Vasile Ernu

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea BR Anna Ahmatova

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea
Anna Ahmatova
blog
Blog

La plăcinte cu Marin Kapuşon & Anatol Mîrzenco & Valera Leovskii & Roma Beats.

Moldova are cea mai bună muzică şi cele mai tari plăcinte.

Acum ceva vreme un amic mi-a trimis piesa Afganistant făcută de nişte băieţi super talentaţi – în clip un “zăc” citea în puşcăria de la Leova, cartea mea – Bandiţii 😉 Eu fiind din vecini de la Cahul.
Aşa că aseara am ieşit şi am mâncat plăcinte cu ei: Marin Kapuşon & Anatol Mîrzenco & Valera Leovskii & Roma Beats.
Culmea că în Sălbaticii copii dingo am un capitol dedicat Afganistanului, războiului.
Aici suntem trei generaţii 60, 70, 80 – Nenea Tolea 60, eu, 70 şi ceilalţi după 80.
La următoarea carte care e despre 90 o să cânt cu ei 😉
Piesa lor aici – https://www.youtube.com/watch?v=l16HIfKgc_s

Mulţumeasc şi spor la treabă: la Bucureşti dau eu plăcintele ….

——-
-
30 July, 2022
Niciun comentariu

Vasile Ernu: Accent Moldovenesc, Iad Urbanistic în Chișinău și Brazii din Siberia

Am ajuns şi la un Podcast – primul în Basarabia
Vasile Ernu, Scriitor și Eseist român, la Anti Podcast “Nota Doi” și o discuție liberă despre: Moldova vs România, Accentul Basarabean și Iadul Urbanistic din Chișinău. Mai jos Time Coduri:

-
30 July, 2022
Niciun comentariu

O, acest loc straniu – Kamceatka / O, acest dulce cuvânt – Kamceatka

Gabriela Vieru / Timpul, iulie 2022

Continuând proiectul memorialistic care l-a însoțit cu prisosință în decursul acestor ani, Vasile Ernu, în Sălbaticii copii dingo (Polirom, 2021, cu ilustrații de Roman Tolici), uzându-se de vis drept foc declanșator al poveștilor ce compun cele patru părți ale cărții, se oprește asupra câtorva teme-cheie pe care le voi avea în vedere, precum adolescența, corpul, libertatea, salvarea, societatea (cu toate straturile ei și schimbările prin care a trecut în decursul a câțiva ani), mentalitățile și comportamentele specifice anilor ‘80-‘90, teme importante nu atât prin rezonanța și recurența lor, cât prin lentila autentică în care ele sunt proiectate. Șiretlicul de la baza tehnicii lui Ernu poate fi interpretat și ca un refuz al „regulilor” clasice ale unei narațiuni, iar o astfel de asumpție ar prelungi în sens metatextual pofigul ce însoțește atitudinea personajelor din gașca adolescentului Vasile Ernu: „Pofig înseamnă abandonul existențial total. Era felul nostru de a spune că refuzăm să ni se impună sau să ni se interzică ceva.” Dacă autorul a vrut sau nu să deconstruiască rigiditatea sistematică ce stă în spatele unui produs precum este romanul, n-am putea decât specula. Cert este că formula docuficțiunii (semnalată de Victor Cobuz în cronica din numărul 1064 al „Observatorului cultural”) i-a asigurat, așa cum e și în cazul autoficțiunii sau a genurilor slab teoretizate, de pildă, o permisivitate compozițională generoasă, atât prin lipsa unor borne formale fixe, deci, reducționiste, proprii traiectului ce asigură un construct naratologic așa cum îl cunoaștem noi, cât și prin deschiderea de tip rizomatic în care aceste formule se încadrează grație absențelor normative mai sus amintite.

Structural vorbind, volumul se împarte în patru cărți, ele desemnând cele patru anotimpuri. În interiorul lor, „totul este adevărat”. Gopnici, copii de aur, burghezi și bandiți, cu toții au rolul lor în comunitate. Doar comunitatea asigură unitate, grație jocului diferențelor și al repetițiilor. Unitate prin multiplicitate. Evoluția se realizează doar la comun. La fel și arta.

