La Multi Ani!
O frumoasa poveste de Anul Nou de la Artur Kirillov / New Year. Sand story. Imi aminteste de animatia lui Norstein (preferatul meu).
Denunţarea unui simulacru, reinventarea intelectualului critic
(un text scris de Bogdan Ghiu aparut in revista Cultura)
Michel Foucault (mai ales) atrăsese de multă vreme atenţia: puterii, în general (în cazul analizei sale, puterii judiciare) îi este ruşine să condamne, să pedepsească, să-şi asume deciziile, şi atunci încearcă să-şi delege responsabilitatea fugind nu înainte, ci înapoi, în urmă, în tentative disperate, improvizate, de a-şi umple hăul fără de fund, curat abisal, al propriilor decizii prin apeluri la argumentaţii „ştiinţifice”: aşa-zisele „expertize”. În al doilea rând, justiţia, puterea nu pedepseşte, aşa cum pretinde, acte, ci indivizi, pe care-i (des)califică.
Intelectualii români nu „publici”, aşa cum, suav academic, li se spune, ci oficiali (mai exact: oficioşi, pântece ventriloce ale vocii puterii), sunt lipsiţi de cultură critică. Când aud de Foucault, de exemplu, strigă „stânga! stânga!”, şi scuipă în sân. Ei condamnă, anatemizează, dar nu analizează. Nu-şi fac, altfel spus, tocmai treaba care le revine în calitate de intelectuali, de „experţi”. Raţiunea lor este ocupată de o pasionalitate necontrolată nedeclarat politică. Şi tocmai de aceea îşi ratează obiectivele şi expediază problemele.
În cazul aşa-numitului, pe scurt, „Raport Tismăneanu”, păcatul intelectualilor reuniţi în comisie prezidenţială de expertiză a constat într-o demisie, în faptul de a nu fi ştiut să facă ştiinţific (în sensul „ştiinţelor umane”), nu doar „moral”, dreptate victimelor comunismului românesc.
Situaţie psycho-politică, şedinţă de psihanaliză etalată naţional-mediatic: dublu act ratat, dublu lapsus, urmat de o infinită deplasare. Preşedintele a deschis gura să condamne comunismul, dar, surpriză, blocaj: nu a ieşit nimic, nu a reuşit să articuleze singur, politic, de la sine, nicio acuză. Şi le-a dat cuvântul intelectualilor instituţionalizaţi (asemenea copiilor orfani, abandonaţi sau persoanelor cu handicap). Iar aceştia, la rândul lor, când să ofere argumente şi analize ştiinţifice pentru a susţine, pentru a întemeia voinţa politică, au făcut, în locul preşedintelui, politică, într-un monumental spectacol al neputinţei şi al delegării fantasmatice a răspunderii şi a competenţelor.
Înlănţuirea contingentă de fapte s-a dovedit fatală şi exemplară, declanşând aporii structurale evitabile, „legi de fier” ocultate, neexplicitate: comunismul poate şi trebuie să fie analizat şi condamnat raţional, dar, vai, nu de către cei care s-au trezit să o facă, şi care, iată, nu întâmplător, nu au putut. Anticomunismul critic nu este simplu şi, mai ales, nu este dat, imediat, ci trebuie să-şi inventeze, mai întâi, metodele şi uneltele.
Recent, fostul opozant (nu disident) anticomunist Vasile Paraschiv i-a dat nu doar preşedintelui Băsescu, ci istoriei noastre, o lecţie: doar muncitorii, „oamenii muncii”, de jos în sus, ar putea condamna comunismul, căci pe trădarea şi pe manipularea lor s-a instituit şi a domnit acesta. Pe cineva ca Vasile Paraschiv, ca în Polonia, s-ar fi putut întemeia, de către intelectuali, o adevărată critică şi luptă democratică, nu doar politică, anticomunistă: o tradiţie inexistentă la noi. Dreapta conservatoare poate respinge politic comunismul, dar doar stânga democratică necomunistă, pe cât de inexistentă, pe atât de demonizată la noi, îl poate analiza şi condamna „ştiinţific”. Intelectualii conservatori sunt prizonierii unei reglări de conturi imediat, nemediat politice cu comunismul, ei îl resping dinăuntru, din interiorul cercului îngust al politicului competiţional, dar, în felul acesta, îl menţin intact şi exterior, nefăcând decât să-l refuleze. Căci politicul este deja restrângere, separare (oricât de „reprezentativă”) faţă de societate. Doar societatea, producătorii (puterea constituantă) ar fi putut să dărâme comunismul (putere abuziv constituită). Elitele vor însă puterea, nu libertatea.
