Kremlinul si Casa Alba lupta din nou pentru pace
Kremlinul si Casa Alba lupta din nou pentru pace
(text aparut in Romania Libera din 17 febriarie 2007. Alaturi un desen animat numit Conflictul, sugestiv pentru raporturile dintre cele doua puteri)
Kremlinului i se pot reprosa multe lucruri: ca incalca drepturile omului, ca e implicat in crime odioase, ca sub obladuirea sa se dezvolta o oligarhie excesiva, ca mentine un stat autarhic, ca duce un razboi energetic etc. Lumea occidentala are toate motivele sa puna la indoiala “bunele intentii” ale Moscovei. Insa ultimele atacuri ale SUA la adresa Rusiei sunt fara precedent in politica celor doua state de dupa caderea comunismului. Ultimul atac, care vine din partea lui Robert Gates, sefului Pentagonului, pare socant pentru rusi: “Avem nevoie de intregul spectru al mijloacelor de aparare, intrucat nu stim cum va evolua situatia in tari ca Rusia, China, Coreea de Nord, Iran”. O astfel de afirmatie, in contextul politicii “razboaielor preventive” si al incercarii SUA de a-si extinde excesiv trupele spre hotarele Rusiei, este pentru Moscova nu doar iritanta, ci chiar jignitoare. Administratia Bush reuseste intr-un timp foarte scurt sa treaca de la un “parteneriat strategic” cu Rusia la un posibil “razboi preventiv”. Din punctul de vedere al Rusiei, SUA incalca un principiu elementar al politicii externe de confruntare: nu umilesti niciodata un “partener” cazut sau un dusman invins. Se pare ca politica externa americana nu vrea sa respecte aceasta regula.
si raspunsul a venit de o maniera cinica. La München, Putin a rostit poate cel mai incisiv discurs al sau de cand e presedinte. Am avut impresia ca seful de la Kremlin a asteptat cu multa rabdare 8 ani sa spuna ceea ce, de fapt, vroia de mult si in sfarsit contextul i-a creat o astfel de oportunitate. Putin a atins in acest discurs cele mai sensibile puncte, rostite cu jumatate de gura de tarile care nu agreeaza politica Washingtonului: ca SUA sunt “factor de instabilitate”, ca “isi depasesc frontierele in toate domeniile”, ca actiunile SUA au desfiintat legislatia internationala, ca extinderea NATO “erodeaza serios increderea reciproca” etc.
Ce au vrut sa ne comunice de fapt cei doi fosti mari rivali ideologici? stim foarte bine ca cele doua state au o veche traditie in astfel de jocuri periculoase, se cunosc foarte bine si au prevazute si solutiile la posibilele reactii. Mai intai: ambele state au intrat in linie dreapta pentru alegeri. SUA au pe de o parte nevoie sa fixeze noi obiective si problematici de anvergura, iar, pe de alta parte, afirmatia lui Gates vine inaintea votului pentru alocarea celui mai mare buget pentru armata din istoria SUA. Cum Afganistan si Irak nu mai sunt de actualitate, administratia Bush isi inventeaza un dusman de calibru pentru un electorat mai putin avizat. Manusa aruncata de SUA a venit pentru Putin ca o binefacere. El a ridicat manusa si a utilizat-o cum stie el mai bine. Pentru prima data, Putin a definit o problema pe care a condamnat-o avand sustinerea unanima a tuturor segmentelor politice si sociale din Rusia. Populatia Rusiei s-a regasit in atitudinea lui Putin, considerata ca o atitudine de recapatare a demnitatii. Cu acest discurs, “cekistul” de la Kremlin a mai facut doua miscari importante din punct de vedere strategic: a anuntat de o maniera hotaratoare ca nu pleaca de la conducerea tarii chiar daca vine un inlocuitor si a desfiintat categoric orice posibila opozitie “portocalie”.
In al doilea rand, mesajul celor doua puteri este legat de redefinirea politicii lor externe pe urmatoarea perioada. SUA isi definesc prin bugetul alocat armatei, prin agresivitatea extinderii NATO si prin discursul transant de tip “hard power” ca isi vor exporta “democratia” intereselor lor asemenea sovieticilor care luptau pentru pace “pana nu va mai ramane piatra pe piatra”. In acest sens, raportul cu Rusia nu ar mai putea fi unul de “parteneriat strategic”. Rusii, la randul lor, vor sa aiba o putere de influenta sporita. Cu toate ca starea economica nu le permite sa-si incordeze prea mult muschii, contextul international si resursele de energie de care dispun le deschid multe oportunitati. Daca ne uitam la ultimele vizite ale lui Putin in India si lumea araba, parteneriatele pe care le dezvolta cu aceste tari, precum si cu China si Pakistan, ne dam seama ca Rusia redevine un jucator important pe plan international. In noua lume polara, pe care o domina fara drept de apel SUA, Rusia nu-si are locul. Insa Rusia a mai inteles o chestiune simpla: pentru a redeveni o superputere – cu toate ca Putin a negat aceasta dorinta – trebuie sa ai, pe langa forta militara si financiara, o viziune sau, mai bine zis, o noua ideologie. Oricare ar fi insa aceasta noua viziune, o confruntare nu va avea loc niciodata, caci altele sunt problemele reale ale celor doua state.
Va deveni Voronin cetăţean român?
Va deveni Voronin cetăţean român?
(Text aparut in Romania Libera, 3 februarie 2007, la rubrica de opinie pe care o tin)
Dupa o lunga absenta, ma aflam in toamna anului 2006 la Chisinau, pentru a-mi lansa cartea. În acele zile sosea in Moldova si presedintele Romaniei, Traian Basescu. L-am urmarit foarte curios ce va declara. Într-una din declaratii, dumnealui invita pur si simplu Republica Moldova sa se integreze odata cu Romania in UE. Va dati seama ce efect a avut asupra populatiei din tara de dincolo de Prut aceasta invitatie! Era foarte frumoasa intentia dumnealui, insa eu m-am intrebat simplu: de cand Romania, prin reprezentantii sai, are o astfel de putere de decizie si ce legatura are aceasta invitatie cu realitatea? Fireste ca nu avea nimic cu realitatea. Romania a fost si este o tara care nu-si poate permite astfel de decizii. UE are o politica foarte bine definita fata de modul ei de a se dezvolta si extinde. Noi, cu multele probleme, nu avem nici posibilitatea si nici autoritatea de a face astfel de proiecte de tara. Daca guvernul Romaniei ar fi cu adevarat interesat de R. Moldova, atunci ar trebui sa lucreze cu altfel de politici.
Am fost intrebat la Chisinau de lucruri foarte pragmatice: ce se va intampla cu circulatia intre cele doua state, cum e cu viza, cum e cu taxele etc. Statul roman anuntase ca pana la 1 ianuarie 2007 se vor deschide cel putin doua consulate suplimentare, unul in sudul si altul la nordul republicii. A trecut cu bine cheful de integrare si surpriza: cele doua consulate nu au aparut. Prima informatie din presa romana a fost cea legata de faptul ca guvernul de la Chisinau nu este de acord cu acest lucru. Bine, bine, dar de ce aflam abia in ianuarie 2007? Se stia bine cu ce guvern avem de-a face. Dar daca tot avem politici externe complexe, de ce nu am stiut din octombrie 2006 de eventualele probleme ca sa cautam solutii? Ne „descurcam” asa de bine cu axa Bucuresti-Londra-Washington, cu diverse politici regionale si nu reusim sa facem doua consulate banale in Moldova, unde avem interese declarate. În ultima vizita la Chisinau, Traian Basescu a recunoscut ca o buna parte din vina o are guvernul de la Bucuresti.
În autobuzul de la Chisinau la Bucuresti se discuta un subiect care m-a surprins neplacut. Basarabenii cu cetatenie romana, dar cu domiciliul in afara granitelor romanesti mergeau la Bucuresti pentru „adeverinte de cetatenie de tip nou”. Este vorba de o noua adeverinta, in vederea prelungirii pasaportului romanesc expirat sau pe cale de expirare. La ghiseul din Bucuresti au avut surpriza sa constate ca pentru obtinerea acestui „act” trebuiau sa prezinte toate documentele depuse initial pentru redobandirea cetateniei. Inutil sa spun ca nu se anuntase nicaieri acest lucru.
Nu vreti sa stiti de cate acte este nevoie! Practic, li se spunea acestor „cetateni ai Romaniei” ca expirarea pasaportului romanesc echivaleaza cu pierderea cetateniei romanesti, astfel ca, prin urmare, trebuiau sa treaca din nou prin toate procedurile de redobandire a cetateniei. Va asigur ca in Romania procedura este inumana.
