„Din fericire, n-am prea fost injurati, poate si pentru ca sintem extrem de simpatici“

Bogdan-Alexandru Stanescu, autor al volumului Ceea ce ne desparte, alaturi de Vasile Ernu: „Din fericire, n-am prea fost injurati, poate si pentru ca sintem extrem de simpatici“

Interviu /Bogdan Romaniuc/Suplimentul de Cultura /Nr.293, 04-12-2010

Postalionul plecat de la Hanul lui Manuc a ajuns departe. Am calatorit alaturi de cei doi scriitori prin marea literatura a lumii. I-am reintilnit pe Dostoievski, Tolstoi, Platonov, Nabokov si Joyce. Locul meu, al cititorului, a fost in mijlocul diligentei. La stinga mea a stat Stanescu, la dreapta Ernu. De pe fiecare parte a diligentei auzeam cite o poveste. Ca sa nu ma ratacesc, am privit mereu inainte, ascultindu-l insa cind pe unul, cind pe celalalt. Am fost martor al experientei lor unice, in zeci de statii.

Desi ati pus un punct la finalul volumului, pare totusi ca diligenta nu s-a oprit. Vor mai fi si alte statii ale postalionului vostru?

Bogdan-Alexandru Stanescu: Sincer, nu stiu. Cred ca scrisorile noastre postalionarde s-au oprit in mod natural. Adica fiecare a luat-o pe drumul sau. Precum bine stiti, vorba lui Phillipide, rascrucea este „un loc rau“ unde nu e bine sa stationezi, mai ales noaptea, pentru ca risti sa te traga priculicii sau triculicii de mineca. Iar eu am scris toate aceste epistole noaptea. Dar diligentele isi urmeaza propriile statii, schimbam caii de posta oricind e nevoie. Undeva, in partea stinga, o luna singerie picteaza liziera padurii…

Vasile Ernu: Volumul a inceput cumva brusc, pe neasteptate, fara premeditare. Am discutat la o bere, ne-am ciondanit ca niste copii „cine-i cel mai mare autor“ si Bogdan mi-a aruncat manusa. El a scris primul text, iar eu am fost nevoit sa-i raspund. Dupa care lucrurile au continuat cumva de la sine. „Suplimentul de cultura“ ne-a gazduit, dupa care am mai haladuit pe la „Observator cultural“ si „Noua Literatura“. Au mai fost intreruperi din cauza stilului de viata mai aglomerat pe care-l avem. „Diligenta s-a oprit“ undeva. Cred ca e un ciclu, se inchide o bucla. Dumnezeu stie daca vom continua. Poate peste o anumita perioada ar merita incercata o reluare a discutiei. Pe noi ne-a ajutat foarte mult acest exercitiu: am citit aplicat, am redescoperit carti noi sau vechi, mi-am revizuit anumite opinii. De ce nu am mai repeta-o?

Daca ar fi sa „oferiti“ o statie si unui scriitor roman – asa cum au Gogol, Nabokov, Joyce, Bulgakov sau Platonov – la cine v-ati gindi?

BAS: Eu mi-as urma obsesia si as opri pentru a da nutret cailor in curtea hanului lui Emil Botta. As mai opri o data pe la Stefan Banulescu, nu as ocoli nici zone bune din Sadoveanu, din Caragiale, din Camil, din Breban, din Arghezi, din Nichita, din Mazilescu, din… Aia ar fi o alta carte.

V.E.: Sa stii ca m-am tot gindit in ultima perioada. Cred ca ar trebui mai intii sa fac mici sapaturi, sa incerc sa recitesc citiva autori. As reciti din clasicii secolului XX si as incerca sa ma apropii mai mult de scriitorii importanti ai perioadei ’60-’70 pe care nu-i cunosc atit de bine. As fi tentat sa fac niste interpretari putin diferite la Caragiale. Uh, avangarda romaneasca trebuie recitita si rediscutata. E mult subapreciata si estetizata excesiv. Mi se pare ca e foarte prost evaluata, iar miza ei foarte prost inteleasa. As reciti Panait Istrati si, mai ales, Constantin Stere, un alt mare nedreptatit. Cu el am ceva personal de impartit, caci avem tare multe lucruri comune.

