O societate în care „nimeni nu mai credea în nimic“

Observator cultural / 04-06-2021 / Nr. 1064 / Ovidiu ŢICHINDELEANU & Vasile ERNU

Sălbaticii copii dingo: cartea adolescenței (Polirom, 2021) explorează (cel puțin) trei direcții: recuperează și oferă demnitate  experienței individuale în socialismul real; e o istorie socială a Chişinăului de la sfîrşitul anilor 1980; şi aduce observaţii în direcția unei analize a fenomenului de clasă, adică a reconfigurării ierarhiilor, diviziunilor şi conflictelor sociale interne, specifice ultimei perioade a URSS-ului. Afectele şi simţurile (în special mirosul şi muzica) au un rol central în desfăşurarea cărţii, avînd rolul de a media între dimensiunea individuală şi cea socială.  În acest sens, afectul definitoriu e melancolia, ce defineşte atît experienţa adolescentului, cît şi momentul istoric: „Acea Меланколие – aşa o scriam noi atunci – mă făcea să zac în pat cu zilele. O tristeţe ciudată mă urmărea. Dorul după ceva pierdut, pe care nu reuşeşti să-l identifici. Dar cea mai puternică senzaţie era aceea că istoria se oprise. Nu doar eu, ci toată lumea mea, a bunicilor şi părinţilor, toată ţara aceea cu istoria ei colosală, cu suferinţa ei imensă se oprise“.

Melancolia e afectul dominant; unicul afect care i se apropie e dispreţul superior (de pildă, pentru sovok) – un afect care ştim că s-a prelungit şi a devenit dominant în postcomunism. Accentul pus pe melancolie impune o schimbare de registru, nu e vorba de frică, care e afectul predominant în literatura anticomunistă despre „comunism“. Dar cartea explorează şi violenţa ca răspuns compensator al celor inferiorizaţi, de unde întrebarea mea: ce se întîmplă, în această perioadă, cu sentimentul de furie? 

Foarte corecte observațiile tale. Firește că eu îmi construiesc cartea de aproape 400 de pagini după un scenariu. Am o narațiune amplă pe care vreau să o acopăr: adolescența. Dar ea se întîmplă într-o epocă concretă. Adolescența este o temă al naibii de atractivă, mal ales că noi, acum, sîntem la vîrsta în care avem copii adolescenți. Cam fiecare scriitor rus important a dedicat o carte acestei vîrste. E o temă care îi frămîntă pe toți.

De ce? Ce este adolescența? Adolescența este un soi de vîrstă de frontieră – între hotare: no man’s land. O vîrstă între raiul copilăriei și iadul maturității. E vîrsta în care corpul o ia razna și emoțiile explodează. E vîrsta cînd ești, poate pentru singura dată în viață, autentic și sincer, independent și autonom, revoltat și nesupus. E vîrsta care-i sperie pe toți – e singura vîrstă neinstituționalizată. Toți se tem de această vîrstă explozivă: și părinții, și Statul. Încerc să pătrund în aceste taine prin propria experiență și experiența generațională.

Al doilea lucru pe care îl am în vedere este epoca. Adolescența este o experiență universală, are patternuri comune. Însă există o marcă a vremii. Generația dingo, ultimii copii ai imperiului, ultimii copii sub comunism au o experi­ență foarte complexă. Nu doar corpul și emoțiile o iau razna, ci și societatea. Copiii dingo prind explozia extraordinară care are loc în anii ’87‑’89: societatea se dizolvă, Statul se năruie, imperiul se sfarmă, regimul cade, vechii idoli sînt aruncați la gunoi, fascinația noilor idoli le ia mințile. Acești adolescenți trebuie să-și gestioneze nu doar propriile probleme, ci și să-și trăiască viața într-o demență socială totală. E aproape ca la război – dar războiul e doar a­nun­țat: războiul sînt canibalii ani ’90. Aveau să urmeze: să nu ne grăbim. În ciuda faptului că în anii ’85-’89 noi trăiam ceva destul de diferit față de România, există anumite patternuri sociale care se păstrează, sînt comune în tot Estul.

Tema melancoliei este foarte importantă, cred că e „pasta“ în care ne naștem. Ea nu este direct o marcă a generației mele, ci a celor din generația anilor 1970: părinții, frații mai mari. Noi ne naștem și ne trăim copilăria în epoca brejnevistă, epoca stagnării. Marca acestei epoci este melancolia totală.

Cînd am început noi să trecem dinspre copilărie spre adolescență, acesta era sentimentul dominant: melancolia, o marcă destul de burgheză. Însă melancolia sovietică, puternic burgheză – epoca acumulării, a confortului, a comodității, descoperirea privatului, a apartamentului, a casei de odihnă, a mașinii, a carierei comode – este marcată și de un sentiment de oprire a timpului și a istoriei. Pămîntul se oprise, timpul părea că e un soi de borcan cu miere care curge greu, istoria nu mai producea decît ritualuri. E destul să dai drumul la un post de radio sau o emisiune de atunci și totul îți devine clar – toată cinematografia sovietică e despre asta, toată estrada pop e despre asta: Melancolie, dulce armonie, cum cînta Sofia Rotaru. De asta eu încerc în cîteva capitole să explic ce e cu anii ’70. Și în acest context se declanșează nebunia Perestroika, care ne va arun­ca lumea în aer. În ce privește furia și ruptura între copiii dingo, copiii generației Perestroika și părinți, e puțin altfel.

Spiritul epocii – chipul veacului

Melancolia generaţiei de adolescenţi de la sfîrşitul anilor 1980 se transpune în abulie şi un refuz al viitorului: „Nu voia nimic, ca noi toţi“; „un soi de oameni ai nimănui, starea era de abandon total“; „stăteam trîntiţi“; „abandonul existenţial to­tal“. Cum legi observaţiile acestea, referitoare la abulia generaţiei de la sfîrşitul Uniunii Sovietice, de generaţia actuală de adolescenţi/tineret, despre care ai scris de cîteva ori observaţii asemănătoare?

Miza mea foarte mare e să marchez nu atît elementul politic, cît „noua sensibilitate“ și „transformările materiei“. Încerc să schimb radical grila mea de interpretare de pînă acum. Eu nu mai privesc istoria prin prisma factuală, evenimențială, ci prin „noile sensibilități“ și prin felul în care se transformă materia. Cred că asta ajută mult mai mult la înțelegerea acelei epoci și a noastră în acea epocă.

Încerc să răspund la întrebări de tipul: care sînt mărcile sensibile, noua sensibilitate a epocii, a tinerilor și care sînt mărcile centrale în ce privește transformarea materiei – materialitatea din jurul nostru. De asta merg mult pe descifrarea emoțiilor, a sentimentelor centrale, a modelor, transformarea hainelor, a uniformelor, a locurilor de întîlnire, a ritualurilor, petrecerea timpului liber. Pentru că asta este fundamental pentru a prinde spiritul epocii – chipul veacului. Pentru a înțelege asta e nevoie să faci un pas în spate. Eu cred că noi putem înțelege cît de cît mai bine maxim două generații anterioare. Mai departe, percepția ne e strict speculativă. Generația mea, de exemplu, nu pricepe mai nimic din epoca stalinistă. Nu are o experiență a ei directă, căci ea este filtrată foarte puternic, chiar dacă anumite elemente s-au transmis: prin imagini, prin poveștile celor în vîrstă, prin anumite materii și sentimente, pentru că istoria are continuitate, curge din una în alta, chiar dacă apar filtre și baraje.

Anii 1960 sînt ceva mai clari – o generație pe care cumva am prins-o în plină viață, chiar dacă deja în forma anilor ’70. Generația ’60, generația Sputnik (generația Beat), este definită de explozia speranței, a poftei nebune de viață și decolare – s-au aruncat în cosmos. Este cea mai optimistă și pozitivă generație a secolului al XX-lea: este generația decolării și construcției. Pentru ei, totul era posibil, nimic nu‑i speria: credința nebună în rațiune, știință, frumos, umanism. În Est este marca epocii dezghețului. Ea nu a durat foarte mult: undeva după moartea lui Stalin și Congre­sul al XX-lea, cu de­nunțarea sistemului stalinist (anii 1953-1956), pînă în 1968 – intervenția sovieticilor în Praga. Acolo se frînge acea epocă.

După ’68, intrăm în epoca lungă a stagnării brejneviste marcate de ceea ce spuneam: stabilitate, conformism, acumulare, îmburghezire. Timpul devine materie, se oprește, iar speranța se transformă în dorință de acumulare. E generația care aterizează. Cum o numește un bun prieten: generația dembel – generația demobilizării. Noi nu mai vrem să luptăm pentru un vis: aterizăm din cosmos și începem să săpăm după comori în pămînt – descoperim petrolul și resursele naturale. Descoperim stihia pămîntului: revenim la glie, cultură rurală, religie, națiune, intimitate, privat, etno. Reve­nim la humus, sînge, privat. Totul, într-un conformism teribil.

În ciuda acestei aterizări, epoca stagnării marcată de o teribilă melancolie și de o stabilitate de oțel este ultima renaștere estică, fie și descompusă, pentru că s-a produs imens în acea epocă puțin înțeleasă și studiată. Și, culmea, s-a construit imens de mult, poate cel mai mult. Ea durează între ruptura 1968 pînă spre 1984-1985. Se rupe cu Andropov, iar cu Gorbaciov începe altceva. Din punct de vedere ideologic, va deveni o epocă foarte liberală și conservatoare.  Societatea și „elita“ au un contract social stabil cu puterea: conformism pe toată linia – noi respectăm ritualurile, voi ne lăsați în pace. Anii ’70 reprezintă marca a unui soi de U-turn: intelighenția sovietică/comunistă estică devine ultima intelighenție salvatoare la nivel global a liberalismului de tip capitalist nou, dar mai ales a conservatorismului. Ma­rele paradox. Astăzi vedem rezultatele.

Și apărem noi pe scenă: copiii acestor oameni care trăiau stabil, binișor, confortabil și destul de unitar. Cîinii dingo sînt foștii cîini sălbatici, ca orice animal cîndva sălbatic, acum domestic. Însă canis lupus dingo – sînt cîinii domestici, lăsați liber, care au redevenit sălbatici. Asta e metafora. Reacția noastră la cultura părinților noștri e foarte stranie: eu o numesc pofig –miserupism. Este un soi de refuz exis­tențial. Adică, în timp ce ei investesc în noi enorm de mult și ne spun că pentru a reuși nu trebuie decît să păstrăm convențiile și ritualurile, noi spunem „nu“. Dar nu e un „nu“ de confruntare, căci noi nu ne confruntăm cu ei, ci le abandonăm proiectul. Melancolia este înlocuită de gruz, o tristețe existențială feroce, dar care nu e depresie. Noi nu mai vrem să purtăm nici măcar uniforma aia banală de școală – o purtăm pe dos, aiurea, fără noimă. Un soi de plictis existențial. Nici măcar în bănci sau în rînd nu mai vrem să stăm – ne întindeam pe asfalt, ne retragem în subsoluri. E un fenomen foarte interesant – nu cucerim universitățile și locurile centrale pregătite pentru noi, ci le refuzăm și ne refugiem în subterană. Nu mai visăm să fim ingineri, medici și cosmonauți, ci măturători și fochiști. Imnul și lozinca noastră erau: „Vrem să devenim măturători de stradă şi paznici de noapte“. Iată cum se schimbă noile sensibilități și forme ale materiei.

Melancolia şi gruz-ul caracterizează o societate în care „nimeni nu mai credea în nimic“. Cu toate astea, după cum se vede foarte clar din carte, anii ’80 sînt fără putinţă de tăgadă şi anii unei explozii a subculturilor şi contraculturilor în Uniunea So­vietică. Literatura anticomunistă le-a totalizat pe mai toate sub titulatura „disidenţei“, şi le mai recuperează încă în orizontul redefinit al „libertăţii“ postcomuniste. În ce măsură şi în ce fel sînt însă toate acestea nişte fenomene interne ale societăţii sovietice şi ce posibilităţi deschideau ele în propria logică, dincoace de recuperări?

Eu încerc să ies din această logică dominantă, teribil de nedreaptă, care reduce experiența a milioane de grupuri de o varietate copleșitoare, a unei țări de peste 300 milioane de locuitori, la experiența unui grup restrîns precum cel al disidenței. Și ea prost tratată, pentru că ni se prezintă numai două-trei grupuri disidente. Căci nu știe mai nimeni ce s-a întîmplat cu disidența grupurilor socialiste, a grupurilor religioase, a grupurilor științifice și chiar cu disidența marxistă din URSS, cu diversele grupuri culturale și etnice sau cu disidența feministă și cea a minorităților sexuale. Ca să nu mai vorbesc de grupurile economice și de piața neagră, una dintre cele mai autentice disidențe: bandiții și sectanții au făcut cam singura disidență structurală, restul nu. Grupurile disidente nu sînt nereprezentative pentru experiența colosală a acestui spațiu, cu tot respectul pentru ei. Ea este strict un instrument politic pentru lupta globală și discursul cultural hegemonic. Pe mine asta nu mă interesează, e prea simplist. Eu încerc să arăt din alt unghi cum e structurată societatea pentru un adolescent care se învîrte în mai multe medii, între periferia și centrul orașului, între diverse grupuri, pături sociale și culturi, într-un oraș mediu din URSS în acea epocă. Iar asta mi se pare teribil de interesant și mult mai revelator pentru a înțelege o epocă.

Tipologia diversităților cu care m-am intersectat

Lumile sociale diferite între care circulă eroul cărţii evocă apariţia organică a unor noi ierarhii şi diviziuni, în locul suprimă­rii anunţate a societăţii împărţite pe clase. Sistemul de învăţămînt, mediul lingvistic şi dinamica socială a oraşului, între centru şi cartiere, sînt scenele pe care se profilează cel mai bine aceste diviziuni. În acelaşi timp, subliniezi că diversitatea socială în interiorul unei clase obişnuite de şcoală era mai mare ca în prezent. Cum compari asta cu situaţia actuală a inegalităţilor şi diviziunilor sociale? Cine mai parcurge lumile sociale diferite?

Mă confrunt deseori cu aceste stereotipuri care tratează lumea din comunism ca pe o masă amorfă, unitară. Mi se pare total nedrept și nociv să tratăm așa situația. Nu doar că nu semănăm de la o epocă la alta, dar nici măcar de la un cartier la altul. Tot aud „în comunism era așa“ – negru, sumbru și recitam toți o poezie. Serios? Care comunism, în ce epocă, la țară sau la oraș, pe care palier social, pe ce stradă, în ce școală?

Eu încerc să fac o topologie doar a diversităților cu care eu m-am intersectat: de la stilistica vestimentară pînă la preferințele muzicale, stilurile de viață, cutumele de grup. E o diversitate care azi pare nebună. Acum, globalizarea a uniformizat totul cum nici Stalin nu visa – toți folosim aceleași haine produse în China și aceleași programe, softuri etc. Trăim o uniformitate totală, ceea ce nu era cazul nostru. În acel sistem politic unitar, controlat autoritar și total, noi trăiam o diversitate destul de complexă. Da, existau clase sociale, pături diverse, ghetouri diverse. Încerc prin diverse povești să arăt cum era stratificată societatea, cum „triburile“, care erau foarte multe, negociau între ele, care erau instrumentele de lucru. Firește că încerc să pun totul în povești.

Perestroika ne-a găsit întinși pe asfalt

În cîteva rînduri, observi o serie de pîrghii ale autocolonizării, ce aveau să domine postcomunismul: consumul fără limite de filme americane în videosaloane: „În aceste videosaloane a început marea convertire la o nouă religie socială, economică şi politică“; modul elitnîi în care era interpretat un autor ca Bulgakov în anii 1980 („un profund dispreţ faţă de cîinele proletar Poligraf Poligrafovici“); o viziune ierarhică despre lume: „Ştiam deja că «toţi domnii sînt la Paris»“. Pe o altă bandă a aceleiaşi direcţii de afirmare a elitismului, subliniezi rolul korenizaţiei, a filozofiei sovietice de modernizare a provinciilor prin crearea de elite locale, în apariţia etnonaţionalismului virulent de la sfîrşitul anilor 1980 – începutul anilor 1990, cu rolul său în destrămarea URSS. Într-un fel, vedem conturîndu-se împreună poluri opuse după 1989-1992. Dar în acele momente de cristalizare din anii 1980, ce se opune – chiar dacă nu are cîştig de cauză – acestor direcţii elitiste? Şi ce rămîne azi din „conştiinţa populară“?