În aceasta constă „iluzia anticomunismului”. Cartea cu acest titlu s-a născut nu dintr-o revanşă cu motivaţii fantasmatic-psihanalitice, dintr-un paricid (situându-se în linie dreaptă cu lichidarea, cu simulacrul de proces intentat de către Ion Iliescu lui Nicolae Ceauşescu), ci dintr-o foarte justificată insatisfacţie: comunismul poate fi analizat, „instruit” şi condamnat, dar nu aşa cum o face „Raportul Tismăneanu” şi, mai ales, nu de către cei care s-au autoînsărcinat cu această misiune, „Raportul” fiind tocmai dovada obiectivată a acestei imposibilităţi obiective, a acestei neputinţe nu subiective, ci de structură, de „situare”. Pentru a nu se mai întoarce ca refulat, pentru a nu fi, de fapt, forclus, lăsat neatins asemenea unei tumori, comunismul nu poate fi doar respins printr-un act de revanşă politică, ci trebuie deconstruit, „infiltrat” analitic, reelaborat conceptual. Din această insatisfacţie, din constatarea acestui rateu care ar fi putut fi evitat s-a născut cartea Iluzia anticomunismului, prima coagulare post-mediatică a unei reflecţii intelectual libere. Comunismul nu ar putea fi deconstruit decât de o stângă intelectuală democratică, cu care, din păcate, intelectualii instituţionalizaţi ţin, partizan, să-l confunde. Partizanatul şi târzia revanşă îngust politică, deci deloc intelectuală, de dreapta nu poate afecta comunismul, îl poate doar întemniţa, exila simetric (fie şi doar simbolic).
Condamnarea comunismului pe baza „instruirii” din „Raportul Tismăneanu” este un simulacru, un expedient, o piruetă, o fentă care lasă comunismul, din păcate, intact, condamnându-l, la fel ca şi I. Iliescu pe N. Ceauşescu, fără proces, simplă execuţie retorică aducătoare de satisfacţii simbolice tardive.
Iluzia anticomunismului nu este (doar) o carte-recenzie a unui monumental şi regretabil, periculos act manqué. Ea are, din fericire, şi o latură pozitivă, epistemologic constructivă, care arată, deja, cam cum ar trebui să arate o adevărată „instruire” academică a unei decizii politice fundamentate de condamnare a comunismului.
Este anticomunismul imposibil, aşa cum demonstrează monumental, fără să vrea, „Raportul”? Nu, dar este dificil, aporetic, riguros, creativ, trebuie elaborat, nu poate fi improvizat, căci atunci ajunge să fie simulat şi, mai grav, expediat şi falsificat. „Raportul Tismăneanu” şi-a întrunit, obiectiv ironic, toate condiţiile de imposibilitate. Grea performanţă!
Daniel Barbu (intelectual liberal) are dreptate: condamnarea politică a comunismului şi analiza lui ştiinţifică sunt două lucruri separate, distincte, care nu trebuiau asociate, care tocmai prin asocierea lor au produs un fiasco, subminându-se reciproc dintr-o, adaug şi repet eu, regretabilă lipsă de cultură critică a intelectualilor „politic” revanşarzi conservatori, aflaţi genealogic în imposibilitatea de a analiza comunismul, pe care nu pot decât să se răzbune în efigie, lăsându-l intact. Dreapta poate să respingă şi să combată „politic” comunismul, dar nu să-l deconstruiască, să-i „instruiască” procesul.
Cu multe dintre analizele din volumul Iluzia comunismului m-am simţit familiar. Diferenţa implicit polemică, creând deja un spaţiu încă neexploatat de dezbatere teoretică, o constituie textul lui Adrian-Paul Iliescu, scris din pespectiva „ştiinţei politice” anglosaxone, bazate pe aşa-numitul (necitat ca atare) „individualism metodologic”: normalitatea raţionalităţii restrânse, prin intermediul căreia oamenii au rezistat în comunism, lăsându-se „cooptaţi” de sistem în lipsa altei variante vital-practicabile. Cheia explicativă pe care o propune ipoteza, foarte foucaldiană de fapt (căci non-represivă), a „cooptării” mi se pare deosebit de fertilă pentru o adevărată analiză a comunismului şi a politicului, în general.
Preşedintele Băsescu şi-a făcut treaba. Va rămâne, pe merit, în istorie drept cel care a condamnat, formal, comunismul, reuşind însă să-i pună pe intelectualii oficiali în situaţia de a improviza monumental, demonstrându-şi precaritatea. Istoria banală, absolut contingentă, a acestui act istoric a făcut însă, probabil, ca preşedintele doar să prindă din zbor o ocazie sugerată de către intelectualii afiliaţi, care au vrut să profite de preşedinte pentru a-şi oficializa poziţia de anticomunişti. Dacă ar fi fost ideea sa, preşedintele ar fi putut să condamne singur şi eficient comunismul. Alegând să se lase ajutat, şi-a complicat singur, inutil, gestul istoric, legându-şi un bolovan editorial incert academic de gât.
Comunismul a fost condamnat retoric, simbolic tocmai pentru a nu fi judecaţi şi condamnaţi judiciar comuniştii aflaţi, politic sau economic, la putere sau „în” pensie. „Raportul Tismăneanu” şi-a jucat, pervers, ca un scut, rolul (tentativă temporară) de blocare a judiciarului şi a istoriograficului, a introspecţiei publice. Practic, nu doar formal-„academic” (formalizare şi desubstanţializare a politicului însuşi), anticomunismul ar fi trebuit să se traducă printr-o lege a lustraţiei şi prin procese penale individuale, caz cu caz, pe „filiere” structurale. Nu „comunismul”, în abstract, doar ca ideologie, ca simplă „idee platonică”, ar fi trebuit condamnat, ci, precis, focalizat, Securitatea şi organele de comandă ale Partidului Comunist. Comunismul a fost condamnat cu faţa spre un viitor improbabil, delirant, deturnându-ne privirile spre o ţintă falsă, nu cu faţa spre un trecut efectiv, spre o ţintă reală şi activă. Şi a fost condamnat de suprafaţă, tocmai pentru introducerea unei suprafeţe, a unui ecran protector, deviant, sub care cârtiţele comuniste concrete să-şi continue nestingherit viaţa în interiorul sistemului, subminând modernizarea morală şi intelectuală a societăţii actuale (asta înseamnă corupţie) şi nefăcând, de fapt, altceva decât să păstreze puterea, comanda, privilegiile.