Vreti sa stiti cate ceva si despre procedura pentru redobandirea cetateniei romane prin care trec fostii cetateni, basarabenii care si-au pierdut cetatenia in 1940, de exemplu? Nu sunt un tip foarte sensibil la cliseele de tip „fratii de peste Prut”, dar sunt foarte sensibil la nedreptatile facute unor oameni, mai ales cand clasa politica romaneasca o utilizeaza cu un cinism incredibil.
Ei bine, domnului ministru Mihai R. Ungureanu i-a scapat porumbelul din gura si a afirmat: “Cetatenia romana este un privilegiu, nu un drept, iar cetatenii romani trebuie sa faca dovada concreta a afilierii la tot ce inseamna Romania”. De cand cetatenia unei tari nu e un drept, ci un privilegiu? Suntem cumva intr-un stat medieval in care acordam privilegii, in care nu mai facem nicio distinctie intre drepturi si privilegii? De altfel, statul roman a si fost dat in judecata de un tanar in legatura cu problema redobandirii cetateniei. El a pornit de la o deductie simpla: daca intre 2002 si 2007 judecatorii comisiei pentru acordarea cetateniei au reusit sa acorde in medie cate 37 de cereri pe luna (conform Monitorului Oficial), atunci, daca sunt depuse 750.000 de cereri, reiese ca statul roman are nevoie de 1600 de ani, cu conditia ca nimeni sa nu mai ceara cetatenie (pentru detalii juridice va recomand www.curaj.net). Exista si un raspuns formulat de Ministerul Justitiei, care pe mine m-a socat: “Aveti dreptul sa cereti cetatenia, dar statul nu este obligat sa v-o dea”. Sa fie chiar asa? Domnule presedinte, cum e cu invitatia de anul trecut? A fost cumva la misto si “fratii nostri mai saraci” nu au inteles-o? Da, sunt de acord, orice stat are dreptul sa-si aleaga cetatenii, dar trebuie sa spuna clar dupa ce criterii si reguli face acest lucru.
“Când strigăm că suntem liberi, trebuie să încercăm să înţelegem faţă de ce suntem liberi ” – Flux, Chişinău, 8 februarie 2007
interviu cu Vasile Ernu realizat de Mihail Vakulovski
– Cum ţi-a venit ideea scrierii acestei cărţi – “Născut în URSS” (care a apărut la editura Polirom, 2006)? Ai trăit-o/gândit-o multă vreme? Îţi aminteşti când şi cum ai hotărât că gata, e timpul s-o scrii, să te apuci de lucru?
– În ultimii ani mi s-a deschis un apetit straniu faţă de fosta mea patrie. O patrie care nu mai există decât în amintire şi în arhive. Şi m-am decis că trebuie să scriu neapărat aceasta carte. Am vrut să fie un proiect colectiv, care nu a mai ieşit. Am decis să o scriu singur şi cred ca am decis bine, cel puţin pentru mine. Sunt mulţumit, cu toate că zilnic imi amintesc lucruri care ar fi meritat să fie reflectate. Dar eu mi-am asumat acest caracter subiectiv, personal şi care nu vrea să fie exhaustiv cu orice preţ. Am avut o pauză de 6 luni. Mi-am mutat casa de la Cluj la Bucureşti şi în acest rastimp am scris cartea. Am observat că depresiile, crizele şi timpul liber fac bine la gândire. Am trecut prin ele şi am ieşit cu o carte. Sper că e o carte bună, nu perfectă, ci bună. Nu mă cred un mare scriitor, stilist etc. Vreau să fiu un scriitor care incită la gândire, care pune probleme şi cititorul sa se bucure citindu-l. Atît.
– Cum a fost primită cartea? Ai avut reacţii pozitive-pozitive sau negative-negative?
– E clar că am avut recenzii dominant pozitive (pot fi găsite pe www.nascutinurss.ro la secţiunea presă). E interesant, căci cartea are o mulţime de elemente incomode pentru modul de a gândi în spaţiul românesc. Dar cel mai important e faptul că reprezentanţii generaţiei tinere au recţionat extrem de pozitiv şi acest lucru mă interesează cel mai mult. Recunosc că segmentul de pâna-n 40 de ani m-a interesat cel mai mult. Am avut însă multe reacţii pozitive de la oameni foarte în vârstă, dar probabil cu un spirit tânăr. (Acum cred că grupul ţintă nu poţi sa-l prevezi, sa-l prestabileşti, căci vei avea mereu surprize. Am avut, de exemplu, reacţii virulente de la anumiţi critici tineri care repetă ca papagalii ce le spun şefii la şedinţe şi am primit critici favorabile de la oameni înaintaţi în vârstă, care m-au surpsins plăcut). Am avut şi reacţii neobişnuite, mai ales că volumul a fost lansat şi cu un site în paralel. Site-ul are o mulţime de poze, muzici, filmuleţe etc. Am primit un email de la un emigrant evreu din Cernăuţi. Omul a plecat în anii ’45 în SUA. Mi-a scris că a plâns când a văzut şi ascultat unele melodii. Straniu… deci au fost şi reacţii la care nu m-aş fi aşteptat. Oricum, experimentul carte-site a funcţionat pozitiv. Pe lângă faptul că a fost un prim astfel de experiment în Romania, el a dat şi un plus de forţă carţii. Am avut în prima lună in jur de 4000 de vizitatori unici.
– În România s-au scris în ultimii ani câteva cărţi care explorează comunismul din această perspectivă subiectivă şi personală, fără implicaţii ideologice: “Cartea roz a comunismului”, “Cartea cu e-uri”, “O lume dispărută”. Care este opina ta despre aceste cărţi şi prin ce ţi se par ele înrudite cu cartea ta?
– În raport cu aceste cărţi eu mă plasez într-o vecinătate distantă. Avem multe lucruri comune, însă eu nu povestesc trecutul doar de dragul trecutului, ci îl abordez în perspectiva înţelegerii prezentului. De aceea cartea mea este scrisă în paralela noi şi ei (noi comuniştii, ei capitaliştii), de aceea încerc să arăt că diferenţele nu sunt atât de mari pe cât par, că sunt diferite forme de represiune. Când strigăm că suntem liberi, trebuie să încercăm să înţelegem faţă de ce suntem liberi şi faţă de ce nu mai suntem liberi. Iar cel mai important e faptul că eu spun că noi trebuie să fim mereu cu mintea limpede şi trebuie să chestionăm, să incomodăm, să gîndim, să luptăm, căci sistemele nu vor decât să ne utilizeze. Deci, eu încerc să intrig, să incomodez, să zgândăr diverse straturi pentru a incita la gândire şi discuţii. Dar afirm cu modestie şi responsabilitate: nu cred că ceea ce spun este neapărat adevărat.
– Apariţia acestei cărţi (a, felicitări pentru debut, de fapt!) ţi-a deschis pofta de scris? Ce proiecte mai ai? Lucrezi deja la vreunul dintre ele?
– Într-un fel da. Experienţa scrierii acestei cărţi mi-a dat peste cap câteva prejudecăţi despre mine. Credeam că scriu mult mai greu decât am reuşit să scriu. Mi-a dat încredere şi curaj. Şi, fireşte, mi-a deschis un soi de apetit pentru scriere, dar pentru un anumit fel de scriere. Voi merge pe o zonă mai experimentală, sau mai degrabă mai amestecată ca stil. Ceea ce am numit „genul eretic” (termenul nu-mi aparţine). Următoarea carte e despre România, despre intelectualitatea româna. O carte care are ca scop un fel de lichidare a idolilor, a clişeelor culturale româneşti. Totul va fi de o manieră ironică, scrisă lejer, pentru un public mai larg. Nu maneaua e problema României, ci gândirea fundamentalistă şi manelistă a unei mari părţi a intelighenţiei române. Însă până atunci voi scoate o variantă a cărţii “Născut în URSS” într-o formă total diferită, în colaborare cu un rus (Garik Sukaciov) foarte faimos la ora actuală. Cred că va fi o surpriză plăcută. Şi, fireşte, negociez posibilitatea traducerii în alte câteva limbi a cărţii. Mă interesează în mod special piaţa rusă şi cea germană. Pentru mine cred că va fi o perioadă interesantă. Cum zicea Ostap Bender, marele maestru al combinaţiilor: „S-a spart ghiaţa, domnilor juraţi! S-a spart ghiaţa”. Aşa că „Şedinţa continuă!”.
