Vasile Ernu

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea BR Anna Ahmatova

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea
Anna Ahmatova
blog

SECTANŢII ediţia 2-a & Minirecenzii

SECTANŢII.

A venit din tipar ediţia II-a după ce prima ediţia a mai avut un reprint. A apărut în primăvara lui 2015 şi a  fost distinsă cu Premiul Matei Brancoveanu pentru Literatura, 2015 și nominalizată la premiul pentru Memorialistică al revistei Observator cultural, 2016.

Cîteva extrase

Sectanţii este povestea întrepătrunsă şi filtrată subiectiv a trei comunităţi religioase din părţile Bugeacului: rascolnici, evrei mesianici şi protestanţi colonişti germani. Descrise în termenii şi credinţele lor, acestea figurează celălalt mare personaj colectiv,  veşnic prezent, deşi mereu altul: Leviatanul, cum îl numesc aceştia, păstrîndu-se cu obstinaţie în afara lui şi fiind permanent prigoniţi de către acesta. De fapt, ceea ce-l interesează pe Ernu este această luptă cu Leviatanul, credinţa religioasă a sectanţilor folosindu-i pentru transfigurarea propriului crez politic. Preluînd viziunea acestor marginali de jure, nu doar de facto, textul lui Ernu expune o răsturnare de perspectivă: „sectanţii“ se află aici în centrul lumii, iar Leviatanul se învîrte bezmetic în jurul lor. Este latura carnavalescă a cărţii, de rit de răsturnare. Este însă un carnavalesc mesianic, căci această lume răsturnată este cea „adevărată“: Leviatanul este cel periferic şi trecător, menit, mesianic, pieirii. Este o răsturnare radicală de perspectivă, prin care nu noi îi respingem pe ei, chiar şi atunci cînd ne prefacem ecumenici, înţelegători sau corecţi politic, ci ei, marginalii, refuză consecvent societatea noastră.

Vintilă Mihăilescuâ

 

Încît pentru unii dintre ei, vîrsta de aur a sectei lor e perioada progoanei, cînd sînt supuși la mari încercări , care-i fac să se simtă puternici în credința lor de minoritari. Indiferența celor din jur față de ei, care nu-i mai face să se simtă altfel, e o încercare mult mai puternică și mai subtilă, căreia sectanții admit că nu știu cum să-i facă față. O carte impresionantă care face din Vasile Ernu unul dintre cei mai importanți romancieri pe care-i avem.

Cristi Teodorescu

 

Ernu e unul dintre foarte puţinii noştri scriitori de idei (geo)politice cu o miză identitară simultan locală, regională şi globală. Dacă nu chiar singurul. Cine vrea să-i cunoască „rădăcinile“ opţiunilor va trebui să înceapă cu cea mai recentă apariţie editorială a sa, Sectanţii, lansată în primăvara acestui an.

Paul Cernat

 

Scrie prin tot Bucureştiul, pe te miri ce ziduri, „Basarabia, pămînt românesc!“, dar realitatea istorică prezentată de Vasile Ernu pare şi sînt convins că este mult diferită de tot ceea ce ştiam, despre tot ceea ce s-a consumat între Prut şi Nistru, şi mai ales în Bugeac, adică în sudul Basarabiei, ce azi face parte din Ucraina. Şi de unde provine Vasile Ernu. Cartea lui ar merita o masă rotundă sau un simpozion şi nu o simplă notă/prezentare de sumară lectură. Sectanţii lui Vasile Ernu merită atenţia intelighenţiei româneşti, că o fi ea de dreapta sau stînga, deopotrivă. Sînt convins că va fi şi tradusă şi va avea un ecou mai mare peste graniţele României decît în interiorul ei. Poate că mă înşel, să dea bunul Dumnezeu să n-am eu dreptate. Vasile Ernu îşi consolidează statutul de autor, prozatoreseist, greu clasificabil. În schimb, ar putea intra în categoria, inexistentă, a celor foarte buni.