Ca să revenim la generația sălbaticilor copiii dingo: ultimii copiii sovietici, „comuniști“. Perestroika ne-a găsit întinși pe asfalt, pofig-miserupiști și gruz-triști: am abandonat nu doar istoria, ci am devenit un abandon existențial. Perestroika a repornit istoria, a accelerat timpul și ne-a aruncat într-o altă dimensiune: vechii idoli se năruiau și veneau noii idoli sclipitori care ne-au cucerit și devorat pentru totdeauna. S-a declanșat ceva nebun – ca în Matrix. Am luat toți o pastilă.  Ce se va întîmpla vom afla în anii ’90: într-o altă carte.

Însă în acest context are loc un transfer foarte straniu al unor obsesii din trecut spre noi și spre viitor. Poate au ieșit atavismele la suprafață? Din acel universalism și umanism comod, brusc încep să iasă noi identități: o explozie de identități. Pofig-ul și gruz-ul, indiferen­ța și tristețea s-au umplut de speranță și dorințe. O speranță nebună. Planeta se pregătea să iasă de pe orbită.

Apar noii idoli și zei împărțiți de mine în trei mari categorii, trei mari zeități: Religia, Națiunea, Capitalul. O explozie a fenomenului religios incredibilă. Dar e vorba de o religiozitate diferită, un soi de mistică stranie. Eu ironizez puțin situația: nimeni nu mai avea habar de Lenin și Marx, însă toți știau toate divinitățile lumii, nimeni nu mai știa Manifestul Comunist, însă toți recitau Hare Krishna și Tatăl nostru. La televiziunea centrală seara se dădea emisiuni cu guru nr. 1 al URSS – Kașpirovski – un soi de vraci taumaturg. În țara ateismului, în ’89, toți erau în transă mistică. La orele de seară, orașele erau pustii: erau în transa lui Kașpirovki – acest Rasputin al epocii Perestroika. Imperiul s-a dizolvat sub un asediu mistic ca în Maestrul și Margareta.

Urmează explozia identităților naționale, o altă identitate la limita mistică: toată lumea și‑a redescoperit brusc identitatea etnică. Totul s-a spart în 1.001 de naționalități, care mai de care „mai aleasă“. Urlam pe stradă: „Treceți, batalioane române, Carpații“. Cîntece, poezii, icoane, neam și sînge. Era ca într-o transă totală, redescoperirea puterii sîngelui.

Iar ultimul element a fost și cel mai puternic: credința dementă în capitalism. Chiar am o poză celebră cu un afiș pe care scrie: Capi­talism – te rog să ne ierți pentru tot, vino și ne salvează! Un strigăt religios. Era divinitatea supremă pentru care eram dispuși la orice sacrificiu. Estul se oferea ca o ultimă transfuzie de sînge proaspăt pentru noul idol – Capitalul. Vampirul tandru – cum cînta NAU – avea să ne sugă nu doar sîngele, ci și mințile și sufletul. Mistica banilor, ca în secolul al XIX-lea, revine, doar că acum are o forță teribilă. Mi-e foarte greu să înțeleg această trecere, au fost declanșate în noi niște mecanisme mistice colosale. Societatea și-a ieșit efectiv din minți. A fost ca o transă socială totală. În ’89, noi credeam în orice, cu excepția comunismului. Ce a urmat este deja subiectul următoarei mele cărți, Generația canibală, unde încerc să povestesc ce s-a întîmplat cu acești „copii dingo“.

În Sălbaticii copii dingo încerc să descifrez această ruptură imensă care a avut loc în timpul adolescenței noastre. Am scris toate astea mai ales cu gîndul la copiii noștri care devin adolescenți. Pe noi, adolescența ne-a prins în Perestroika – zece vieți în trei ani –, pe ei i-a prins în pandemie, stînd în casă.

Interviu realizat de
Ovidiu ȚICHINDELEANU

Pogromul, sionismul și revoluția

Observator cultural / 12-05-2021 / Nr. 1061 / Octavian SOVIANY 

Vasile ERNU
Izgoniţii
Editura Polirom, 2019, 304 p.

Începînd din 2015, Vasile Ernu a început să publice volumele unei „mici trilogii a marginalilor“: Sectanții (2015) și Bandiții (2017), care vădesc o gîndire politică originală și nonconformistă, încercînd să răspundă la întrebarea ce înseamnă să fii „antisistem“ într-un stat de tipul celui sovietic. Din acest punct de vedere, scriitorul are o bogată experiență de viață: s-a născut și a fost educat în mijlocul unei familii de sectanți din Bugeac, unii dintre acei sectanți sovietici care au descoperit mijloace sui-generis de a se sustrage autorității de stat, iar anumite împrejurări biografice i-au permis ulterior să pătrundă în mediul „bandiților“ („nume dat de putere și de oamenii de rînd celor care încalcă sistematic legea. De obicei, bandiții își spun hoți. Cîteodată folosesc și termenul de bandit, dar fără conotația negativă atribuită de putere, ci doar ca o modalitate de autoidentificare“).

Sectanții și bandiții reprezintă fața diurnă și fața nocturnă a marginalității, dar între ei există, în mod nu neapărat paradoxal, și anumite puncte de convergență. Și unii, și alții consideră că adevărata libertate poate fi dobîndită nu contestînd Statul, ci ignorîndu-l; ei își construiesc astfel un univers perfect autonom, cu propriile sale legi și valori, căutînd să atingă o marginalitate apropiată de absolut, deoarece cu cît ești mai aproape de centru, cu atît ești mai puțin liber.

Trilogia „marginalității“ va fi încheiată în 2019 cu volumul Izgoniții (Editura Polirom), care evocă o altă lume a „marginii“, universul uman al comunității evreiești din Chișinău, cu dramele și frămîntările sale specifice. Dacă în cărțile sale mai vechi, Vasile Ernu era preocupat de fenomenul descompunerii lente a Uniunii Sovietice, de data aceasta evenimentele prezentate de scriitor se desfășoară în epoca de agonie a regimului țarist, fixîndu-se asupra unei epoci care debutează  odată cu marele pogrom de la Chișinău din 1903 și se sfîrșește undeva în apropierea Primului Război Mondial și a Revoluției bolșevice. Este o perioadă extrem de zbuciumată din istoria Rusiei, care include înfrîngerea din războiul Ruso-Japonez, revoluția din 1905, intensificarea activității organizațiilor revoluționare, proliferarea atentatelor teroriste apariția în societatea petersburgheză a lui Grișa Rasputin, manifestările antisemite care se declanșează după principiul „evreul e întotdeauna de vină“.

Pe fundalul acestei epoci, care poartă semnele prevestitoare ale prăbușirii țarismului și în care toată lumea aștepta – unii cu speranță, alții cu spaimă – revoluția, se desfășoară povestea celor doi frații, Aaron și Sara, care încearcă să se sustragă condiției de  „suboameni“, la care îi supuneau legile, jocurile de interese, mentalitățile, o condiție pe care o împărtășeau toți evreii, cu excepția celor foarte bogați.

Ca și lumea sectanților sau cea a bandiților, lumea evreimii este o lume închisă, conservatoare, care își urmează tradițiile ancestrale și nu-și propune decît să supraviețuiască, supunîndu-se legilor, plătindu-și taxele către Stat, mituindu-i pe reprezentanții autorităților și trăind cu sentimentul pericolului permanent care le amenința nu numai bunurile, ci și viața. Pogromul de la Chișinău din 1903 a arătat în ce măsură o mulțime fanatizată de instigările unui gazetar veros poate ajunge, în absența poliției (care dispăruse ca prin minune în timpul masacrului), la cele mai cumplite acte de violență. Dar, în timp ce generația vîrstnică își acceptă cu resemnare condiția, tinerii încep să caute soluții de viață, vor să-și depășească statutul de paria.

Frații Kaliminovici aleg drumuri diferite: Aaron alege soluția sionismului, asumîndu-și pînă la capăt condiția de evreu, în timp ce Sara optează pentru „universalismul“ doctrinelor socialiste, devenind o activistă de vază a Partidului Socialist Revoluționar, artizanul marilor atentate politice ale epocii. Două căi total incompatibile, dar viabilă fiecare în felul ei: „Amîndoi erau cunoscuți și respectați în grupările lor atît de diferite. Era greu să nu afle unul de celălalt. Dar se detestau. Sau, mai degrabă, fiecare îl ura nu atît pe celălalt, cît alegerea pe care o făcuse, pentru că din cauza acestei alegeri ei erau în război. Căile lor erau două răspunsuri radical diferite la aceeași problemă crucială. Pozițiile lor nu erau compatibile. Într‑o teacă poate încăpea o singură sabie. Ei erau două săbii ale aceleiași lupte. Una îndreptată împotriva celeilalte“.

Trecînd de la universul lui homo sovieticus la lumea agonizantă a regimului țarist, Vasile Ernu abordează în Izgoniții și o nouă formulă narativă. Dacă în precedentele volume scriitorul recurgea la o modalitate apropiată de aceea a reportajului literar și întrebuința un bogat material autobiografic, de data aceasta Ernu e mai apropiat de formula romanului, iar „autorul“ nu-și face apariția decît într-un capitol final, în care amintește de relația lui de rudenie cu familia Sarei.

Dintr-o asemenea perspectivă, Izgoniții poate fi privit foarte bine ca un roman istoric, care urmează tradiția realismului și plecînd de la dramele unei mici capitale de gubernie să configureze tabloul de ansamblu al societății rusești de la începutul secolului al XX-lea. Alături de mediile evreiești, în carte este prezentă lumea marilor demnitari, ca ministrul von Plehve și cneazul Urusov, guvernatorul Basarabiei, apar figuri reprezentative ale intelectualității ruse (Korolenko), polițiști corupți și agenți ai ohranei, sînt evocate cercurile revoluționare și sioniste și chipuri de teroriști. Detaliile realiste (mai cu seamă cele comportamentale) dau concretețe acestor personaje. Iar în buna tradiție a romanului rusesc, dialogurile au caracterul dezbaterilor de idei cu caracter politic, moral sau existențial.

Dacă în legătură cu primele volume ale trilogiei semnalam afinități între scrisul lui Ernu și cel al lui Egon Erwin  Kisch, Curzio Malaparte sau Geo Bogza, de data aceasta ingenioasa îmbinare de ficțiune și documentarism din Izgoniții mă trimite cu gîndul la Soljenițîn.

De vorbă cu un sălbatic câine dingo | VR podcast #3 cu Vasile Ernu

Am avut bucuria să discut aproape trei ore cu scriitorul Vasile Ernu despre Basarabia, scurgerea timpului, pierderea adolescenței, speranțe distruse și, de ce nu, fericire. Am discutat și despre cea mai recentă carte, „Sălbaticii câini dingo” pe care v-o recomand (Polirom).

„Cred că e de datoria noastră să devenim stigmatul unei societăți ratate.“

Nona Rapotan în dialog cu Vasile Ernu –  BOOKHUB.RO on 26 MARTIE 2021 

Nu sunt la primul interviu cu Vasile Ernu și, mai mult ca sigur, acesta nu va fi ultimul. Uitându-mă peste umăr, îmi dau seama că discuțiile noastre au căpătat profunzime și nuanțe aducătoare de revelații. E o bucurie să constat acest lucru astăzi, când pandemia de coronavirus pare că ne răpește și ultimul strop de speranță. 

Discutând despre “Sălbaticii copii dingo” ne-am deschis răni adânci și ni le-am pansat cum am știut noi mai bine: vorbind despre ele și punând degetele acolo unde doare mai rău. Asta înseamnă că putem merge mai departe. Mulțumesc, Vasile Ernu, pentru această dovadă de altruism și pentru stropul de speranță binefăcătoare!

Fotografiile care ilustrează interviul sunt marca Roman Tolici și fac parte integrantă din “Sălbaticii copii dingo”.

*****

Cât de sălbatic mai este astăzi copilul dingo? Cum se maturizează un copil dingo?

Copiii dingo au pornit să se maturizeze pe o melancolie teribilă – melancolia anilor ’70, poate cea mai melancolică epocă a secolului XX din Est. Noi o numeam stagnare, epoca brejnevistă. Eram prins ca într-un borcan de miere  – așa curgea timpul: ca o miere vâscoasă dulce amară.

A urmat însă un declic și a venit perestroika care ne-a aruncat în vâltoarea istoriei. Pământul care era oprit, brusc a înnebunit și a început să se rotească dement. Dacă la început eram melancolici și trăiam o puternică atitudine de abandon a istoriei, după a venit o speranță nebună.

Efectiv credeam că lumea se va schimba din temelii, că totul va deveni un soi de rai fericit, plin de tot ce ne-a lipsit până atunci. Noi nu știam că eram de fapt în felul nostru fericiți.

A fost o epocă plină de speranță, copleșitoare pentru noi. În câțiva ani am trăit zece vieți. Rar se întâmplă în istorie o astfel de accelerare a timpului, a lumii, a schimbărilor, a istoriei.

Practic noi ne-am maturizat în acest proces de accelerare a istoriei. Corpurile se schimbau, emoțiile se transformau ca al orice adolescent, iar istoria ne presa, ne transforma radical. Și recitam – Poemă finală.

Istoria contemporană…

E timpul… toţi nervii te vor…

O, vino odată, măreţ viitor.

Și a venit. Ce s-a ales de noi? Viitorul măreț a fost nemilos cu noi. E subiectul următorii cărți – Generația canibală. Am scris ceva timp în urmă un si de „poem de deschidere” despre: Generația mea – stigmatul unei societăți ratate.

În ultima perioadă mă tot întâlnesc cu oameni din generația mea cu care discut. Sunt cei născuți în anii ’70. Este ultima generație de copii educați în comunism, dar care în afară de educație nu au avut alt avantaj al regimului. Căderea regimului i-a prins în liceu sau la facultate. Ei erau priviți ca o generație a speranței: optimiști și energici. Erau foarte convinși că vor schimba lumea și mai ales țara din temelii. A fost o generație foarte optimistă.

Acum, ajunși spre 45-50 de ani, pe ochii lor citesc doar atât: disperare, depresie, cinism. Ce s-a întâmplat? Unde au dispărut optimismul și speranța? Ce s-a întâmplat în ultimii 30 de ani cu ei?

În anii ’90 s-au aventurat în 1001 afaceri din care s-a ales praful. Și-au abandonat profesiile crezând în tot soiul de mituri. Meseriile praf, familiile la limita depresiei sau a exploziei în caz că le mai au. Energiile epuizate. Ochii triști spălați în pastile și alcool. Joburi? NIET.

Cine a reușit? Escrocii, băieții fără scrupule, șarlatanii, bandiții și cei cu cheag bun de familie asigurată. Atât, nu foarte mulți dar foarte obraznici, moraliști și gălăgioși. Și foarte insensibili la castele inferioare. Restul, carne de tun. Majoritatea. Mai sunt și excepțiile. Și toată această tragedie am trăit-o ca pe un mare chef de izbândă. Până acum am citit istoria anilor ’90-2000 într-o notă optimistă, victorioasă. Abia acum începem să recitim istoria noastră într-o cheie tragică și realistă.

Dar să nu disperăm se poate și mai rău. Mulți îmi spun că vor să o ia de la capăt. Eu cred că nu se mai poate. Și greul abia acum începe să vină: fără meserii, fără joburi, fără asigurări, fără pensii, fără familii stabile, dar cu ficații și creierii praf. Adică fără viitor. Să ne sinucidem în masă? Să nu ne grăbim, că mai avem treabă.

Ce-i de făcut? Cred că ar fi corect pentru generația noastră să ducem lucrurile până la capăt. În sus nu mai putem, dar în jos putem încă mult. Datoria generației noastre e să facem rana cât mai vizibilă: până la fiere, până la os, purulentă și sângerândă. Cred că e de datoria noastră să devenim stigmatul unei societăți ratate. Poate cei mai mici vor învăța ceva din rănile și tragedia noastră.