Maturizarea, refuzul, salvarea

Dacă ar fi să aleg un singur cuvânt definitoriu pentru acest volum, cu siguranță aș inventa unul care să cuprindă și maturizarea, și refuzul și salvarea. Ba chiar aș putea discuta de o dinamică a complementarității ce le asigură omniprezența: maturizarea prin refuz generând salvarea sălbaticilor copii
dingo, a căror aventuri ne sunt relatate pe parcursul a celor patru părți. Dar cum anume se realizează ea? Contrar așteptărilor, nu prin reconstrucția fantezistă a unei lumi-enclave în interiorul lumii reale, care deja exista în rândul burgheziei centrale, ci printr-o atitudine revoltată vis‑a‑vis de toate formele culturale și societale, atât mainstream, cât și underground. O dezicere totală față de istoria în curs de formare: „Noi nu
ne doream doar o libertate politică, așa ca în ‘68 […] Noi nu doream doar o libertate socială și economică, uram profund noua și vechea burghezie îmbuibată […] Noi doream libertate totală, eliberare de orice formă de constrângeri, de normele și regulile societății formale și reglementate.” În sens agambenian, am putea specula că forma de viață pe care tânărul Ernu căuta să și-o aproprieze este chiar viața nudă descrisă de Agamben în Homo sacer: o viață readusă la stratul ei pur bazal, apolitic de zoe. Altfel, aici evadarea se realizează întotdeauna împreună, prin tot soiul de escapade și isprăvi, precum e excursia celor patru prieteni în Crimeea (in extenso și noaptea petrecută în palat), întâlnirile și clipele cu Sonia la videosalon sau chiar întrevederile de la cafenelele rezistenței, după cum sunt ele cunoscute. Aici Puterea nu apucă să își manifeste forța, tocmai de aceea ne-ar tenta să credem că ele sunt marcate de atemporalitate și aspațialitate, căci doar așa sustragerea ar fi posibilă.

Dincolo de monografia unor timpuri atât de străine pentru cineva care nu s-a născut și nu a crescut în RSSM-ul acelor ani, lucru care îi asigură din capul locului necesitatea, volumul lui Ernu face obiectul unei interesante panorame a corpului (atât a adolescentului, cât și a persoanei mature). Sunt surprinse diverse mecanisme și experiențe prin care tinerii ajung să își cunoască trupul: „Dacă pentru bătrâni marea e un soi de memorie nostalgică a corpului, pentru copii este exact opusul. Bătrînii trăiesc din memorie, copiii încă nu au amintiri, ci doar curiozități […] Marea te învață cel mai bine să-ți cunoști corpul”, să se raporteze la el și să îl înțeleagă: „Corpul bătrânei părea a fi o poveste opusă poveștii noastre, a corpurilor noastre nepermis de tinere: era povestea fatalității, povestea finalului vieții”. Aș merge până la a spune că acest făgaș interpretativ al corpului prezentat aici merită o analiză exhaustivă într-un eseu aparte, un eseu dedicat exclusiv lui, asta deoarece nu puține sunt trimiterile la trup, la memoria trupului și la maturizarea lui.

Prin stilul discursiv spontan, plin de mărci ale oralității și ale subiectivității cu care ne-a obișnuit, Vasile Ernu încheagă încă un volum necesar literaturii noastre, atât prin atitudinea „fals naivă” cu care se raportează la acea perioadă, ea lipsind din arealul scriitorilor români, după cum bine punctează Mihai
Iovănel în Istoria sa, cât și prin abundența tematică pe care o incorporează cu brio. Conștientă fiind că n-am atins nici jumătate din polii de discuție pe care această carte îi propune, voi încheia afirmând că de departe Sălbaticii copii dingo, fără măcar a încerca acest lucru, reușește performanța sensibilizării oricărui
cititor.

-
30 July, 2022
Niciun comentariu

Biblioteca lui Gelu #9 | Vasile Ernu

Lui Vasile Ernu probabil nu i-ar plăcea să spun despre întâlnirea cu el că a fost memorabilă. De aceea am să spun că a fost una pe care nu o voi uita ușor. Asta pentru că Vasile este acel tip din ce în ce mai rar de om ale cărui convingeri și valori (în care crede) nu se destramă așa ușor. Nu e inflexibil, nu e niciodată ultimativ în declarații și nu joacă pe cartea unui nombrilism pedant. E sincer, degajat, ferm când consideră că e nevoie, maleabil când situația o cere. Ca să rezum, este un om onest. Cine n-ar vrea să aibă un asemenea interlocutor? Eu am fost unul dintre norocoși, cu atât mai mult cu cât am purtat acest dialog în Biblioteca lui Gelu. Enjoy!

-
30 June, 2022
Niciun comentariu

ÎMPREUNĂ cu Gelu Duminică. Podcast cu❌ Vasile Ernu 28 (Eram un copil care voiam să dovedesc)

-
25 June, 2022
Niciun comentariu

Premiul Observator Cultural 2022 / memorialistică

Categoria Memorialistică

Iulia Popovici

Avem un singur cîștigător și-n decorul acesta aș vrea să citesc niște versuri care nu‑i aparțin cîștigătorului, dar sînt foarte prezente în lumea cărții lui: „Arată-mi oameni încrezători în ziua ce vine/ Desenează-mi portretele celor pierduți pe drum/ Arată-mi-l pe acela care a supraviețuit/ Dar cineva trebuia să stea la ușă/ Iar cineva în castel, pentru că cineva are cheia de la castel/ Pămînt, cer/ Între pămînt și cer – război/ Și oriunde ai fi, orice-ai face/ Între pămînt și cer – război“. Sînt primele versuri și refrenul dintr-o melodie numită Voina/ Război, de la Kino, o trupă de rock, care‑a scris această melodie în anii ‘80, cînd în Uniunea Sovietică era un alt război și care trupă este una dintre cele mai prezente figuri în cartea lui Vasile Ernu, Sălbaticii copii dingo.