8 February, 2007
Comments Off on “Când strigăm că suntem liberi, trebuie să încercăm să înţelegem faţă de ce suntem liberi ” – Flux, Chişinău, 8 februarie 2007
POLEMICA (Oprea vs. Ernu) B: Nu trageţi tovarăşi, nu trageţi! – Idei in dialog, februarie 2007
de Vasile Ernu
Am citit dialogurile lui Marius Oprea cu Vladimir Bukovski din cartea Chipul morţii. Despre natura comunismului. Ambii sînt oameni care s-au confruntat cu aparatul represiv comunist şi au avut de suferit, şi le înţeleg încrîncenarea. Am un mare respect pentru curajul lui Bukovski, însă nu mă regăsesc în modul lui de a pune în discuţie comunismul. Rămîn mult mai apropiat de Alexandr Zinoviev şi Andrei Saharov. Ironia sorţii face că am citit această carte în drum spre Moscova. Marius Oprea mi-a citit şi el cartea Născut în URSS, şi mesajul lui era simplu: e o carte frumoasă, dar cîteva capitole sînt supărătoare rău. Are perfectă dreptate. Într-o ţară în care comunismul este considerat ilegitim şi tratat ca un regim de ocupaţie, într-o ţară care a avut cei mai mulţi membri de partid pe cap de locuitor, care peste noapte s-au declarat anticomunişti, într-o ţară în care nimeni nu îşi asumă responsabilitatea trecutului, să încerci să gîndeşti nuanţat nu e „de bine”. Eu nu vreau să mă înscriu în corul anticomuniştilor postcomunişti şi chiar vreau să înţeleg ce s-a petrecut în comunism, să văd diversele faţete ale lucrurilor şi să îl asum ca o parte din istoria mea. În rîndurile ce urmează sînt cîteva reflecţii în jurul problematicii celor două cărţi.
A condamna sau a regîndi?
Modul în care am încercat să povestesc eu comunismul a fost interpretat de unii ca iresponsabil şi periculos. De ce? Pentru că eu, conform opiniilor dumnealor, nu condamn comunismul şi crimele comunismului, nu vorbesc de suferinţă etc. Eu cred că supoziţia: comunismul este răul fundamental, iar opusul lui este binele absolut este greşită. În acelaşi timp, mai cred că nu suferinţa este cheia înţelegerii comunismului. Comunism = Suferinţă = Represiune politică = GULAG este o schemă simplistă. Cheia de înţelegere a comunismului este cu totul alta.
Suferinţa e prezentă în toate sistemele politice, pînă şi în cele bine marketizate, căci suferinţa ţine de sens, şi nu de factualitate; asta mai întîi. Doi, nicăieri în cartea mea nu e ascunsă ideea că sistemul comunist este un sistem represiv din punct de vedere politic. Ba din contra, e spus foarte clar acest lucru, dar afirm şi faptul că sistemul capitalist e şi el o formă de represiune, chiar dacă e o formă de represiune economică. Ştiu că astfel de afirmaţii nu dau bine în România, dar eu îmi asum fiecare cuvînt. Şi trei, eu vorbesc din perspectiva unui homo sovieticus şi nu mi-am propus să rezolv toate problemele comunismului. E o arhivă subiectivă. În acelaşi timp, cred că demersul meu este mult mai eficient în a arăta esenţa comunismului generaţiei actuale, iar pe termen lung are un efect de dizolvare a comunismului mult mai puternic decît strigătele brute de genul „Jos comunismul!”
Despre suferinţă în URSS
De ce nu povestesc Gulagul? Am meditat mult la acest lucru. Am încercat mai multe variante de text prin care să povestesc suferinţa. Eu nu am ascuns faptul că a existat o acumulare de suferinţă enormă. Am avut, totuşi, o dificultate în a povesti această suferinţă din cîteva motive. Mai întîi, nu am o relaţie directă cu acest gen dur de represiune. În al doilea rînd, sistemul a controlat destul de bine modul de circulaţie a informaţiei, pe acest subiect în mod special, deci aveai un acces mai dificil şi indirect la ce se întîmpla. Şi, nu în ultimul rînd, suferinţa venită în urma represiunii ideologice, oricît de mare ar fi fost ea, este una periferică, şi nu centrală în cultura sovietică şi în comunism. Astăzi noi credem că ea e centrală din cauza contraofensivei ideologiei anticomuniste neoliberale, dar ea nu a fost şi nu avea cum să fie centrală. Asta, fireşte, nu justifică şi nu scuză cu nimic ororile represiunii ideologice.
De asemenea, în URSS, la acest capitol, trebuie ţinut cont de suferinţele aduse de ororile celor două războaie, cel civil şi cel de-al doilea război mondial. Al doilea război mondial a devenit simbolul şi centrul de greutate al suferinţei colective. A mai existat, de asemenea, un soi de utopism şi entuziasm al maselor care au echilibrat mereu suferinţa cotidiană. De aceea, m-am oprit la Korciaghin şi Buharin: unul, simbol al entuziasmului şi celălalt, al suferinţei. Şi, fireşte, am povestit despre modul nostru de a vedea marele război. Pot să accept că nu am găsit cea mai bună soluţie, însă, repet, eu nu cred (şi aceasta iarăşi sună scandalos aici, în România) că cheia înţelegerii comunismului este suferinţa venită în urma represiunii ideologice. Fiecare sistem aduce cu el o formă puternică de suferinţă, şi nu prea am scăpat niciodată de ea. Astăzi ea este mult mai bine fardată, aşa că am început să confundăm suferinţa cu fericirea, ceea ce e grav. În ce priveşte România şi mitul nefericirii totalitare, acesta a fost deconstruit de Daniel Barbu în Republica absentă, unde a dovedit că numărul celor care au pierdut este net mai mic decît al celor care au avut de cîştigat. E o analiză cinică, rece, dureroasă, dar ne poate ajuta să înţelegem mai lucid ce s-a întîmplat atunci, iar Daniel Barbu nu poate fi învinuit de simpatii de stînga.
Întrebări despre condamnarea şi ilegitimitatea comunismului
Condamnarea comunismului este un gest politic, o decizie politică. E dreptul puterii actuale să facă acest lucru. E dreptul preşedintelui să condamne un regim trecut, însă nu văd rostul creării unei comisii ştiinţifice pentru a justifica un act politic. Ştim foarte bine de crimele comunismului, iar preşedintele nu avea nevoie pentru a condamna de o expertiză ştiinţifică. Am reţineri faţă de ştiinţificitatea unui raport comandat politic, cu toate că sînt convins că în această comisie sînt mulţi oameni competenţi şi bine intenţionaţi. Preşedintele Băsescu, cel mai rafinat preşedinte populist de prin estul Europei, a vrut pur şi simplu să speculeze o posibilitate politică la maximum. Şi cum anticomunismul e o bună „vacă de muls”, atît pentru politicieni cît şi pentru intelectuali, preşedintele a exploatat cum ştie el mai bine această oportunitate.
În ceea ce priveşte legitimitatea comunismului din România, daţi-mi voie cel puţin să mă îndoiesc de „ilegitimitatea” lui. Daniel Barbu a dovedit legitimitatea lui (în aceeaşi carte) fără a nega influenţa externă, dar rămîne, fireşte, o problemă deschisă pentru cercetători. Domnul preşedinte şi-a cerut scuze în numele statului, deci recunoaşte continuitatea statului, iar acest lucru presupune şi recunoaşterea indirectă a legitimităţii statului comunist. Mă întreb şi eu: dacă statul comunist a fost ilegitim, ce facem cu toate tratatele din această perioadă? Înţeleg că am lipsit din istorie pînă prin secolul XIX, dar să fim „ilegitimi” jumătate de secol XX chiar e de rîsul lumii.
Riscul condamnării de această manieră ţine de faptul că nu se lucrează cu nuanţe, cu distincţii, cu diferenţe şi cu asumarea concretă a responsabilităţilor din trecut. E riscul înlocuirii unei ideologii cu o contraideologie, căci supoziţia acestui demers este un clişeu simplu: „acesta este răul absolut”. Eu gîndesc nuanţat. Care comunism? La ce ani ne referim? Cum facem distincţii? Cine trebuie condamnat şi cine nu? Care sînt criteriile după care apreciem gradul de vinovăţie? Ce a însemnat comunismul? (À propos, pe aici nu interesează acest lucru!) Cum a devenit funcţional? Tăcerea din comunism a intelectualilor oare e atît de nevinovată? Am văzut că Partidul e vinovat şi condamnat, iar membrii lui nu prea. Cum rezolvăm această problemă? Cine sînt anticomuniştii de azi? Sînt întrebări la care trebuie să răspundem şi nu putem trece cu tăvălugul şi să uniformizăm totul. Şi să nu uităm că în statul de drept modern e vinovat cel pe care legea îl defineşte vinovat. Adică, parafrazîndu-l pe inegalabilul Ostap Bender, faţă de statul modern trebuie să avem o singură slăbiciune: să-i respectăm Codul penal.