Bedros Horasangian

 

La fel, personajele memorabile precum unchii aventurieri și ușor beţivi, răzvrătiţii și patriarhii vin, parcă atrase de prezentul textului, să depună mărturie în favoarea celui care se autointitulează oaia neagră a sectei. Iar asta este o declaraţie de imens orgoliu: a fi marginal în cadrul unei societăţi de marginali nu e lucru ușor. Cartea lui Vasile Ernu este istorie, este antropologie, este sociologie, este mai presus de orice istorie personală care se hrănește din Istoria unei comunităţi. Este, în primul rînd, autodefinire în raport cu un spaţiu putrefact: Bugeacul, Basarabia sînt tropicele triste ale lui Vasile Ernu care, vorba aceleiași Sontag, nu sînt deloc triste, sînt muribunde.

Bogdan-Alexandru Stanescu

 

BIOGRAFIA ANULUI: ”SECTANȚII” DE VASILE ERNU

Cartea lui Ernu a apărut la Polirom în 2015, dar am citit-o în 2016. Am încadrat-o la biografie deși, vorba autorului, ”Sectanții” plutește între mai multe categorii. Fiecare alege ce e ”Sectanții”. Povestea unui om crescut în Bugeac?  Istoria unor colectivități care au făcut opoziție la comunismul cel mai năpraznic fără să ceară niciodată nimic? Romanul care abundă de personaje care ies din oglinzile caselor vechi și pășesc spre tine? Toate acestea. După cum ”Sectanții” e și un eseu despre ce pierdem atunci cînd avem sentimentul cîștigului total.

Cătălin Tolontan

 

 Vasile Ernu e genul acela de autor – cand zic autor e neutru; nu i-am zis nici memorialist, nici scriitor, nici publicist, nici macar antropolog – care, inca de la prima carte, s-a incapatanat sa nu se stabileasca intr-o categorie de asta anchilozata. El isi alege un subiect, intotdeauna alunecos, despre care cu totii stim cate ceva, dar nimeni nu stie totul. Tema este extrem de generoasa si cuprinde cumva un miez exotic pentru noi, ceilalti, crearea unei identitati aparte, portretul unei comunitati care este altfel. Este pe de o parte cartea unei reconstituiri. Desi dizident, oaie neagra, desi nu mai respecta in litera aceasta traditie a comunitatii din care vine, cred ca Vasile Ernu ii face un mare bine pentru ca umanizeaza foarte mult ceea ce de regula e perceput schematic si sarac.

Bogdan Creţu

 

Volumul lui Vasile Ernu verifică, pas cu pas, toate teoriile din marea literatură sociologică dedicată sectelor, de la Weber și Troelsch până astăzi. În creștinism a existat mereu o tensiune teribilă între două viziuni di­fe­rite ale sfârșitului lumii. Un eschaton di­ferit. O minoritate de fideli a avut mereu sen­timentul că sfârșitul lumii este aproa­pe, iar „purificarea“ trebuie realizată ur­gent, indiferent de mijloace. Majoritatea (ci­tiți „bisericile oficiale“) plasează Ju­de­cata finală la o distanță rezonabilă. Ea în­curajează o atitudine moderată, cultivă cre­dincioși respectuoși; nu-i plac ex­tre­me­le de niciun fel. Mai mult, în cazul Or­to­doxiei, încearcă să compună din mers cu puterea seculară, dând naștere faimoasei „simfonii bizantine“.

Mirel Bănică

 

Noua carte a lui Vasile Ernu nu se inscrie in tiparele literare traditionale. Aceasta este, fara indoiala, o lucrare de beletristica. Totusi autorul renunta sa recurga la trucurile obisnuite cu eroi si situatii inventate. „Nonfiction“ – pare sa fie o abordare mai buna. Autorii contemporani reusesc tot mai des sa demonstreze ca viata scoate in evidenta destine umane atat de complexe cu care nici o imaginatie scriitoriceasca nu poate sa concureze.

Inovatia lui Ernu consta in organizarea spatiului artistic al Sectantilor. Aceasta se realizeaza prin combinarea a doua genuri care se exclud – lirica si eposul.

