Vasile Ernu

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea BR Anna Ahmatova

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea
Anna Ahmatova
blog

POLEMICA (Oprea vs. Ernu) B: Nu trageţi tovarăşi, nu trageţi! – Idei in dialog, februarie 2007

de Vasile Ernu

Am citit dialogurile lui Marius Oprea cu Vladimir Bukovski din cartea Chipul morţii. Despre natura comunismului. Ambii sînt oameni care s-au confruntat cu aparatul represiv comunist şi au avut de suferit, şi le înţeleg încrîncenarea. Am un mare respect pentru curajul lui Bukovski, însă nu mă regăsesc în modul lui de a pune în discuţie comunismul. Rămîn mult mai apropiat de Alexandr Zinoviev şi Andrei Saharov. Ironia sorţii face că am citit această carte în drum spre Moscova. Marius Oprea mi-a citit şi el cartea Născut în URSS, şi mesajul lui era simplu: e o carte frumoasă, dar cîteva capitole sînt supărătoare rău. Are perfectă dreptate. Într-o ţară în care comunismul este considerat ilegitim şi tratat ca un regim de ocupaţie, într-o ţară care a avut cei mai mulţi membri de partid pe cap de locuitor, care peste noapte s-au declarat anticomunişti, într-o ţară în care nimeni nu îşi asumă responsabilitatea trecutului, să încerci să gîndeşti nuanţat nu e „de bine”. Eu nu vreau să mă înscriu în corul anticomuniştilor postcomunişti şi chiar vreau să înţeleg ce s-a petrecut în comunism, să văd diversele faţete ale lucrurilor şi să îl asum ca o parte din istoria mea. În rîndurile ce urmează sînt cîteva reflecţii în jurul problematicii celor două cărţi.

A condamna sau a regîndi?

Modul în care am încercat să povestesc eu comunismul a fost interpretat de unii ca iresponsabil şi periculos. De ce? Pentru că eu, conform opiniilor dumnealor, nu condamn comunismul şi crimele comunismului, nu vorbesc de suferinţă etc. Eu cred că supoziţia: comunismul este răul fundamental, iar opusul lui este binele absolut este greşită. În acelaşi timp, mai cred că nu suferinţa este cheia înţelegerii comunismului. Comunism = Suferinţă = Represiune politică = GULAG este o schemă simplistă. Cheia de înţelegere a comunismului este cu totul alta.
Suferinţa e prezentă în toate sistemele politice, pînă şi în cele bine marketizate, căci suferinţa ţine de sens, şi nu de factualitate; asta mai întîi. Doi, nicăieri în cartea mea nu e ascunsă ideea că sistemul comunist este un sistem represiv din punct de vedere politic. Ba din contra, e spus foarte clar acest lucru, dar afirm şi faptul că sistemul capitalist e şi el o formă de represiune, chiar dacă e o formă de represiune economică. Ştiu că astfel de afirmaţii nu dau bine în România, dar eu îmi asum fiecare cuvînt. Şi trei, eu vorbesc din perspectiva unui homo sovieticus şi nu mi-am propus să rezolv toate problemele comunismului. E o arhivă subiectivă. În acelaşi timp, cred că demersul meu este mult mai eficient în a arăta esenţa comunismului generaţiei actuale, iar pe termen lung are un efect de dizolvare a comunismului mult mai puternic decît strigătele brute de genul „Jos comunismul!”

Despre suferinţă în URSS

De ce nu povestesc Gulagul? Am meditat mult la acest lucru. Am încercat mai multe variante de text prin care să povestesc suferinţa. Eu nu am ascuns faptul că a existat o acumulare de suferinţă enormă. Am avut, totuşi, o dificultate în a povesti această suferinţă din cîteva motive. Mai întîi, nu am o relaţie directă cu acest gen dur de represiune. În al doilea rînd, sistemul a controlat destul de bine modul de circulaţie a informaţiei, pe acest subiect în mod special, deci aveai un acces mai dificil şi indirect la ce se întîmpla. Şi, nu în ultimul rînd, suferinţa venită în urma represiunii ideologice, oricît de mare ar fi fost ea, este una periferică, şi nu centrală în cultura sovietică şi în comunism. Astăzi noi credem că ea e centrală din cauza contraofensivei ideologiei anticomuniste neoliberale, dar ea nu a fost şi nu avea cum să fie centrală. Asta, fireşte, nu justifică şi nu scuză cu nimic ororile represiunii ideologice.
De asemenea, în URSS, la acest capitol, trebuie ţinut cont de suferinţele aduse de ororile celor două războaie, cel civil şi cel de-al doilea război mondial. Al doilea război mondial a devenit simbolul şi centrul de greutate al suferinţei colective. A mai existat, de asemenea, un soi de utopism şi entuziasm al maselor care au echilibrat mereu suferinţa cotidiană. De aceea, m-am oprit la Korciaghin şi Buharin: unul, simbol al entuziasmului şi celălalt, al suferinţei. Şi, fireşte, am povestit despre modul nostru de a vedea marele război. Pot să accept că nu am găsit cea mai bună soluţie, însă, repet, eu nu cred (şi aceasta iarăşi sună scandalos aici, în România) că cheia înţelegerii comunismului este suferinţa venită în urma represiunii ideologice. Fiecare sistem aduce cu el o formă puternică de suferinţă, şi nu prea am scăpat niciodată de ea. Astăzi ea este mult mai bine fardată, aşa că am început să confundăm suferinţa cu fericirea, ceea ce e grav. În ce priveşte România şi mitul nefericirii totalitare, acesta a fost deconstruit de Daniel Barbu în Republica absentă, unde a dovedit că numărul celor care au pierdut este net mai mic decît al celor care au avut de cîştigat. E o analiză cinică, rece, dureroasă, dar ne poate ajuta să înţelegem mai lucid ce s-a întîmplat atunci, iar Daniel Barbu nu poate fi învinuit de simpatii de stînga.