Însă eu sînt deranjat şi interesat cu adevărat de prezent, şi crezul meu politic este simplu. Eu susţin că nu sistemul în sine e problema, ci modul nostru de a ne gestiona viaţa în raport cu sistemul în care trăim. Eu spun că sistemul este un produs la care contribuim fiecare în parte şi că (atenţie!) noi facem aceleaşi compromisuri. Stăpînii s-au schimbat, iar sclavii au rămas aceiaşi! Sîntem la fel de laşi, la fel de oportunişti, la fel de indiferenţi. Şi cel mai bine o ştiu intelectualii, căci marea parte a lor îşi conştientizează şi raţionalizează acţiunile, discursul, căci ei sînt în mare parte adevăraţii vinovaţi, adică noi toţi cei care producem ceea ce se cheamă cultură. Cîţi au curajul să recunoască acest lucru?
Chiar dacă discursul anticomunist deţine multe adevăruri, trebuie să ţinem cont că declararea publică a acestor adevăruri este bazată pe impostură, fiindcă sînt rostite şi asumate într-o vreme care nu mai poate îndeplini o funcţie critică, ba mai mult, el deturnează scopul, rolul şi problematica discursului critic însuşi. Astăzi, în loc să interogăm, noi condamnăm şi denunţăm, în loc să vedem efectele vechii ideologii asupra societăţii actuale, noi construim o contraideologie. Ideologiei comuniste dispărute i se opune o nouă ideologie: anticomunismul. E o ideologie ce nu presupune risc, ci doar profit. Marea tragedie a intelighenţiei române este faptul că prin astfel de gesturi ea se delegitimează, iar odată cu discuţiile în jurul comunismului/postcomunismului, totul se reduce de fapt la o singură problemă esenţială: incapacitatea intelighenţiei de a lua poziţie critică faţă de puterea şi ideologia dominantă a momentului, oricare ar fi acel moment.
6 February, 2007
Comments Off on POLEMICA (Oprea vs. Ernu) B: Nu trageţi tovarăşi, nu trageţi! – Idei in dialog, februarie 2007
POLEMICA (Oprea vs. Ernu) A: Literatură, vodcă & muştar – Idei in dialog, februarie 2007
de Marius Oprea
Era la începutul anului trecut, prin noiembrie. Un frig pătrunzător (sau poate că nu era doar frig) îmi intra cu încetul în oase, în acel cîmp mohorît de la marginea Sighetului, unde se află Cimitirul Săracilor. E un loc în care oasele martirilor închisorii politice de aici se amestecă într-o comuniune stranie cu cele ale copiilor nimănui, aduşi în acest oraş al extremului nord din România spre a muri, din raţiunile de imagine ale fostului regim, care nu putea tolera prezenţa aurolacilor pe bulevardele Victoriei Socialismului. Lucram acolo pe un şantier arheologic care tocmai scotea la iveală scheletele patetice ale unor micuţi înmormîntaţi fără cruce, alături de cele ale unor posibili foşti deţinuţi politici exterminaţi în închisoarea de la Sighet. Şi-l citeam pe Ernu. Trebuie să mărturisesc că rareori am trăit atît de intens sentimente contradictorii ca atunci. Nu numai împrejurările cu totul speciale, dar şi lecturile mele de azi, cu precădere memorii ale supravieţuitorilor gulagului sau lucrări ştiinţifice care argumentează caracterul criminal al comunismului, nu sînt tocmai terenul propice pentru paginile unei asemenea cărţi. Căci Născut în URSS e parcă scrisă anume să-i scoată din sărite pe anticomunişti. „Este o ţară care nu te poate lăsa indiferent”, formulează axiomatic Vasile Ernu încă din introducere, iar cuvintele se transferă, pagină cu pagină, asupra cărţii în sine, care, fără îndoială, nu te poate lăsa indiferent. „Sper că ceea ce urmează nu e nici dragoste, nici ură”, continuă Ernu. „Căci indiferenţă cu siguranţă nu va fi”. Aşa s-a şi întîmplat. M-am enervat foarte tare. Apoi mi-a plăcut că m-am enervat. Apoi mi-a plăcut pur şi simplu. Căci, după cum spunea o colegă în primii ani de liceu, într-una din acele discuţii filozofice de la graniţa dintre copilărie şi adolescenţă, în siajul lecturilor din La Medeleni, „trebuie să citim cărţi care te fac mai bun”. Cartea lui Vasile Ernu intră în această categorie.
Ernu a venit în România în 1990, părăsind „marele proiect al modernităţii”, cum numeşte URSS-ul, care pe atunci îşi trăia un sfîrşit fără glorie. A adus cu sine un munte de amintiri. Unele comune cu ale noastre – la fel ca el, mi-am adus aminte de entuziasmele şi marile bucurii ale copilăriei, legate în mine odată cu cravata de pionier. Căci şi eu l-am citit şi răscitit pe Arkadi Gaidar! Dar sînt şi deosebiri de substanţă. Entuziasmul lui Vasile Ernu nu a dispărut nici azi. Încă din primul capitol al cărţii se recunoaşte a fi „pionier forever”, iar pentru el colectarea sticlelor şi borcanelor sau marşurile pioniereşti sînt încă adevărate fapte de arme, deşi lumea sa, ca şi a mea, a noastră, s-a schimbat treptat, bunurilor simbolice, de genul cravatei roşii, luîndu-i locul prima pereche de blugi. Amintirile lui Ernu reconstituie într-o succesiune cronologică caleidoscopul vieţii cotidiene în fosta Uniune Sovietică, reuşind o cronică magistrală, după ştiinţa mea încă fără egal, a erodării ideologiei leniniste la nivelul omului obişnuit: prăbuşită sub impactul reformelor lui Gorbaciov, dispărută pentru a lăsa loc unui soi de pragmatism nostalgic. În copilăria lui (ca şi mine!), Vasile şi-a dorit foarte mult o geacă de blugi – s-a şi visat îmbrăcat cu una: „eram o altă fiinţă”, mărturiseşte. Acum, „cînd merg în magazine şi văd grămezile de blugi de acolo mă ia cu ameţeală. Cîtă desconsiderare faţă de aceste lucruri care cîndva au fost sacre pentru noi!” Aici i-am dat dreptate.
Dacă trecerea de la socialism la pragmatism a schimbat ceva în sufletele oamenilor, acest ceva este surprins cu o mare fineţe de Ernu, fără a fi explicitat. Am pierdut sau nu mai simţim puterea obiectelor. Mirajul pe care tot ce era de dincolo îl exercita asupra noastră. La fel ca el, şi cu o la fel de puternică nostalgie, îmi aduc acum aminte că, student fiind, îmi păstram cu religiozitate pe etajera camerei de cămin cîteva pixuri BIC în cutia de tablă a unei beri occidentale. Vasile Ernu nu merge mai departe, nu caută să explice motivele acestei alienări a vieţii de zi cu zi în socialism, izolarea, sărăcia la care regimul o impunea. La finalul cărţii, mi-am putut mărturisi că sigur nu acesta ar fi fost rolul ei, că ar fi alterat ingenuitatea amintirii – ceea ce nu m-a împiedicat să mă enervez, mai ales că Ernu caută explicit să salveze cîte ceva din arca lui Ilici şi chiar pe Ilici însuşi, mai întîi atunci cînd încearcă să convingă că leninismul are şi o parte romantică, cînd recunoaşte, cu un curaj pe care trebuie să i-l apreciez, că a renunţa la Lenin a însemnat pentru el, asemenea milioanelor de cetăţeni sovietici, a renunţa la o parte din sine. Proces care, citind capitole precum Ulianov, Lenin sau pur şi simplu Ilici, am înţeles că nu i-a reuşit, pentru simplul motiv că nici nu s-a gîndit vreodată să-l asume. Faptul este cu totul evident în post-scriptumul cărţii, unde susţine că „între lumea din care am ieşit şi lumea în care am intrat nu există o deosebire fundamentală, ci doar una de nuanţe, de ambalaj”, că „represiunea economică a luat locul represiunii politice”. Dacă Ernu îşi asumă public inadaptarea cinică la lumea de azi, uită însă aspecte esenţiale: mai întîi, că represiunea economică de care vorbeşte a făcut milioane de victime în lagărul socialist de la instaurarea şi pînă la prăbuşirea regimului. Apoi, oricît de nedreaptă ar fi astăzi inegalitatea, ea nu trage gloanţe în ceafă la miezul nopţii.