Asta e generația noastră: acum a  devenit cinică, înrăită și total nemulțumită. Și care ascunde trufaș o mare înfrângere pe care o prezintă ca pe o mare victorie.

Copiii dingo este și nu este o metaforă. Cum ai ajuns la titlul acesta?

Când scrii lucrurile se schimbă din mers. Pornești cu un lucru și termini altfel. Eu am crezut mult la început că voi putea pune într-o carte toată povestea „generației mele”: și adolescența și maturitatea – adică și anii ’80 și anii ’90. Mi-am dat seama când am început să scriu mai consistent  că e imposibil.

Eu lucrez programatic: ideea, schița, scheletul, narațiunile centrale, documentarea amplă iar după urmează o perioadă „stahanovista” de lucru, câte 12 ore pe zi minim. Ultima parte este cea mai istovitoare, pentru că durează cam 2 luni de muncă imensă. După aceasta urmează partea de șlefuire care e și mai nasoală, dar acolo vin și redactorii. Mie nu-mi place partea de redactare. Ador partea de construcție. Dar nu poate fi ratată nicio componentă, pentru că altfel ratezi ținta. Iar eu nu-mi pot permite asta: anii nu-mi mai permit. Nu mai am timp să scot cărți proaste, mai ales că am debutat târziu. Cei care debutează târziu vor să recupereze și nu au timp de riscuri mici.

Așa că am împărțit în două cărți: Sălbaticii copii dingo – anii ’87 – ’89 și următoarea, Generația canibală –  anii ’90, care sper să apară în 2022.

Acest titlul îl am în minte de mulți ani. Orice copil sovietic știe de unde vine    Este un citat după un film celebru pe care noi l-am văzut în copilărie toți. Absolut toți. Filmul (1962) se numea Câinele sălbatic dingo în regia lui Iulii Karasik după un text de Ruvim Frayerman. E o poveste de dragoste pe malul mării (tot în Crimeea) unde un băiat și o fată, adolescenți, se îndrăgostesc unul de altul și ea îi arată această lume a câinilor dingo.

Mie mi s-a părut că această metaforă este cea mai potrivită pentru generația noastră, pentru ceea ce ni s-a întâmplat nouă în adolescență. O dragoste nebună și, precum acești canis lupus dingo, am început să ne reînsălbăticim: am fost cândva sălbatici, am fost domesticiți, am uitat sălbăticia și am revenit după un mult timp, după generații, din nou sălbatici. În tot acest proces este multă suferința și violență ascunsă, pentru că există o ruptură interioară foarte profundă greu de explicat. Ei bine, eu încerc anume aceste transformări și rupturi să le explic. Parțial aici – parțial în cartea ce urmează.

Careta mea este foarte existențială: mult mai legată de mirosuri, sunete, materii decât de politic în mod direct. Transformarea materiei este una dintre noile mele obsesii – și transformările existențiale din noi.

De cât curaj este nevoie ca să scrii despre propria copilărie? Corolarul – de câtă știință?

Copilărie e puțin. E mai degrabă despre perioada de trecere dinspre copilărie spre adolescență. Mereu vine obsesia asta. Când are loc această trecere? La mine e un profund sentiment că frumoasa mea copilărie se termină într-o vară. O fi vara în care am plecat de acasă sau vara în care am plecat în Crimeea?  Dar copilăria se termină brusc, fără să-ți dai seama.

Cartea este însă despre adolescență, care este cumva această vârstă de trecere dintre copilărie și maturitate. O perioadă complicată, complexă, mereu în schimbare: corpul o ia aiurea, îți produce multe surprize. Emoțiile explodează. Tu nu te mai înțelegi pe tine.

E o perioadă la care revii cu greu ca să o poți povesti. Sunt multe lucruri în viață pe care e greu să le revizitezi, să le rescrii. Pentru că odată revizitate, repovestite, puse într-un text te temi că le dezvrăjești. Le distrugi aura, le pierzi acea intimitate unică care-ți aparținea doar ție. Le desacralizezi cumva.

În acest sens această revizitare a copilăriei și adolescenței este cea mai dificilă muncă. Mai ales că a trebuit să revăd locuri și oameni pe care îi lăsasem undeva în anii ’80. E foarte dificil să revezi locurile și oamenii aceea după 33 de ani. E dureros. Dar o durere care are și o anumită plăcere.

Copiii dingo au un complex întreg de trăsături care-i diferențiază de ceilalți copii. Deconspiri pentru cititorii bookhub.ro câteva dintre aceste trăsături? 

Mie mi se par că sunt o generație care este foarte interiorizată. Într-un anumit fel seamănă cu adolescenții de azi care sunt la fel de interiorizați dar altfel. O fi de vină ei? Pentru că adolescenții de azi sunt copii acestor dingo. E o întrebare.

Exista un anumit tip de indiferență, un soi de abandon existențial, cu o tristețe profundă. Nu era chiar depresie dar era undeva în sfera unei tristeți profunde. Eu numesc această stare a generației noastre – pofig – miserupism. Dar de fapt e un abandon existențial. De acest abandon și pofighism ne scapă perestroika. Ne aruncă într-o luptă colosală, ne dă speranțe imense. O speranță care se va termina catastrofal în anii 90. Dar e o altă istorie.

Mai există destul de mult individualism: suntem cea mai individualistă generație sovietică. Nu mai credeam în nimic. Eram destul de alienați și chiar cinici față de generația precedentă. Repet: eu văd o profundă asemănarea cu actuală de adolescenți. Doar că într-un context foarte diferit care ne menținea într-o altă realitate. Noi totuși, nu eram depresivi în termenii actuali. Acum avem o depresie socială pe care eu nu am mai întâlnit-o. Mi se pare că abandonul existențial al generației actuale este și mai profund.  Urmăresc și această linie de meditație.

Pe mine mă interesează foarte mult să găsesc spiritul epocii – elementele cheie care-l caracterizează epoca. Și genealogia lor – dinspre ’60, ’70 spre ’80 și mai departe. Pentru mine aici istoria, politica devine un decor pentru acest Zeitgeist. Eu cred că fiecare epocă are niște mărci centrale: mărci ale materiei, ale spiritului, ale ideilor, ale emoțiilor.

Știu că ai primit deja câteva reacții stârnite de apariția noului volum. Nu pun întrebarea dacă trebuia scrisă o astfel de carte, ci cum ar trebui ea percepută/înțeleasă. Pe ce raft să o așeze cititorul?

Eu vin dintre-o tradiție sau un cumul de tradiții. Câteva sunt însă marcante. Mai întâi eu știu că există o istorie mare și una mică, o istorie mare în care trăiești și cea mică în care-ți duci existența. Însă ambele trebuie să aibă un sens, o direcție, o noimă. Pentru ambele trebuie să găsești un răspuns: de unde vine, încotro se îndreaptă și care este rostul a ceea ce se întâmplă în jur și ceea ce se întâmplă cu tine.

În această carte eu încerc cumva să-mi răspund mie la câteva întrebări: ce este cu această perioadă de ruptură din viața omului, perioada adolescenței, când nu mai este copil, dar încă nu este matur. E una dintre cele mai complicate perioade ale vieții omului și cele mai lunecoase. Nu ești nici suficient de matur cu experiență încât să iei decizii inteligente, dar  nici suficient de docil încât să mai asculți de cineva. Și atunci factorii externi sunt fundamentali.

Aici vine contextul, istoria, lumea din jur pe care eu încerc să o povestesc prin acești ochi de adolescent. Avantajul e că am prins și o epocă complicată: destrămarea unui regim, a unui Imperiu, a unei lumi. Asta face și mai complexă situația. ȘI încă un factor: am trăit și la periferie și la centru, și la sat și al oraș. Viața mi-a oferit această experiență de a trece prin toate formele de rural-urban, periferie-centru, schimbând multe localități și multe școli. Atunci mi-a fost greu, acum o privesc ca pe o experiență colosală,  ca pe o avere. E tot ce am – experiența și curiozitatea de a pricepe.

E și o carte a memoriei, dar a unei memorii reflexive, existențiale. Sper să ajute părinții și tinerii să se înțeleagă mai bine, să-i ajute să înțeleagă lucrurile mai profunde, să-i ajute să fie mai atenți cu viața lor. Să încerce să nu cadă în capcanele lucrurilor facile care iau mințile celor tineri. Să ajute părinții să fie ceva mai atenți și mai puțin ignoranți cu acești tineri: multe din rănile celor tinere sunt de fapt problemele nerezolvate ale părinților.

Cartea cred că mai are și o valoare istorică că încercă să dezvăluie o epocă cu viața ei destul de complexă, privită de la firul ierbii.

M-a surprins să primesc reacții de la cititori foarte tineri care s-au simțit bine citind-o. Asta e încurajator.

Dincolo de evidența că va avea o continuare, Sălbaticii copii dingo parcă mai cer ceva: o reinterpretare a istoriei, o revizitare a anilor ’80, ani foarte dificili din toate punctele de vedere. E un întreg proces terapeutic aici, necesar și util celor care vin după noi. Proiectele interdisciplinare sunt o soluție în acest sens. În calitate de autor al Sălbaticilor copii dingo ai accepta provocarea să faci parte dintr-un astfel de proiect de cercetare?

Da, de ce nu. Eu sunt destul de deschis la orice formă de experiment.

Eu de obicei sunt destul de sceptic în ce privește istoriografia canonică care dezvăluie o epocă. Firește, sunt unele mai bune, altele mai puțin bune dar ele de obicei reprezintă o linie „oficială”, reprezintă statul și puterea. Adică e vocea cea dominantă care de obicei reprezintă anumite grupuri sociale. În realitate există multe istorii, voci care nu se aud. Uneori mult mai multe decât credem. Iar istoria lor arată foarte diferit.

Chiar și în cazul cărții mele. Eu sunt vocea unui copil urban, chiar dacă vin din rural. Dar aici ai vocea unor grupuri. Colega mea care a rămas la țară, în sat, citește și spune: dar asta nu e despre noi, nu e despre epoca noastră, nu e despre viața noastră. Voi ce ați făcut acolo la Chișinău în ’87- ’89? Noi, spune ea, trăiam în altă lume, cu alte probleme. Are sau nu dreptate? Firește că are? Dar noi istoriile lor nu o să le auzim niciodată. De asta e nevoie de scriitori – ei pot recupera aceste istorii. Asta încerc să fac și eu.

„Nu-s copiii problema, noi suntem problema, părinții lor” De vorbă cu Vasile Ernu, despre „Sălbaticii copii dingo”

În timp ce mulți dintre noi încă încearcă să se împace cu ideea că luna martie 2020 a fost acum un an, pentru scriitorul Vasile Ernu lockdown-ul a fost o perioadă fertilă. În cea mai recentă carte a sa, „Sălbaticii copii dingo”, acesta își revizitează adolescența, intersectată de perestroikă și căderea URSS. Am vorbit cu el despre carte și despre demersul pe care l-a făcut începând de la adolescenții de azi, care, spune el, cară povara abandonului părinților lor.

Vasile Ernu lucrează deja la ce-a de-a doua carte din această serie, care urmărește aceeași generație prin zbuciumații ani ‘90.

Îți recomand să citești acest interviu cu Victor Țoi și Kino în căști, așa cum am citit eu „Sălbaticii copii dingo”.

Cartea „Sălbaticii copii dingo” va putea fi cumpărată în curând în Chișinău din rețeaua de librării Cărturești.

Mulți artiști spun că au simțit pandemia ca pe un blocaj. Dumneavoastră ați scris o carte în pandemie. Cum s-a întâmplat? Aveți o rețetă sau v-a venit natural?

La începutul pandemiei noi am crezut că o să țină ca o răceală, câteva săptămâni. Dar după câteva luni mi-am dat seama că situația e complicată, adică e de lungă durată, și atunci trebuie să-mi refac toate skills-urile. Atunci am decis să îmi programez timpul. Așa că pentru mine a fost un an foarte fecund.

Nu că aș dori să mai continue, doamne ferește, doar că a mers bine și chiar am început să lucrez la mai multe proiecte. Și mai lucrez la o carte, continuare la asta, care vreau să apară la anul. Vreau să văd ce s-a întâmplat cu acești copii după ‘90.

Există alte moduri în care v-a afectat pandemia? 

Întâlnirile. Eu sunt un tip destul de social și am nevoie de plimbări, întâlniri cu oameni. Asta m-a afectat foarte mult.  Iar acum, de ceva timp deja, încercăm să ne organizăm o gașcă care ne vedem pe la casele noastre, măcar să bârfim, să povestim. Ne ajută să stăm la povești, alte soluții n-avem.

Nu pot merge în Moldova și asta iarăși e o problema. Dar ne adaptăm.

Să vorbim despre „Sălbaticii copii dingo”. Cine e cititorul ideal al acestei cărți?

Recunosc că scriu în primul rând pentru a-mi clarifica mie niște probleme și niște gânduri, e ca un soi de jurnal. Chiar dacă Ernu din carte nu este eu în modul real, ci e unul semi fictiv. Ceea ce fac eu se numește docu-ficțiune, adică un amestec de documentar cu ficțiune.

Cumva, încerc să-mi regândesc adolescența, care întâmplător a avut loc și în perioada perestroikăi.

Deci practic, e o carte scrisă în primul rând pentru mine și cred că e o poveste care poate folosi pentru cei mai tineri. Sunt o mulțime de istorii, de exemplu, legate de Chișinău, legate de istoria noastră care, cumva rămân nepovestite și e păcat.

De ce anume adolescența?

Cred că am ajuns la o perioada din viață, la 30 de ani distanță, în care m-am depărtat suficient de mult cât să am o perspectivă mai detașată.

Majoritatea celor din generația mea au copii la vârsta adolescenței și m-am confruntat de multe ori cu discuțiile lor despre adolescenți. Eu însumi sunt foarte atent la tineri și mi-am dat seama, la un moment dat, două lucruri care m-au pus pe gânduri. Pe de-o parte începem să nu-i mai înțelegem. Și doi, foarte multe probleme pe care le au sunt legate nu atât de ei, cât de problemele noastre nerezolvate.

Adică părinții nu și-au rezolvat niște probleme și le-au lăsat lor în brațe. Și ei acuma vin și explodează și noi zicem wow, ce-i cu copiii ăștia?

Dar nu-s copiii problema, noi suntem problema, părinții lor. Și atunci am zis să fac un pas înapoi și să vedem cum a fost cu noi, acum 30 de ani. Mai ales că mi s-a părut interesant că se combină două lucruri: pe de-o parte, adolescența este epoca în care te schimbi foarte tare. Au loc o mulțime de transformări, corpul, mintea o iau razna. De cealaltă parte noi am nimerit și într-o perioadă istorică foarte complicată, perestroika, adică se năruia un imperiu. Mi s-a părut foarte interesant să suprapun adolescența cu elementele astea politice.

Ultimele cărți sunt ilustrate, fie cu desen sau fotografie. Și „Sălbaticii copii Dingo” are niște ilustrații nemaipomenite de Roman Tolici. Cum a fost colaborarea?

Vreau ca toate cărțile mele să fie cu desen, pictură sau fotografie. Eu sunt mare fan al literaturii sovietice, care întotdeauna era ilustrată. Citeai, citeai și – poc! Mă fascina chestia asta când eram mic și adolescent, cărțile cu desene. Odată la zece pagini, așa, parcă era o oază de odihnă. Îmi place stilul ăsta și am continuat să fac chestia asta. E marca mea, la care țin.

Cum l-am ales pe Tolici? În primul rând suntem prieteni. În al doilea rând îmi place foarte mult, îl consider unul dintre cei mai talentați pictori ai generației noastre, foarte inteligent. Dacă ar fi fost un român, de exemplu, nu că n-ar fi înțeles, dar i-ar fi mai greu să perceapă aceste nuanțe, cum e casetofonul ăla sau alte chestii pe care le găsești și acum la Ciocana.

Am discutat temele, dar el a ales stilistica, a gândit conceptul. Eu sunt foarte încântat și îi mulțumesc pentru colaborare. A ieșit o chestie  ceva mai neobișnuită.

Și au mai fost oameni care au pus umărul la cartea asta. Mihail Vakulovski și Igor Guzun au tradus versurile cântecelor formației Kino, care apar foarte des în carte și sună aproape exotic în română. De ce ați ținut neapărat să aveți versurile astea în carte?