Sa scrii scrisori, spunea Kafka, inseamna „sa te despoi in fata fantomelor“. Ce inseamna sa scrii scrisori in fata cititorilor si cum ati plasa corespondenta voastra in epistolarul romanesc?

BAS: A scrie in fata cititorilor, intr-un mediu unde reactia este aproape concomitenta cu publicarea, inseamna sa te supui unui test esential: acela al publicului inevitabil critic, mai ales cind se poate ascunde sub masca anonimatului internautic. Din fericire, n-am prea fost injurati, poate si pentru ca sintem extrem de simpatici. Dar hai sa nu ne luam prea in serios, va rog… A ne plasa „in epistolarul romanesc“ inseamna a ne da importanta prea mare. E o carte relaxata, scrisa de doi autori care nu s-au ferit de greseli, care si-au pus cenusa in cap cind a fost cazul si care n-au prea dus la bun sfirsit multe dintre proiectele pe care si le-au propus. De fapt, cred ca e o carte ideala pentru plaja… se citeste usor, mai ales daca ai citit autorii la care ne referim. Evident ca ma refer la o plaja din Vama Veche, dar undeva prin anii 2000, pe la jumatatea lui septembrie poate, cu putin vint si o bere rece in mina. La Ovidiu poate, dar nu pe banca de lemn, ci alaturi.

V.E.: Eu sint un fan al genului epistolar. A doua mea carte, Ultimii eretici ai Imperiului, e construita tot in acest gen, dar e total altceva decit acest volum. Acolo e „jucat“, aici vorbesc cu o persoana concreta, pe probleme pe care le ridica si la care trebuie sa raspund. Sint un admirator al apostolului Pavel, un mare specialist al genului. Si mai cred ca in vremuri de ruptura, de tranzitie, genul epistolar este foarte fecund. In acest moment este cel mai utilizat gen. Oare nu toti vorbim mai mult pe email, messenger, pe forumuri etc. decit fata in fata sau altfel? Tehnologia ne impinge cumva in aceasta epoca, la genul epistolar.

„Ceea ce ne desparte nu face altceva decit sa ne dea intilnire, dupa o lunga si aventuroasa calatorie circulara, intr-un punct comun.“ A fost doar o impresie de moment?

BAS: Hai sa ne intoarcem la luna aia singerie despre care vorbeam. Numai eu o vad, pentru ca stau in partea stinga a diligentei (in ciuda parerilor comune). Il las pe Vasile sa va povesteasca ce se intimpla pe partea dreapta. Fiecare priveste in alta directie, dar stam unul linga celalalt. Iubim literatura si sper ca asta e destul de vizibil. Pe Vasile, insa, il pasioneaza si circumstantele, extraliterarul, anecdotica legata de viata autorilor. Eu sint bagat pina la git in smircurile textuale si nu cred ca voi iesi vreodata de acolo.

V.E.: Ceea ce ne desparte ne si uneste. Ne desparte poate un anumit tip de traditie culturala, de sensibilitate estetica, de educatie etc. Venim totusi cu istorii si educatii diferite. Insa nu foarte diferite:  in arealul european, lucram cam cu aceleasi instrumente si metode de baza. Ne uneste insa pasiunea pentru carte, literatura.

Care sint scriitorii nostri care au dat foc – sau macar au incercat – „fabricii de vise“?

BAS: Nu stiu daca vreau sa intru in zona asta. Imi plac, in general, sabotorii. Mai mult decit demonstrantii. Imi place Scoala onirica, imi place Mazilescu, imi place Brumaru, imi place Botta. Acestia nu sint grevisti sau protestatari, ci, mai curind, fiinte ale noptii care taie cablurile si pun zahar in rezervorul motocicletelor de militie.

