Bessarabian Klezmer – III (Basarabye – Itzhak Perlman & Brave Old World.)
Asa… sa continuam. Iata o piesa deosebita: Basarabye (de Moyshe Pinchevski si Bella Gottesman).
Ce e foarte important… e interpretata de Itzhak Perlman, un virtuoz al sec.20. El cinta alaturi de Brave Old World.
Bessarabian Klezmer – II (The Bessarabia Sextet)
Bessarabian Klezmer – continuia (I parte mai jos). De “The Bessarabia Sextet” ati auzit? Niste evrei pelcati de prin URSS (din Basarabia zic patriotii)… stabiliti in Israel si cinta un autentic klesmer cu motive “basa”. (clipul nu conteaza, doar muzica).
Recent au fost la Chisinau si au facut furori. Mihail Gorodetkii, clarinetistul trupei, este asemanat cu faimosul Giora Feidman. Chiar e bun.
Teza mea (pentru care multi patrioti nu ma vor iubi): evreii au fost (printre) primii care au facut cunoscut folclorul nostru in lume si l-au conservat intr-o forma deosebita. Simplu spus: evreii au conservat si universalizat ceea ce am produs noi. Fireste, intr-o maniera specifica. De aceea e klesmer si nu culegeri de folclor. (Voi reveni cu exemple si argumente pe parcurs).
Bessarabian Klezmer- I (KLEZMANIA – Bessarabian Girl)
Zilele acestea plec intr-un turneu prin tirgurile din Basarabia si sudul Ucrainei spre Odessa. Un proiect de cercetare.
E greu de spus ce ma intereseaza. Atmosfera “narativa” o sa v-o ilustrez printr-un serial de muzica klezmer aparuta in aceasta zona. Va fi o serie care cuprind intreg secolul XX.
Sa incepem cu ceva mai “coser”.
KLEZMANIA – Bessarabian Girl / traditional Basarabian / Arrangement by B. Brussell / Ben Brussell – violin,
Gary Schwantes – soprano saxophone, Richard Kuhns – accordion, Steve Hanson – bass, Eddie Sassin – drums
ereticii lu’ Ernu
un text scris de Romeo Anghelache pe Humanist. Sper in curind sa lansez cartea si online asa cum sugereaza acest maestru al digitalizarii…
Vasile Ernu a comis, recent, Ultimii eretici ai imperiului. E o carte densă, grea de idei; dezobișnuit fiind cu astfel de evenimente în deșertu’ intelectual românesc, mă’nchin și’i urez autorului la și mai și. Prin comparație, lucrarea lui Negri și Hardt, Empire (2000), e mai degrabă stearpă deși are de două ori mai multe pagini, și se termină prost, inchis, spre desobire de Ereticii care continuă și după ce’ai lăsat cartea, rămâne deschisă, intrigă.
Eu îi dau premiu’ pt. obrăznicie: cartea asta trebe digitizată imediat și răspândită gratis necunoscuților.
Să vedem de ce, ce idei mi’au sclipit din lectura’i:
•- expresia “proiectul URSS”;
•- patria e limba
•- bășcălia, la români, “tinde să’nlocuiască” discursu’ critic; aici aș observa că bășcălia asta, românească, aparține unui spațiu suspendat, între urban și la țară; e natural ca discursu’ critic la români să’ntârzie în spațiu’ ăsta, urbanu’n Românica s’a construit în grabă, abia de’o generație, care va ‘zică ce pretenții să ai ?
•- caracterizează rotund intelighenția românească; nu mi’a lăsat nimic de adăugat.
•- observă și el, din interstițiile capitalismului, una din frazele cheie: “if you are so clever show me your money”; frază care implică, parșiv, că nu’i altceva mai bun de făcut decât bani; fraza asta a scos’o un cretin cu toartă, sunt sigur, mă piș pe sufletu’ lu’ ăla pentru câți proști a’nhămat la sistemu’ ăsta idiot de false valori. mi’aduc aminte înc’o perlă capitalistă: “prețu’ are semnificație numai pe timpu’ tranzacției”, de unde rezultă că nici o cifră vehiculată de capitalism n’are semnificație, nu’i nici o lege, nici o cunoaștere posibilă, adică’n general iei țeapă din vorbe; de unde rezultă că economia capitalistă e o ideologie exprimată’n cifre (de altfel, false, incomplete, improprii, fără sens portabil în afara ideologiei, multe puncte din grafic sunt mascate în culoarea fundalului).