Serguey Ehrlich 

 

Așa cum, deși „născut în URSS”, Ernu nu este un Homo Sovieticus, după tiparul lui Aleksandr Zinovyev și, chiar dacă este în mod clar un intelectual de stânga, el nu este un bolșevic, cum îl acuză pe nedrept unii și alții, tot așa, cu toate că i-a ieșit un selfie genial cu Sectanții, ar fi total greșit să-l judecăm doar după această imagine. Fiindcă, cu toate că îi place să ofere indicii, Ernu nu vrea cu adevărat „să-l citim” ci doar să ne sensibilizăm, păstrând în rest un control strict, mai securizat decât serverul de mail al lui Hillary. Fără a dori să dea detalii identitare, Ernu a vrut să atragă atenția asupra unui subiect ignorat, a unor oameni marginalizați, care dețin un know-how specific, pe care el îl consideră valoros, fapt care i-a reușit, privind la cantitatea și calitatea recenziilor.

Mihai Ciucă

 

Revenind la Sectanții, trebuie să admit că volumul m-a ținut, de la un cap la altul, într-o stare de alertă insolitantă. Am des­co­perit prin el un spațiu despre ca­re știam deja câte ceva, dar care mi s-a arătat, grație lecturii, într-o lumină mai ge­neroasă cu detaliile revelatoare. …

Spre lauda autorului, Sectanții nu e totuși o carte tezistă. Nu ne spune, nici măcar interliniar, că unionismul românesc e o ficțiune politică irealizabilă. Alta e miza textului: aceea de a opune istoriografiei oficiale, scrisă de învingătorii temporari, o istorie trăită la firul ierbii, în sânul unei comunități animate de impulsuri hiliaste, care trăiește vremurile și relația cu Ce­za­rul în tonalități eshatologice. Vasile Ernu se dovedește și un poet al atrocității atunci când descrie, în pagini de un pa­tetism sec, Marea Foamete din 1946-1947, care fusese precedată de hidoșenia războ­iului mondial: paginile despre lirismul macabru al protezelor care completează ana­tomia chinuită a marilor mutilați mi se par, în această ordine, cutremurător de sugestive.

Teodor Baconschi

 

Despre proza-document Sectantii e cazul sa discutam cu empatie. Nu inteleg prin „empatie” compatimire. Ar fi un gest fariseic. Mila e, oricind, versiunea soft a judecatii. Inteleg prin empatie sa accept existenta altor modele educationale decit cele in care am fost crescut sau la care am ajuns prin libera vointa.  Empatia porneste de la premisa ca nevoile concurente sunt la fel de legitime si tot atit de disfunctionale. Vasile Ernu isi scrie biografia spirituala asumind, in masura nediferentiata, colportajul, memoria rudelor si experienta personala. Cartea place daca observam ca, uneori, tratamentul cu antibiotice e indicat impotriva guturaiului, in pofida efectelor colaterale. Dozele sunt aleatorii si bulversante pentru outsideri. Fictiunea si contextul alcatuiesc un cupaj. Ca sa evite autosedarea, autorul foloseste expresia „suntem siguri”, acceptind sa nu se distinga de glasul comunitatii. E probabil exercitiul de a respira adinc inaintea sublimului, care, concomitent, minuneaza si inspaiminta. Sectantii nu sunt caldicei. Regula oricarui eveniment intemeietor sau distrugator este intimplarea (ne)fasta. Lucrurile vin de-a gata, cu incarcatura afectiva imuabila, nu rezulta din interactiuni. Sectantii cumuleaza un numar considerabil de emotii extreme. Macar la nivel discursiv resping calea de mijloc, pentru ca nu mijloceste catre nicaieri.

 George Neagoe

 

Cred, ca spre deosebire de celelalte carti, ti-a fost extrem de greu sa scrii SECTANTII, fiindca e despre copilarie si despre radacini, ceea ce la varsta noastra middle age e ca un act al   tributului fata de cei ce-au fost dar si fata de cei ce-or sa vina… e mare lucru in actul de a pune asemenea profunzimi ale sufletului pe hartie, asa ca iarta-ma daca analiza mea pare seaca sau rece. Sa-ti spun dintru inceput si in mod ferm un lucru important : cartea mi-a placut foarte mult. De la un cap la altul mi-a dat o stare de frenezie emotionala si in acelasi timp  m-a facut curioasa, trimitandu-ma la informatii de dictionar si alte exegeze, la discutii cu mama mea despre satul ei din Moldova si practicile religioase de  acolo. Imi place si stiul tau direct, felul in care – aidoma personajelor din carte- spui Povestea.