Mi se pare că generația noastră a fost marcată de muzică, a fost o generație foarte sonoră.

Am vrut să aibă un soi de playlist. Eu, de exemplu, nu eram cu Țoi,  eu eram cu Nautilus. Alți prieteni au fost cu Acvarium. Dar acum, privind în spate, mi-am dat seama că Țoi e cel mai reprezentativ pentru epocă. Era cumva cel care ne unifica pe toți, el era un soi de star, cel mai important, cel mai reprezentativ. Atunci am ales, chiar dacă mai am și câteva melodii de la alte trupe, 80 la sută este Kino.

În carte mai spuneți că încă mai gândiți uneori în litere chirilice…

Am un prieten care a zis „eu nu înțeleg asta” și mie mi s-a părut foarte straniu, pentru că pentru mine asta e foarte reprezentativ pentru generația noastră. Eram în clasa a 10-a când am trecut la litere latine, eram ultima generație care a scris cu chirilice. Pentru mine rămas ceva foarte intim. Nu e nimic rău sau bine în asta, nu tre’ să urăști sau să iubești lucrul ăsta. E un fenomen care s-a întâmplat și ți-l asumi. Mie îmi plac în continuare literele chirilice foarte mult, dar asta nu înseamnă nimic. Eu cred că limba română e cu litere latine. Doar că am rămas legat de povestea asta.

Deci trecerea la grafie latină nu a fost o schimbare violentă?

Nu cred că a fost violentă. Greu a fost pentru oamenii în vârstă și de la țară. Dar e o schimbare care se face în câțiva ani. Mai ales că era și mult entuziasm. Oamenii au consimțit, au vrut asta și era cumva o revenire la normalitate. Deci nu e nicio tragedie povestea asta cu limba și literele.

Pentru mine limba o chestiune făcută ca oamenii să se înțeleagă. Dacă vor să se înțeleagă, ei se vor înțelege, dacă nu vor să înțeleagă, poți să le dai toate instrumentele din lume, n-o să se înțeleagă. De asta când văd încrâncenarea asta… dacă noi vrem să ne înțelegem, ne vom înțelege foarte simplu și cu chirilice, și fără chirilice, și cu latine.

Da, dar o astfel de schimbare, într-o direcție sau alta, nu se întâmplă peste noapte. E nevoie de resurse, de eforturi. În bibliotecile din satele din Moldova jumătate de cărți încă mai sunt în chirilică.

O, chiar acum lucrez la o documentare la acest subiect. Eu când am fost acum la țară, mamă, m-am speriat! Bibliotecile de la țară acum arată mult mai rău decât în generația mea. Măcar atunci aveai rusește și „moldovenește”, erau la zi cu literatura. Acum cele „moldovenești” nu le mai poate citi nimeni și nici nu e cazul, în rusește nu mai aduce nimeni și oricum nu se citesc, iar alea românești încă n-au ajuns. Și e o jale, e o tristețe.

Eu în anii ‘80 aveam la mine la țară așa: trei biblioteci – a școlii mici, a școlii mari și a satului. Și o Luminiță. Și un cinematograf. Și o sală de cultură.

Acum au dispărut. Eu înțeleg, s-a schimbat lumea, dar ceva trebuie să pui în loc. Altfel, dacă transformi Luminița în crâșmă, cam acesta va fi rezultatul – crâșma. E o tristețe lucrul ăsta. Noroc că a apărut internetul care, cumva, mai ajută pe copii să ajungă la niște informații.

Vorbiți în carte despre cât de multe cunoșteați despre est și cât de puține despre vest. Iar asta v-a făcut să vă îndrăgostiți iremediabil de tot ce era occidental.

În general, noi eram o generație foarte bine educată. Și cei dinaintea noastră, din anii ‘70, erau la fel. Statul a investit enorm de mult în noi și asta e o chestiune paradoxală, pe care mulți dintre noi nu vor s-o recunoască, pentru că e ca și cum ai spune că a fost bine. Eu nu vorbesc dacă a fost bine sau nu a fost bine. S-a investit enorm de mult în pregătirea și resursele umane. Asta s-a întors împotriva regimului până la urmă, pentru că noi ne-am revoltat și s-a încheiat regimul și s-a terminat povestea.

Noi am fost închiși, am fost într-un regim autoritar. Și atunci apare această dorință nebună de cunoaștere și acest model occidental, fascinant și prosper, pe care l-am preluat. Cu bunele și relele lui. Asta ne-a făcut cumva să renunțăm la multe din propriile noastre valori. Eu cred că e bine să nu renunți la tot sau să poți să faci o combinație între ce accepți și ce păstrezi. Eu sunt împotriva urii față de vest sau față de est, sau a urii față de trecut. Cu trecutul trebuie să te împaci. Condamni totalitarismul violent, dar URSS a avut și lucruri foarte interesante, de la elementele religioase, la etnii, spațialitate, stilul ăsta amestecat de ruși, evrei, moldoveni. A fost un imperiu, totuși, o chestiune fascinantă cu tragedii imense, dar și cu multe realizări interesante.

E vorba de un mecanism social care a funcționat și care acum, din păcate, nu mai funcționează. Adică trebuie să privim lucrurile decent și să discernem lucrurile bune de cele rele, pentru că e păcat să arunci totul la gunoi. Ce rămâne? Nu prea rămâi cu multe.

Și credeți că am reușit să devenim occidentali?

Noi ne-am pierdut spiritul critic. Iar gândirea europeană este o gândire foarte critică, adică mereu își analizează propria condiție, este autocritică. Cine stă în occident puțin înțelege cum funcționează intelectualitatea occidentală. Că nu-i bine, că-i decadență, critica capitalismului, critica inegalităților. Încearcă în Moldova să spui așa ceva, îți spun „aaaa, tu vrei cu comunismul!”.  Nu, gata, povestea cu comunismul s-a încheiat, amin! Uităm, nu mai există de 30 de ani. Acolo nici Lenin nu mai este comunism, demult s-a privatizat. Iar într-o societate normală ești întotdeauna critic față de actuala putere. Dacă am fi cu adevărat occidentali, prima condiție este să ne raportăm critic.

De exemplu, era bine că avem acces la școli? Din experiența mea, de exemplu pot să arăt că între o școală de la țară și una de la oraș, „școală bună”, nu era o diferență foarte mare. Eu, copilul de la țară eram printre primii cinci la țară și când am mers la oraș, la cele mai bune școli din oraș, eram tot printre primii cinci. Nu era cum e acum, școală элитная (trad: de elită), cu bani.

Ce vreau să spun e că banii nu trebuie să fie un reper în accesul spre educație și spre dezvoltare socială. Sănătatea la fel. Sunt lucruri de care nu trebuie să ne atingem. Asta contează foarte mult, iar cine locuiește într-o țară precum Franța sau Germania înțelege foarte bine lucrul ăsta, pentru acolo funcționează.

Despre generația dumneavoastră spuneți în carte că a fost generația abandonului. Cum vedeți generația adolescenților de acum?

Sunt anumite similitudini, dar sunt lucruri foarte diferite. Există un soi de tristețe foarte stranie, lipsă de sens. Pe noi perestroika ne-a resuscitat, ne-a dat un sens, ne-a scos din amorțire.

Pentru mine e foarte neclară această generație. Eu acum o studiez, citesc și încerc să înțeleg cât mai mult ce se întâmplă. Există un element al abandonului și la ei foarte puternic. Dar eu cred că e legat foarte mult de problema părinților lor, adică a noastră, nu a lor. Mie mi se pare că generația mea în ‘90 a luat o direcție foarte stranie, de nevoie de acumulare. Noi ne-am dus atât de mult spre acumulare, că am crezut că dacă ai – ești. E fals. Oamenii întotdeauna vor să aibă, ceea ce e firesc, e normal, dar nu în detrimentul relației și al vieții. Și atunci noi am abandonat de multe ori copiii. Mai ales în timpul crizei. Oamenii au avut nevoie de muncă, au trebuit să plece. Migrația enormă a fost o catastrofă. Și atunci ei au încercat să recupereze prin bani.

Cumva, abandonul la ei e împrumutat de la noi. Și eu cred că asta a creat o stare destul de complicată pentru ei. Banii sunt necesari, dar în momentul în care ei înlocuiesc relațiile asta creează un gol imens.

Și mai este un element care pentru mine este puțin cam straniu: un anumit tip de depresie. Dar o leg mai degrabă de o atmosferă de epocă. Și evident, e legată de tehnologie și de societatea asta spartă și foarte însingurată. Există acolo ceva foarte profund, care îi frământă și care nu știm cum se va rezolva, pentru că într-o zi vom culege roadele.

Și ce facem? Le lăsăm moștenire copiilor lor?

Cred că trebuie să discutăm mai mult. Trebuie cumva  să povestim împreună, să discutăm împreună, pentru că avem niște răni comune, ca niște vase comunicante. Adică problemele se transmit, rănile se transmit, bolile se transmit. De asta trebuie să vorbim, să le scoatem la suprafață.

„Nobelul este o obsesie care nu are nimic cu literatura și sistemul literar. Nu lipsa lui este problema noastră”

Interviu de George Motroc – Actualitatea literară – nr. 108, februarie 2021

George Motroc: După tradiţionalele urări şi mulţumiri pentru acceptul de a participa la acest interviu-mărturie despre viaţa scriitorului român din vremea pandemiei, vă rog să ne spuneţi cât de diferită a fost aniversarea dvs. din acest an în raport cu alte vremuri, de dinainte sau de după 1989?

Vasile Ernu: 2020 a fost un an straniu. Imprevizibil. Nimeni nu se aștepta la o astfel de experiență. Inițial am crezut că totul va dura scurt, ca o răceală. Și a urmat ceea ce știm cu toții. A trebuit să ne adaptăm, să ne organizăm altfel. Mai ales pentru cei care au copii. Practic, încet dar sigur, casele noastre s-au transformat din spațiu intim, privat în spații de producție. Au început să se întâmple o mulțime de fenomene noi: desocializarea fizică, distrugerea spațiului intim prin transformarea în spațiu de producție, fuga în on-line etc. Însă nu poate fi comparat cu timpul de dinainte de ’89. Înainte de ’89 nu există conceptul de on-line, ba chiar era opusul: ne petreceam excesiv de mult timp împreună. Acolo restricțiile erau de alt ordin, dar sunt lumi radical diferite. Tocmai am terminat o carte – Sălbaticii copii dingo. Cartea adolescenței – unde povestesc cumva felul de a ne petrece timpul. Sunt lumi și experiențe tare diferite. Ca un teaser, povestea spune așa. Anii ’80. Patru prieteni se întîlnesc în gara din Chişinău. Vor pleca împreună în vacanţă în Crimeea, la mare. Sunt lipsiţi de griji, nu au de unde să ştie că fac parte din generaţia ultimilor copii sovietici. Ştiu doar că au acelaşi program în fiecare an: şcoală, vacanţe lungi, călătorii de la un capăt la altul al ţării pentru a descoperi locuri extraordinare şi populaţii ciudate. Brusc însă toată această rutină melancolică e dată peste cap: după moartea lui Brejnev, a lui Andropov şi a altor comunişti de la vârf, vin Gorbaciov, glasnostul şi perestroika, intervenţia rusă în Afganistan, Cernobîlul, explozia drogurilor, SIDA şi afirmarea contraculturilor sovietice. Debusolaţi, văzând cum lumea pe care o ştiau se destramă, ultimii copii sovietici caută echilibru şi refugiu în romanele lui Bulgakov, în poezia lui Arseni Tarkovski şi în piesele formaţiei Kino. Şi, fără să vrea, se maturizează, descoperă alte identităţi şi învaţă să trăiască în noua lume, în care Dumnezeu este foarte diferit de cel al bunicilor şi părinţilor lor, iar ceea ce contează e să câştigi cît mai mult. O lume în care a avea este mai important decît a fi.

G.M.: Se scrie mai greu sau pur şi simplu altfel în pandemie, în raport cu perioada de dinainte sau de după ’89?

V.E.: Pentru mine pandemia a fost prolifică. Am terminat o carte la care lucram, am luat notițe la alte două. Nu pot compara cu înainte de ’89 pentru că nu scriam atunci. Dar când ai mult timp în care stai închis ai șanse să și scrii. Depinde de mulți factori.

G.M.: În cazul dvs., de unde simţiţi că a venit salvarea spirituală: mai mult din lecturi, prin actul de a scrie sau în alt mod?

V.E.: Nu știu ce să zic de salvare. Poate mai modest: refugii. Multe lecturi, filme destule, muzică, jocul cu copilul. Și am scris destul de mult pentru acest an. Scrisul pentru mine este ca o gimnastică pentru minte – scriu pe Facebook ca pentru un Jurnal. Am acolo un public destul de consistent care citește acest tip de postări mai lungi, reflexive.

G.M.: Aţi avut sau aţi participat la o lansare online? Ce se câştigă şi ce se pierde în raport cu o lansare să-i spunem tradiţională, faţă în faţă, de la o librărie?

V.E.: Da, am avut destul de multe evenimente online: lansări, dezbateri, discuții, prezentări. Pentru această perioadă de izolare online-ul este o soluție, indiscutabil. Are și unele avantaje: pot participa oameni din diverse locuri ale lumii fără să fie nevoie să se deplaseze – un click distanță. Partea care ne lipsește este firește cea legată de prezența fizică. Prezența online e destul de restrictivă. Suntem încă oameni care nu pot fi reduși la biți. Avem nevoie de aceste întâlniri pe viu.

G.M.: În opinia dvs., târgurile de carte se pot reinventa şi rezista economic în format online?

V.E.: E clar că există o tendință de a mișca mai mult pe online: evenimente, lansări, prezentări și chiar târguri. Vânzările s-au mișcat mult spre online. În același timp e riscant să renunțăm la spațiile tradiționale precum librăriile și întâlnirile pe viu. Librăria este mai mult decât un loc de vânzare de carte – librăria nu e un magazin propriu-zis, ci e un spațiu cultural. Librăria trebuie salvată, fără discuție.

G.M.: Dincolo de literatură, cât de dificilă e viaţa unui român care este şi scriitor în vremea pandemiei?

V.E.: De când e lumea și pământul – cel mai greu este pentru cei defavorizați, săraci, cu resurse mai puține. Dacă poți să nu ieși din casă și să lucrezi de acasă deja ești un privilegiat. Sunt mulți care au munci care le impune ieșirea din casă. Ar fi bine să ne gândim și la ei. Ce am fi fără oamenii care duc gunoiul, care fac pâinea, mâncarea, care au grijă ca să avem energie etc. pandemia a lovit mai ales în oamenii săraci și neajutorați. De aceea avem nevoie de un stat social puternic – să intervină în astfel de situații.

G.M.: Dacă lăsăm la o parte dramele văzute la televizor sau citite în presă, în ceea ce vă priveşte, aveţi fie şi o singură amintire frumoasă din această perioadă?

V.E.: Jocul cu copilul meu care are 9 ani. Avem timp lung de joacă. E un sentiment plăcut.

G.M.: Dar cea mai tristă sau emoţionantă?

V.E.: Când auzi că mor unii oameni apropiați.

G.M.: Această perioadă se va regăsi într-un fel sau altul în operele dvs. viitoare sau doriţi să uitaţi complet tot ceea ce s-a întâmplat?

V.E.: Am refuzat să scriu texte legate de pandemie. E prea aproape fenomenul. Însă ultima mea carte – Sălbaticii copii dingo – pornește de la niște vise care au loc în pandemie.

G.M.: În general vorbind despre lumea literară, se poate spune că asistăm la naşterea unei noi epoci şi chiar la o altfel de scriitură, cea din vremea pandemiei?

V.E.: E greu de spus. Cert este că va lăsa niște urme – tragediile și fenomenele ample lasă urme.

G.M.: Privind spre viitor, putem aproxima cât de mult s-a schimbat şi se va mai schimba viaţa literară românească în bine, dar mai ales în rău, din cauza acestui virus cu răspândire globală?

V.E.: E un fenomen prea apropiat și încă neterminat. E în proces. E greu de estimat din interiorul fenomenului amploarea lui. E nevoie de timp pentru a-l înțelege.