V.E.: Noi avem o cultura a fumegatului, nu a focului. La noi, din cind in cind mocneste ceva. Flacara nu se vede, se zareste doar fumul adiind si se simte un miros amestecat. Cum il descrie un scriitor rus (Leontev) care a trecut pe aici: „balkanski dimok“ (fum balcanic). Il vezi toamna daca mergi prin satele romanesti. Nu e nici foarte foarte dens si nici neplacut, dar uneori te face sa lacrimezi cind iti intra in ochi. E un miros amestecat de crengi si frunze de pomi fructiferi si copaci de tot soiul. Cam asa e si cu scriitorii nostri: stiu sa produca acest efect de „balkanski dimok“. Fabrica de vise nu arde, dar fumega. Iar la acest efect de fumigena se pricep foarte multi scriitori romani. Nu prea ne place focul si, mai ales, sa ne jucam cu el. Poate ca sintem o cultura tinara, iar focul este interzis copiilor. Cind o sa crestem mari o sa dam foc cu siguranta.

Cum definiti relatia scriitorului roman, de-a lungul timpului, cu „puterea“?

BAS: Nu e o zona unde sa ma pot aventura cu sufletul deschis. De altfel, cartea asta evita scriitorii romani. Poate Vasile s-a apropiat mai des de subiectul respectiv. Eu nu vreau sa parasesc traseul schitat in carte, nici sa-l grefez pe plaiurile mioritice. Si, iarasi, nu cred ca putem vorbi despre relatia Scriitorului Roman cu puterea. Fiecare scriitor roman a avut propria relatie cu puterea. Relatia cu puterea este una intima, aflata la granita cu obscenitatea. Pentru ca puterea e obscena, sub orice forma s-ar prezenta ea.

V.E.: Teza mea simpla pe care o tot repet este: literatura nu produce doar metafore si povesti frumoase, ci produce cu ajutorul metaforelor si sensuri. Literatura in esenta ei salveaza: social, cultural, te scoate din banalitatea cotidianului, te salveaza de prostie, iar salvarea este un act eminamente politic. Literatura nu este doar o fabrica de metafore, ci si de sens. Deci e si un gest politic, iar scriitorul in raport cu Puterea poate fi de curte sau de exil. In Romania, sint doua dominante culturale la acest capitol: o parte a intelectualilor, scriitorilor se apropie periculos de mult de Putere, de curte. E o traditie lunga pe care nu noi am inventat-o, insa noua ne place excesiv de mult acest anturaj al curtii. O alta parte incearca sa pastreze o anumita distanta care sa nu compromita, dar care nici nu presupune risc. Cum zice Daniel Barbu, „critica puterea atit cit ii permite aceasta“. E un risc zero. Si exista o ultima categorie, cea de exil, cea care-si asuma riscuri mari. La noi aceasta categorie este din pacate foarte subtire. Avem insa citiva „nebuni“ pe care eu ii admir si ii respect dincolo de gusturile mele estetice. Da, am avut si mai avem un Paul Goma, un Dorin Tudoran, un Dan Petrescu, ca sa-i amintesc pe cei pe care i-am urmarit mai atent. Interesant e ca acesti oameni sint astazi la fel de marginalizati ca in comunism. Oare de ce? Simplu: nici un regim nu vrea sa aiba de-a face cu scriitorii incomozi. Din aceasta cauza e bine sa-i tina intr-un exil, care nu e neaparat geografic. Puterea premiaza frazele frumoase, nu frazele incomode.

„Hai sa mai citim si sud-americanii“ sau „as fi vrut sa intru direct in arealul sud-american“ – numai indemnuri si promisiuni, nimic altceva… pina la finalul cartii. Ce ar fi totusi de spus despre romanul sud-american?