•- zice autoru’ pe undeva (cu amărăciune sau exasperat, cred) că românu’ nu crede în nimic; posibil, da’ eu, român fiind, cred în nimic, adică nu pot crede în nimic alt-ceva; invit pe Vasile Ernu să’mi arate în ce alt decât nimic poți să crezi fără să descoperi în aceeași viață că se răschește sub presiunea omului (prost, needucat, da om și înmulțit în fine). zic că e posibilă o educație umanistă pornind de la nimic, urmărind omu’ și lucrurile peste care dă natural.
•- PR iștii de azi sunt echivalenți politrucilor de ieri; perfect de acord, notam cândva o corespondență între azi și ieri care se mai poate rafina încă.
•- cât despre disidență, V.Ernu transmite cititorului ceva esențial: “când visul tău nu corespunde cu visul regimului, apelezi la un truc simplu, acela de a nu comunica cu el pe limba lui”. eu nu l’aș numi truc, și nu e simplu: printre altele treaba asta cere să fii treaz 16 ore’n fiecare zi.
•- meditează la ce fel de critică e posibilă’n capitalism, lucru netrivial, și pune deștu’ pe cuvântu’ cheie din limbaju’ de lemn nou: banii; critica e posibilă, zic eu, când începi a întreba: ok, banii, da’ ce legătură cu fizica au banii, apoi pe unde îmblă, pe unde’ntârzie și ce anume fizic măsurabil reprezintă ei?
•- Ceaușescu a fost o hologramă a românilor; corect.
•- diferența esențială, de’o lingură, între Șalamov și Soljenițîn; aleg pe Șalamov
•- diferența, esențială și asta, dintre fascism și comunism: de la biologic la spiritual;
•- “logica oportunismului care duce la dizolvarea totală a politicului”; e autoru’ un betonist sau ce?
•- că tragedia comunismului românesc e că trupele sovietice s’au retras; nu e tragedie, ne’am inventat un Ceaușescu și noi ca toată lumea; nu văd unde’i tragedia când te uiți în oglindă și vezi că ești nebărbierit.
•- problemele de management pe care le avea securitatea cu creșterea nestăvilită a numărului de informatori aici aflu c’a fost ș’o a treia categorie de informatori: din oportunism; după ce văd azi pri’mprejur, nu mă mai surprinde că ăștia erau cei mai mulți;
•- cum banca înlocuiește biserica; oții noi vin cu un dumnezeu nou, oții vechi sunt înlocuiți pen’că d’zeu’ lor e mort de vechi; aici mă gândesc că păcatele astea două se țin de om ca mucii de asfalt, ce dracu? chiar nu poate omu’ (cât de prost) fără ele?
•- banca: instrument totalitar; da, cu atât mai mult cu cât Statu’i poate deveni dator.
•- o chestie cu vampiri, pe care n’am înțeles’o deloc; poate prinde la ăștia mai tineri crescuți de mass-media.
•- mai zicea Vasile undeva prin carte: comunismu’ se baza pe limbaj, capitalismu’ pe cifre. Și cifrele sunt un limbaj, doar că’s un limbaj care nu poate fi postmodernizat: cifrele corespund sau nu cu faptele, sunt adevărate sau false; spre deosebire de literatură și “umanistice”, cine folosește cifre nu poate minți fără să fie descoperit mai devreme sau mai târziu. Mi’i clar: câtă vreme capitalismu’ nu se confundă cu fizica, rămâne un sistem mincinos cu zurgălăi la’ncheieturi.
•- încolo, despre proprietate, furt, terorism, foame, despre semnificația copertei Ereticilor, despre metode anti-mahmureală, ei, și tot așa o ține, din cuvânt cheie în cuvânt cheie; nu te poți plictisi cu cartea asta’n mână.
În fine, ca să mă exprim moderat, Ereticii lui Ernu compun o carte contemporană de o prospețime, actualitate și relevanță intelectuală neegalate în spațiul cultural românesc, deși am senzația că’n spațiu’ ăsta (cultural românesc) a tras cu tunu’n vrăbii. Felicitări autorului din toți rărunchii.