G.M.: Într-un interviu de acum câţiva ani, Alex. Ştefănescu îşi exprima convingerea că atunci când se va scrie, în zilele noastre, un roman politic care să prezinte România din perioada regimului comunist sau din prezent, vor fi şanse la Nobel… Ar fi un optimism exagerat să extindem o astfel de speranţă şi la perioada Covid? Sau trebuie să ne mulţumim cu un optimism moderat şi să sperăm că, după această perioadă, scriitorul român îşi poate recupera prestigiul, eventual până la nivelul de dinainte de ’89 când era văzut ca simbol al rezistenţei prin cultură?

V.E.: Nobelul este o obsesie care nu are nimic cu literatura și sistemul literar. Nu lipsa unui premiu Nobel este problema noastră, ci cu totul altele. Avem lipsuri mari în ce privește dezbaterile publice și frământarea unor teme sociale, existențiale comune. O literatură semnificativă este de obicei produsul acestor frământări colective. Toți o ,,frământăm” și unul o ,,dospește”. Nici cu critica nu stăm prea bine. Sunt multe probleme – Nobelul nu e o problemă reală.

G.M.: În loc de concluzie, vă rog să ne spuneţi dacă vă păstraţi intactă doză de optimism în ceea ce priveşte destinul Cărţii tipărite şi puterea ei de a mai contribui decisiv la formarea altor generaţii viitoare de cititori şi în viitor?

V.E.: Da, cred din tot sufletul că nu va fi afectată foarte mult cartea tipărită. Va coexista în pace alături de formatele electronice sau audio.

Zara Serinella despre Sălbaticii copii dingo

Am promis că revin, iată-mă-s!

A fost, nu demult, o după-amiază de joi cu Vasile Ernu, cu un ,,sălbatic copil dingo” care strigă din răsputeri către congenerii săi, precum Iisus în romanul său: ,,Frați și surori, iertați-mă. Toate lucrurile în care ați crezut voi au fost o minciună, o farsă. (…) Credința, nădejdea, dragostea voastră au fost în zadar. Mă iertați. Acum puteți să mă îngropați. Aveți milă de mine, nu pot să mă înalț la cer, ci doar să mă cobor în mormânt.”

Cartea lui Ernu, am zis-o și la întâlnire, este scrisă dintr-o dublă perspectivă pentru mine: autorul este psiholog, dar și un suflet frământat aflat la terapeut. Dincolo de un roman document, ,,Sălbaticii copii dingo” spune povestea adolescenței generației noastre (cei născuți în ’70) care a fost ,,foarte optimistă” și care a devenit ,,cinică, înrăită și total nemulțumită. Și care ascunde trufaș o mare înfrângere pe care o prezintă ca pe o mare victorie.” (Nona Rapotan, ca întotdeauna, interviurile, articolele tale sunt o inspirație pentru mine. Mulțumesc!).

E clar că Vasile Ernu, prin tot ce face, nu se ascunde: de la cărți la postari pe FB și dialogul cu cititorii săi (pe care îi doresc să fie cât mai mulți), Vasea vorbește despre ,,rănile” unei generații, care -atenție! – se transmit. Ca și bolile. Taman cui? Copiilor copiilor dingo. Adolescenților de astăzi. Sau poate unii or fi deja tineri în toată regula. Alții – încă doar copii. Romanul lui Ernu este filozofic, dilematic; pentru mine- un urlet din rărunchi, chiar dacă melancolic (putem urla și în tăcere, nu?): despre fericirea simplă pe care nu știm să o gustăm, despre liniștea sufletului versus bmwuri și vile, despre prieteni adevărați (pe care viața îi cerne), despre un corp bătrân și unul tânăr (mi-a plăcut mult pagina despre bătrâna la malul mării), despre o societate visată, ideal pentru care noi doar am părut că luptăm.

Știi, Vasea, fiecare gest al tău (ca și al altora din generația noastră) este o recunoaștere a înfrângerii, cum spui, dar nu și un abandon al luptei. Eu așa simt. Poate ,,Generația canibală” (continuarea acestui roman, care va spune povestea anilor ’90) se va fi sfâșiat, dar unii or fi fost și vegetarieni:). Cred că și tu!

Vasile Ernu spune despre sine că tot ce are este experiența și curiozitatea de a pricepe. Vasea, să știi că și asta e molipsitor…nu doar rănile. Uite, pe Dimi (vezi mai jos) l-ai molipsit. Și e copil de Dingo!

Eu, noi, îți mulțumim pentru că ne-ai contaminat cu melancolia ta și ne-ai adus aminte de noi de-odinioară.

Deci, colegi, ce facem?! Eu zic până apare ,,Generația canibală” să urnim mai tare lumea asta…

P.S. Poza ta râzând e de la deconspirarea admonestării soțului meu: ,,Tu auzi ce zice omu’ ăsta?! Avem pâine, avem apă, ce-ți mai trebuie o cameră în plus…?!”. Ei, na!

Aici video întîlnirii: https://www.facebook.com/www.ernu.ro/posts/132975282167258

Interviu cu Vasile Ernu: ”La 30 de ani distanță de fenomen, am maturitatea să cercetez decent și detașat această experiență colosală – sfârșitul epocii comuniste și a sistemului sovietic”

Interviu de Florin Poenaru / 1 martie 2021 / Criticatac.ro

Florin Poenaru: Felicitări Vasile pentru noul tău volum Sălbaticii copii dingo (Polirom 2021). Ai oferit deja câteva interviuri în care prezinți volumul – am în vedere mai ales discuția angajantă pe care ai avut-o cu Adela Greceanu – și, cu siguranță, o să urmeze și altele. În ceea ce mă privește vreau să te provoc cu câteva întrebări pornind de la volum, de la lumea socială descrisă de el, decât strict în legătură cu acesta, pe care totuși sper să-l descopere cât mai multă lume.

Așadar, cum ai plasa acest volum în ansamblul cărților tale și, mai ales, evident, în relație cu prima ta carte Născuți în URSS? După mine cele două nu pot fi citite decât împreună. Chiar dacă ele diferă în ceea ce privește contextul istoric în care au apărut, conținutul și stilul lor, sunt totuși legate în mod inevitabil de încercarea ta de a reda pentru publicul român o experiență nefamiliară, aceea de a fi cetățean sovietic – într-o țară profund anti-comunistă și anti-sovietică. Ce semnifică această ”reîntoarcere” la tema care ți-a asigurat consacrarea în spațiul literar și public autohton? Putem vorbi de un ”program” sau ”rețetă” Ernu în acest sens?

Vasile Ernu: Eu m-am despărțit de mult de această carte de debut pe care o consider destul de pop. Ea rămâne valabilă, rămâne un soi de hit, mai ales prin vocea ei cam unică, stilul și atitudinea deloc specifică discursului local legat de trecut și mai ales comunism. Deja s-a clasicizat.

Sălbatici copii dingo face însă ceva foarte diferit. Dacă Născut în URSS avea un aer doar parțial personal, vorbeam mai degrabă în numele unui ”noi” generic – a unei materii intime sovietice – aici situația se schimbă radical. Aici pornesc dinspre viața reală, personală, dinspre existențial. Politicul trece în plan secund – el nu mai este afișat, ci ascuns. Materia existențială mă interesează mai mult pentru că așa pot dezvălui mai bine lucrurile esențiale. Fără a ocoli  însă subiectele tari ale vremii.

În cartea mea de debut pun cap la cap niște locuri comune în orizontul de sens al unei mari istorii. Eu spun acolo cu disperare și destulă ironie: istoria noastră pe care acum o urâți, care e o istorie tragică, da, este– are un sens imens și o valoare colosală. A arunca la coșul de gunoi această istorie înseamnă a arunca la gunoi o imensă experiență și o imensă istorie. Eu spun: istoria noastră tragică este cel mai prețios lucru pe care-l avem – trebuie să o valorificăm. Ca americanii și europenii occidentali au trăit mulți, și o să trăiască – ca esticii însă, nu. Esticii au avut curajul și nebunia să rupă istoria  – să se ia la trântă cu dumnezeul istoriei. Am învins și am înfrânt – dar am schimbat cursul istoriei – cu tragedii imense. Aceste lucruri trebuie asumate, gândite și înțelese. Noi nu am fost o ”pauză în istorie” cum ne învață acum ”Rollerii istoriei actuale”. Noi, cei care am trăit în acel regim, suntem ultimii antici – despre noi peste 100-200 de ani se va vorbi ca despre ultimii eroii antici ai umanității care au avut curajul să lupte cu istoria: am produs un soi de zbor istoric unic – cu victorii și tragedii imense: totul trebuie asumat. Suferința noastră imensă a fost oare în zadar? Noi suntem mărturia crimelor care nu trebuie să se mai repete, dar și a curajului de a crea noi alternative și practici umane – noi, ultimii antici trebuie să depunem aceste mărturii.

Aici, în noua carte, eu încerc cu totul altceva – eu încerc să-mi răspund mie decent: ce am trăit eu de fapt acolo? Care au fost sensul și spiritul acelei epoci? Ce a însemnat pentru mine acea epocă și care a fost cursul istoriei?

Mai e de spus că eu inițial am vrut să cuplez anii 80 cu 90: dar ar fi fost prea mult material. Așa că vor fi două cărți: Sălbaticii copii dingo – anii 80 –  va fi urmată de Generația canibală, care este despre anii 90: cea mai violentă epocă de după al doilea război mondial.

De ce ai simțit nevoia să scrii acest volum acum? De ce această nevoie de întoarcere cu fața spre trecut, de evadare din cotidian și din tumultul prezentului cu nenumăratele sale probleme și provocări? E o reacție de respingere sau o formă de nostalgie? N-ar fi trebuit să scrii acest volum la 80 de ani nu la 50? E aici o problemă mai amplă care mă preocupă și pe care vreau s-o discut cu tine. Am observat de câțiva ani că la stânga există un fenomen al întoarcerii spre trecut. Pe vremuri stânga era în avangardă, mereu cu ochii pe viitor, pe schimbare, pe nou. Acum stânga pare a fi afundată în trecut, în nostalgie, în cădere pe gânduri despre ce a fost sau despre ce ar fi putut să fie. Sunt volume care vorbesc despre left melancholy iar o bună parte a universitarilor de stânga globali se întorc la Marx, la Engels, la Rosa, etc. – adică la figurile tutelare de acum 150 sau 100 de ani. Recunosc că găsesc această atitudine deopotrivă interesantă și deconcertantă. Când și-a pierdut stânga apetența pentru viitor? De ce simțim această nevoie de a ne uita în spate?   

E foarte interesant ce spui tu. Eu fac cumva un soi de ”înapoi în viitor”. Glumesc, dar nu foarte. Era poanta lui Boris Groys – comunismul nu a murit, ci doar s-a oprit. Ca un corp în moarte clinică, se poate trezi și porni de la capăt. Dar să nu speriem lumea. Viitorul arătă atât de sumbru încât comunismul pare o pajiște pe care în curând o vom visa. Problema e legată de vis, de configurarea viitorului. În acest moment viitorul nu există pentru că el deja e consumat: trăim o epocă care-și devorează viitorul în avans. E ca într-o distopie SF americană din acelea foarte proaste.

Bun, revenim la întrebarea ta. Eu cred că la 30 de ani distanță de fenomen am maturitatea să cercetez decent și detașat această experiență colosală – sfârșitul epocii comuniste și a sistemului sovietic  care coincide cu adolescența, o perioadă deloc simplă. Volumul are subtitlul: Cartea adolescenței.

O carte o scrii când simți că trebuie. Și mai cred că și societatea începe să fie mai pregătită să-și reevalueze istoria. Eu lucrez programat, recunosc, dar dau drumul la scris atunci când se acumulează suficientă stare cât să pot duce o carte de 370 de pagini până la capăt.

Repet, pentru mine au fost câteva mize pur personale: A) să-mi explic adolescența mea – perioadă dificilă, relații complicate, transformări, plecări, părinți, prieteni, emoții, corp – e cartea adolescenței;  B) să înțeleg materia din care era compusă acea epocă – sensul și spiritul ei; C) să configurez o mini-istorie personală – a experienței mele, a locului, a timpului, a societății, dar totul într-un cadru de sens universal – transform Ciocana, Poșta Veche, Botanica și Buiucani, orașul Chișinău al anilor 87-89 în centrul lumii și al istoriei.

Toate astea pornind dinspre experiența personală, dar care firește, are la bază și multă cercetare. De exemplu este destul de vizibil cred, o anumită obsesie pentru ”istoria materiei” – adică o istorie cotidiană a locurilor, a materiei, a modei, a obiectelor din care era compusă epoca. De ce? Pentru că reprezintă mult mai autentic esența epocii decât dacă am citit discursurile oficiale.

Eu mai am o obsesie actuală legată de acea ruptură: acel regim era clar că trebuie dizolvat, distrus, schimbat. Asupra acestui fapt nu am niciun dubiu. Ceea ce cred însă acum este că felul în care am făcut acest lucru a fost total în defavoarea noastră, a grosului populației. Noi am făcut comunismul sovietic, noi l-am distrus. Asta este un fapt istoric: am fost martorul acestui proces. Acum însă cred că am ales cea mai proastă cale de a ieși din comunism. Victoria noastră a fost de fapt un canibalism total – restaurația a învins în timp ce noi ne sfâșiam între noi ca hienele. Dar mai mult despre asta peste un an, în următoarea carte. Acum rămânem cu melancolicii și pofighiștii copii dingo…

Volumul tău amestecă amintiri personale și personaje locale cu teme foarte mari ale finalului Uniunii Sovietice. Una dintre acestea, recurentă, este explozia de spiritualitate, misticism, ortodoxism, și a tot felul de alte –isme care se opuneau în mod ferm raționalității propuse de regim, cel puțin la nivel formal. Am în vedere aici inclusiv observațiile tale foarte atente despre apariția ”karatelor” și mai apoi a culturismului, fenomene ce au fost vizibile nu doar în URSS, ci în tot spațiul comunist. Cum explici această turnură spirituală, anti-rațională de la finalul comunismului? Era rezultatul unei forme de rezistență la inerția regimului sau e vorba de fapt de contradicții mai ample ale regimului ca atare?

Dacă ai urmărit atent, eu chiar încerc să fac o genealogie a unor idei, ale unor mode. Pentru mine materia, care de obicei este sintetizată în niște obsesii și dorințe, este o chestiune reprezentativă pentru spiritul epocii. Moda este cel mai facil indicator al acestui spirit al epocii. Dacă nu ai timp să citești un teanc de cărți de istorie, sociologie și antropologie despre epocă ca să o înțelegi, ce faci? Te uiți la un album de modă al epocii – ce îmbrăcau, ce mâncau, ce ascultau, la ce se uitau, cum petreceau oamenii timpul și totul devine destul de clar. Moda este un soi de Zeitgeist, o sinteză a spiritului vremii.

Însă ca să înțeleg anii 80 trebuie neapărat să pricep anii 60, dar mai ales anii 70. Generația mea aproape că nu pricepe deloc epoca stalinistă – între noi și epoca stalinistă stau alte două epoci: epocă dezghețului hrușciovist și epocă stagnării brejneviste. Sunt epoci cu practici și experiențe foarte diferite. Epoca stalinistă noi nu o pricepem și nu o simțim aproape deloc. Firește că există continuități dar ele au fost modificate de medierea și transformarea făcută de cele două epoci, generații care au produs tipuri umane și practici sociale diferite.

Pentru mine însă e foarte important să înțeleg anii 60: un soi de generație a entuziasmului dar și a marilor îndoieli. E generația care-și pierde credința și devine în masă liberală. La nivel global cea mai liberală intelighenție se afla în URSS. Liberală și conservatoare. Marele paradox – comunismul a produs cea mai liberală și capitalistă intelectualitate și cel mai religios popor. Capitalismul occidental a funcționat pe invers.

Anii 70 însă sunt și mai importanți pentru mine pentru că noi, generația noastră, ne naștem atunci. Anii 70 sunt marcați de melancolia tipic burgheză – melancolie, spațiu privat, intimitate, confort, acumulare, conformism. Așa sunt părinții și frații noștri mai mari – o melancolie teribilă. O melancolie într-o lume în descompunere. Cam cum e tot disco-popul sovietic: Melancolie, dulce melodie. Frații Strugațki și Stalkerul sau Solarisul lui Tarkovski explică această atmosferă. De fapt toată cinematografia anilor 70 e așa în Est.