BAS: Hai sa recapitulam: am proiectat calatoria noastra in America de Sud in clipa in care Vasile a dus discutia pe planul relatiei de putere a scriitorului cu Primul Scriitor al Neamului. Vroiam sa demonstrez ca dictatura e un teren propice pentru realismul magic. De ce n-am mai ajuns? Pentru ca am recitit Un veac de singuratate si am ramas cu o greata asemanatoare celei de dupa infulecarea unui bax de ciocolata. Mi-am dat seama ca nu mai pot consuma asa ceva. Nici Carpentier, nici macar o carte care mi-a placut foarte mult in copilarie, Incident la Antares, a lui Erico Verissimo… Pot inghiti bucati consistente din Llosa si cam atit. Riscul acelei calatorii ar fi fost sa-mi arunc toate resentimentele asupra celebrului boom sud-american… Vezi, am plecat suparat pe Dostoievski si, dupa ce l-am recitit la aproape 30 de ani, il ador, il adoram pe Marquez si nu-l mai suport la virsta asta. Iar aici cred ca sta frumusetea, daca e vreuna, a acestei carti.

V.E.: Da, sint mai multe promisiuni in carte pe care nu le onoram. Nu le onoram mai degraba pentru ca discutia curge in alte directii. E o discutie vie, nu e contrafacuta si asta se vede. Uneori dorim sa o luam intr-o anumita directie, insa lecturile, discutia ne duc in alta directie. Acesta e farmecul acestor abordari libere care nu stii niciodata unde te vor duce. Ar fi fost placut si foarte interesant sa discutam si despre universul literaturii sud-americane. Este o literatura care-mi place mult si cred ca ne poate ajuta sa intelegem mai bine si ce se intimpla cu noi. Cred ca mi-ar fi placut sa privesc spre noi, spre cultura noastra, prin ochelarii literaturii sud-americane sau ai unor autori sud-americani.

Ceea ce ne desparte te trimite, vrei nu vrei, inapoi la cartile mari ale literaturii. Cui ii este adresat acest apel la lectura?

BAS: Eu m-am apelat singur, ca sa zic asa. Apoi am apelat la Vasile. Acum, as vedea printre cititori pe toti cei ce au pareri ferme despre marii clasici. Apelul in sine, indemnul este de a reciti. De a reveni in permanenta la cartile indiscutabile. Pentru ca, daca le lasi in stadiul de „indiscutabil“, mor, dispar. M-am adresat citorva fantome care imi poarta chipul: acela care eram in liceu, atunci cind citeam si Dostoievski, si Marquez, m-am adresat celui care eram acum 5-6 ani, cind scriam doua, trei cronici literare saptaminal, m-am adresat citorva oameni pe care-i stiu pasionati cu adevarat de literatura. Si, de ce nu?, m-am adresat dragului de Joyce, m-am rafuit cu desteptul de Nabokov si am dialogat cu toti strigoii care bintuie casa parasita a literaturii.

V.E.: Experienta scrierii acestei carti se bazeaza pe trimiterea la lecturi, la autori si carti clasice. Cel mai mare cistig al acestei experiente a fost revenirea la autori de prim rang si la carti importante. A descoperi carti noi, a redescoperi carti vechi si a te bucura de aceasta, a impartasi cu celalalt aceasta bucurie reprezinta un semn ca inca esti viu. Acesta e marele cistig pentru noi. Pe parcursul scrierii acestor texte, am avut multe rasturnari de situatie: ne-am revizuit anumite pozitii, ne-am schimbat opiniile, am inteles ca deseori am fost niste ignoranti blocati in niste clisee. A avea curajul sa recunosti ca ai gresit, ca esti dispus sa renunti la vechile opinii este un lucru extraordinar. Prostia poate fi invinsa prin literatura, prin dezbateri si polemici. As fi foarte bucuros daca experienta noastra se va transmite si cititorilor. Eu cred ca manualele de liceu ar trebui facute exact pe acest model: oameni vii, indragostiti de domeniul dat si totul pus in dezbatere, nu in formule moarte si clasificari de muzeu antic. Literatura este ceva viu: si Flaubert, si Tolstoi, si Joyce, si Gogol, si Caragiale sint contemporani unul cu altul si contemporani cu cititorul.

Care ar fi portretul scriitorului roman post-‘89?