Iulia Haşdeu

 

Sectanţii pare o continuare, o actualizare, un act adiţional la Demonii, este o carte foarte rusească (acesta este şi unul din riscurile cărţii, adresată în primul rând publicului român). Religioasă, dar nu pe gustul elitelor „de dreapta“, ea este totodată personală, autobiografică, însă fără a scoate în evidenţă personajul Ernu, egoul lui Ernu, ci familia şi comunitatea din care acesta provine. Aşadar, ceea ce părea o cedare în faţa tematicii şi stilisticii intelectualilor creştini, propovăduitori ai capitalismului neoliberal, se dovedeşte a fi o îndepărtare şi mai accentuată de aceştia. Recunoaşterea apartenenţei la o „sectă“ este, fără îndoială, un risc pentru Ernu .

Artur Suciu

 

Sectanţii este, în fapt, o istorie alternativă a Basarabiei, povestită – în răspăr faţă de discursul dominant – din gura unui „marginal”, aici un sectant. Numai că este o istorie care nu se doreşte canonică, de manual, ci una care se satisface a rămîne „marginală”, cu condiţia de a nu-şi pierde autenticitatea. Autorul – şi în urma sa, cititorul – nu se lasă copleşit de această nostalgie, ci o foloseşte cu metodă, ca pe o lentilă în care lucrurile şi evenimentele prind contur şi culoare, acolo unde, altminteri, te poate orbi prin adevărul lor peremptoriu sau să te întunece prin negreaţa unei istorii în care deportările de masă şi purificările etnice au mers alături cu mostrele cele mai autentice de omenie şi solidaritate.

Petru Negură

 

În fiecare carte a sa, Vasile Ernu abordeazã teme originale, interesante şi curajoase. Nici noul lui volum, „Sectanþii” (Polirom, 2015), nu face notã discordantã. E o carte la fel de bine scrisã precum precedentele şi e la fel de interesantã şi utilã. Aceastã carte poate fi consideratã un fel de istorie a sectei din care a fãcut parte autorul (sectã care rãmîne secretã pînã la sfîrşitul poveştii, de altfel – „secta mea”), istoria unui loc, a unei zone, dar şi o biografie a familiei Ernu, naratorul începînd povestea dinainte ca strãbunicul sãu (Culachi) s-o întîlneascã pe strãbunica autorului (Katrina). E vorba de o sectã din zona Bugeacului cu o istorie de mai mult de o sutã de ani, care a trecut inclusiv prin stalinism, comunism, fascism, legionarism, marea foamete de dupã cel de-al Doilea Rãzboi Mondial, dar nu doar cã a rezistat, ci a devenit mai puternicã, spune Ernu.

Iar volumul, pentru că este o istorie personală, este și o veritabilă lovitură de imagine pentru celNăscut în URSS (titlul debutului lui Vasile Ernu), anarhistul „de serviciu” pentru discursul contemporan de tip liberal: autorul provine dintr-o lume a gherilei, o lume a sectanților ce sunt de mici educați pentru a fi diferiți. Ernu este așadar un „dublu” rebel: față de comunitatea natală, de care s-a desprins (pentru a se reîntoarce acolo poate prin acest volum), și, desigur, față de establishmentul ideologic actual.

Dan Gulea

 