Asta e ceea ce m-a enervat, dar pasaje minunate ale cărţii m-au făcut să-mi treacă. De pildă, despre komunalka, locuinţa sovietică, microcosmosul vieţii de zi cu zi, unde se împart cu alţii spaţii comune, precum toaleta, duşul sau bucătăria, sau capitolele savuroase despre sex în URSS şi ce bea cetăţeanul sovietic, care, aşa cum ne răspundem singuri şi cu maliţiozitate, dinainte de a citi, bea tot. „Şi încă ceva pe deasupra”, ne asigură Ernu („în URSS a amesteca berea cu vodcă e ca şi cum ai pune sare-n mîncare”). Şi ne prezintă apoi cu lux de amănunte toate cocteilurile ameţitoare care se pot imagina şi pe care cetăţeanul sovietic le-a experimentat, întărind amintirile pe care le ştim de la bunicii noştri despre soldaţii glorioasei Armate Roşii, care, odată cu „eliberarea”, au dat iama în parfumeriile României şi au băut tot odicolonul. La fel de savuroase sînt paginile în care vorbeşte despre revoluţia socialistă în materie de sex, de pudibonderia mai degrabă mic-burgheză cu care actul sexual era tratat atît oficial cît şi neoficial, situaţie în care scene din filme precum Şatra, cînd o actriţă îşi dezveleşte un sîn, sînt cenzurate minorilor de către părinţi sau cînd, la rularea peliculei Micuţa Vera, milioane de spectatori, membri de partid sau nu, asistă revoltaţi la prezentarea unui act sexual, revolta datorîndu-se faptului că eroina e plasată deasupra partenerului. „Asta da revoluţie sexuală”, punctează Ernu. Cînd scrie despre komunalka, socotită o sinteză a civilizaţiei sovietice, reuşeşte o performanţă rară, aceea de a ne lăsa într-o încîntătoare confuzie: reuşeşte să fie în egală măsură patetic şi plin de umor. „Aş spune că această komunalkă este Grădina Edenului, locul unde se află pomul cunoaşterii binelui şi a răului, pentru unii iad, pentru alţii rai. Iar cum noi nu prizăm opiul poporului, vă voi spune cu sinceritate că pentru noi komunalka este locul dragostei şi al urii, al prieteniei şi al despărţirii, al invidiei şi al tandreţii, al bucuriei şi al tristeţii, sau, mai simplu, e însăşi viaţa noastră”. Vorbind despre spaţiul de-a dreptul sacru al bucătăriei, un soi de agora între spaţiile folosite în comun din locuinţa sovietică, Vasile Ernu m-a făcut să revăd, la rîndul meu, nenumăratele ore petrecute cu prietenii în bucătăria apartamentului de la bloc, în discuţii nesfîrşite despre viaţă, existenţă & literatură.
Socialismul a creat, indiferent de ţara în care a fost inoculat, efecte şi reflexe comune. Unul dintre acestea a fost impactul devastator asupra societăţii civile, principalul său inamic, care a găsit însă puterea de a supravieţui, dispersată, refugiată în komunalka sau la bloc. Asta Ernu nu spune. Dar tocmai de aceea e bun: infailibila lui memorie, umorul, implicarea pasională, care îl face un actor al celor istorisite, şi nu doar un cronicar, toate combinate în mod straniu, de multe ori cu o detaşare, o distanţare cinică, se regăsesc în panopticul unei zile din viaţa cetăţeanului sovietic pe care îl reconstituie. E o lectură care te îmbie la tot pasul spre o analiză aprofundată a lumii abia dispărute. Ar trebui să devină obligatorie pentru kremlinologii din toată lumea, pe care de altfel autorul nu se sfieşte să-i şi ia peste picior. Mi-a trezit nostalgia, dar, paradoxal, mi-a amplificat şi vederile anticomuniste. Vasile Ernu cel născut în URSS m-a făcut să îmi aduc aminte ce spuneam pe vremuri, prin anii ’80, şi să cred şi azi cu tărie că aveam dreptate: cultura şi civilizaţia sovietică au locul lor aparte în istoria umanităţii prin cel puţin trei produse excepţionale: literatura, vodca şi muştarul.
6 February, 2007
Comments Off on POLEMICA (Oprea vs. Ernu) A: Literatură, vodcă & muştar – Idei in dialog, februarie 2007
Moscova-Bucuresti
Moscova – Bucureşti
Jurnalul vremurilor de inflaţie (II)
(text aparut in numarul 2 al revistei Noua Literatura… si am descopirit un Auktion rarisim … il vad pentru prima oara pe cel supranumit HVOST un mit al muzicii rusesti, alaturi de cei de la Auktion. Dupa cum vedeti e un concert de apartament… asemenea faimoaselor concerte de apartanment ale anilor 1970 care aveau loc in orasele Leningrad si Moskova… melodia Orlandia).
Sirena sună ultima oară şi trenul se urni greoi din loc. Cîteva voci rostiră la unison faimoasa vorbă a lui Gagarin cînd a plecat în cosmos: Poehali. Mi-am luat ceaiul obişnuit care nu lipseşte din nici un compartiment al trenurilor sovietice, obicei păstrat şi în ziua de azi şi am început să răsfoiesc în continuare dosarul cu scrisori. Descopăr cu surprindere o scrisoare, din corespondenţa cu Marele Instigator, scrisă acum mulţi ani în urmă şi în care vorbesc despre „noua mea Patrie”.
„Dragă… , mă întrebi despre acomodarea cu noua lume, noua mea Patrie. O să-ţi spun că am încercat să refac firul plecării mele din URSS şi îmi dau seama, privind în urmă, că acea bucurie nebună, triumfalistă şi plină de speranţe a anilor 90 a fost de fapt şi o mare tragedie. Nu vrei să ştii că astfel de gînduri sînt interzise aici de noua ideologie dominantă, dar nu cred că aceste rînduri vor fi publicate cîndva. Acum o spun cu convingere că, o dată cu dispariţia lumii vechi, pe care am urît-o atît de mult, s-a pierdut ceva fundamental. E foarte greu să spun ce anume. Ştim foarte bine că orice moarte, fie de sistem sau lumi, aduce cu sine şi ceva tragic. Paradoxul face că la această înmormîntare nu am avut bocitoare, ci lăutari.
După moartea primei mele Patrii, cînd am revenit la Moscova, fosta mea capitală, mi-am dat seama că acest oraş e acum altceva şi că nu va mai fi niciodată ceea ce a fost. Este un sentiment foarte straniu. În cîţiva ani acele locuri unde te jucai, mergeai la şcoală, îţi plimbai iubita prin parc au devenit nişte locuri străine. Venind spre Odessa şi Chişinău, orşe de care mă leagă multe amintiri, acest sentiment se acutizează. Sînt oraşe ce aparţin unor ţări care nu au fost şi nu vor fi niciodată Patria ta. Aceste oraşe care au fost cîndva locuri intime, devin corpuri străine. De fiecare dată cînd vizitez aceste oraşe mă apropii de ele cu mare teamă şi plec din ele cu multă tristeţe. Patria noastră a dispărut fiindcă aşa am vrut noi. Trebuie să ne asumam acest lucru.
Acum legat de noua mea Patrie. Mi-am dat seama de un lucru foarte interesant. A avea o Patrie nu e suficient să-i ştii limba, obiceiurile sau cultura, ci trebuie să ţi-o însuşeşti. Am o stranie senzaţie că Patria se învaţă ca o limbă. Dacă o înveţi de mic, ea devine parte din tine, o trăieşti instinctual, iar dacă o înveţi la maturitate ea este ca un corp străin şi artificial. Aşa că acum îmi însuşesc noua mea Patrie şi nu cred că va deveni niciodată atît de intimă cum a fost prima mea Patrie. Sînt lucruri care nu stau în puterile noastre. Oricît aş vrea să uit vechea lume, oricît aş vrea să-mi însuşesc noua mea Patrie este clar că rămîne ceva artificial şi fals în mine. Această ruptură creează un sentiment foarte intim al tragicului. E un sentiment pe care-l simţi şi e greu sa-l aduci la suprafaţă. Zi de zi, descopăr lucruri pe care chiar dacă le înţeleg la prima vedere, am nevoie de timp pentru a le pricepe cu adevărat. Să-ţi dau două exemple. Prima mea calătorie de la Iaşi la Timişoara. Practic, traversezi o buna parte a României. Aici nu ştiu de ceai şi confort în trenuri. Se urcă un domn în compartiment. Începem să discutăm. Îl întreb unde merge. Îmi răspunde cu un aer îngrijorat: „Merg tuuumai la Vatra Dornei!”. A spus-o aşa cum spunem noi cînd mergeam la Vladivostok, adică la capătul pămîntului. Neştiind bine geografia României am crezut că e foarte departe. Era la 3 ore de mers cu trenul. Mai să pufnesc în rîs şi nu înţelegeam dacă glumeşte sau vorbeşte serios. El vorbea foarte serios. Copilul lui făcea armata acolo. Şi atunci mi-am dat seama că geografia şi timpul sînt percepute de noi total diferit. Avem percepţii şi sentimente diferite asupra multor lucruri.
