul pentru săraci din bancul ăla vechi. Tamagotchi, dacă cineva își mai amintește, erau acele gadgeturi asemănătoare pagerelor (oare trebuie să explic și ce e un pager?), cu care ai grijă de animăluțul tău electronic, îi dai să mănânce la o anumită oră, îi dai apă, te joci cu el când începe să plângă. Iar când te plictisești, îl abandonezi zile întregi până moare de foame. Unde au dispărut toate tamagotchi-urile alea? La pagerele vechi. Omul nu realizează câtă moarte poate produce.” Și aici nu pot să nu citez și continuarea – „Să termin mai întâi bancul. Deoarece tamagotchi costa și el bani, a apărut tamagotchi pentru săraci. Și știți ce era? Un gândac de bucătărie într-o cutie de chibrituri. Fix așa. Poate nu vi se pare haios, dar țin să adun și aceste mărunțișuri, toate lucrurile care au dispărut deja, nu mai sunt, sunt moarte. Știu că trecutul e neroditor ca o iapă stearpă. Dar tocmai de aceea mi-e și mai drag.” Cum priviți ceea ce afirmă Gospodinov? Ce înseamnă trecutul pentru dumneavoastră?
Vasile Ernu: Culmea e că eu am fost primul editor al lui Gospodinov la Editura Cartier, graţie lui Gheorghe Erizanu şi cel care l-a adus înpreună cu Bogdan-Alexandru Stănescu şi Oana Boca în România la festivalul nostru de pe vremuri. Adică ştiu ce face.
Ambii suntem pasionați de munca cu memoria – lucrăm pe paliere destul de asemănătoare chiar dacă avem obsesiile noastre. Pe mine mă atrage partea socială. E pasionant să încerci să vezi cum funcţionează memoria, cum selectează, ce păstrează şi să încerci să explici de ce e important să o menții în diversele ei forme. Ce păstrăm şi cum păstrăm. Poate principala mea muncă este legată de un soi de „politica a memoriei”, mai ales că eu sunt obsedat de cei fără putere, cei care de obicei nu au dreptul la memorie. Şi memoria e o chestiune de putere – cine şi cum decide ce rămâne. De exemplu, cei săraci nu prea au voie la memorie. Vezi cimitirele ţăranilor – sunt precum iarba: la două, trei generaţii le putrezesc crucile, iar în memoria colectivă rămân cei are au avut bani de piatră pentru mormânt.
Apoi sunt insectele şi animalele. Eu am scris multe povești despre animale sau insecte, dar pe zona de dresaj şi devenire. Până şi titlul cărţii, Sălbaticii copii dingo poartă cu sine acest joc al devenirii sociale. Ce e un câine dingo? Ce e un câine? Un câine e un fost animal sălbatic, un lup domesticit. Ce eu câine dingo? Un câine lup domesticit şi resălbăticit dar care nu mai e lup sau câine ci un soi de corcitură: nici domestic şi nici sălbatic. Am multe povești despre dresatul purecilor, papagalilor, ciorilor etc. Da, se poate dresa un purice şi din asta se pot învăța enorm de multe. Astea erau gadgeturile noastre. O lume fascinantă.
Ioana Zenaida Rotariu: Apropo de casete îmi amintesc un fragment din Generația canibală despre viața din „microsocietatea studențească”, așa cum o numiți, în care, una din camerele de cămin fusese transformată în cinema non-stop. În timp ce faptele cotidiene se derulau, „un video conectat la un televizor Alfa produs în Chișinău învârtea casetele VHS fără să se oprească. Lumea se mai schimba, dar el mergea continuu.” Apoi capitolul se încheie cu o imagine superbă, chiar și pentru mine care nu am trăit neapărat acele momente, dar sunt sigură că putem spune că devin nostalgică prin contaminare – „Ne beam nesurile privind cum se depărtează acel Alfa Romeo din ale cărui difuzoare se auzea urlând Holograf: «Banii vorbesc, banii vorbesc / Unii te ridică, alții te lovesc. / Banii nu tac, banii se fac, Totul e în mâna lor, / Banii vorbeeeesc.»” Tot dumneavoastră spuneți într-un interviu „Am trăit vremuri tragice și glorioase.” Ce vremuri trăim astăzi? Și, mai ales, cum ne vom aminti oare de ele? Va mai fi loc de nostalgie și „melancolie într-o lume în descompunere”?