În asta a constat fenta, şmecheria politico-„academică” pe care o analizează şi o denunţă plural, dialogal, Iluzia anticomunismului. Comunismul nu mai poate să vină, să se repete pentru că este deja aici, la lucru, „reciclându-se” toxic (şi) sub paravanul antiatomic al „Raportului Tismăneanu” care, leninist (adică în termeni adecvaţi) vorbind, chiar dacă n-a intenţionat să fie, funcţionează ca o imensă diversiune, deviindu-ne şi pre-formatându-ne privirea „tematică”.
Nu un proces de intenţie, ci o acuză de neatenţie, cel puţin epistemologică, se cuvine a le fi adresată coordonatorilor „Raportului”. Poate fără să vrea, ceea ce a ieşit din intenţia lor are un efect de manipulare, de mistificare a opiniei publice. Comunismul, ca idee diabolizat angelică, nu poate fi separat, idealist, metafizic, de comunişti. Iar aceştia sînt pe aici, se mişcă liber, între, transparenţi, prin „natură”: vedem prin ei, în sensul că ne marchează, încă, optica, perspectiva, schemele de percepţie şi de gândire (comunismul-mediu şi chiar media: în asta constă spectralitatea comunismului, în faptul că este concret invizibil, „spălat”, transparent, bântuindu-ne nu, marxist, dinspre viitor, ci dinspre trecutul prezent).
Procesul comunismului nu este procesul Inchiziţiei spaniole de acum câteva veacuri, ci procesul prezentului. Ca şi în cazul actualului crah mondial, vinovaţii nu sunt pedepsiţi niciodată. Dar neatenţia, neprevenirea, „inocenţa”, în cazul intelectualilor, este supremul păcat. O dată în plus, intelectualii trecutului au căzut în capcana trecutului, simpli „tovarăşi de drum” ieri ai construirii reale a comunismului (iar pentru cei de dreapta, a fascismului), azi ai denunţării lui de faţadă.
Denunţând o situaţie obiectivă şi, din păcate, obiectivată de „impostură”, de nepotrivire şi de improvizaţie, de falsă critică, de iluzie şi de expediere (blocare prin simulare) a criticii, Iluzia anticomunismului trebuie citită ca o carte de sine stătătoare, deschizătoare de drumuri, posibil manifest de definire a unui spaţiu public de dezbatere de către o intelectualitate liberă, neafiliată şi responsabilă, care a depăşit vârsta imediat postrevoluţionară a simplelor reacţii publicistice exonerante, degrevante, exasperat comode, pur „expresive”, mondene. Critica eficientă nu poate rămâne la nesfârşit doar jurnalism drapat, „protezat” politico-academic. Este creaţie, metaproducţie de unelte analitice („cum trebuie organizate datele ca să ajungi la o concluzie”, aşa cum spune, în Era turbulenţelor, Alan Greesspan, intelectual neoconservator autentic, din familia din care pretind că ar putea face parte şi intelectualii noştri de „dreapta”, altă noţiune care nu este dată, ci care s-a reinventat permanent!), sau nu este deloc.
Anticomunismul eficient, cu adevărat intelectual, rămâne de inventat, căci presupune o creativitate epistemologică extremă: talent, imaginaţie şi, mai ales, cultură, habitus critic. Ca antiautoritarism, de exemplu, ca antipopulism, în actualul capitalism postmodern-postcomunist micro-totalitar care se disociază tot mai grav, şi la nivel mondial, de democraţie, pretinzând c-o exprimă şi nefăcând decât să distrugă politicul însuşi.
Să sperăm că Iluzia anticomunismului, care denunţă, de fapt, iluzia criticii (pentru că tocmai de critică efectivă, nesimulată, nu este nevoie!), nu constituie decât primul act dintr-o serie de normalizare a modului intelectual de a fi: în afara iluziei puterii. Şantajarea pretins neoconservatoare cu aşa-zisul „stângism” şi „comunism” al intelectualilor neafiliaţi, a-cratici, nu este decât teamă necritică de concurenţă şi încercare puerilă de adjudecare a victoriei prin împiedicarea disputării jocului şi prin discreditarea partenerului de dialog, fantasmat fobic ca „inamic public”.
Aş merge bucuros să învăţ „la şcoala marilor reacţionari”, cum spunea Marx, dar în România ei nu există, sau nu îndrăznesc, din precaritate intelectuală, să-şi asume identitatea, preferând să lucreze pe la spate, bătând cu pumnul în masă doar în spatele uşilor închise ale alcovurilor (masaj erotic intelectual fără amor autentic) puterii.