Un alt exemplu. Îmi cumpăr o revistă Academia Caţavencu. Ştii bine că limba română e limba mea maternă (alături de cea rusă). Citesc şi nu înţeleg nimic. Lumea în jurul meu citeşte şi rîde, eu citesc, mă întristez şi mă înfurii. De ce? Fiindcă aici există un concept numit băşcălie pentru care eu nu am organ. Nu am un echivalent rusesc al termenului. E apropiat de ironie, dar e o ironie zeflemitoare şi care ia în derîdere lucrurile semnificative. E un fel de înjurătură de mamă neasumată şi spusă sub forma unei glume. E un concept foarte straniu, greu de înţeles şi cred că ţine de spaţiul urban. Fac exerciţii disperate să-mi dezvolt acest organ, dar deocamdată nu reuşesc. Ceea ce e şi mai grav, din punctul meu de vedere, e că această băşcălie a devenit un soi de discurs critic. Ştiu că e greu de imaginat dar încearcă: această luare în derîdere tinde să înlocuiască discursul critic. Sînt convins că acest subiect te va incita. Te ţin la curent şi va trebui să-i dedic o analiză separată…
E foarte stranie noua mea Patrie… o învăţ zi de zi.”
Literatura romana in 2006 – Ziarul de Duminica, 2 februarie 2007
de Andrei Terian
2006 a fost un an literar onorabil, printre cei mai buni din mileniul trei (e drept, mileniul n-are decat sase anisori), in care caimacul l-au luat autorii din generatiile mai varstnice. Dar mai bine sa vedem ce si cum.
Edituri. Din toate punctele de vedere, anul abia incheiat a confirmat dominatia editurilor Polirom si Cartea Romaneasca asupra pietei. Nu am facut o statistica, dar sunt convins ca mai bine de doua treimi din productia semnificativa de literatura autohtona iese in prezent din tiparnitele celor doua edituri. Nu are rost sa enumar aici bine cunoscutele colectii din domeniu, dar merita salutat macar demersul Cartii Romanesti de a lansa doua “linii” noi de critica (Critica & istorie literara si Noua critica & istorie literara), compensand astfel cel putin in parte conditia ingrata a genului la noi.
Cele doua edituri sunt urmate, la o distanta apreciabila, de Humanitas (cu o colectie de proza ce ar putea deveni o investitie de perspectiva) si Corint (care se pastreaza deocamdata in sfera reeditarilor). In rest, vechea poveste cu “zidul parasit si neispravit” pare a se repeta in numeroase cazuri.
Anul prozei. Hotarat lucru, 2006 a fost anul prozei. Ceea ce nu poate fi decat de bine, daca ne gandim ca proza trece astazi drept genul cel mai exportabil. Asta chiar daca, tehnic vorbind, nu e vorba de vreo schimbare de paradigma, ci doar de rafinarea celor doua filoane exploatate in ultimii ani: spatiul holografic al lumii de azi, populat cu felurite mitologii sau ideologii, si scufundarile voluptuoase in magma biografica. Din prima categorie fac parte romanele lui Petru Cimpoesu (Christina Domestica si Vanatorii de suflete – cea mai buna carte de proza a anului, o halucinanta naratiune conspirationista dublata de reflectia asupra maladiilor spiritului contemporan), Florina Ilis (Cinci nori colorati pe cerul de rasarit) si Ion Manolescu (in ciuda promovarii agresive, Derapaj e o scriere mediocra, care probeaza un neasteptat deficit de tehnica si imaginatie). Printre autofictionari se numara Razvan Radulescu (Teodosie cel Mic – o autobiografie mascata, livrata intr-un ambalaj fantasy, care constituie singurul concurent serios pentru Christina Domestica), tandemul Filip & Matei Florian (Baiuteii) si Ana Maria Sandu (Fata din casa vagon).
Impartirea de mai sus admite o singura exceptie notabila: Radu Aldulescu (cu Mirii nemuririi), care, desi foloseste pentru a enspea oara aceeasi formula, reuseste sa ramana la fel de fascinant. In schimb, m-au dezamagit ultimele romane ale lui Constantin Toiu (Istorisirile Signorei Sisi), Horia Garbea (Crime la Elsinore) si Nicolae Strambeanu (Scrisoarea pe care nu o vei citi niciodata). Cat priveste pleiada de prima verba, sunt de citat aici unele debuturi (Ara Septilici, Dublul. Un roman; Andrei Mocuta, Povestiri din adanci tinereti; Maria Manolescu, Halterofilul din Vitan), dar si numeroase rebuturi (intre care conduce detasat Antoaneta Zaharia, Garsoniera in centru).
Oldies but goldies. In poezie, cel mai frapant fenomen l-a constituit comeback-ul (uneori spectaculos) al unor autori din generatiile mai varstnice, in paralel cu reculul surprinzator al douamiistilor. Practic, toate cartile de poezie importante ale anului apartin unor autori deja consacrati. Dintre acestia, se detaseaza Simona Popescu (cu Lucrari in verde, o epopee insolita care pledeaza pentru resursele nelimitate ale poeziei, o carte cu nimic mai prejos decat Levantul lui Cartarescu), urmata indeaproape de Marta Petreu (cu Scara lui Iacob, un volum care se sustine mai ales prin alunecarile subtile din planul religios in cel erotic).
La “polul plus” sunt de amintit si Angela Marinescu (Limbajul disparitiei si Intamplari derizorii de sfarsit), Octavian Soviany (Dilecta), Robert Serban (Cinema la mine-acasa), Serban Axinte (Lumea ti-a iesit asa cum ai vrut) si Mihai Ignat (Klein spuse). Ma asteptam la mai mult de la Cosmin Perta (Santinela de lut) si V. Leac (Dictionar de vise), care cedeaza inca prea usor influentelor sau efectelor facile. La categoria debuturi, tot ce sper e ca recentele promisiuni (Rita Chirian – Sevraj; Livia Rosca – Ruj pe icoane; Violeta Ion – Marta; Gabi Eftimie – Ochi rosii polaroid) sa devina cat mai repede confirmari.
Intoarcerea cronicarilor. Aceasta este nota definitorie a criticii noastre din 2006. Dupa multa vreme, iata ca merita sa consemnam 4-5 volume interesante de cronici: desigur, nu toate de acelasi calibru, dar toate semnate de critici tineri, care continua si chiar reabiliteaza prestigiul unui gen ce risca in ultima vreme sa fie inghitit de jurnalismul cultural (dovada volumul secund din Literatura romana in ceausism al lui Dan C. Mihailescu). E drept ca, in contrapartida, se resimte carenta studiilor monografice si a sintezelor universitare – doar doua exceptii la acest capitol: Un om din Est de Daniel Cristea-Enache si Rolul si rolurile lui A. E. Baconsky in cultura romana de Crina Bud.
Si totusi, titlurile “grele” ale anului abia consumat se datoreaza unor autori de mult consacrati. Conduc aici detasat exegezele dedicate lui Eugen Ionescu si semnate de Eugen Simion (Tanarul Eugen Ionescu) si Matei Calinescu (Eugene Ionesco: teme identitare si existentiale). Lor li se adauga Mircea Eliade, dinspre Portugalia de Sorin Alexandrescu – o carte cu mari calitati, dar si cu un defect capital (intentia de a oculta derapajul legionar din activitatea lui Eliade). Sunt de mentionat, apoi, intreprinderile teoretice ale Ioanei Bot (Sensuri ale perfectiunii) si Cosanei Nicolae (Canon, canonic). In fine, nu trebuie neglijate nici Dictionarul Biografic al Literaturii Romane (realizat de Aurel Sasu) ori volumul V (P-R) din Dictionarul General al Literaturii Romane.