Vasile Ernu: Ai ales bine pasajele pentru a mă face curios până şi pe mine. Sunt tare pasionat de a găsi noile instituţii ale vremurilor despre care scriu: de la non-stopul de la colţul blocului la consignaţii şi săli video. Aşa cum mă pasionează să pot povesti o epocă prin culoare, miros, sunet: ce haine îmbrăcam, ce muzică ascultam, ce consumăm etc.
Epoca ’90 – westernul estic, resălbăticirea noastră – a avut o formă de schimbare atât de radicală pe atâtea paliere şi atât de repede că pare o nebunie că am rămas în viaţă. De asta spun că eu abia deschid un imens şantier după care vor veni mulţi alţii să povestească şi să scrie. Am trăit prea multe, prea intens şi prea repede. De aceea avem enorm de multe lucruri să ne amintim şi chiar multe de care nu vrem să ne amintim. Avem o tăcere intimă care ţine de ruşine şi traume. Suntem o generaţie foarte traumatizată, dar altfel decât voi.
Ce vremuri trăim azi? E cel mai greu de răspuns pentru că suntem prea aproape, prea în interiorul evenimentelor. Iar pentru a înţelege e nevoie de distanţă, de detaşare. E prea aproape. E cel mai greu să înţelegi şi să explici ceea ce trăieşti acum. Mai sunt şi emoţiile directe etc.
Dar vedem anumite trăsături, caracteristici. Eu caut mereu cuvinte-cheie, evenimente-cheie, stări specifice. Cert este că e o perioadă deprix, cu foarte puţine elemente ale epocii noastre precum speranța şi entuziasmul. Acum este invers: depresii, lipsă de speranţă – tinerii sunt mult mai aplicaţi şi pragmatici – lipsă de romantism de şcoală veche. Emotivitatea se traduce astăzi altfel. Viaţa nu se mai trăieşte în triburi, ci într-un soi de individualism pe grupuri mici căci societatea e spartă. Emotivitatea este mai intimă şi mai mediată tehnologic: eu numesc asta – noua sensibilitate. Ea e mult mai interiorizată decât la noi şi e puţin vizibilă – e această faţă poker a generaţiei tinere. Ea e foarte diferită, dar foarte interesantă pentru mine. Eu o studiez de ceva ani şi sper la anul să scot o carte pe acest subiect: Părinţi şi copii în vremuri depresive.
Ioana Zenaida Rotariu: În 2018, cu prilejul lansării cărții Bandiții afirmați așa – „Bandiții sunt pentru mine un pretext de a vorbi despre educație radical diferit decât suntem obișnuiți. Eu am observat din experiența directă și din lecturi că modelul negativ, interdicția, eroul negativ, pedeapsa, băiatul rău, un anumit tip de violență sunt mult mai eficiente în educația noastră decât elementul pozitiv, eroul bun. Răul este mai fascinant, mai atractiv și mai formativ decât binele.” Extrapolând din ficțiune în viața reală, cine e Vasile Ernu? Băiatul bun sau băiatul rău?
Vasile Ernu: Sunt ambele ca în Faust (Goethe):
„Cine eşti tu, la urma urmei, spune?
O parte din acea putere
Ce veşnic răul îl voieşte
Şi veşnic face numai bine.”
În viaţă e deseori pe invers – să dorești binele şi să faci rău. E o luptă continuă. Structural sunt modest pentru că sunt prea inteligent şi obsedat prin educaţie de a face bine. Dar demonii ies din noi când lumea nu se așteaptă. Şi nici noi. Toată viaţa încercăm să-i îmblânzim: totul e să nu-i lăsăm să ne posede precum Demonii lui Dostoievski. Am o serie de poveşti cu Demoni şi Sfinţi – sunt despre aceleași persoane care pot fi şi una şi alta. Aşa suntem noi oamenii. Cu toate că vrem să credem că binele învinge. În viaţă am înţeles târziu: oamenii buni sunt mai importanţi decât oamenii inteligenţi.