Când noi trecem de la copilărie la adolescență exact asta simțim: timpul e lipicios – curge greu precum mierea de albine. Sentimentul acela că pământul a uitat să se mai învârtă – totul s-a oprit. Azi e de neimaginat așa ceva – să stai să te plictisești să treacă timpul. 300 de milioane de cetățeni sovietici plictisiți așteaptă să curgă ”mierea cosmică” – timpul.

Eu încerc să pricep unde și când apare acest moment de declanșare – de schimbare a epocii. Eu îmi aduc aminte bine începutul anilor 80 și sfârșitul lor. Efectiv sentimentul e că cineva a dat drumul la rotația pământului: era oprit și s-a pornit. Și a început să se învârtă tot mai dement.

În acest context al schimbărilor există un transfer foarte straniu a unor obsesii din trecut spre noi și spre viitor. Sau poate niște atavisme ies la suprafață?  Din acel universalism și umanism comod, brusc încep să iasă noi identități: o explozie de identități.

Eu încerc să le pun pe trei mari categorii: trei mari zeități – Religia, Națiunea, Capitalul.  O explozie a religiosului incredibilă. Eu ironizez puțin dar situația chiar așa era – nimeni nu mai avea habar de Lenin și Marx, însă toți știau toate divinitățile lumii; nimeni nu mai știa Manifestul Comunist însă toți recitau Hare krișhna și Tatăl nostru. La televiziunea centrală seara se dădea emisiuni cu guru Nr1 al URSS – Kașpirovski – un soi de vraci taumaturg. În țara ateismului în 89, toți erau în transă mistică. La orele de seară orașele erau pustii: erau în transa lui Kașpirovki – acest Rasputin al epocii perestroika.

Elementul identității naționale – o altă identitate la limita mistică: toată lumea și-a redescoperit brusc identitatea etnică. Totul s-a spart în 1001 de naționalități care mai de care ”mai aleasă” – urlam pe stradă: ”Treceți batalioane române Carpații”. Cântece, poezii, icoane, neam și sânge. Era ca într-o transă totală.

Și ultimul element, care a fost și cel mai puternic cred eu – credința dementă în capitalism. Chiar am o poză celebră cu un afiș pe care scrie: Capitalism – te rog să ne ierți pentru tot, vino și ne salvează! Un strigăt religios. Era divinitatea supremă pentru care eram dispuși la orice sacrificiu. Estul se oferea ca o ultimă transfuzie de sânge proaspăt pentru noul idol – Capitalul. Vampirul tandru – cum cânta NAU – avea să ne sugă nu doar sângele, ci și mințile și sufletul. Tot.

Pentru mine est foarte greu să înțeleg această trecere – au fost declanșate în noi niște mecanisme stranii. Societatea și-a ieșit efectiv din minți. A fost ca o transă totală socială. În 89 noi credeam în orice, cu excepția comunismului. Ce a urmat este deja subiectul următoare mele cărți – Generația canibală, unde încerc să povestesc ce s-a întâmplat cu acești ”copii dingo”.

Redai foarte convingător în volum atmosfera de abandon total de la finalul comunismului, resimțită de colegii tăi de generație, dar și de cei mai în vârstă. Nimeni nu mai crede în comunism, nimeni nu mai are chef, nimeni nu mai are nici un vis, nici un plan nicio speranță, finalul pare iminent, dar nu-l întrezărește nimeni încă. Mi se pare că asta exprimă exact situația noastră globală de azi, trei decenii mai târziu, minus plasa socială oferită de comunism. Într-un fel sau altul toți, sau cei mai mulți dintre noi, suntem pofig, doar că în capitalism. Însă, revenind la discuția din volum, pe fundalul acesta de abandon, spleen și încremenire, există mișcare și încă una chiar foarte intensă. E vorba desigur de mișcarea unor mărfuri rare, dar mult dorite: de la blugi, la walkman, la cărți interzise, la video. Stagnarea și lâncezeală din finalul comunismului erau dublate totuși de apariția unui spirit antreprenorial și chiar politic (am în vedere aici ideea națională, desigur) care contrazic starea de pofig până la urmă. Cum se împacă cele două? Cum se transformă starea de abandon cu exuberanța și angajarea politică cu care se termină volumul (și comunismul)?

Eu cred că fiecare epocă are niște mărci puternice dominante. De exemplu: atmosfera din epoca anilor 90 și cea din anii 2000 nu seamănă deloc cu cea de azi. Eu încerc să găsesc aceste mărci centrale.

De exemplu: părinții noștri, cei mai mari, generația anilor 70, epoca stagnării și melancoliei totale, nu mai credeau o iotă în discursul oficial. Nu credeau, însă erau încă destul de fideli regimului – cel puțin respectau bine ritualul. Era ca o religie moartă, dar cu un ritual funcțional – precum creștinismul eclezial occidental de azi. Ritualul în politică e foarte important – face să funcționeze mașinăria. Generația 70 era docilă, supusă în sensul că respecta cutumele. Firește, din oportunitate – viața trebuia trăită. Ba chiar avea deja experiență cu regimul – se acumulase o experiență istorică lungă, mai ales clasa intelectuală, birocrația, scheletul regimului: știau perfect să se împace cu regimul. Acasă îl înjurau iar în rest trăiau într-o armonie aproape perfectă.  Contractul social funcționa binișor în epoca brejnevistă.

Ce doreau de la noi părinții? Exact acest tip de viața – ipocrizia este o armă mult mai puternică decât violența din punct de vedere politic. Ei știau asta – și ne pregăteau pentru asta.

Tehnica noastră a fost însă una a abandonului, dar foarte diferită de a lor – noi nici măcar ritualurile banale nu mai aveam chef să le respectăm. Nu ne mai interesa direcția în sus, ci doar în jos. Trântiți prins subsoluri, lipiți de asfalt – bând vin ieftin și cântând  acele melodii triste fără minim orizont spre viitor: O acest dulce cuvânt – Kamceatka.

Însă acest ”pofig” – mi se rupe – nu e strict legat de adolescență, ci de epocă. Regimul a fost abandonat total, nu doar de noi, ci de toți. Inclusiv de Comitetul Central. Inclusiv de liderul sovietic – Gorbaciov. Noi aveam însă un abandon total.

Pentru mine este iarăși destul de complicat să văd momentul acesta al obsesiei pentru obiecte – și ”lumea de dincolo”. Eu am câteva capitole pe subiect. Când devenim noi americani? În anii 80 spre final nimeni nu era mai american decât noi: noi am devenit ultimi americani autentici. Procesul – americanizarea sufletului. Cum se produce asta? Ea începe după mine în anii 60, se induce în anii 70 – îmburghezirea – și vine odată cu noul val de cultură pop și consumism. Mai ales muzica și filmul. Treptat și mărfurile.

Interesant este că în epoca sovietică ”banul” și ”capitalul” nu sunt un instrument politic. Asta e foarte important de înțeles. Nu însemnă că nu erau oameni cu bani și capital: erau dar nu le puteau folosi ca instrument politic și ascensor social. Instrumentul politic era cunoașterea și funcția, jobul. Asta diferențiază radical cel două lumi. În acest sens noi eram mult mai liberi decât americanii în anii în anii 70-80. Atenție – vorbesc de libertate socială, nu politică.

Eu asta am înțeles abia recent. De ce? Pentru că acumularea de cunoștințe se face cu alte instrumente pe care societatea ți le punea la dispoziție: nu era nevoie de moștenire, ci de condiții sociale pe care noi le aveam. Cunoaștere îți oferea rapid acces la job – banii în ecuație nu contau. Erau goliți de putere politică. În acest sens orice copil de la sat putea ajunge într-o generație șef de Universitate sau mare spital sau chiar lider de Partid – o democrație socială incredibilă într-o cultură autoritară politic. Repet: foarte autoritară politic.

Asta este o temă pe care aproape nimeni nu o discută. Ceea ce orice familie își permitea în anii 70-80, azi nici nu mai visează. Părinții mei, simpli slujbași la țară, cu venit minim, au putut să crească 5 copii și să țină trei simultan la facultate în capitală. Toți aveau cămin și burse – studenția era mai degrabă ajutor pentru familie decât o greutate. Eu aveam o bursă aproape 40% din salariul mamei, plus cămin. Astăzi așa ceva este de neimaginat. Nu mai vorbesc de milioanele de case primite cu sume modice, pe care și le permitea și măturătorul de stradă. Asta însemna democrație socială. Însă politic erau niște idioți – un autoritarism tâmp, agresiv, restrictiv care pe noi ne sufoca.

Încerc să trec prin toate aceste aspecte cât de cât: ca un tânăr care le trăiește, existențial, moale, melancolic și frumos. Am trăit vremuri tragice și glorioase: care s-au sfârșit tragic și catastrofal pentru mare parte a esticilor.

De vreo doi ani tot schițez proiectul unui volum care încearcă să reabiliteze din punct de vedere teoretic conceptul sociologic de generație impus inițial de Karl Mannheim. Avansez greu deoarece nu sunt total convins de utilitatea acestui concept – sau de operaționalitatea sa – deși în mod evident suntem cu toții plasați în moduri diferite în timpul istoric, iar volumul tău arată cât se poate de clar acest lucru precum și cât de importantă este gândirea reflexivă despre plasarea noastră în timp. Cum te raportezi tu la acest concept de ”generație”? Cum stabilești granițele, mai ales că URSS este un caz special? De exemplu, pentru Alexei Yurchak, pe care îl invoci în carte, ultima generație sovietică o reprezintă cei născuți după moartea lui Stalin și care ajung la maturitate la mijlocul anilor ʼ70 și începutul anilor ʼ80. Pentru tine, ultima generație sunt cei născuți în anii 70 și care prind finalul comunismului la granița dintre copilările și adolescență.

Recunosc că eu când scriu o carte dincolo de documentare, de povești adunate, de informație, trebuie să am un concept – adică un soi de narațiune mare: un sens larg spre care curge totul.

De multe ori textele mele au ceva din construcția parabolelor: un sens al poveștii. Bine, el de obicei est ascuns, subversiv, lunecos. Sau așa ar trebui să fie ca să activeze cititorul. Nu-mi plac cărțile care dau totul gata rezolvat – te fac pasiv. Asta e pentru manuale de instrucțiuni. De obicei cartea trebuie să te pună pe gânduri și mai ales să te mai și incomodeze puțin.

În capul meu am destul de clar împachetată problema asta cu generațiile. Eu am o proprie tipologie după care împart generațiile. Încerc să nu pun hotare foarte stricte. Chiar dacă am lucrat mult cu epoca începutului de secol XX (în Izgoniții), acolo îmi este mai greu să pun hotarele. Și în general eu pun hotare moi, elastice.

De exemplu, pentru mine este destul de clară generația pe care eu o numesc Generația tăcută – cei născuți undeva în jurul anilor 1920. De ce acest indiciu – ei mor cel mai mult pe front pentru că sunt cei mai activi. De exemplu cei născuți în 1923 mai rămân în viață, dintre bărbați, doar 3%. E generația sovietică cea mai sacrificată – a construit enorm, s-a sacrificat și a tăcut. Ea se încheie în 1953 – moartea lui Stalin. Ea a văzut Marea teroare, ea a văzut războiul și ea a construit cam grosul infrastructurii secolului XX. Și nu s-a plâns: am un respect enorm pentru membrii acestei generații. Părinții mei sunt undeva din această generație – m-au făcut la bătrânețe.

Odată cu Hrușciov, dar mai ales cu 1956 – congresul XX unde îl demască pe Stalin – se naște Generația dezghețului: generația entuziasmului și a turnurii spre liberalism – entuziasm, îndoială, pierderea credinței și îmbrățișarea liberalismului. Ea se termină undeva în 1968 – trupele sovietice intră în Praga: Primăvara de la Praga – le încheie cariera.

După Primăvara de la Praga începe Generația stagnării din epoca brejnevistă: o epocă a melancoliei totale, a îmburghezirii. Cea mai stabilă și prosperă epocă sovietică: burghezia sovietică o ducea binișor – elită, birocrație, intelighenție. Corect, numele ei ar fi epoca stabilității. Timp berechet, stat social, muncă puțină plătită bine, comod și ai și justificarea că ești ”cenzurat” – dar dispare teroarea clasică. Melancolie și plictis – lungile discuții interminabile plictisite semi-pilite și veșnic nemulțumite.

Însă e o generație din punctul meu de vedere subapreciată. Generația dezghețului era spectaculoasă – semăna enorm de mult cu Generația 68 occidentală (erau cam aceeași): același pattern. Însă această generație burghez-melancolică în descompunere din anii 70 produce ultima marea renaștere culturală estică, sovietică și rusă. Un amestec de revenire la rural, dar într-o formulă eco, o revenire la intimitate, privat, psihologism și religie. Dar atenție: religie mai mult ca tehnică de întreținere a stării de spirit, de confort – nu habotnică.

În acea perioadă se produce mult film, multă muzică, teatru și literatură de foarte bună calitate. Dacă urmărim atent vedem foarte multe discuții ale naibii de avangardiste: Saharov propune un soi de împăcare a capitalismului cu socialismul: o a treia cale – o  socializare a capitalismului, nu un abandon al socialismului, deloc; se discută despre noi comunități și forme de organizare, desper ecologie, despre natură și despre suflet. În acea epocă a descompunerii existau o mulțime de elemente de avangardă care văd că acum sunt reciclate ca ceva nou. A fost o Renaștere în descompunere. Generația lor se termină în 1982 – moartea lui Brejnev le încheie melancolia care va mai dura puțin.

Și venim noi: născuți gata îmburgheziți, plictisiți, miserupiști, cei care am abandonat nu doar istoria, ci și viața. Pământul se oprise, noi eram țintiți pe asfalt și ne târâim spre un chioșc să ne luam bere – credeam că e pentru temeritate, așa. Toată oboseala generațiilor din față s-a adunat în noi: eram plictisiți, însă dispuneam de probabil cea mai sofisticată minte sovietică. Cei de dinaintea noastră erau puțin mai pregătiți ca noi – noi eram mai sofisticați însă – înfățișasem șiretenia Istoriei, dar ne era pofig de ea. Și brusc ceva s-a declanșat.

Ca să închei: eu împart generațiile nu după anii de naștere, ci după o anumită dominație a unor grupuri – grupuri generaționale hegemonice care au dat tonul vremii, care au întruchipat spiritul și sensul vremii. Mă ocup de zona urbană – deloc de rural, care are cu totul altă poveste. În acest sens plasez altfel lucrurile decât Alexei Yurchak, dar sunt în mare de acord cu tezele lui. Cert este că ”nucleul dur” al celor care au dat jos comunismul este această generație matură în anii 70: cea care a avut și cel mai mult de câștigat. Cine a primit cel mai mult, s-a răzbunat cel mai tare. Noi am fost doar ”sângele proaspăt”, energia tânără și fondul sonor cântând imnul Kino: Peremen – Vrem schimbarea! Cerem schimbarea! Și am primit-o: au sărit creierii și ficații pe ecranele TV. Victoria totală s-a transformat în anii 90 – a venit timpul Generației canibale. Noi de fapt ne-am format în sensul plin al cuvântului după 90. Dar e o altă poveste, altă carte.

Volumul oferă totodată o incursiune subiectivă în geografia socială și simbolică a orașului Chișinău. Recunosc că e dimensiunea volumului care m-a prins cel mai mult, modul în care călătorim cu tine de la Buiucani la Ciocana, de acolo la Botanica și Poșta Veche și desigur în centru, la cafenele Moldova și Fulgușor. Trecem prin multe lumi sociale, în ciuda preconcepției de omogenizare atribuită comunismului, și prin diferite regimuri lingvistice. Chișinău apare în mai multe din volumele tale, de exemplu în Izgoniții unde e vorba de progromul din 1903. Cum te raportezi la acest spațiu pe care l-ai părăsit la 19 ani dar care, iată, reapare mereu în reflecțiile tale?