Intelectualii invizibili şi cărţile lor minunate
(un text din Observator cultuiral nr. 454 scris de Lorin GHIMAN)
În anul 1992, directorul unui liceu din provincie explica clasei a VIII-a ce semnificaţie au tulburările procesului instructiv-educativ din instituţie. Elevii din treapta a doua făceau grevă, solicitînd anularea unor prevederi din regulamentul de ordine interioară cu privire la ţinuta vestimentară (erau interzise „fustele indecente“, pantalonii scurţi, cerceii sau alte accesorii – dacă acestea erau ostentative etc.). „Şi? Nu au dreptate?“ am întrebat noi, cu naivitate. „Desigur, a răspuns directorul, au dreptate – dar noi nu le-o putem da.“
Iluzia comunismului: o problemă obiectivă de recunoaştere
Axel Honneth ar numi situaţia anecdotică de mai sus o problemă obiectivă de recunoaştere. Un grup social sau o persoană dintr-un grup îşi demonstrează performativ superioritatea ignorînd prezenţa sau acţiunile altui grup, considerat, din diferite motive, inferior. Spre exemplu, membrii familiilor princiare se puteau dezbrăca sub ochii plebei, căci aceasta, realmente, era o prezenţă neglijabilă1. Explicaţia lui Honneth, pe care o reluăm aici pe scurt, este aceea că, deşi prezenţa în spaţiul public a grupului inferior este „vizibilă“ cognitiv, putînd fi înţeleasă şi chiar validată formal, un mecanism intenţional inhibă, la membrii primului grup, acordarea recunoaşterii sociale pentru cei din urmă. Cunoaşterea, conchide Honneth, deşi este o condiţie a acordării recunoaşterii, nu este identică cu aceasta. Odată declanşată procedura de conservare a statutului şi a privilegiilor simbolice, rutina socială a acordării respectului este scoasă din uz; căci respectul, după cum o spunea deja Kant, nu este decît „reprezentarea unei valori care prejudiciază amorul propriu“.
Volumul Iluzia anticomunismului pare a declanşa, în rîndurile elitei culturii româneşti instituţionalizate, o astfel de atitudine tipică: refuzul dialogului, retragerea recunoaşterii, invizibilizarea oponentului. Stau ca martori dificultăţile găsirii unui editor român şi o bună parte a reacţiilor de întîmpinare din presa culturală. Se adaugă luările de poziţie ale lui Vladimir Tismăneanu, care a afirmat, în cîteva rînduri, că nu va pronunţa niciodată numele contestatarilor domniei sale, că nu le va face clientelă acestora, angajîndu-se în astfel de polemici oricum inutile2.
Ar fi greşit să se tragă concluzia că urmează să acuzăm, facil şi bont, vreo lipsă de aderenţă a dlui Tismăneanu la valorile democratice şi culturale ale dialogului. Nu, nici vorbă de asemenea acuzaţii; ele ar fi nedrepte faţă de dl Tismăneanu şi ar nesocoti lucrarea de care ne ocupăm. Căci pînă şi cea mai superficială lectură dovedeşte că Iluzia anticomunismului nu constă în atacuri la persoana domnului Tismăneanu sau a altor membri ai Comisiei Prezidenţiale, nici nu se plasează doctrinar sau politic pe poziţii de adversitate faţă de concluziile Raportului. Dimpotrivă, criticile punctuale aduse Raportului sau circumstanţelor conceperii şi difuzării sale publice se înscriu în acelaşi efort de condamnare a comunismului ca şi documentul însuşi. Mai mult decît atît, toţi editorii volumului şi-au afirmat public respectul faţă de dl Tismăneanu3, în pofida rezervelor pe care le exprimă faţă de anumite decizii ale acestuia.
Rămîne să ne întrebăm, atunci, de ce ridică Iluzia anticomunismului probleme de recunoaştere?
Un prim răspuns e la îndemînă: pentru că lucrarea nu se limitează la a formula critici punctuale la adresa unor neclarităţi, inconsistenţe sau delicte stilistice sau de opinie, prezente în Raportul zis final de condamnare a dictaturii comuniste4. Există un nivel al discursului critic, prezent în numeroase articole, în care ceea ce intră în vizorul analizei nu mai sînt incoerenţele, erorile izolate, ci liniile de forţă ale documentului de condamnare a comunismului, cele care îi conferă coerenţă. Încă o dată: aceste critici nu „distrug“ Raportul, ci indică vicii de construcţie mult mai greu de reparat. Mai precis, astfel de erori leagă practic Raportul de alte documente, care vin să completeze, să precizeze, să amendeze, să tempereze, să indice posibile deturnări etc., astfel că poziţia pretins-suverană – de vademecum al anticomunismului politic, civic şi cultural românesc – îi este uzurpată. Nu pot fi decît de acord cu ideea, formulată de mai mulţi contribuitori, că ar fi oricum o greşeală să înlocuim tot efortul de denunţare a comunismului cu un singur document. Chiar dacă este extrem de important, el nu poate fi totuşi final, ci doar finit.
Problema de recunoaştere s-ar trage, atunci, dintr-o superbie nefericit învestită a preşedintelui Comisiei şi din evaluările pripit-pauşale ale unor actori ai scenei culturale româneşti, preluată fără mari bătăi de cap drept opinie informată. Aceasta ar fi, de altfel, opţiunea cea mai simplă: creditarea unora înseamnă discreditarea celorlalţi, totul e cine are mai mult… credit simbolic.