Ioana Zenaida Rotariu: Aveți un erou negativ de care sunteți atașat? Sau o carte pe care o (re)citiți tocmai pentru acest personaj?
Vasile Ernu: Eu sunt estic pur sânge şi eroii negativi deseori ne sunt mai dragi căci ne solidarizăm cu suferința lor, cu faptul că ei nu mai au nimic din dragostea celor din jur. E un tip de compasiune foarte stranie: ne plac păcătoșii nu pentru că ne plac actele lor, ci pentru că ei rămân singuri – probabil nici Dumnezeu nu-i mai iubeşte. Păcătoșii au nevoie de iubirea noastră. De asta nu prea mă pasionează sfinţii – mi se par aroganţi. Sacrificiul lui Hristos e pentru păcătoși nu pentru sfinţi.
Ioana Zenaida Rotariu: Se spune foarte frumos că basarabenii „merg în ospeție” și tare ne-ar fi drag să mergem și noi alături de ei, cum fac și personajele autorului turc Burhan Sönmez – recent ați și publicat un interviu cu el -, în unul dintre romanele sale, Istanbul Istanbul. Stând de mai multă vreme într-o închisoare subterană, fără hrană sau apă, cei patru protagoniști își imaginează cum iau parte la tot felul de ospețe și desfătări culinare descrise de unchiul Küheylan. Acesta așază imaginar pe masa prietenilor raki, pește, legume de la aprozar, ceai și alte delicatese, stârnindu-le imaginația și păcălindu-le foamea. Aveți chiar și un interviu, acordat Florinei Pîrjol despre mâncare, despre simpatiile dumneavoastră mediteraneene și balcanice din zona culinară, despre mirosurile de toamnă din Bugeac, pe care le regăsim în „Mică trilogie a marginalilor”, o memorie a mirosurilor prezentă și în alte cărți pe care le-ați scris, cum ar fi Sectanții sau Bandiții, despre borșurile și tocanele pe care le preferați oricăror feluri de mâncare, dar și despre cel mai important element care însoțește mesele din Basarabia – povestea, atmosfera care se creează în jurul mesei, bucuria de a fi alături de ceilalți și de a împărți, dincolo de protocol sau etichetă, plăcerea de a chefui împreună. Vă invit să ne luați alături de dumneavoastră în acest exercițiu de imaginație și să ne povestiți cum petrec basarabenii Paștele? Când începe această sărbătoare și când se termină?
Vasile Ernu: Eu vin dintr-o comunitate protestantă cu filiere iudaice. Dar am trăit în mediul ortodox dominant. Cum scriu aceste rânduri în Vinerea Mare – să vorbesc altfel de Paşte.
Primul şoc important religios pe care l-am avut legat de ortodoxie a fost ritualul de Paşte, al serii de Înviere. Eu am văzut cam toate ritualurile posibile şi imposibile din spaţiul creştin: de la catolici, pravoslavnici, staroveri şi molocani până la penticostali, emişi, evrei mesianici şi harismaţi. Dar recunosc că nimic nu m-a impresionat mai mult decât ritualul pravoslavnicilor de Înviere. Protestanţii te pot face să plângi la predicile lor profesioniste, catolicii impun respect prin coregrafiile lor fastuoase, însă pentru felul în care pravoslavnicii fac seara de Înviere nu există un echivalent creştin. Şi aici o spune un om care priveşte detaşat şi cumva destul de critic spaţiul pravoslavnic. Însă acum nu-mi mai permit să fiu ignorant şi prost. Mai ales după ce am cunoscut ceva mai la rană oamenii de acolo.