În anii 90 am ținut legătura cu acel spațiu, dar cumva straniu – privit dinspre Vest: colonial. Însă, treptat, l-am abandonat. În ultima perioadă revin la el. Pentru că nu e corect să-l abandonez – pentru că e istoria mea, e viața mea, e spațiul meu. Mai ales că adolescența și copilăria sunt cumva epocile formatoare – ce ai prins atunci rămâne ca materie formativă. Ce trăiești mai târziu nu are aceeași putere și emoție, nu-ți mai produce o asemenea amintire emoțională.

În sensul acesta încerc să refac ”harta și teritoriul” – ”istoria și timpul”. Spațiul acelor vremuri – e ca o mărturie. O mărturie trăită și ca o mărturie reflexivă asupra istoriei și locului în istorie.

Pe mine mă deranjează enorm de mult că avem atât de puține cărți despre Chișinău și Basarabia scrise din perspectiva aceasta – de a cunoaște locul, oamenii, timpul, dar nu ca pe o istorie a datelor, ci ca pe o istorie și geografie trăite și gândite: cu bunele și rele, cu victoriile și tragediile ei. Unde sunt cărțile noastre despre Chișinăul anilor 50, 60, 80? Nu prea le avem. De ce cele mai bune cărți despere Chișinăul începutul de secol XX sunt în rusă și idiș?

Și din această cauză  încerc să arăt orașul în mai multe straturi, grupuri sociale, locuri, comunități. Acest oraș nu mai există azi decât parțial. Dar el poate fi povestit. Și mai ales scos din logica hegemoniilor culturale.

Textul cărții este ”spart” de versurile unor piese foarte cunoscute ale unor formații iconice ale vremii. Tu le explici în detaliul profilul. Dar până la urmă totul se învârte în jurul lui Viktor Țoi și al formației sale Kino. O ilustrație foarte nimerită a lui Roman Tolici exprimă perfect caracterul său simbolic de la finalul comunismului: Țoi jiv. Țoi trăiește care amintește de poemul lui Maiakovski despre Lenin, de la începutul erei sovietice. Explică-ne cum s-a creat acest mit pentru Țoi, ce a stat la baza sa, încă înainte de moartea sa tragică și simbolică în 1990?  

Spun puțin la început, în acele Precizări de început. Ultimele mele patru cărți au aceste ghiduri de început ca niște ”manuale de ajutor” – pentru a ajuta cititorul.

Eu am fost în adolescență mai puțin apropiat de Kino & Viktor Țoi. Am fost mai aproape de Aquarium și BG – Bortis Grebeșcikov (liderul incontestabil al rockului din Leningrad, mult mai elitist). Dar cel mai aproape am fost de NAU – Nautilus Pompilius din Sverdlovsk, mult mai noir și ale căror versuri erau scrise de legendarul părinte al contraculturii sovietice – Ilia Kormilțev.

De ce am ales ca ”playlist” central pentru carte Kino? Pentru că acum am perspectiva de ansamblu și înțelegerea necesare. Nicio trupă, și nici un star sovietic underground, nu a reușit să coaguleze, să să unifice, așa cum a făcut-o Kino și Țoi.  BG era prea elitist și pretențios, era pentru elita burgheziei sovietice liberale. NAU erau prea de nișă, ei aveau să prindă mai tare în anii 90 – Balabanov – Brat/Fratele e pe NAU. Kino însă prinde cel mai bine spiritul vremii – cam toată epoca despre care vorbesc poate fi redusă la câteva hituri Kino ca atmosferă și sens. Kino după mine este ultimul unificator al tuturor grupurilor generației noastre. Indiferent dacă erai proletar gopnik, copil de centru, copil al burgheziei sau al aristocrației sovietice  Kino ne unea. A fost o alegere – pentru a ajuta demersul cărții mele – sensul și spiritul ei. Interesant este faptul că Kino și Țoi revin în mare formă acum – sunt cei mai ascultați.

Cu siguranță că e o carte care nu te plictisește. Are și desene de Roman Tolici, unul dintre cei mai buni pictori ai generației noastre.

Ce sunt câinii dingo – canis lupus dingo – dacă nu niște câini domestici, foști sălbatici, care lăsați liberi se sălbăticesc din nou.

Vasile Ernu, interviu despre „Sălbaticii copii dingo”: „E greu să deschizi capitolele închise din viață”

Interviu cu Constantin Piștea – Citeste-mă / 17 februarie 2021

Subversiv, emotiv, reflexiv și pe alocuri incomod, aşa este Vasile Ernu în noua sa carte, „Sălbaticii copii dingo”, apărută recent la Editura Polirom.

Am ca bază de lucru perioada adolescenței care are loc în anii 87-90: o epocă spectaculoasă în Est. Cum ceea ce scriu eu este un soi de proză documentară, docu-ficțiune care lucrează cu o bază istorică reală, atunci sunt șanse să apară aceste confuzii.

Realitatea face ca mulți dintre prietenii mei din adolescență să fi devenit persoane publice sau profesioniști cunoscuți în diverse domenii. Sunt oameni ușor de identificat. Cei din carte precum Dumitru Crudu sau Tatiana Țîbuleac sunt chiar oamenii reali, scriitorii de azi pe care-i știm, sau sunt alții, eroi ficționali?

Scopul meu nu e să fac o istorie a vremii, ci cu totul altceva: de aceea spun că eroii din carte, chiar dacă au o referință istorică reală, ei în carte au un caracter ficțional. Pentru mine miza este mai degrabă refacerea atmosferei epocii și un soi de demers de regândire a acestei epoci: o reflecție pe multe planuri și straturi. Mă interesează să prind „spiritul vremii” și „sensul epocii” în povești prin ochii și sufletul unor adolescenți.

Fericirea și scrisul? Da, eu scriu mult, zilnic. Am devenit de câțiva ani un scriitor profesionist, adică încerc să trăiesc din asta: eu lucrez programat zilnic. O fac cu pasiune și plăcere. Pentru mine scrisul a devenit precum spălatul pe dinți și mișcarea, gimnastica. Eu scriu pentru a-mi clarifica gândurile, ideile, emoțiile. De aceea până și facebook-ul la mine are construcția unui jurnal. Mă face și fericit uneori așa cum îmi aduce destule necazuri. Ele sunt la pachet. Dar o fac cu plăcere.

Pentru cartea asta, te-ai întors în timp, în anii ’80, la sfârşitul copilăriei tale. De ce era important să povesteşti (şi) despre acea perioadă? A avut şi tatăl din tine un rol? Am citit dedicaţia din carte, unde te adresezi prietenilor din adolescenţă şi copiilor lor, pe care nu i-ai cunoscut, dar m-am gândit că poate volumul acesta este şi pentru ai tăi, copii, nepoţi… 😊

Inițial proiectul trebuia să cuprindă viața paralelă a generației mele: adolescența și cumva intrarea în maturitate – anii 80 și anii 90. Dar mi-am dat seama că este enorm de mult material. Și am decis să împart în două cărți. Sălbaticii copii dingo, cartea adolescenței, va fi continuată de Generația canibală – istoria de după, istoria maturizării, ce se întâmplă cu acești „copii dingo” la maturitate în anii 90 – teribila tranziție.

În ultimii ani însă, perioada adolescenței m-a interesat foarte mult. Mi-am dat seama că suntem, trăim, în lumi diferite. Adolescenții de azi sunt practic copiii generației mele: toate problemele lor sunt cumva problemele noastre nerezolvate. Mi-am dat seama că înțeleg foarte puțin din viața lor, chiar dacă ei sunt lângă noi.

Asta cumva m-a făcut să-mi pun serios problema regândirii propriei adolescențe care are loc și într-o epocă a descompunerii și ruinării unui regim și a unei lumi sociale și economice – corpurile noastre se transformau odată cu țara și lumea noastră.

E o carte cu multe paliere și fire, foarte existențială. Adolescența e o perioadă tare complicată…

Cum te-a provocat „Sălbaticii copii dingo” şi ce ai fost nevoit să faci ca să o poţi scrie? Ai revizitat locuri din trecut, ai scotocit prin albumele foto vechi? Altfel: cum te-a influenţat pandemia în scrierea acestei cărţi?

Da. Eu când mă apuc de un subiect fac cercetare. Care are la bază discuții cu oamenii implicați sau care au tangență cu subiectul. Acum mi-am căutat amici pe care nu i-am văzut de 30 de ani. Am fost să văd locurile pe care nu le-am mai văzut de mai bine de 30 de ani. Asta e o chestiune tare complicată pentru că sunt locuri și oameni pe care preferi să nu-i mai vezi. Nu pentru că ai ceva cu ei, ci pentru că e dureroasă întâlnirea. E greu să deschizi capitolele închise din viață.

A trebuit să revăd filmele epocii, documentare și cataloage, albume. Să citesc cărți. Să citesc presa vremii etc. Ba chiar am făcut experimente. De exemplu problema arestului din 89. Suntem implicați 9 oameni care am fost arestați în fața Ministerului de Interne. E un lucru tare straniu că memoria noastră funcționează tare diferit: foarte selectivă. Am verificat cum își amintește fiecare acel eveniment. Nu ne amintim aceleași lucruri, chiar dacă avem o bază comună.

Firește că în capul meu totul se așază într-un anumit puzzle. Eu fac o construcție care are noimă în capul meu: are un sens și o viziune. Eu sper că ceea ce va găsi cititorul nu-l va lăsa indiferent.

Nu ascund că eu vreau ca cititorul să fie activ: de asta îl provoc deseori intenționat. Mie îmi place să provoc și să fiu provocat.

„Pe atunci”, am găsit în carte, „toţi iubeam pe cineva. Iubeam sincer şi nevinovat. Era vremea libertăţii şi a iubirii. Şi ni se părea că va fi aşa pentru totdeauna, până când s-a terminat brusc”. Este oare posibil ca orice copilărie să fie fericită în felul ei? Şi… Cum crezi că îşi priveşte copilăria cineva care o trăieşte azi în oraşul în care locuieşti şi tu, adică în Bucureşti? Oare nu li se pare şi celor de azi că e vremea libertăţii şi a iubirii?

Cu siguranță că perioada copilăriei este un soi de „epocă de aur” pentru fiecare dintre noi din mai multe motive: e perioada siguranței, a lipsei de griji specifice maturității, a unui timp mitologic, al unui timp în care zeii-părinți sunt tineri și plini de viață. Lumea copiilor este o lume încă „fără păcat”. Indiferent unde îți trăiești copilăria, ea are lucruri fascinante. Copilăria este centrul universului – este ultimul paradis.

Eu însă nu mă ocup de copilărie: chiar dacă sondez locul și momentul în care se sfârșește copilăria și începe adolescența.  Mă ocup de adolescență, iar asta e ceva mai complicat. Și nu doar de adolescență, ci de o întreagă epocă la fel de complicată: vorbim de epoca destrămării celui mai temut și longeviv regim politic al secolului XX și destrămarea URSS-ului. Vorbim despre descoperirea corpului, emoțiilor, dar și a noilor credințe care se nasc, noii idoli, noul spirit al vremii.

Dacă ai putea să alegi, ai vrea să fii copil azi sau să mai trăieşti o dată, de la capăt, copilăria din anii ’80?

Copilăria eu mi-am trăit-o în anii 70 început de 80 a secolului trecut: în epoca numită stagnare-zastoi – brejnevism. Este cea mai stabilă epocă a secolului XX. Și cea mai sigură. Siguranță socială, politică și economică. Anii 70 sunt de o melancolie sfâșietoare – scriu mult despre ei în carte. Repet: nu mă interesează partea ideologică a poveștii, ci întregul construct social, existențial. Noi suntem generația părinților melancolici ai anilor 70: suntem născuți în melancolie. Încerc să explic și acest fenomen teribil. Atenție: anii 80 din URSS și estul comunist sunt foarte diferiți de anii 80 din România – aici a fost ceva profund inuman. La noi lucrurile sunt mult mai complicate și complexe.

Și în genere, eu încerc să scap de formulele reducționiste simpliste: sunt ultima generație de copii sovietici – cu minți foarte complicate și sofisticate, suspicioase și problematice. Dar care, culmea, au căzut în multe capcane. De ce? Asta caut, dar răspunsul greu urmează în Generația canibală.

În ce ani să mă întorc din secolul XX? Anii de început? Război și revoluție. După, a urmat un alt război civil și marea teroare stalinistă. După, fascism și sărăcie. Sau poate în anii 40? Alt război teribil. Anii 50? O nu – teroare și stalinism. Anii 60? Ador anii 60, dar cred că era interesant să fii adolescent și tânăr atunci. Copilăria însemnă stabilitate. În anii 90 să vii? O, nu – anii 90 înseamnă epoca canibală: am văzut cum se împușcă oamenii pentru bani și cum se mănâncă între ei. Firește că aș alege anii 70: sunt idealul pentru o copilărie în secolul XX – melancolie stabilă semi-burgheză socialistă. Iar în anii 80, perestroika și glasnost, mi-am trăit adolescența. Cum povestesc – în 10 ani am văzut și am trăit sinteza marii istorii moderne: toată ca pe o pastilă. Am văzut aproape tot – am văzut gloria și decăderea lumii în toate formele ei. Ce-și poate dori mai mult un adolescent? În 10 ani am trăit zeci de vieți, nu m-am plictisit deloc.

Cartea mea debutează cu un vis în care îngerul mahmur mă pune să aleg: și aleg. Ador îngerii mahmuri – sunt cei mai umani.

Tot legat de ce te-am întrebat mai devreme, îmi amintesc că tot în „Sălbaticii copii dingo” spui despre nişte familii ceva de genul că era viaţa lor şi erau fericite aşa. Chiar dacă starea de fapt presupunea un inventar material mult mai sărac. Crezi că fericirea este strâns legată de cât de mult vrem? Este viaţa noastră mai complicată din cauză că nu suntem niciodată mulţumiţi cu ce avem?

Fericirea nu are legătură cu viața materială – sau are legătură foarte puțin. Pentru a fi fericit trebuie să ai acel puțin al strictului necesar. Fericirea, cum spun înțelepții clasici ai literaturii ruse, e ca sănătatea – o pricepi și o apreciezi când o pierzi. Ea se ascunde în lucruri mărunte: în echilibrul dintre a avea și a nu avea, între a dispune de timpul tău, în a dispune de viața ta intimă nu în senul politic, căci omul trăiește puțin politic, ci existențial. Fericirea ține de un anumit echilibru al vieții cotidiene.

Nu pot să mă fac că nu văd că trăim o epocă a profundei depresii psihice, emoționale și sociale. Și în anii 70 era multă tristețe – dar era una melancolică. Și noi aveam anumite depresii, dar nu putem spune că era o societate depresivă – aveam alte probleme, alt tip de frământări.

Cartea mea încearcă să descifreze aceste lucruri. Și o fac în stilul mărcii Ernu – subversiv, emotiv, reflexiv și pe alocuri incomod. Cărțile mele au probabil și defecte, ca orice om, însă cu siguranță nu s-a plâns nimeni că se plictisește citind Ernu.

Ilustraţiile din carte îi aparţin lui Roman Tolici. În fotografia reprezentativă: Vasile Ernu, în anul 1988.

„Istoria celor învinși e mai spectaculoasă decât cea a învingătorilor“

Suplimentul de cultură / 18-Ian-2021  INTERVIU  FLORIN DUMITRESCU  NUMAR 717

L-am prins pe Vasile Ernu între reeditarea unui bestseller din Mica Trilogie și redactarea unui serial despre șah pentru „GSP“; între surpriza de a-și vedea cartea Bandiții răsfoită de un rapper moldovean într-un recent videoclip și graba procurării de ingrediente pentru ceaunul de peste câteva zile din Londohome. „Ai văzut trailerul pentru Sălbaticii copii dingo?“ Îmi trimite linkul de pe YouTube. „Bravo, Vasile, ai un trailer pentru următoarea carte. Acum, hai să fim capitaliști până la capăt și să-i facem și un teaser!“, îi zic. Și am dat drumul înregistrării.