Am citit “Sectanții” din Bugeacul lui Vasile Ernu intrigat, captivat și recunoscător. E o experiență care nu seamănă cu multe altele. În primul rând: la celebrul fir anonim al ierbii, r e l i g i e înseamnă atât de multe lucruri, și deseori înseamnă aceste lucruri. O strămutare (cu cauze multiple și puțin lizibile, mitică și din Transilvania), o ardoare tipică și încă, una perfect comparativă (versiuni radicale de creștinism, iudaism și ecarisare comunistă a oricărei religiozități), vocații individuale și mecanisme de cimentare a microgrupului, lectura și educația intensivă (familial-muzicală mai ales!) a unui canon mult îndepărtat și dotat pe mai departe cu aceeași inițială maleabilitate. | Aș fi avut alte câteva observații și întrebări. | „Religie” nu e nici de stânga, nici de dreapta, chit că poate furniza extremele amândurora. Iar un istoric al religiilor n-are mai bun de făcut decât să le amintească partea cu stânga celor de drepta și necesar invers. | “Sectanții” îl confirmă pe Cioran, marginal pur-sânge: prosperitatea publică a unei religii duce la vlăguiri, creștinismul are încifrat un raport unic cu ideea (și epocile) de persecuție. Stalin, deci, ca agent al unei pronii mult mai misterioase… | Așteptările apocaliptice sunt mai robuste decât ne dă mâna să constatăm în chiar plină (post)modernitate: ce “ieșire din religie” când pestrițul acestei geografii prinde asemenea biografii temerare? | Am propus colegilor în câteva rânduri, inclusiv instituțional și fără ecouri ireversibile, să demarăm o istorie religoasă a zonei, pentru a ieși mai decis din singular/invizibilitate/poncife: Bugeacul, ca și Dobrogea sau practic toate zonele ariei, pun probleme la care istoricii religiilor se gândesc rar și prost, și sunt probleme care n-au măcar un recensământ onest, când constați funambulesca anorexie teoretică și practică a ideii de religie în spațiul public.

Eugen Ciurchin

 

În carte sunt însă câteva pagini vintage Vasile Ernu. Imaginea Bugeacului de la sfârșitul secolului al 19-lea, dominată de un haloimăs de limbi, etnii, îndeletniciri și credințe religioase – dar și mereu amenințat și afectat de pogromuri – este extrem de evocatoare și este important de reamintit astăzi când această tradiție e complet ocultată. Chișinăul ca centru al unui pogrom ce are ecouri în The New York Times, precum și evoluția sa de-a lungul granițelor și imperiilor recrează o epocă ce astăzi pare ireală. Călătoriile autorului cu tatăl său prin pustă sau mersul la cinematograf cu frații săi aduc aminte de cele mai bune pagini din Născuți în URSS.

Florin Poenaru

 

În centrul volumului se află, așadar, un scenariu teologico-politic. Omul are de dus o luptă pe două fronturi: împotriva Leviatanului (care este Statul, puterea politică în genere), dar și împotriva acestei lumi, cu tentațiile ei vizibile și mai ales invizibile, cu tentaculele sale prezente în cele mai mici detalii ale vieții de zi cu zi. Acest monstru fără chip exercită, clipă de clipă, o presiune acaparatoare asupra noastră, fiind cel mai greu de contracarat din cauza caracterului său difuz. Marginalii sectanți luptă însă și pe al treilea front: impotriva bisericii majoritare. Secta celor aleși decide să trăiască la marginea societății, după propriile reguli, în așteptarea celei de-a doua Veniri. Autenticitatea se câștigă, deci, numai prin escatologie, prin fractura timpului obișnuit și transfigurarea lui când e văzut dinspre viitorul cel mai autentic.

George Bondor

 

Volumul lansat reprezintă o apariţie inedită, fără tradiţie în literatura română, publicat de un intelectual care pune viaţă în ideile despre care vorbeşte. SECTANŢII este o carte de maturitate în care se evocă un model de viaţă proiectat în afara timpului. Vasile Ernu este un narator care vorbeşte în numele unei comunităţi, asumând apartenenţa la grupul analizat, livrând o carte sensibilă, alcătuită din poveşti de viaţă care, în ciuda caracterului documentat şi amănunţit, se ţine voit departe de tonuri şi pretenţii scorţos academice.

Adrian Lăcătuş

 

Sectanții, prima parte a trilogiei marginalilor pe care Vasile Ernu o are în plan e genul ăla de carte pe care o citești pe nerăsuflate și care nu-ti dă pace să mergi la culcare fără să dai mai departe pagina. Primită cadou săptămâna trecută cu autograf de la autor (mulțumesc Iulia), și începută pe avion în drumul de la Madrid (privind din când în când către arida Spanie cu gândul la idealiștii …Brigăzilor Internaționale) către Orientul Mijlociu, nu știi dacă istoria acestei comunități/secte religioase din Bugeac este ficțiune sau realitate. În paginile în care ideologia este mai puțin prezentă am fost atât de aproape să-l compar pe autor cu Panait Istrati și mai să-mi programez în următoarea vacanță o vizită pe la Cahul, Bolograd sau Izmail.