Revenind la cronicari, 2006 inregistreaza trei debuturi neconvingatoare: Agresiuni, digresiuni de C. Rogozanu (unde tehnica galagioasa de autopromovare contrasteaza frapant cu saracia resurselor intelectuale), Mansarda cu portocale de Luminita Marcu (de fapt, o carte de gen indecis, aflata undeva intre magazin ilustrat, romant comercial si jurnal prepuberal) si Apocalipse vesele si triste de Cristina Cheveresan (care, desi contine cateva insight-uri veridice, probeaza o lipsa acuta de spirit critic). Astfel incat cu adevarat relevante raman doar “recidivele” lui Bogdan Cretu (Lecturi actuale) si Antonio Patras (Fragmentarium). Nu in ultimul rand, o mentiune aparte merita acordata cronicarilor literari care s-au afirmat anul trecut: Alex Goldis (un critic excelent, care navigheaza la fel de bine in teoria literara si in analiza de text), Bianca Burta-Cernat (ii doresc doar sa-si pastreze intransigenta si sa nu debuteze cu vreun roman de gare intitulat Subsolul cu papaya) si Cosmin Ciotlos (foarte bun comentator de poezie, cu un entuziasm care il prinde bine chiar si atunci cand emite cecuri in alb).
Interdisciplinaritate si critica ideologica. La categoria eseu, cartea anului este fara doar si poate Interpretare si rationalitate de Paul Cornea. Am inclus-o aici nu pentru ca i-ar lipsi spiritul critic, ci pentru ca aplicatiile sale privesc un camp al cunoasterii mult mai larg decat literatura: volumul lui Paul Cornea e un amplu tratat de hermeneutica, o sinteza cum putine mai sunt in cultura noastra. Cam pe aceeasi linie interdisciplinara se situeaza si Corin Braga, cu eseurile de literatura comparata din volumul De la arhetip la anarhetip.
Daca nu sunt interdisciplinare, cartile importante de eseu din 2006 fac musai critica ideologica. Astfel se intampla cu asteptata, dar dezamagitoarea analiza din Noii precupeti de Adrian Gavrilescu, care deraiaza cu brio din teorie in cancanuri joase. Ceea ce nu reuseste Gavrilescu au reusit, in schimb, Gheorghe Craciun in Teatru de operatiuni (o relatare palpitanta de pe frontul de lupta optzecist), Carmen Musat in Canonul si tarotul (o analiza convingatoare pe sectorul institutiilor culturale) si mai ales Alexandru Musina in Scrisorile unui fazan (un savuros cocteil de bascalie si reflectie serioasa). In fine, sunt de notat si cartile lui Gabriel Liiceanu (Despre minciuna), Andrei Plesu (Despre bucurie in Est si Vest), Nicolae Manolescu (Cum citim) sau Alex Leo Serban (Dietetica lui Robinson).
Ego & Co. Daca Jurnalul portughez al lui Mircea Eliade nu mai are nevoie de vreun comentariu, ramane sa amintesc aici celelalte scrieri memorialistice de top aparute anul trecut si anume: Trupul stie mai mult de Gheorghe Craciun, Jurnalul regretatului Sorin Stoica, volumul VI – si ultimul – din saga diaristica a Monicai Lovinescu (Jurnal 1998-2000). Tot in aceasta categorie trebuie incadrate Pornind de la Valery al lui Livius Ciocarlie (cu formula bine cunoscuta: eseu plus jurnal) si cateva interesante volume de convorbiri (Mircea Iorgulescu, Convorbiri la sfarsit de secol; Sorin Antohi – Moshe Idel, Ceea ce ne uneste; Lavinia Betea – Ioana Berindei, Am facut Jilava in pantofi de vara). Surprinzator si nu prea, cel mai bun debutant din 2006 este ego-graful Vasile Ernu, a carui carte (Nascut in URSS) reprezinta o incursiune captivanta si nostalgica in universul comunist.
Remake. Anul trecut a adus reeditari de calibru din toate genurile literare. Le voi trece in revista fara alte comentarii: proza (Ion D. Sirbu, Soarecele B. si alte povestiri si Adio, Europa!; D. Tepeneag – trilogia Hotel Europa, Pont des Arts, Maramures; Radu Aldulescu, Amantul Colivaresei si Proorocii Ierusalimului), poezie (Leonid Dimov, Opere, vol. I), critica-eseu (neasteptat de numeroase: Mircea Martin, Singura critica; Ion Pop, Jocul poeziei; Mihai Zamfir, Cealalta fata a prozei; Ioana Em. Petrescu, Ion Barbu si poetica postmodernismului; Dan C. Mihailescu, Perspective eminesciene; Radu G. Teposu, Istoria tragica & grotesca a intunecatului deceniu literar noua), memorii-jurnal (Valeriu Cristea, Dupa-amiaza de sambata; Eugen Simion, Timpul trairii, timpul marturisirii) si publicistica (Ileana Malancioiu, Crima si moralitate).
Acestia sunt agentii 006. Cat priveste cartile de anul acesta, astept cu nerabdare sa citesc volumele anuntate de Gabriela Adamesteanu, Mircea Cartarescu, Florin Iaru si Marius Ianus. Dar asta e deja alta poveste.
2 February, 2007
Comments Off on Literatura romana in 2006 – Ziarul de Duminica, 2 februarie 2007
Literatura romana in 2006 – Ziarul financiar, 2 Februarie 2007
de Daniel Cristea-Enache
Principala problema cu care se confrunta atat membrii diferitelor jurii literare, cat si criticii care alcatuiesc, la finalul unui an editorial, liste cu cartile cele mai bune (cele mai semnificative, cele mai importante) este proasta difuzare a multor volume. E nevoie ca “arbitrul” sa se transforme intr-un detectiv si sa-i caute pe la vestiare, pe culoare, la peluza stadionului ori pe strazile care duc inspre acestea pe acei “jucatori” care ar fi trebuit sa se afle de la bun inceput in teren.
Vedete si petarde
Editurile cu mai multa vizibilitate si cu difuzare pe masura (Polirom-Cartea Romaneasca, Humanitas, Grupul Editorial Corint, RAO, Paralela 45) au un net avantaj asupra celor cu vizibilitate sublima, dar lipsind cu desavarsire: Vinea, Univers Enciclopedic, Junimea si grosul editurilor din provincie.
Campul editorial autohton s-a impartit, comasat, compactat in cateva grupuri puternice, precum trusturile din sfera economica ori din cea media, lasand “in afara jocurilor” restul micilor edituri, care nu prea mai au sanse sa recupereze decalajul. Confirmarea acestei realitati am avut-o, in 2006, la Targurile Nationale (Bookfest si Gaudeamus), unde standurile marilor edituri zdrobeau, efectiv, puzderia de standulete ale editurilor mai mici, care nu se puteau consola nici macar cu statutul de sateliti.
Criticul literar, constientizand aceasta stare de lucruri, e obligat profesional sa dea credit si gir tuturor cartilor bune, indiferent de impactul lor pe piata. Nici discriminari negative, penalizand un titlu fiindca a aparut la o editura obscura, dar nici discriminari pozitive, elogiindu-l pentru “a da peste nas” orgoliilor celor mari. Ceea ce m-a interesat in primul rand a fost obiectivitatea selectiei facute pentru cititorii Ziarului de Duminica. Au contat exclusiv calitatea estetica, critica ori relevanta documentara a cartilor, iar nu valurile pe care serviciile de promovare si marketing au stiut sa le faca in jurul unor titluri. Cred ca aceasta e, de altfel, si fisa de post a criticului literar: sa poata discerne intre o opera valoaroasa si un volum comun, intre original si copie, intre eveniment editorial autentic si petarda buna sa stranga banii naivilor.
Cele mai importante “batalii”, prin numarul combatantilor si nivelul lor valoric, s-au purtat anul trecut in domeniul prozei si in cel al memorialisticii/confesiunii. La Proza, am numarat cel putin cinci romane remarcabile ale unor prozatori adevarati, in plina putere de creatie (dat fiind ca cel mai varstnic dintre ei este “optzecistul” Petru Cimpoesu). Radu Aldulescu, cu Mirii nemuririi (Cartea Romaneasca), Petru Cimpoesu, cu Christina Domestica si Vanatorii de suflete (Humanitas), Razvan Radulescu, cu Teodosie cel Mic (Polirom), Horia Garbea, cu Crime la Elsinore (Cartea Romaneasca) si Filip plus Matei Florian, cu Baiuteii (Polirom) isi joaca fiecare cartea, de un comic nebun (Cimpoesu, Garbea) sau de un naturalism tridimensional (Aldulescu), fantasy (Radulescu) sau nostalgica (fratii Florian). Daca e sa aleg un singur nume, optiunea mea este pentru Radu Aldulescu, care si-a reeditat, tot in 2006, doua romane la fel de puternice: Amantul Colivaresei (Cartea Romaneasca) si Proorocii Ierusalimului (Corint). E un romancier pur-sange, care nu are la activ (la pasiv) nici un esec.