Cele mai frumoase carti 2009
AIGA National Design Center si-a desemnat cistigatorii pentru cele mai frumoase… ”50 Books/50 Covers of 2009″ . Aici le vedeti pe toate.
Eu am selectat citeva. Multe din copertile acestea imi aduc aminte de anii 50-60…. gresesc cumva?
Summer Fiction: 20 under 40
The New Yorker face o lista cu cei mai importanti scriitori americani tineri (pina in 40 de ani)… Am citit doar citiva. Sa speram ca o sa-i avem tradusi.
Ersatz Musika: post-soviet urban folk from Berlin
I-am descoperit la Berlin. Mitos Micleusanu (Planeta Moldova) mi-a reamintit de ei.
Un post-soviet urban folk from Berlin. Foarte depresivi pe alocuri… recomand doar la “deconectari” si mahmureala.
Agentiile de spionaj fac angajari. Vind ponturi pentru examenele de admitere
Spionajul este la moda. E o meserie respectabila si banoasa. Este poate ultima meserie romantica rasplatita destul de bine. Tarile prietene si dusmane isi dezvolta cu multa ingeniozitate retelele chiar si in aceste vremuri de agonie economica. Acum e criza, lumea are nevoie de job. Un amic ma anunta (nu am voie sa divulg numele) ca se fac angajari la mai toate agentiile respectabile de spionaj: CIA (SUA), GRU-FSB-GKB (Rusia), MI5 (UK), Mossad (Israel), SBU (Ucraina), CSIS (Canada), ASIS (Australia), BND (Germania), R&AW (India), ISI (Pakistan), DGSI (Franta) etc. Nu stiu pentru cine lucreaza acest amic, dar ce mai conteaza in aceasta perioada de criza. Important e ca detine informatii foarte pretioase. Asa ca oricine e dispus sa vinda tara sau sa presteze pentru bani poate sa-si incerce norocul. In ciuda crizei care ne bintuie, pina si Agentiile de spionaj din Romania si Republica Molodva fac angajari. Asta e vestea buna.
Vestea proasta. Va anunt insa ca se dau examene grele. Va dau insa un pont daca va decideti sa va prezentati la examen (ca nu se stie cind o sa am nevoie de voi). Precautiile meseriei. Asa. Se da examen din The Official CIA Manual of Trickery and Deception aparut la editura Harper Collins. Nu e scumpa. E o investitie buna mai ales in vremuri ca acestea in care oricine este un spion sau cel putin un potential spion.
Mai jos va dau (din surse sigure) citeva bilete de la examenul de admitere a celor de la CIA (numarul 1 in vinzari si cumparari). Iar la final o dezvaluire de senzatie: cum niste agenti literari si un scriitor (agenti sub acoperire) au oprit un atac terorist a temutei grupari Al Qaeda. Va rog discretie maxima si cine are nevoie de job poate scrie la comentarii. Folosim ID-uri si limbajul “sireturilor”.
Al-Qaeda Calls Off Attack On Nation’s Capitol To Spare Life Of ‘Twilight’ Author
Viitorul cartii
Primul „Pîh” sau cum am intrat în ceaţă
După Prima mea beţie, Primii mei blugi şi Prima mea dezamăgire în dragoste, Editura ART continuă seria Prima dată cu antologia Primul meu fum. Coordonat de Andra Matzal, volumul cuprinde aproape 30 de istorii personale ale unor scriitori cu vechime, dar şi ale unor autori care îşi povestesc primele fumuri în primul text.
În Primul meu fum semnează: Michele Bressan, Cheloo (Paraziţii), Livius Ciocârlie, Alex Cistelecan, Andrei Codrescu, Paul Dunca, Vasile Ernu, Şerban Foarţă, Miron Ghiu, Vera Ion, Aurora Liiceanu, Mitoş Micleuşanu, Cristian Neagoe, Philip O’Ceallaigh, Lia Perjovschi, Antoaneta Ralian, Costi Rogozanu, Adrian Schiop, Dan Sociu, Dan Stanciu, Bogdan-Alexandru Stănescu, Jean Lorin Sterian, Vava Ştefănescu, Lucia T, Răzvan Ţupa, Elena Vlădăreanu.
Iata textul meu (varianta aproape finala).