George Verdeş

 

Dragă Vasile,

Când aveam şapte ani (1941) am mers la şcoală la Aiud. Invăţătorul (de unde va fi ştiut?) le-a spus la ceilalţi copii din clasa I-a ca au intre ei “un pocăit” şi le-a explicat că pocăiţii sunt oameni care “s-au lepădat de legea strămoşească”, prin urmare sunt trădători de neam.
Ştiu că după aceasta copiii nu mai voiau să se joace cu mine. Cel mai dureros pentru mine era ca atunci când jucau fotbal, pe mine ma alungau de o parte. Nu aveam ce căuta între ei.

Când eram în clasa a treia, preotul care preda ora de religie m-a bătut fiindcă am refuzat să-mi fac semnul crucii (mai târziu am spus că aceasta a fost prima mea experienţă religioasă).Aşa am trecut prin toate fazele şcolii: liceu, universitate. Pe scurt, vreau şă ştii ca “Sectanţii” este istoria vieţii mele, cu toate bogăţiile de culori ale trăirilor “pocăiţilor”. Am sorbit-o şi am trăit-o! Pentru mine este o comoară inestimabilă!

Îmi eşti tare, tare drag, Al tau,

Iosif Ţon

 

În comparație cu jongleriile teologale și declarațiile de bune intenții pentru o tradiție occidentală livrescă, fără referent real, ale liberalilor conservatori din intelectualitatea românească, sectantul periferic Vasile Ernu este adevăratul conservator, iar ceilalți o gloată de fantoșe ridicole, de mimi ai unor ritualuri artificiale. A te opune dregătorilor și a nu te supune Puterii se găsește în vocația revoluționară a creștinismului încă de la începuturile sale. Drept pentru care, socialistul Vasile Ernu e mai curând un onest creștin conservator. Despre adversarii săi ideologici autohtoni, cu ale lor identități contradictorii și imbricate dizarmonic, putem doar să spunem că sunt „aramă sunătoare și chimval răsunător”.

Dan Neumann

 

Trebuie să spun din capul locului că am fost luat de farmec şi de real talent de cronicar și de povestitor de care dă dovadă Vasile Ernu. Sigur, el ne arătase deja în  celelalte lucrări ale sale, dar aici, stăpânirea tramei narative este, mi se pare, aproape perfectă. De la un paragraf la altul, de la un capitol la altul, Vasile Ernu  știe să își țină cititorul cu sufletul la gură asta până la finalul cărții. În ceea ce se prezintă  ca un autentic Bildungsroman, autorul ştie să presare cu succes suspansul în succesiunea temelor pe care le înlânțuie, legându-le abil de informații date anterior pentru a le redesfăşura  apoi într-o vastă panoramă de fapte, de remarci personale și de idei mai generale. Fără nici-o îndoială, autorul știe să compună o lucrare, să facă atrăgător obiectul său de căutare și de cercetare care este uneori sumbru, sinistru, chiar tragic. Frazele adesea scurte, metaforele foarte bine construite, reţinând astfel atenția susținută a citiorului. Pe scrut, el are talentul unui autentic povestitor-jurnalist care știe să îmbine şi să dozeze amintirile personale cu  perspective generale despre istoria acestui mic petec de pământ din sudul Basarabiei, Bugeacul.

Claude Karnoouh

 