Ambitios a fost si proiectul lui Ion Manolescu, cu kilometricul Derapaj (Polirom), dar dupa 200 din cele 650 de pagini ale cartii, ai senzatia ca mesteci nisip radioactiv. Notabil este si romanul Supunerea (Cartea Romaneasca) al lui Eugen Uricaru.
La memorii, jurnale, biografii, interviuri, avem de asemenea multi si buni competitori, pe o varietate de formule ingaduita de insusi caracterul lax, permisiv al domeniului, cu granite “moi”. Mircea Eliade, Jurnal portughez si alte scrieri, I-II (Humanitas), Mircea Iorgulescu, Convorbiri la sfarsit de secol (Editura Fundatiei Culturale Romane), Lavinia Betea, Am facut Jilava in pantofi de vara. Convorbiri cu Ioana Berindei (Compania), Andrei Serban, O biografie (Polirom), Nicolae Breban, Sensul vietii. Memorii, III (Polirom), regretatul Sorin Stoica, autor caruia i-a aparut postum un Jurnal (Polirom), Sorin Antohi-Moshe Idel, Ceea ce ne uneste. Istorii, biografii, idei (Polirom) si Nicolae Coande, Celalalt capat. Interviuri (Curtea Veche), din nou Sorin Stoica, alaturi de Zoltan Rostas, in volumul Tur-retur. Convorbiri despre munca in strainatate, I (Curtea Veche) si, in fine, Cazul “Artur” si exilul romanesc. Ion Caraion in documente din Arhiva CNSAS (Pro Historia) reprezinta, toate la un loc si fiecare in parte, lecturi mai mult decat profitabile cultural, intelectual si moral. Alegerea este mai grea aici, fiindca titlurile sunt cam de acelasi nivel, dar respectand din nou regula jocului, voi aseza pe prima pozitie volumul de convorbiri dintre Lavinia Betea si Ioana Berindei.
La poezie, in schimb, topul e usor de facut, din simplul motiv ca a fost un an extrem de sarac in aparitii de calitate. Lidera absoluta este Angela Marinescu, cu doua volume dintre care primul e castigator: Intamplari derizorii de sfarsit si Limbajul disparitiei (ambele, la Vinea). O urmeaza Octavian Soviany, cu Dilecta (Cartea Romaneasca) si Mihail Galatanu, cu Inima de diamant (Vinea).
La critica si istorie literara, primul este intotdeauna sclipitorul Matei Calinescu, cu Eugene Ionesco: teme identitare si existentiale (Junimea), talonat de regretata Georgeta Horodinca, cu Duminica seara (Biblioteca Apostrof) si “scriitorincul” Dan C. Mihailescu, cu Literatura romana in postceausism, II. Proza (Polirom). La eseu, Paul Cornea castiga detasat cu exceptionala sinteza Interpretare si rationalitate (Polirom), intr-un clasament cu multe nume grele: Livius Ciocarlie, Pornind de la Valery (Humanitas), Alexandru Musina, Scrisorile unui fazan (Cartier) si Andrei Plesu, Despre bucurie in Est si in Vest si alte eseuri (Humanitas).
Doua aparitii de impact la Publicistica: Dorin Tudoran, Absurdistan (Polirom) si Alex Leo Serban, Dietetica lui Robinson (Curtea Veche).
La debut, potul mare il ia Vasile Ernu, cu excelentul sau volum memorialistic (si nu numai) Nascut in URSS (Polirom). Interesant este ca Ernu s-a detasat dintr-un pluton de autoare, semn ca in literatura, in anii urmatori, vom avea si alte energii feminine: Gabi Eftimie, Ochi rosii polaroid (Vinea), Livia Rosca, Ruj pe icoane (Cartea Romaneasca), Rita Chirian, Sevraj (Vinea), toate trei cu poezie, Cosana Nicolae, cu eseul academic Canon, canonic (Univers Enciclopedic), Luminita Marcu, cu jurnalul Mansarda cu portocale (Polirom) si Cora Flavian, cu romanul Marta sau etiologia inconturnabilului esec (Polirom).
La capitolul reeditari si antologii, sunt multe nume importante, ceea ce intra, in fond, in logica reeditarii si antologarii. Pe primul loc e Dumitru Tepeneag, cu trilogia I. Hotel Europa, II. Pont des Arts, III. Maramures (Corint) si jurnalul Un roman la Paris (Cartea Romaneasca). Urmeaza Ion D. Sirbu, cu Adio, Europa!, I-II (Corint) si Soarecele B si alte povestiri (Humanitas) si Nicolae Manolescu, cu antologia Andersen cel crud si alte teme (Corint). Aparitii importante: Leonid Dimov, Opere, I (Paralela 45), Eugen Negrici, Literatura romana sub comunism (Editura Fundatiei PRO), Z. Ornea, Viata lui C. Stere (Compania) si Radu G. Teposu, Istoria tragica & grotesca a intunecatului deceniu literar noua (Cartea Romaneasca). Scriitori singulari ca formula, imediat recunoscuti intr-o fila de text, sunt Radu Cosasu, cu Gargaunii. Supravietuirile, V (Editura Fundatiei PRO), Ileana Malancioiu, cu Crima si moralitate (Polirom), Mircea Cartarescu, cu Levantul sau, splendid reeditat in format poche (Humanitas), Adriana Bittel, in Cum incarunteste o blonda. Povestiri din secolul trecut (Compania) si ex-turbulentul Marius Ianus, care acum s-a imburghezit si isi antologheaza poemele: Danseaza Ianus (Vinea).
La capitolul dictionare, enciclopedii, albume, sunt patru aparitii de prim ordin, foarte diferite intre ele si, de aceea, greu de ierarhizat: Bucurestii in imagini in vremea lui Carol I, I-III. Selectia si prezentarea fotografiilor: Emanuel Badescu. Privire istorica: Ion Bulei (Editura Fundatiei PRO), Aurel Sasu, Dictionarul Biografic al Scriitorilor Romani, I-II (Paralela 45), Academia Romana, Dictionarul General al Literaturii Romane, V, coordonator: Eugen Simion (Univers Enciclopedic) si, last but not least, un cartoi de cateva kilograme, Cuvinte. Almanah literar 2006, coordonator: Irina Petras (Casa Cartii de Stiinta), o foarte pretioasa baza de date cu tot ce misca in Clujul literar si-n imprejurimi. Castigatorul sectiunii este totusi albumul Bucurestii in imagini in vremea lui Carol I, istorie in imagini citita cu folos si rasfoita cu incantare.
Cele mai proaste carti ale anului? Pe primul loc nu poate figura decat Marius Tupan, romancierul parabolic-agramat, cu trilogia Batalioane invizibile. I. Craterul, II. Rhizoma, III. Asteroidul (Fundatia Luceafarul), urmat indeaproape de H. Zalis, cu O istorie condensata a literaturii romane (Bibliotheca), scrisa intr-un stil jenant. Pe locul trei, helas!, Dinu Flamand, un fost poet de talent, cu volumul Frigul intermediar (Paralela 45).
Cateva ultime cuvinte despre Evenimentele literare ale anului 2006. Avem de unde alege: Colocviul Tinerilor Scriitori initiat de Uniunea Scriitorilor, Bookfest, un targ de carte cu adevarat occidental organizat de A.E.R., programul de finantare a editorilor straini pentru traducerea autorilor romani demarat de Institutul Cultural Roman, lansarea revistei Dilemateca. Un eveniment regretabil este disparitia revistei Cuvantul in seria condusa de Mircea Martin.
Revin la ce spuneam anterior. Avem ce si de unde selecta. Important este ca aceasta baza de selectie sa fie una cat mai larga, nu in sensul diluarii criteriilor valorice, dar in cel al largirii campului de observatie, dincolo de aria vedetelor editoriale.
Totusi, tragand linie si adunand, vedem ca editura romaneasca numarul 1, pe 2006, este una dintre aceste vedete: binomul Polirom-Cartea Romaneasca.
2 February, 2007
Comments Off on Literatura romana in 2006 – Ziarul financiar, 2 Februarie 2007