Din fericire, nu avem nevoie să ne oprim la acest nivel, al pretinsei dihotomii spoite moral dintre stînga şi dreapta intelectuală, al „caftului cultural-politic“, deşi comoditatea îi împinge pe mulţi să o facă, indiferent de tabără. Căci Iluzia anticomunismului nu se opreşte aici. De fapt, am putea spune, lucrurile abia de aici încolo devin interesante. Acolo unde, în esenţă, se schiţează fizionomia întregii intelectualităţi româneşti formate în comunism şi activă astăzi. Articolele semnate de Alex Cistelecan, Costi Rogozanu, Andrei State, Ciprian Şiulea şi Ovidiu Ţichindeleanu trec la analiza unui al treilea strat de semnificaţii al Raportului, care merge dincolo de scopurile sale imediate. Raportul se vede capturat en passant de discuţia asupra mizelor şi semnificaţiei sale în sfera publică, care agita toată drojdia ideologică a culturii româneşti postdecembriste.
Odată cu observaţia, diseminată în mai multe articole, că, de fapt, ratîndu-şi toate obiectivele imediate, Raportul e eficient doar ca mijloc de legitimare simbolică a unei generaţii intelectuale, Iluzia anticomunismului devine dintr-odată un document de luptă pentru recunoaştere şi analiză de istorie culturală recentă. Astfel, Raportul de condamnare a dictaturii comuniste este descompus în componentele sale vectoriale eficace de legitimare retorică şi simbolică a hegemoniei unei intelighenţii preocupate să-şi menţină monopolul opiniei. Dincolo de raţiunile politice care au condus la redactarea Raportului, „funcţia acestui document în istoria culturală postcomunistă este cea de modelare a unei tradiţii orale“5 – adică, pe scurt, de a fi încă un instrument eficient de legitimare ideologică profundă; nu a anticomunismului, ci a reprezentanţilor autodeclaraţi ai acestuia.
Anticomunismul ca absolutism moral
„Anticomunismul e doar unul dintre pilonii principali ai noii ideologii dominante“ care se impune după Revoluţie sub forma unui „monopol pop-cultural“6, capabil deja să transforme, prin intermediul administraţiei culturale, capitalul simbolic în capital politic şi economic. Diferenţa dintre monocultura actuală şi cea comunistă e dată doar de faptul că industria conştiinţelor de azi nu e dublată şi de o poliţie a acestora – de unde şi apariţia acestor probleme de recunoaştere tipice. Dincolo de Raport, aşadar, autorii numiţi observă cusătura interesului de cartel al unei întregi generaţii a elitei intelectuale, care găseşte util să-şi joace acum rolul anticomunist, după ce-au mimat rezistenţa înainte de 1989, „prin cultură“ – o formulare al cărei grotesc e, într-adevăr, unic şi profund românesc7.
Acest anticomunism pur polemic este utilizat în disputele culturale, prin sofismele extrapolării, împotriva oricărei opinii „de stînga“ – o dambla mai veche, preluată, cu simpla schimbare a jucătorilor, din arsenalul stalinist de „urmărire şi demascare“ a „duşmanilor poporului“. Exemplele de „vigilenţă“ anticomunistă sînt numeroase şi, uneori, îndreptăţite; însă nu e nimic întîmplător în faptul că sub această acuzaţie cade, pauşal, noua generaţie intelectuală sau, cel puţin, acea parte a acesteia care nu se hrăneşte lustruind cadavrele îngerilor.
Idealizarea interbelicului
Al doilea nucleu al discursului de auto-legitimare a intelectualităţii româneşti, pe lîngă anticomunismul polemic, este idealizarea perioadei interbelice, care creditează o dihotomie socială anti-iluministă8. Se uită, îndeobşte, că reconstrucţia memoriei interbelicului începe încă din perioada comunistă, rămînînd doar a fi completată şi lărgită după 1989, în condiţiile foametei de valori culturale în postcomunism. Ceea ce e esenţial în cel de-al doilea val, postdecembrist, de recuperare a perioadei interbelice, e că ura faţă de masificarea culturii în comunism a dus de la condamnarea „iluminismului caricatural“9 al regimului la respingerea completă a iluminismului ca atare. Intelectualitatea botezată estetic la şcoala literar-artistică dintre războaie îşi arogă poziţia de a educa „de sus“, emiţînd decrete de valoare, care, dacă n-ar fi beneficiat de pe urma aceloraşi mecanisme de diseminare verticală, tipică şuşotelilor aristocraţiei culturale la care sîntem invitaţi să tragem smerit cu urechea, s-ar fi demonetizat mult mai rapid. Prăpastia care se adînceşte între pătura intelectuală şi „România profundă“, faţă de care cei dintîi nu şi-au ascuns dezgustul, rămîne să fie traversată numai de vechiul şi noul star-sistem, agitînd însemnele nobiliare ale „valorilor perene“, alimentat de isteriile de victimă ale unei grup social care, revendicînd pentru sine viitorul, nu mai înţelege să-şi asume nici o responsabilitate faţă de trecut. Raportul preia astfel, nereflectat, pe nesimţite, gestul de exculpare a intelectualităţii, extinzîndu-l cu o generozitate înspăimîntătoare asupra întregului popor român, pentru care comunismul n-ar fi fost decît un regim politic „străin“, impus cu de-a sila: un poncif care, ar trebui să fie clar, nu are nimic de-a face cu o condamnare a comunismului românesc, ci este doar încă un subprodus al reînvestirii cultural-politice a intelectualităţii, strecurat în text de vocea ventrilocului absolut, Puterea.