Ortodocșii sunt impresionanți la priveghi și înmormântări. Cum Paștele e și un ritual al morții, Paștele pravoslavnic/ ortodox este de o frumusețe și încărcătură complexă unică. Așa ceva vezi rar și nimeni nu-i egalează în zonă. O spune unul care ani buni nu i-a suferit. Sunt cei mai buni la înmormântări. Așa că dacă e să faci o formulă ideală în stilistica creștină, ea ar fi așa: Nașterea o dai catolicilor – doamne, ce spectacol fac! Gestiunea o dai protestanților – o au cu etica de fațadă și cu retorica, mai rar vezi așa ceva. Moartea o lași pe seama pravoslavnicilor: doamne, cum te îngroapă ei de leșină și îngerii.
Poţi să fii ateu, agnostic, sectant, pocăit, catolic, protestant, musulman, budist, mozaic. Ce vrei tu. Dar nu poţi rămâne indiferent la o slujbă reuşită a unei comunităţi pravoslavnice în plină noapte. Sunetele clopotelor în noapte sunt ceva din altă lume: când încep să dăngăne clopotele lor fac infarct şi îngerii. Acea mulţime cu lumânări aprinse cântând te impresionează profund. Bătrânii cu acele bărbi imense coborâţi parcă din icoane ducând steaguri în timp ce cântă, şi cântă, şi cântă. O muzică ce îţi dă sentimentul că zbori. Muzica polifonică corală a ortodocșilor slavi pe mine m-a înnebunit şi cucerit definitiv. Cum produceau acea atmosferă magică „aceşti leneşi, beţivani şi necivilizaţi”? E greu de crezut. Aceşti „leneşi necivilizați” dacă făceau doar această seară şi această muzică puteau sta şi bea restul anului împrejur liniştiţi. Dacă un Dumnezeu există şi e drept cum se spune, cu siguranţă îi va fi iertat şi-i va ţine în preajmă. Îl înţeleg perfect: cu astfel de oameni vrei să stai să te odihneşti. Nu? Că doar nu cu harnicii habotnici şi austerii mereu grăbiți și plicticoși. Nu cu acest gen de oameni stătea Hristos? Între păcătoși și declasați, nu între cărturari, farisei și lume bună.
Ah, am uitat de miros: mirosul nopţii îmbibat cu tămâie şi lumânare arsă, flori, pască, miel şi vin. Mistica umană a omului sărman, dar fericit. În acest sens înţeleg nevoia profundă a creştinilor ortodocși de a ieşi în această seară. Învierea la ortodoxia românească e la fel de importantă şi spectaculoasă. Nu-i judec. Cine sunt eu să-i judec? Sunt destul de inteligenţi pentru a face ce trebuie: cu moartea pe moarte călcând! Dar azi: cu viaţă pe moarte călcând! Cu noi ceilalţi bunii, harnicii, civilizaţii, dar care nu ştim să cântăm „Doamne miluieşte”, e mai greu! Dar să sperăm că trecem cu toţii peste pandemie.
Ioana Zenaida Rotariu: Acum doi ani am fost în tabără la Sângeorz-Băi alături de Moni Stănilă și Sandu Vakulovski. La un moment dat, Moni ne-a spus că Sandu s-a gruzit, iar noi ne-am crucit :)) glumesc, pentru că nu înțelegeam. Moni ne-a explicat că a te gruzi înseamnă nu neapărat a te supăra, cât mai mult a te întrista și așa traduceți și dumneavoastră acest termen – „gruzul e un soi de tristețe foarte stranie.” Detaliați un pic aici, cum se gruzește de fapt un basarabean? Gruzul e un fel de frate al spleen-ului?
Vasile Ernu: Noi nu prea ştiam în adolescență de depresie – încă nu era un concept popular. Era mai degrabă ceva exclusivist, medical, pentru profesioniști. Asta nu însemna că ea nu exista – ci că nu era o cultură a depresiei la nivel discursiv.
Generaţia mea era marcată de două străi specifice: pofig şi gruz. Primul era o chestiune de atitudine, un fel de miserupism. Era un fel de revoltă pasivă despre care povestesc multe în Sălbaticii copii dingo. O revoltă faţă de regim şi generaţia mai mare prin miserupism definit ca o formă de indiferenţă şi sabotare. Noi ne revoltam prin neprezenţă, prin indiferenţă. Era o strategie al naibii de eficientă şi iritantă pentru putere şi cei mari. Noi nu mai respectam nici măcar ritualurile puterii, boicotam codurile sociale. În loc să stăm drepţi noi ne trânteam pe asfalt – adoram locurile sumbre, beciurile, subsolurile şi uniforma o degradam – o purtam pe invers.