Întrebări despre condamnarea şi ilegitimitatea comunismului

Condamnarea comunismului este un gest politic, o decizie politică. E dreptul puterii actuale să facă acest lucru. E dreptul preşedintelui să condamne un regim trecut, însă nu văd rostul creării unei comisii ştiinţifice pentru a justifica un act politic. Ştim foarte bine de crimele comunismului, iar preşedintele nu avea nevoie pentru a condamna de o expertiză ştiinţifică. Am reţineri faţă de ştiinţificitatea unui raport comandat politic, cu toate că sînt convins că în această comisie sînt mulţi oameni competenţi şi bine intenţionaţi. Preşedintele Băsescu, cel mai rafinat preşedinte populist de prin estul Europei, a vrut pur şi simplu să speculeze o posibilitate politică la maximum. Şi cum anticomunismul e o bună „vacă de muls”, atît pentru politicieni cît şi pentru intelectuali, preşedintele a exploatat cum ştie el mai bine această oportunitate.
În ceea ce priveşte legitimitatea comunismului din România, daţi-mi voie cel puţin să mă îndoiesc de „ilegitimitatea” lui. Daniel Barbu a dovedit legitimitatea lui (în aceeaşi carte) fără a nega influenţa externă, dar rămîne, fireşte, o problemă deschisă pentru cercetători. Domnul preşedinte şi-a cerut scuze în numele statului, deci recunoaşte continuitatea statului, iar acest lucru presupune şi recunoaşterea indirectă a legitimităţii statului comunist. Mă întreb şi eu: dacă statul comunist a fost ilegitim, ce facem cu toate tratatele din această perioadă? Înţeleg că am lipsit din istorie pînă prin secolul XIX, dar să fim „ilegitimi” jumătate de secol XX chiar e de rîsul lumii.
Riscul condamnării de această manieră ţine de faptul că nu se lucrează cu nuanţe, cu distincţii, cu diferenţe şi cu asumarea concretă a responsabilităţilor din trecut. E riscul înlocuirii unei ideologii cu o contraideologie, căci supoziţia acestui demers este un clişeu simplu: „acesta este răul absolut”. Eu gîndesc nuanţat. Care comunism? La ce ani ne referim? Cum facem distincţii? Cine trebuie condamnat şi cine nu? Care sînt criteriile după care apreciem gradul de vinovăţie? Ce a însemnat comunismul? (À propos, pe aici nu interesează acest lucru!) Cum a devenit funcţional? Tăcerea din comunism a intelectualilor oare e atît de nevinovată? Am văzut că Partidul e vinovat şi condamnat, iar membrii lui nu prea. Cum rezolvăm această problemă? Cine sînt anticomuniştii de azi? Sînt întrebări la care trebuie să răspundem şi nu putem trece cu tăvălugul şi să uniformizăm totul. Şi să nu uităm că în statul de drept modern e vinovat cel pe care legea îl defineşte vinovat. Adică, parafrazîndu-l pe inegalabilul Ostap Bender, faţă de statul modern trebuie să avem o singură slăbiciune: să-i respectăm Codul penal.
Însă eu sînt deranjat şi interesat cu adevărat de prezent, şi crezul meu politic este simplu. Eu susţin că nu sistemul în sine e problema, ci modul nostru de a ne gestiona viaţa în raport cu sistemul în care trăim. Eu spun că sistemul este un produs la care contribuim fiecare în parte şi că (atenţie!) noi facem aceleaşi compromisuri. Stăpînii s-au schimbat, iar sclavii au rămas aceiaşi! Sîntem la fel de laşi, la fel de oportunişti, la fel de indiferenţi. Şi cel mai bine o ştiu intelectualii, căci marea parte a lor îşi conştientizează şi raţionalizează acţiunile, discursul, căci ei sînt în mare parte adevăraţii vinovaţi, adică noi toţi cei care producem ceea ce se cheamă cultură. Cîţi au curajul să recunoască acest lucru?
Chiar dacă discursul anticomunist deţine multe adevăruri, trebuie să ţinem cont că declararea publică a acestor adevăruri este bazată pe impostură, fiindcă sînt rostite şi asumate într-o vreme care nu mai poate îndeplini o funcţie critică, ba mai mult, el deturnează scopul, rolul şi problematica discursului critic însuşi. Astăzi, în loc să interogăm, noi condamnăm şi denunţăm, în loc să vedem efectele vechii ideologii asupra societăţii actuale, noi construim o contraideologie. Ideologiei comuniste dispărute i se opune o nouă ideologie: anticomunismul. E o ideologie ce nu presupune risc, ci doar profit. Marea tragedie a intelighenţiei române este faptul că prin astfel de gesturi ea se delegitimează, iar odată cu discuţiile în jurul comunismului/postcomunismului, totul se reduce de fapt la o singură problemă esenţială: incapacitatea intelighenţiei de a lua poziţie critică faţă de puterea şi ideologia dominantă a momentului, oricare ar fi acel moment.

-
6 February, 2007
in: Cronici   
Comments Off on POLEMICA (Oprea vs. Ernu) B: Nu trageţi tovarăşi, nu trageţi! – Idei in dialog, februarie 2007

Comments

Comments are closed.