Mai e ceva care atrage atenţia la acest volum; concentrarea neobişnuită de proceduri ale criticii, care se arată, la fiecare dintre cele trei straturi discursive amintite, surprinzător de robustă şi de diversă. Îşi fac loc hiperbolizarea retorică, multiplicarea opţiunilor, identificarea de puncte oarbe, de bucle discursive, denunţarea delictelor de opinie, alegorizarea, proceduri cvasimilitare de „tăiere“ a surselor de prestigiu, aluzii „otrăvite“, conducerea la absurd sau la contradicţie a judecăţilor etice, morale sau prescriptive ale Raportului, indicarea de mici scăpări supărătoare, excursul paralel, adesea apelînd la subtilităţi teoretice, şi chiar ignorarea obiectului analizei.
Intelectualii postdecembrişti ai Iluziei anticomuniste îşi merită cu prisosinţă invizibilitatea: au dat o carte atît de bună, că nimeni nu va îndrăzni să o ia în serios şi să le dea, astfel, dreptate.
––––––––––
1. Cazul tipic pe care îl analizează filozoful german este cel al discriminării omului de culoare, descrise de Ralph Ellison în Omul invizibil (Axel Honneth, Unsichtbarkeit. Stationen einer Theorie der Intersubjektivität, 2003).
2. Atitudine remarcată atît de Ciprian Şiulea, cît şi de Ovidiu Ţichindeleanu (Iluzia anticomunismului, pp. 233-235 şi, respectiv, p. 251, notă), care observă contrariaţi şi promptitudinea, şi disponibilitatea dlui Tismăneanu de a polemiza cu un C.V. Tudor sau cu Victor Roncea (vezi şi C. Rogozanu, idem, p. 170). De fapt, dl Tismăneanu nici măcar nu are privilegiul de a fi primul care procedează astfel. Acum aproape doi ani, Andrei Pleşu declina în mod similar oferta de dialog a unui „simpatic june de stînga“ (Dragoş Bucurenci); A. Pleşu, „Un «duel» imposibil“, în Dilema Veche, nr. 155, 26 ianuarie 2007.
3. A se vedea interviurile din Observator cultural, nr. 449/2008.
4. Această manieră de lectură simpatetic-critică a Raportului e reprezentată de articolele lui G. Andreescu şi M. Shafir.
5. O. Ţichindeleanu, Iluzia…, p. 243.
6. C. Rogozanu, Iluzia…, p. 171.
7. Expresia mai moderată, dar nu lipsită de ironie, a lui Andrei State este aceea de „semidizidenţă“ (Iluzia…, p. 206).
8. Costi Rogozanu reuşeşte o analiză excelentă, care merge dincolo de simpla identificare a figurilor retorice tipice, înspre descrierea resorturilor culturale care fac din perioada interbelică magazia de modele pentru cultura română.
9. C. Rogozanu.
Intoarcerea triumfala a lui Keynes
(un text de Joseph Stiglitz un economost pe care-l citesc cu placere / sursa / Romania Libera Vineri, 12 Decembrie 2008)
Cu totii suntem acum keynesieni. Chiar si dreapta americana s-a alaturat taberei keynesiene cu un entuziasm desantat si la o scara pe care la un moment dat am fi considerat-o de neimaginat.
Pentru aceia dintre noi care ne revendicam intr-o oarecare masura de la traditia keynesiana, acesta este un moment al triumfului, dupa ce am fost lasati de izbeliste, aproape ostracizati chiar, timp de peste trei decenii. La un anumit nivel, ceea ce se intampla acum este un triumf al ratiunii si al dovezilor stiintifice asupra ideologiei si intereselor.
Teoria economica a explicat de mult de ce pietele necontrolate nu se corectau de la sine, de ce era nevoie de reglementare, de ce statul avea un rol important de jucat in economie. Dar multi, in special cei care lucrau pe pietele financiare, au promovat un fel de “fundamentalism de piata”. Politicile prost gandite care au rezultat – si sustinute, printre altii, de unii membri ai echipei economice pe care a constituit-o presedintele ales al SUA, Barack Obama – au provocat costuri enorme tarilor in curs de dezvoltare. Momentul luminarii a venit abia atunci cand aceste politici au inceput sa provoace costuri si pentru SUA si alte state industrializate.