Gruz – este o stare psihică apropiată de depresie dar una moale: e un amestec de tristeţe, melancolie care nu are o cauză clară şi o țintă clară. E ceva nedefinit. E cumva dincolo de cauzalităţile sociale care se rezolvau prin pofig. Gruz-ul ţinea mai mult de existenţial, de sens, de rost în viaţă.
Spleen se apropie de descrierea acestei stări. Păcat că româna nu are acești termeni exacți pentru diversele stări, căci ele sunt universale, cred. Daa, gruz sună bine: în traducere înseamnă – încărcătură, iar verbul gruziti – a încărca. În argou era foarte ofertant.
Ioana Zenaida Rotariu: „O carte citită te trimite la alte cărți”, lucru care s-a întâmplat și în cazul acestui interviu. Cărțile dumneavoastră m-au făcut să găsesc legături cu alte cărți și mărturisesc că mi-a plăcut ideea aceasta, pe care am furat-o tot dintr-un interviu pe care l-ați acordat în trecut. Ca încheiere aș vrea să propunem o rubrică nouă – „un interviu cu un autor te trimite la alte cărți”, așadar, recomandați-ne câteva titluri spre care să ne îndreptăm atenția în perioada următoare, mai ales că se apropie și Târgul de carte Bookfest, care va alea loc la București, în perioada 28 mai – 1 iunie.
Vasile Ernu: Of, e greu să recomanzi. Urmăresc foarte atent ce scot în materie de poezie şi proză cei foarte tineri: sunt curios de noua lor sensibilitate şi la problematicile pe care le aduc în discuție. Dar acum sunt într-o fază în care recitesc câteva romane clasice. Recitesc ultimul roman al lui Tolstoi – Învierea, Demonii lui Dostoievski, Franzen – Crossroads. Din mai multe nevoi – personale, dar şi legate de ce studiez acum. În rest, multă literatură română contemporană – probabil trecem prin cea mai bună perioadă a literaturii noastre scrisă vreodată.
Interviu realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru libris.ro.
„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ”
Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.
CE-AI MAI CITIT?, cu Vasile Ernu
TVR Iași
CE-AI MAI CITIT? 23 FEBRUARIE, ORA 19.00 Se împlinesc 3 ani de la invazia Rusiei în Ucraina. Războiul are chip și formă, are viață proprie și moarte pe toate fronturile. Tragedia continuă cu “negocierile de pace” dintre Putin și Trump, condiții umilitoare pentru victime, inacceptabile. Lumea liberă stă în apnee, instituțiile și structurile Europei păstrează tonul civilizat, dar perplex. De ce suntem aici? O privire înapoi, spre anii ’90, cu scriitorul Vasile Ernu. “Generația Canibală” (IAȘI, Polirom, 2024) privește înapoi, spre anii ’90, cu uimirea lui Angelus Novus, un timp aglomerat în evenimente și transformări uimitoare, pe care l-am trăit cu toții în goană și autofagie. Realizator, Oana Lazăr. Duminică, 23 februarie, ora 19.00
CULT | NEBUNII ANI ’90 SAU „GENERAȚIA CANIBALĂ”
Euronews România 11 Feb 2025
Despre anii ’90 și cum au modelat ei istoria actuală a societății românești, am stat de vorbă cu scriitorul Vasile Ernu. Am pornit discuția de la volumul său recent, „Generația canibală”, un titlu care continuă un parcurs literar și documentar al autorului, acela al „sălbaticilor copii Dingo”. „Generația canibală” este despre transformările sociale din România anilor ’90. Cuvântul „canibalism” face referire, de fapt, la violența din societate, la fragmentarea acesteia și, nu în ultimul rând, la felul în care toate acestea au marcat și modelat, ulterior, ceea ce suntem astăzi.
keep looking »