Am fost un copil cu o educaţie mai deosebită pentru vremurile şi locul în care m-am născut. Sînt un produs straniu. Cum îi place să spune amicului meu Astvaţautorov, şi el un amestec ciudat, noi eram nişte jucării, despre care se ştia încă din fabricaţie ce vor deveni. În ciuda unor „disfuncţii istorice” am fost nişte „jucării” destul de reuşite totuşi, zic eu acum, privind în spate. Părinţii noştri vroiau să fim într-un fel, şcoala sovietică, ca orice şcoală, vroia să fim în altul, iar colegii mai mari de la scara blocului ne vroiau în cu totul alt fel. Părinţii mei, care aveau o educaţie protestantă severă, cu reguli clare şi riguroase mă puneau să-mi fac lecţiile la ore fixe, mergeam la biserică cu o rigurozitate de invidiat, ştiam Scripturile cum numai rabinul din colţu’ străzii le mai ştia şi studiam şi la şcoala muzicală, căci aşa se cuvine unui copil dintr-o famile de protestanţi. Şcoala sovietică avea şi ea rigorile ei. Avea ceva din etica puritană pe care o întrecea numai etica spartană şi protestantismul puritan, cu toate că în anii 80 întrase în descompunere. Acolo, în şcoala sovietică, nu prea existau timpi morţi: totul trebuia să fie bine organizat, mai ales timpul liber. Nu este nimic mai organizat în spaţiul sovietic decît timpul liber: el se derulează după reguli clare, prestabilite, totul era organizat pînă în ultimul detaliu căci era şi păcat să se piardă fără rost. Dacă recreaţia era prea mare, imediat ţi se organiza o repetiţie la corul şcolii. După ore, trebuia să participi la o mulţime de evenimente sau grupuri extraşcolare: de la cercul „Mîini dibace” sau „Tînărul kosmonaut” pînă la ajutorarea bătrînilor veterani de război sau la expediţii de cules seminţe de salcîm sau fier vechi. La „noi”, odihna trebuie să aibă un sens şi un rost, nu ca la „ei”, la capitalişti, unde din prea mult timp liber neorganizat, nesupravegheat şi din lipsă de sens, copii au început să se drogheze. Despre asta am aflat de la profesoara de educaţie politică. Nu ştiam exact ce înseamnă acest lucru, dar clar că nu era de bine. Oricum combinaţia dintre etica protestantă şi cea sovietică, care aveau multe în comun, făcea din mine un copil foarte distant faţă de cel de-al treilea grup semnificativ care se lupta pentru educaţia noastră, cel al băieţilor de cartier, pe care-i întîlneai pe la scările blocului, dar şi în pauzele dintre lecţii. Recunosc că-mi placea mult mai mult să merg la bibliotecă decît la întilnirile de iniţiere de prin WC-urile şcolii, parcuri sau curtea blocului. Dar nimic nu poate dura prea mult: interdicţiile nasc curiozităţi, iar ofertele nasc tentaţii. Începi să apreciezi şi să înţelegi atît etica protestantă cît şi pe cea sovietică abia în momentul în care începi să-i încalci principiile. Iar cu cît regulile sînt mai severe, cu atît mai mult încălcarea lor te aruncă într-o lume fără limite, cu orizonturi nemărginite.
Pentru un copil cu o educaţie atît de riguroasă, care nu a auzit înjurături aproape nicodată, iar cînd le auzea se ruşina şi îşi arunca privirea în puncte moarte, care nu a mirosit tutun şi care nu a aflat gustul alcoolului decît foarte tărziu, pentru un copil în care fiecare celulă ştia ce e bine şi ce e rău, încălcarea tabuurilor vine ca o furtună de vară. Vine brusc, neanunţată şi se dezlănţuie fără un scenariu prestabilit. Intră instantaneu în viaţa ta, îţi transformă dintr-odata viaţa într-un haos tentant, şi uneori chiar foarte plăcut, dar lasă şi urme adînci, dureroase.
Dar să povestesc despre prima experienţă mai deosebită, aceea a „marilor avînturi”, despre cum am luat cu asalt culmile stărilor iraţionale. Nimic nu este mai tentant pentru om, mai ales pentru un adolescent riguros educat, decît procesele, experienţele „marilor deconectări” de la realitate, de la micimile vieţii cotidiene, de la regulile standardizate şi pline de obsesii morale. Ce e mai tentant decît înaltul zborurilor iraţionale, visele şi emoţiile iraţionale care te duc într-o lume a fantasmelor. Nimic nu e mai atrăgător decît lumile pe care nu le poţi controla. Lipsa de control face să se dizolve tot ceea ce pînă atunci avea un sens atît de puternic pentru tine.