Ceea ce impresionează în primul rînd la această carte este faptul că, la prima vedere, cititorul nu s-ar fi aşteptat să fie scrisă de un autor ca Vasile Ernu. Acesta din urmă este cunoscut pentru publicistica sa politică şi pentru volumele despre viaţa de zi cu zi din Uniunea Sovietică, aşa cum răzbătea aceasta printre interstiţiile aparatului de coerciţie al Statului sovietic. Dar tocmai despre viaţa de zi cu zi din Uniunea Sovietică este vorba şi în acest nou volum, numai că dintr-o nouă perspectivă, aceea a unui sectant. Da, Vasile Ernu este un sectant. Născut, în caz că nu s-a aflat pînă acum, în URSS. Sectanţii urmăreşte povestea familiei începînd cu sfîrşitul secolului al XIX-lea, atunci cînd Culachi, unul dintre străbunicii autorului, îl întîlneşte pe Iosif Davidovici Rabinovici, un aşa-numit „evreu mesianic“, şi se însoară mai apoi cu fiica ucenicului acestuia, Katrina. Evreii mesianici sînt, în cuvintele autorului, o „sectă“ sau un „grup religios apărut din rîndul evreilor, dar extins şi la membrii altor confesiuni, care combină tradiţia iudaică şi credinţa creştină, încercînd să refacă creştinismul originar“ (p. 7). Evreii mesianici respectă atît sărbătorile evreieşti, cît şi pe cele creştine. Au ca zi de repaos săptămînal sîmbăta, nu duminica, şi cred în Isus ca fiind Mîntuitorul, Fiul lui Dumnezeu.

Emanuel Copilaş

 

 

Sunt savuroase rândurile dedicate descrierii modului de organizare a vieții cotidiene; cheia succesului unui sectant stă în organizare (ah, și câtă dreptate le dau!!!). Nu lasă nimic la întâmplare, nu privesc niciun aspect al vieții cu superficialitate, nu lasă niciun ungher al vieții neexplorat. Și toate, pe un fond muzical adecvat. Veți afla la ce instrumente cântă, de regulă, cum se completează prin muzică, cu ceilalți membri ai comunității celei mari din sudul Basarabiei, pentru că, nu-i așa, muzica trebuie cântată împreună cu ceilalți și pentru ceilalți.

Nona Ropotan

 

Treptat însă, mi-am dat seama că Vasile Ernu a încercat altceva, a realizat o adevărată (și reușită) cercetare antropologică asupra unei comunități destul de închise, punându-se el însuși în postura de narator-observator. Chiar dacă pare personală, mărturia sa este doar o formă de realizare artistică, pentru că nu vom afla niciodată cât de mult este din Vasile Ernu în narator și cât de mult este ficționalizat personajul, nu pentru a fi mai puțin veridic, ci pentru a produce cititorului sentimentul că avem de-a face cu o relatare din interior, cu privire la o comunitate religioasă marginală, cu propriile reguli și tradiții, cu un sistem foarte bine pus la punct de organizare și funcționare

Jovi Ene

 

În fiecare carte a sa, Vasile Ernu abordeazã teme originale, interesante şi curajoase. Nici noul lui volum, „Sectanþii” (Polirom, 2015), nu face notã discordantã. E o carte la fel de bine scrisã precum precedentele şi e la fel de interesantã şi utilã. Aceastã carte poate fi consideratã un fel de istorie a sectei din care a fãcut parte autorul (sectã care rãmîne secretã pînã la sfîrşitul poveştii, de altfel – „secta mea”), istoria unui loc, a unei zone, dar şi o biografie a familiei Ernu, naratorul începînd povestea dinainte ca strãbunicul sãu (Culachi) s-o întîlneascã pe strãbunica autorului (Katrina). E vorba de o sectã din zona Bugeacului cu o istorie de mai mult de o sutã de ani, care a trecut inclusiv prin stalinism, comunism, fascism, legionarism, marea foamete de dupã cel de-al Doilea Rãzboi Mondial, dar nu doar cã a rezistat, ci a devenit mai puternicã, spune Ernu.

Mihail Vakulovski

 

”Când istoria, mai mult sau mai puțin recentă, ți-o servesc alții decât puternicii vremurilor, mai există speranța unor alternative la discursul dominant, de ieri şi de azi. ‘Sectanții’ lui Vasile Ernu, pe care-o citesc cu sufletul la gură, e despre o altfel de istorie decât aia pe steroizi, din manuale. Fermecător de dureroasă, atât de necesară”.