Vasile, ai fost anticomunist în tinerețe, în anii ’80-’90, dar nu faci din asta un titlu de glorie. Dimpotrivă, azi privești episodul ca pe un fel de boală de copilărie. În schimb, ai reușit să-i întărâți pe cei mai zeloși anticomuniști din România, printr-o poziționare critică față de marile directive pro-capitalism, pro-liberalism și pro-„ca-afară“ din politica mainstream. De ce nu vrei să cazi la pace?

N-ar fi fost simplu să-ți iei certificatul de bună purtare și s-o duci bine, acolo, cu elitele?

Acum am terminat o carte, Sălbaticii copii dingo despre adoles­cența mea din anii ’87-’89: cartea adolescenței. O perioadă a naibii de interesantă. Pe de o parte adolescența, schimbările majore în viața unui copil, pe de altă parte transformările imense în cadrul URSS. Comunismul se dizolva, Imperiul se năruia, copii se maturizau. Astăzi regândesc acea epocă și am o perspectivă diferită față de acum treizeci sau chiar față de acum zece ani. Pe de altă parte, vin dintr-o tradiție complicată – am crescut într-un soi de chibuț radical antisovietic, cum am povestit în Sectanții. Adică sunt educat de un soi de rabini creștinați și de atei sovietici, dar buni pedagogi.

Cred că a fi anticomunist are sens doar în comunism, așa cum a fi împotriva puterii, a critica puterea azi – e clar că îți impune să definești care e puterea hegemonică actuală. Care e? Capitalismul, clar. Ăsta este jocul firesc și normal al unui om care gân­dește și face din asta o practică de viață. A fi azi anticomunism, la treizeci de ani de la dispariția comunismului, e un banal oportunism, fie cu scop comercial, fie conjunctural. Sau o deviație stranie – e ca și cum ai lupta azi cu ereziile dispărute în Evul Mediu.

Eu sunt interesat să înțeleg anii ’80 și anii ’90, ca să pot în­țelege actualitatea mai ușor– trecutul se leagă mult cu actualitatea: trecutul e nepermis de mult prezentul nostru.

După Sălbaticii copii dingo, pregătesc o istorie axată pe anii ’90, despre Generația canibală. Ce s-a întâmplat cu noi în această tranziție dementă? Va fi ceva dur: despre o societate care se canibalizează. Copiii dingo încep să se mănânce între ei.

O altă teză a ta în răspăr cu opinia oficială privește educația. În timp ce toți vectorii de putere încearcă, de treizeci de ani încoace, reformarea învăță­mântului, tu te-ai exprimat pentru continuitate și previzibilitate în educație. Toți miniștrii Educației s-au reformat și re-reformat unii pe alții, dar au concordat în privința nevoii de reformă. Tu reușești să îi contrazici pe toți la un loc. Cum așa?

Știi care este cel mai urât cuvânt în Rusia postcomunistă? Cuvântul „liberal“. El trezește supărare, furie, resentimente mai ceva de­cât „stalinist“, „fascist“ sau „bolșe­vic“, pentru că e asociat cu epoca ’90, numită „liberală“, pe care poporul o asociază cu descompunerea statului, foame, umilință, criminalitate, banditism și tot răul pe care și-l amintește. Epoca abandonului total – iadul social e în anii ’90 pentru ei.

La noi e cuvântul „reformă“. Oamenii îl asociază cu catastrofa: pentru că tot ce a însemnat la noi reformă s-a terminat prost pentru popor. De la reforma economică la cea agrară și socială. Când un politican spune vom veni să fa­cem reforme, poporul traduce „vor veni să ne mai tragă o țeapă“. Reforma la noi e drumul spre noul Infern social.

Cu educația lucrurile sunt și mai complicate, ea urăște cel mai mult „reforma“ – schimbarea. Educația în sine este un lucru destul de conservator, se constru­iește greu, dar se și distruge greu. Are nevoie de stabilitate și schimbări puține: ea se bazează pe nor­me clare, deloc confuze, repetiție, învățare și exersare. Și investiții de lungă durată în infrastructură și resurse umane. Pedagogi buni nu poți face precum agenți de vânzări sau publicitate. Creativitatea, gogorița trendului educativ actual, este un rezultat, nu un punct de pornire. Tot acest exces actual de joc, plăcere și lipsă de stres în educație e periculos. Eu cred că educația are nevoie de efort, de anumită muncă, de anumită rigoare. Nu poți să înveți serios să cânți la un instrument fără efort – la fel și cu matematica. Plăcerea și creativitatea sunt rezultat al muncii, efortului. Așa și apreciezi ceea ce produci – cunoști prețul.

La fel, nu cred în educația axată pe utilitate. Educația este despre viață, nu despre piață. Educația se ocupă să construiască condiții pentru a fi un om cu un set de cunoștințe universale și fundamentale. Înveți matematica pentru contabilitate? Nu, ci pentru dezvoltarea ta, a unui fel de a înțelege lumea. Dacă am învăța numai lucruri „utile“, am scoate multe materii precum muzica, desenul și chiar sportul. Mi se pare foarte riscantă credința enormă în ustensile, de ce să știi să socotești când ai calculator, de ce să știi date dacă ai Google. E total fals: educația e ceea ce rămâne când ești singur, e ceea ce rămâne când uiți totul. Ca să cauți pe Google trebuie mai întâi să știi ce cauți și de ce. Google e util doar pentru cei ce deja știu.

Antropologul Vintilă Mihăilescu ținea mult la tine și te aprecia pentru că, asemeni lui, ți-ai asumat rolul de intelectual public, angajat în marile deliberări ale cetății. Toate bestsellerurile tale par să îndeplinească misiunea unui umanist angajat în activarea reflecției sociale. Și, în plus, au o viziune antropologică pe care însuși maestrul nostru ți-o recunoștea. Azi resimțim lipsa Profului și avem sentimentul acut că este de neînlocuit. Parcă, totuși, cultura noastră are nevoie de un intelectual public cu un profil moral similar, care să îndeplinească acel rol rabinic de echilibrare a tensiunilor și de căutare cumpătată a rezolvărilor. Ce zici, te încumeți să încalți cizmele lui Vintilă?

Ne lipsește mult domnul profesor. Vintilă avea câteva calități foarte rare: pe lângă faptul că era un pedagog excepțional (în sensul acela că, dacă treci pe lângă el, nu rămâi neatins, neschimbat), mai era un liant bun între diverse lumi care, aparent, nu se intersectau. El le unea, le punea în legătură. Și darul lui de antropolog: de a privi lumea în „locurile neînsemnate“, pentru a dezvălui sensurile prime.

Eu nu am studiat antropologie, chiar dacă am citit și citesc mult din acest sector. Cred însă că un scriitor bun, dacă nu poate să fie și antropolog, atunci ar trebui să se lase de meserie. A fi scriitor asta presupune: să poți să asculți, să poți să observi și să vezi sensurile și importanța lucrurilor mărunte, a detaliilor, a semnifica­țiilor din spate. Un Gogol sau un Caragiale, printr-o simplă piesă sau schiță, ne pot dezvălui o lume, o epocă, mai ceva decât un tratat științific.

Faptul că Vintilă a văzut în trilogia mea a marginalilor un filon antropologic mă măgulește, cu toate că noi știm că eu fac altceva acolo. Dar eu mereu anunț: nu fac antropologie, sociologie, istorie sau altele din acest gen – nu fac non-ficțiune, ci docu-ficțiune. E un gen mai aparte – mult mai aproape de literatura clasică.

Povestea cu intelectualul public este puțin mai complicată în actualul context, pentru că avem o mulțime de mutații și spații tot mai confuze. Spațiul public s-a mutat pe online nepermis de mult, un online nu foarte public. Rețelele pe care noi activăm cu atâta patos sunt private și, mai ales, sunt un instrumente de marketing, nu spații de discuție și dialog. Mașinăriile pe care noi le tratam ca spații publice și loc de comunicare și dezbatere sunt de fapt spații profund marketizate și private, de producție de profit și comerț, spații ale isteriei emotive, ale unificării, controlului și uniformizării. Niciodată lumea nu a fost atât de uniformizată, centralizată și ușor de isterizat emotiv și controlat precum acum. De ce? Din cauza felului în care e construită tehnologia, a felului în care e privatizată și dependentă cam de aceleași softuri, centre și mecanisme. Probabil că va trebui să luptăm pentru un soi de de-pri­vatizare (ca să nu speriem cu acel cuvânt – naționalizare) a internetului și a unor rețele – ca ele să devină bun public, precum aerul, resursele naturale, apa, educația, cunoașterea, sănătatea.

La noi problema este lipsa acestor spații publice de reflecție. Recunosc că de la Universități nu mai am nici o așteptare, chiar dacă acolo mai sunt destui oameni interesanți. Dar ele în sine au devenit strict spații de pro­ducție și sunt construite pe relații de piață – asta înseamnă moarte pentru univer­sități, pentru că devin instrumente în slujba puterii. Dar pot apărea mici focare oricând. Media trece printr-o perioadă și mai dură – e aproape total dependentă de resurse și de un public isteric care dă like și reacționează emoțional. Adevărul nu mai există într-un astfel de câmp informațional – informația este un produs de marketing, adevărul – o marfă dependentă de like.

Cum se produc aceste spații publice autonome într-o cultură total dominată de market și spartă mai ales de tehnologia care te vrea ultra-individualist într-un spațiu privat?

Eu sunt adeptul catastrofei – doar o catastrofă ne mai poate salva. Și eu cred că suntem în fața unei mari catastrofe. Cum se va întâmpla ea e greu de prevestit – e clar că e legată de economie, resurse și natură. Datoria noastră este asta: să prevestim catastrofa și să luptăm pentru minimalizarea violenței. Dacă putem face măcar cât peștii aceea din acvariu care se agită înainte de cutremur cu câteva secunde mai devreme, tot e bine. Să prevestim cutremurul.

Și dacă tot am dat metafora acvariului, mai am una. Știi peștii aceea urâți din acvariu pe care nu-i vede nimeni, care stau la fund? Pești sanitari se numesc. Ce fac ei? Curăță acvariul ca să nu se bâhlească apa, să se vadă peștii ăia frumoși. Lumea se uită doar la peștii frumoși, nu la cei sanitari. Dar sanitarii mănâncă rahatul peștilor frumoși, strâng gunoiul după ei. Acești sanitari salvează ecosistemul, salvează viața. Asta e treaba noastră, a intelectualilor – să fim pești sanitari, nu VIP-uri culturale.

Ești tătic, ești povestitor îndrăgit de copii, ești mereu aproape de tineri. Te-am văzut servind la bar și rezistând la discuții întregi cu tineri radical diferiți de noi, cei de azi, dar și de cum eram noi la vârsta lor. Ai reușit să dibui ce ascunde blazarea lor? Ai idee cum își vor amenaja ei viitorul, după ce noi am eșuat să le garantăm o societate echitabilă, a șanselor egale?

Da, fac tot soiul de munci sezoniere, pentru a nu pierde legătura cu viața. Cu vârsta și cu mica îmburghezire, ești tentat să te rupi de unele realități și să trăiești în bule tot mai mici. Mai există și refugiul în online, care te rupe de o mulțime de experiențe foarte importante pentru ceea ce este omul. Online-ul te elibereză de corp, dar în sensul rău – exclude din aria experienței tale toate elementele fiziologice care produc în ființa umană o anumită practică și memoria. Cu vârsta, înțelegi că memoria este legată enorm de mult de fiziologie: miros, gust, pipăit. Uiți cum îl chema pe amicul tău din adolescență, dar îți amintești anumite mirosuri. Online-ul distruge asta.

E o chestiune foarte interesantă că noi le reproșăm multe acestor copii actuali. Însă problemele lor sunt de fapt problemele noastre nerezolvate, pe care le-am lăsat lor, pentru că noi nu am fost în stare să le rezolvam. Ei cumva sunt rana noastră. Iar noi asta nu vrem să recunoaștem și o ascundem printr-un soi de furie și nemulțumire totală.

În Generația canibală, despre anii ’90, asta e cumva în subtext – ce s-a întâmplat cu noi. Ei bine, acești copii dingo, care au fost domestici, s-au resălbăticit și au devenit un soi de lupi și s-au ca­ni­balizat și s-au devorat între ei în anii ’90-2000. Acești canibali suferinzi, tandri și cinici sunt părinții actualilor copii. Rănile anilor ’90 le-am transferat copiilor noștri. Avem de dat socoteală. Copiii de azi suferă de rănile produse de noi.

Ai trăit glasnostul și perestroika în anii tinereții. Ai trăit tot acel avânt și toată acea speranță. Ce s-a întâmplat cu toată acea energie? Dacă nu s-a irosit, în ce s-a transformat?

Asta cumva sunt temele următoarelor mele cărți: Sălbaticii copii dingo care apare în februarie – îmi fac un cadou la 50 de ani o carte dedicată generației mele.

A fost un fenomen foarte interesant: sfârșitul copilăriei și începutul adolescenței debutează la mine cu un sentiment profund că lumea și istoria s-au oprit. Planeta se oprise, timpul nu mai curgea. Era un soi de stagnare profundă. E ca în filmele care se dau cu încetinitorul. Iar sentimentul cel mai profund era melancolia. O melancolie teribilă.

Și brusc ceva se întâmplă: perestroika și glasnosti. Un soi de declic care pornește istoria, timpul începe să curgă, pământul se rotește iarăși. Și noi ne turăm motoarele ca niște avioane cu reacție. Istoria începe să înnebunească – timpul accelerează nepermis de tare și pământul sare de pe orbita lui istorică. Istoria și timpul explodează, cade comunismul și toți înnebunim de fericire. Moare o lume și, în loc de parastas, ca la orice moarte, noi dansăm pe corpul muribund al propriei noastre istorii. E un sentiment straniu de tragism, trăit ca o farsă, ca un carnaval de bâlci medieval.

Atâta energie și speranță erau în anii ’90, lumea nu a mai văzuse așa ceva de la Marea Revoluție rusă sau de la sfârșitul Marelui Război Mondial. Eram ca în transă. Stăteam la marginea istoriei – secolul XX apunea – și priveam cu atâta optimism secolul XXI, încât credeam că vom costuri totul radical nou și perfect. Aveam sentimentul că putem face orice și totul ne va ieși – putem sări de pe planeta Pământ direct pe planeta Marte fără navă. Eram niște semizei. Am fi putut deveni orice și nu am devenit nimic. Am căzut în abis crezând că zburăm.

Ce s-a întâmplat cu noi? Cu generația noastră? Ce s-a întâmplat în această tranziție dementă spre nicăieri? Asta e o temă dureroasă la care încep căutarea unui răspuns în Sălbaticii copii dingo, dar la care voi răspunde în următoarea carte, Generația canibală. Am un șir de supoziții, am o mulțime de povești. Noi clar că am înfrînt – eu cred că de două ori am fost înfrânți de istorie. Noi suntem valoroși prin istoria înfrângerii noastre. Datoria noastră e să ne povestim înfrângerea, să depunem mărturie despre ea. Corpurile noastre sunt pline de răni, dar noi ascundem asta. Eu cred că datoria generației noastre e să umble cu rănile la vedere – să-și arate rănile ca pe niște medalii ale unor mari bătălii pierdute definitiv. Nu trebuie să ne rușinăm de acest lucru. Istoria celor învinși e mai spectaculoasă decât istoria învingătorilor.

De ce spui „dublă înfrângere“? Mie nu-mi iese decât o înfrângere unică, cea a tranziției eșuate. Care ar fi a doua?

Asta voi explica în următoarea carte!

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• „INTRARE LIBERĂ”: DESPRE LITERATURĂ ȘI RĂZBOI, ÎN CONTEXTUL FESTIVALULUI DE LITERATURĂ DE LA ODESA | VIDEO
• VASILE ERNU: „NOI NE TEMEM ENORM DE SĂRĂCIE”
• Prietenii între ei – DE IULIAN BOCAI
• 2023 – repere în non-ficțiunea românească – Victor Cobuz | Observator cultural
• INTRARE LIBERĂ | PLEDOARIE PENTRU LITERATURĂ – VASILE ERNU ŞI BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU #tvrcultural
• Lansare – Centrul nu se mai susține
• Bursieri Taifas
• Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte
• Cum să fugi de Untold şi Gheboasa? Doar Darabani ne mai poate salva…
• ”Profesorul tău e mult mai interesant decât cel din La Casa de Papel.”

Cautare