BAS: Orice raspuns as da la aceasta intrebare ar fi reductiv si categoric gresit. In orice caz, ar fi lipsit de legatura cu obiectul discutiei noastre. Portretul scriitorului roman post-‘89 este portretul unor oameni dragi, intimplator scriitori, pe care i-am cunoscut si alaturi de care am crescut. Am inceput sa lucrez in redactia „Ziarului de Duminica“ in anul al doilea de facultate, la 20 de ani, alaturi de oameni ca Ioan Es Pop si Daniel Nicolescu, oameni care m-au invatat sa scriu. Pentru mine, ei reprezinta scriitorul roman. Apoi, anii de munca la revista „Luceafarul“ m-au adus iarasi intre scriitori romani de toate felurile. Sa nu uit nici anii petrecuti la Muzeul Literaturii…

V.E.: La acest capitol mie imi place sa ironizez si sa ma autoironizez. Scriitorul roman tinar care a intrat in plin capitalism salbatic, dar care inca mai pastreaza o multime de elemente din vechea lume, vechile obsesii etc. vrea doua lucruri: vrea sa fie recenzat pozitiv de Nicolae Manolescu si laudat la tv de Mihaela Radulescu. Adica scriitorul roman din capitalism vrea sa aiba si aura elitista din vechile regimuri, daca s-ar putea si privilegiile din acea perioada, dar si sa fie citit la nivel de masa. Si elitist, si de masa nu se prea poate. Noi am uitat ca nu mai exista demult ruptura clasica dintre „cultura inalta“ si „cultura joasa“. Ce trebuie facut e greu de spus: fiecare-si alege tema, stilul, strategia care-i sint la indemina, la care se pricepe si care vor tine atit cit il tin talentul si munca depusa.

Ce ar mai ramine din literatura noastra daca am trece-o prin cercurile lui Bloom?

BAS: Ramine destul, complexele acestea sint total lipsite de substanta. Avem o literatura buna, si spun asta dupa ce am consumat literatura romana timp de 10 ani non-stop, cu ochi de profesionist.

V.E.: Ar fi interesant de facut un astfel de exercitiu. Din pacate, la noi nu exista o dorinta a confruntarilor valorice, ci o obsesie a cuceririi unui spatiu. Cred ca am si scris in carte acest lucru. Obsesia literaturii romane, a scriitorilor romani e sa acumuleze premii (vezi obsesia Premiului Nobel) si sa patrunda in Istoria literaturii. Istoria literaturii este privita ca un spatiu de expunere. Ar trebui sa stim ca o astfel de abordare inseamna o forma de muzeificare, adica de anchilozare. Literatura vie, de regula, lupta impotriva muzeificarii, institutionalizarii, birocratizarii ei etc. Aparitia Istoriei literaturii lui Nicolae Manolescu si, mai ales, reactia la ea reprezinta o imagine perfecta a ceea ce spun. Scriitorii si criticii o citesc de la coada la cap, adica de la indice spre continut si masoara fiecare cit spatiu de expunere are. Deci, in acest context, Istoria literaturii devine un instrument birocratic, un muzeu de expunere. Intrebarea insa se complica: ea spune ce este sau ce nu este literatura?

Comments

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• „INTRARE LIBERĂ”: DESPRE LITERATURĂ ȘI RĂZBOI, ÎN CONTEXTUL FESTIVALULUI DE LITERATURĂ DE LA ODESA | VIDEO
• VASILE ERNU: „NOI NE TEMEM ENORM DE SĂRĂCIE”
• Prietenii între ei – DE IULIAN BOCAI
• 2023 – repere în non-ficțiunea românească – Victor Cobuz | Observator cultural
• INTRARE LIBERĂ | PLEDOARIE PENTRU LITERATURĂ – VASILE ERNU ŞI BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU #tvrcultural
• Lansare – Centrul nu se mai susține
• Bursieri Taifas
• Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte
• Cum să fugi de Untold şi Gheboasa? Doar Darabani ne mai poate salva…
• ”Profesorul tău e mult mai interesant decât cel din La Casa de Papel.”

Cautare