Keynes afirma nu doar ca pietele nu se autocorecteaza, dar ca intr-o cadere severa politicile monetare vor fi probabil lipsite de eficienta si ca de aceea ar fi nevoie de politici fiscale. Dar nu toate politicile fiscale sunt potrivite. In America, unde acum se constata o datorie privata ridicata si multa nesiguranta, reducerile de impozite nu vor produce probabil efecte (asa cum s-a intamplat in Japonia in anii ‘90). O mare parte, daca nu chiar cea mai mare parte a reducerilor fiscale din februarie, a fost absorbita de economisire. Data fiind uriasa datorie lasata in urma de administratia Bush, Statele Unite ar trebui sa fie deosebit de motivate sa exploateze maximul de stimulare din fiecare dolar cheltuit. Mostenirea lipsei de investitii in tehnologie si infrastructura – in special in cele “verzi”– si prapastia tot mai mare dintre saraci si bogati cer o armonizare intre cheltuielile pe termen scurt si viziunea pe termen lung.
De aceea este nevoie de restructurarea programelor fiscale si de cheltuire a banului public. Reducerea impozitelor pentru saraci si cresterea indemnizatiilor de somaj, aplicate simultan cu o crestere a impozitelor pentru bogati, ar putea stimula economia, reduce deficitele si estompa inegalitatile. Reducerea cheltuielilor cu razboiul din Irak si sporirea celor din educatie ar putea stimula productia pe termen scurt si lung si, de asemenea, reduce deficitele.
Keynes se temea de o capcana a lichiditatilor – incapacitatea autoritatilor monetare de a induce un plus de oferta pe piata creditelor pentru a creste nivelul activitatii economice. Presedintele Rezervei Federale, Ben Bernanke, a incercat din greu sa evite ca lumea sa dea vina pe institutia sa pentru adancirea crizei, dupa ce a fost deja acuzata de acest lucru in timpul Marii Depresii, asociata la vremea respectiva cu o contractie a ofertei monetare si prabusirea bancilor.
Dar ar trebui sa studiem cu atentie istoria si teoria: salvarea institutiilor financiare nu e un scop in sine, ci un mijloc pentru atingerea unui scop. Fluxul de creditare conteaza, iar motivul pentru care esecul bancilor in timpul Marii Depresii a fost atat de grav este ca ele erau implicate in determinarea bonitatii: ele detineau informatia necesara mentinerii acelui flux de creditare.
Dar sistemul financiar american s-a schimbat dramatic din anii ‘30. Multe dintre bancile americane au trecut de la afacerea creditarii la afacerea mutarii de capital. Ele s-au concentrat pe cumpararea, reimpachetarea si revanzarea de active, stabilind in acelasi timp adevarate recorduri de incompetenta in analizele de risc si bonitate. S-au cheltuit sute de miliarde pentru a mentine in viata aceste institutii disfunctionale. Nu s-a facut nimic pentru a revizui sistemele perverse de cointeresare, care incurajeaza miopia fata de viitor si riscul excesiv. Cu recompensele private atat de disproportionate fata de profitul social, nu e nici o surpriza ca lacomia a dus la consecinte sociale atat de distructive. Nici chiar interesele propriilor actionari nu au fost servite prea bine.
In tot acest timp se intreprinde prea putin pentru a ajuta bancile sa faca ceea ce bancile ar trebui sa faca – adica sa dea bani cu imprumut si sa evalueze bonitatea.
Guvernul federal si-a asumat trilioane de dolari in riscuri si pasive. In salvarea sistemului financiar, la fel ca si la politicile fiscale, ceea ce trebuie sa ne intereseze este profitul pentru fiecare dolar investit. Altfel, deficitul, care s-a dublat in ultimii opt ani, va creste chiar mai mult.
In septembrie s-a spus ca guvernul isi va recupera banii cu dobanda cu tot. Pe masura ce cheltuielile de salvare se umfla, devine tot mai clar ca si aceasta idee a fost doar un nou exemplu de proasta evaluare a riscului oferit de pietele financiare – exact ce au facut pe banda rulanta in anii trecuti. Termenii actiunilor de salvare care poarta semnatura Bernanke-Paulson au fost in dezavantaj pentru contribuabil – in ciuda anvergurii lor, au avut un efect minor asupra impulsionarii creditarii.
Insistenta neoliberala asupra dereglementarii a servit totusi din plin unor interese. Pietele financiare s-au descurcat bine in urma liberalizarii pietei de capital. A permite SUA sa-si vanda produsele financiare riscante si sa se angajeze in speculatii peste tot in lume a creat profit firmelor americane, chiar daca a impus costuri mari altora. Exista astazi riscul ca noile doctrine keynesiene sa fie uzate si abuzate pentru a servi acelorasi interese. si-au invatat oare lectia cei care insistau pe dereglementare acum zece ani? Sau vor dori sa impuna doar reforme de suprafata – un minimum necesar pentru a justifica megaperfuziile de trilioane de dolari? A avut loc o schimbare de mentalitate sau doar una de strategie? In contextul actual, urmarirea unor politici keynesiene pare sa fie mai profitabila decat a avea in vedere fundamentalismul de piata!
Acum zece ani, la momentul crizei financiare din Asia, s-a vorbit mult despre nevoia de a reforma arhitectura financiara globala. Foarte putin s-a realizat cu adevarat. Este imperativ nu doar sa reactionam adecvat la criza actuala, ci sa facem reformele pe termen lung de care e nevoie daca vrem sa cream o economie globala mai stabila, mai prospera si echitabila.