Cosmin Popan

 

”Terminat de citit „Sectantii” lui Vasile Ernu. De fapt, am citit-o acum doua saptamani, dar nu am avut timp sa scriu nimic. Tocmai bine ca s-a si sedimentat un pic. E o carte care se citeste repede, te prinde complet, probabil ca daca m-as fi chinuit as fi reusit sa o termin intr-o zi, desi are vreo 360 de pagini. Cu ce-am ramas? E un ghid practic de supravietuire, de lupta cu Puterea. Un ghid simplu si direct, fara pretiozitati si speculatii teoretice intelectuale. O alta perspectiva surprinzatoare a luptei de rezistenta contra Puterii, perspectiva care mi i-a facut simpatici pe pocaiti (desi la noi exista fobia asta fata de ei). Pe langa asta, cititorul se indragosteste garantat de zona Buceagului, in special de zona aia multiculturala din care vine Ernu (moldoveni, rusi, evrei, turci, bulgari, gagauzi, ucraineni, nemti, romani, tatari si altii). In concluzie, daca ai impresia ca Ernu e tipul ala care crede ca era mai bine in gulag decat in capitalism, pune mana si citeste „Sectantii” sa vezi ca judecatile despre lume sunt mult mai fine, complexe, rasate si subtile de atat..”

Mihnea Antila

 

Cartea lui Ernu, o spun imediat ca să nu uit, are marele merit de a arăta o Basarabie extrem de neomogenă, cu etnii diferite, cu confesiuni religioase diferite. Cu genealogii, mai adaug, chiar a familiilor românești, pline de ruși, ucraineni, turci, tătari, evrei, polonezi etc. Și apoi fețele oamenilor vorbesc de la sine: profiluri romane, ochi mongoloizi cu epicantus, nasuri cârne nostime presărate cu pistrui. La o azvârlitură de băț de Rezina, la Vadul Rașcov, se găsește cel mai mare cimitir evreiesc din Europa de Est. Diversitatea aceasta extraordinară este marea bogăție a Basarabiei și, totodată, este garanția că o unire cu România pe baza unor lozinci prostesc naționaliste ca Suntem români și punctum ori Basarabia pământ românesc nu va avea loc niciodată.

Victor Druță

 

Trei apariţii- eveniment. La proză – ficţională sau nonficţională – menţionez, fără a le ierarhiza deocamdată, trei apariţii-eveniment: inclasabilul Sectanţii. Mică trilogie a marginalilor de Vasile Ernu, Editura Polirom, un roman excelent al lui Octavian Soviany, Moartea lui Siegfried, Editura Cartea Românească, solidul Solenoid al lui Mircea Cărtărescu.

Paul Cernat

 

Avem, la Ernu, o reconstituire a propriei vieți. Cartea și începe cu vestea cea rea, mama își anunță fiul de moartea tatălui, iar fiul rătăcitor își pregătește discursul de omagiu. Cartea însăși devine astfel acest discurs.
Mama însă revine în carte cu o întrebare tulburătoare: Ai de mîncare? Este teama cea mare de foame, amintirea grozavei foamete de după război, în care mîncatul însuși al propriului copil este opțiune. Este forma sinceră de grijă față de cel rătăcit în lumea nouă.
În lumea noastră falsă, creată de studii plagiate și cercetări improvizate, de hit-uri, Ernu și cartea lui înseamnă cercetare autentică. A revizitat locurile, a stat de vorbă cu oamenii, a adunat mărturii.
Este prima carte, după știința mea, care vorbește despre marginali, din zona credinței religioase, și o face cu echilibru.

Eugen Istodor

 

Una dintre febleţile mele nonficţionale din anul proaspăt încheiat a fost o carte care poate fi oricînd citită şi ca un roman: Sectanţii de Vasile Ernu (Polirom). Am lăsat-o la urmă şi pentru că ea arată, mai elocvent decît alte exemple, forţa critică a literaturii (fie ea şi memorialistică) atunci cînd se aliază cu istoria, socialul, politicul, antropologicul şi, de ce nu, religiosul. Îndrăznesc să afirm chiar că despre un reviriment autentic al ficţiunii, în sensul unui impact sporit al ei asupra spiritului public, vom putea vorbi cu adevărat abia atunci cînd scriitorii noştri vor avea curajul intelectual şi inteligenţa de a depăşi zona confortabilului inofensiv, integrînd experienţa acestor domenii cărora marea literatură le-a făcut, întotdeauna, o concurenţă loială.

Paul Cernat

-
6 July, 2017
in: Blog, Cronici, Noutati, Presa   
Niciun comentariu

Comments

Leave a Reply