Povestea începe într-una din zilele studenţiei de la Cluj. Cînd vorbim de zborurile de mare altitudine, lumea studenţească începuse să se împartă aici între „tradiţionalişti” şi „modernişti”. E o veşnică dispută specifică spaţiului estic. Cum studenţii de la Cluj, ca în mai toate oraşele din România, sînt copii de ţărani sau chiar dacă au părinţi orăşeni, sînt strîns legaţi de viaţa patriarhală, atunci şi formele de deconectare sînt specifice zonei. Toţi folosesc în acest scop alcoolul, o tradiţie arhaică verificată de secole. În acest domeniu, nimic nu poate să ne surprindă: totul se desfăşoară după acelaşi ritual şi după acelaşi scenariu. Doar în perioada comunistă din lipsă de alcool au apărut anumite variaţiuni pe tema, pe piaţă luînd naştere diverse formule magice de consum care aveau un efect ceva mai diferit decît consumul clasic de alcool. Apariţia în cămine a studenţilor „ruşi”, cum li se mai ziceau studenţilor basarabeni, a contribuit şi ea la diversificarea acestor ritualuri de deconectare. Ei erau mai aplicaţi, veneau cu diverse combinaţii halucinogene şi aveau tendinţa de a bea mai organizat, mai susţinut şi mai gălăgios. Despre aceste ritualuri am mai povestit în carţile mele.
Însă „moderniştii” erau din altă specie. Erau mai puţini, e adevărat, şi ceva mai „elitişti”. Aveau alte ritualuri, alte preocupări, cel puţin la prima vedere şi alte substanţe pentru procesul de deconectare: alte substanţe, alte fumuri, alte zboruri. Nu erau la fel de gălăgioşi, nu ascultau aceeaşi muzică şi nu citeau aceleaşi cărţi. Rîdeau altfel, se întristau altfel şi raţionau altfel. Nu spun că erau mai buni sau mai răi, ci mie mi se păreau că sînt altfel, şi acest lucru mă atrăgea la ei.
În una din zile m-am cunoscut cu maeştrii „marelui pîh”, „marelui fum” care ştiau să organizeze cele mai adevărate seri de „deconectare”, de zbor în împărăţia viselor şi a sentimentelor necontrolate. Farmacistul, aşa cum l-am botezat eu, era un maestru de ceremornii al acestui ritual: el ştia să gasească ierburile necesare, să pregătească combinaţiile adecvate şi, mai ales, să creeze o atmosferă specială şi potrivită pentru o experienţă deosebită. În prima seară în care am venit la ei şi am fost acceptat în grup aveam să particip la un simplu ritual al „deconectarii” cu ajutorul „Bulibuleatorului”. Bulibuleatorul, acest magic obiect, este un aparat pe care în mod normal ştie să-l producă orice copil. Nu trebuie multă îndemanare şi cine ştie ce materiale speciale. Astfel de aparate sînt gîndite de oameni care construiesc ustensile „esenţiale” din lucruri aflate la îndemînă. Pentru cei responsabili voi dezvălui ceea ce ştie orice copil de grădiniţă: se ia o sticlă de Coca Cola (preferabil de 2l sau 1l) se face o gaura în partea de jos, la vreo 10 cm de la baza sticlei; se pune puţină apă care are ca scop răcirea fumului, iar sus se pune o hîrtie de staniol care se ia de la un pachet de ţigări, se găureşte de mai multe ori cu acul, se apasă puţin ca să capete forma unei pipe iar în acel loc se pune iarbă, sau „travkă” cum zic specialiştii dinspre est. E un fel de pipă pe bază de apă, sau un bong cum i se mai zice în argoul anglosaxon. Numele adevărat al unei astfel de instalaţii mi se pare însă mult mai corect în argoul rusesc, folosit de „studenţii Basa” de la noi, căci cînd tragi din acel aparat o gură de fum el scoate sunetul acesta: buli-buli! Seamănă cu sunetul de narghilea însă are acel i moale, pe care numai Bulibuleatorul îl scoate. Acest i moale are şi un efect special asupra a ceea ce urmează.