Copyright: Project Syndicate, 2008.
www.project-syndicate.org
De la “partidul agata-tot” la “partidul-cartel”
(text publicat pe HotNews.ro + un Timpuri Noi / Victoria)
In Romania, multi ani a functionat foarte bine modelul „partidului agata-tot” sau cum l-a numit teoreticianul lui, Otto Kirchheimer, „catch-all party”. De la FSN si PDSR pina la PSD, modelul „partidului agata-tot” a functionat perfect. Pina si „partidul prezidential” PD-L a fost construit urmind acest model. Noul „catch-all party” romanesc, PD-L-ul, a pus laolalta trandafirul „socialist” al PD-ului, pe o culoare portocalie care simbolizeaza „ideologic” victoria anticomunista (de factura neo-liberala) si a „agatat” in ultimii ani si establishment-ul intelectual romanesc (de factura neo-conservatoare).
Dar de cind au monopolizat institutiile statului, „partidele agata-tot” au inceput treptat, treptat sa depinda de subsidiile acordate de catre stat. Participind la putere, aceste partide, au inceput sa se topeasca in structurile statului, devenind insusi statul. Puterea a devenit nu un scop, ci sensul actiunii lor. Astfel are loc „confiscarea statului” care este pus sa functioneze nu in scopul binelui societatii, a binelui comun, ci in interesul privat al unui grup restrins.
Membrii acestui gen de partide, cu mici exceptii, nu mai sint oameni din diverse paturi sociale, cetateni simpli, ci diversi demnitari si personaje care au functii in stat. Asa apare un nou model de partid: partidul clasei politice, numit de Peter Mair si Richard Katz, „partidul-cartel”. Acesta nu mai reprezinta masa de alegatori, ci doar pe cei de la putere, clasa politica.
Am impresia ca atunci cind au scris despre aparitia acestui model in occident, cei doi teoreticieni s-au inspirat din modelul politic romanesc, caci de ceva vreme, modelul „partidului-cartel” face furori in politica romaneasca. Sau poate ca noi am reusit sa „cartelizam” sistemul de partide cum n-a reusit nimeni altcineva.
Sistemul de „partide-cartel” seamana foarte mult cu modelul economic de piata oligopolistic din care lipseste concurenta: un mic numar de companii controleaza o mare parte din piata. Cum ne invata DEX-ul, „cartelul este o uniune monopolista in care mai multe intreprinderi din aceeasi ramura de productie incheie o conventie, stabilind preturile, conditiile de vanzare si de aprovizionare, termenele de plata, cantitatea de marfuri ce urmeaza sa o produca fiecare si isi impart pietele de desfacere, in vederea limitarii sau eliminarii concurentei.” Pe astfel de piete, cererea nu este determinata nici de pret, nici de calitatea marfii.
Tendinta principala in ceea ce priveste modul de dezvoltare al „partidului-cartel” este dezvoltarea retelei administrativ-birocratica. Aceasta este legata de modul de utilizare a resurselor administrative si de consolidarea intereselor sociale in jurul institutiilor puterii. Astfel se creeaza mecanisme prin care interesele unui numar tot mai mare de straturi sociale sint legate de institutiile puterii.
Ceea ce tehnic a ajuns sa se cheme „partidul-puterii” creeaza „structuri ale puterii” care se extind de la retelele birocratice elementare, pina la structuri socio-profesionale. Nu intimplator cind are loc schimbarea de putere se schimba nu numai functionarii publici, seful institutiilor publice, ci si directorul de spital sau uneori chiar portarul unei scoli. Aceste retele functioneaza perfect ca „structuri ale puterii”.
„Partidul-cartel” este o noua etapa in evolutia, sau mai degraba, a degradarii, vietii politice romanesti. Politicianul „partidului-cartel” se indeparteaza tot mai mult de alegator, el fiind interesat nu de un anume proiect politic, ci de venirea la putere si de utilizarea ei in propriul interes.
Partidele mari incep sa se combine, indiferent de situatie, de ideologii (care lipsesc cu desavirsire) si de animozitati politice pentru a ramine in sfera puterii. „Partidele-cartel” nu pot fi outsider-ii puterii, pentru ca ele sint functionale numai cind sint la putere. In astfel de sisteme, partidele sint in opozitie doar formal, ele colaborind armonios cu cei aflati oficial la putere, mai ales cind e vorba de redistributia fondurilor, resurselor sau a posturilor.
Care sint riscurile unui astfel de sistem? Pe linga faptul ca traim intr-un stat monopolizat de un grup mic de interese care mimeaza democratia si care produce o economie de piata de tip „crony capitalism”, sau cum a fost botezat la noi, „capitalism de cumatrie”, in rest, nimic nu e „grav”. Problema grava, dupa cum se vede, este faptul ca interesele si nevoile marii majoritati nu se intersecteaza prea des cu nevoile acestui mic grup care a confiscat statul.
Analistii sustin ca efectele modelului „partidului-cartel” pot fi si mai grave. Fie pot aparea partide populiste care combina perfect tehnicile „partidului-cartel” cu cele ale „partidului agata-tot” si devin „partide ale intregului popor” (a se vedea cazul Rusiei), fie pot aparea partide radicale de dreapta care incearca sa rezolve in stilul lor specific multele probleme nerezolvate de „partidul-cartel”.
Nu stim ce va fi. Deocamdata, duminica mergem la vot sa alegem un nou cartel, adica acelasi cartel.