Aşa că, în prima seară a întîlnirii mele cu Farmacistul, marele guru al Bulibuleatorului şi al zborurilor de înaltă altitudine, a fost să mă familiarizez cu acest aparat magic, cu acest sunet şi mai ales, cu fumul pe care-l produce. Ritualul pregătirii este impresionant numai la început, căci această modalitate aproape „primitivă” de a produce instumente pentru lucruri cu pretenţii sofisticate impresionează. Cum spunea Farmacistul parafrazînd un cronicar rus: cu instrumente mici şi nefolositoare vom construi lumi mari şi fascinante. Însă după ce participi la cîteva ritualuri de acest fel, „bongul rusesc” devine o obişnuinţă, o necesitate tehnică, o ustensilă fără de care nu-ţi mai imaginezi viitorul, iar sunetual suav şi moale al acelui buli-buli devine ca un cîntec de leagăn. Buli-buli, buli-buli sticla se umle cu fum, din gura îţi ies rotocoale albastre, camera este inundată de fum iar tu te aşezi comod în fotoliu şi stai pregătit la cîrma unui aparat de zbor invizibil şi aştepţi decolarea. Prietenii încep să citească, căci un astfel de ritual trebuie însoţit de o muzică bună sau de un text comic sau metafizic.
Farmacistul citeşte din Ariciul în ceaţă:
„Era noapte, căci aşa le place aricilor să iasă la plimbare. În jur cîntau ţînţarii la viori cu o singură coardă. Luna plutea lin printre nori şi din cînd în cînd privea zîmbitor în jos.
- Mmmuuu! – se auzi mugetul vacii de dincolo de rîu. Undeva, departe, cîinii începură să latre. La auzul lor, iepurii săriră din tufiş şi începură să fugă care, încotro.
Peste rîu, ceaţa a început să se ridice. O ceaţa deasă şi albă se ridică pînă la brîul calului care păştea trist pe malul apei. Nu i se mai vedea decît capul ridicat, care dispărea cînd se apleca să mai ia o gură de iarbă. Din cauza ceţei, au început să dispară şi raţele albe care pluteau somnoroase pe apa rîului.”….
Cuvintele curg şi tu fie rîzi, fie cazi pe gînduri imaginindu-ţi ariciul pierdut în ceaţă. Buli-buli, buli-nuli şi ariciul se pierde în ceaţă: „Era atît de frumos încît se întreba din cînd în cînd: `oare nu cumva visez?`. Însă şi lătratul cîinilor, şi zumzăitul ţînţarilor, şi pleoscăitul apei îi aminteau că totul e adevărat, că nu visează. `Dacă o să le povestesc n-or să mă creadă` – se gîndi Ariciul şi privi mai atent pentru a-şi aminti mai tîrziu orice fir de iarbă, orice detaliu.” Buli-buli, Buli-buli… Motoarele se turează, tu apeşi pe acceleraţie – buli-buli, buli-buli – şi simţi cum ele sînt ambalate la maxim şi maşina de zbor ia viteză şi începe încet, încet să decoleze. Bili-buli, buli-buli şi te deprinzi de sol, de realitate şi de avînţi în înalturi unde totul capătă o altă percepţie. Buli-buli, buli-buli şi începi să iei cu asalt cerul, să striveşti norii şi să intri într-o altă dimesniune. Buli-buli, buli-buli şi priveşti de sus o lume care arată cu totul altefel de cît o ştiai, are alte dimesiuni şi alte culori, se modifică permaninet iar tu te afli într-o stare pe care o trăieşti ca pe o mare plăcere. O plăcere pe care nu o mai controlezi. Aparatul de zbor întră pe pilot automat şi tu zbori, zbori şi imaginile încep încet, încet să se întunece. Povestea Ariciului în ceaţă continuă… „Iată” – zise Ariciul – „Nimic nu se mai vede. Nu mi se mai văd nici măcar lăbuţele.” Tu tragi ultimele fumuri şi se termină şi povestea: „`Ce istorie…` se gîndi Ariciul, scuturîndu-se de apă. `Cine mă va crede?!` Şi intră din nou în ceaţă.”
(iata si povestea la care fac referinta… sau mai bine zis faimosul desen animat Ariciul in ceata a lui Yuri Norstein .. titrat)