Vasile Ernu nu e tipicul memorialist pentru care scrisul e o formă de întoarcere în propriul trecut, cu toate coloraturile date de emoție. Sensul originar al cuvîntului a colporta trimitea la vînzătorii ambulanți, la mărunțișuri, la ziare, nasturi și alte trinketuri, cum s-ar spune astăzi. Vasile Ernu este colportorul absolut, care aduce împreună toate mărunțișurile vieții de zi cu zi, la care nu ne-am fi gîndit, în cazul lui, lumea urbană a Chișinăului, în primul rînd a adolescen­ței lui, făcînd asociații dintre cele mai incredibile, dintre cele mai neașteptate. Toate aceste asocieri fac, în final, portretul unei lumi care murea atunci și din care s-a născut o alta, pe care o vedem inclusiv acum. Mi-am scos un citat din carte cînd l-am văzut pe Vasile în seara asta: „Nu trăiam în viitor cu un avans față de Vest, Vestul voia să trădeze, Estul a venit la timp, ca să-i salveze pe toți, ca o infuzie de sînge proaspăt. Lăsați discuțiile despre alternative – le-am spus noi, există o singură alternativă: Adidas sau Nike, Pepsi sau Coca Cola“.

 

Vasile Ernu

Am foarte multe emoții din cauză că acest premiu a venit într-un moment foarte complicat al vieții mele. Cînd am început să scriu această carte, era în plan, a venit pandemia, trebuia să scriu, au început să moară oameni, mi-a murit mama, am trecut printr‑un soi de tragedie personală, dar recunosc că nu aia a fost tragedia cea mai mare din ultima mea perioadă. Maică-mea m-a pregătit cumva că va muri, dar cînd a venit războiul a fost pentru mine o tragedie mult mai mare, din cauză că ceea ce scriam eu, despre o generație pe care o consideram cea mai liberală generație a Estului anilor ‘80, sfîrșit de anii ‘80, în care noi credeam că construim o lume total liberă, o lume care va arăta mai americană decît americanii, s-a schimbat și-acum privesc această lume altfel. De exemplu, cartea mea începe cu această călătorie în sudul Ucrainei, toată acea zonă pînă spre Crimeea o știu cu ochii închiși, o știu pe de rost de la șapte ani. Și-acum ceea ce văd este un dezastru total pentru că a venit ceva ce pentru ima­ginația noastră este mult prea mult, nici în cele mai mari coșmaruri nu-mi puteam ima­gina. Eu sînt foarte conectat și cu lu­mea rusă, și cu lumea ucraineană, pentru că de‑acolo vin într-o mare parte și noi nu ne‑am imaginat așa ceva. Pentru noi este o tragedie existențială, pentru că avem un anumit tip de rușine, de responsabilitate, de vină, pentru că probabil n-am făcut suficient cît trebuia să facem. Faptul că s-au întîmplat aceste lucruri este de necrezut, de neimaginat, am scris nenumărate texte în perioada asta în care spuneam că-mi era mult mai ușor să-mi imaginez extratereștri coborînd la Kiev decît rușii atacînd Kievul, asta a fost pentru noi o tragedie imensă, existențială, și asta ne face cumva mult mai responsabili.

Am fost în ultima perioadă un privilegiat, am fost nominalizat la ultimele mele cinci cărți, e al doilea premiu luat în cinci ani, asta mă face mai responsabil și-mi dau seama că trebuie să spunem adevărul, trebuie să luptăm împotriva războiului, trebuie să ne solidarizăm cu cei care suferă, cu cei care luptă împotriva războiului. Mă scol în fiecare dimineață și-mi vine să plîng, pentru că nu cred, în continuare, că acest lucru se-ntîmplă în familia mea, în sînul prietenilor mei.

Mulțumesc enorm Obser­va­torului cultural, unul dintre puținele spații liberale din România, foarte puține, de altfel, mulțumesc juriului, care este un juriu pe care-l apreciez foarte mult, știu foarte bine ce scriu acești oameni și cît de bine pricep literatura, mă responsabilizează foarte mult, îmi pare rău că eu am luat și nu alți colegi, care-au scris cărți extraordinar de bune, îmi cer scuze și vă spun doar Pace.

-
26 May, 2022
Niciun comentariu

Premiul Observator Cultural 2022 – Memorialistică – Sălbaticii copii dingo | Vasile Ernu

Foto – Miluță Flueraș

-
20 May, 2022
Niciun comentariu

Cum a fost aseară la ObsCult și cana cu apă de la fecior

E bune să ai copii – nu pentru cana cu apă. Ci pentru ironii: te aduc cu picioarele pe pământ.
Sașa s-a trezit, a văzut cum mi-am pus premiul precum copiii – la grămada de jucării:
– Ce, asta la voi la scriitori e un soi de ”balonul de aur” local? Vezi că ai doar două, Messi are 7, mai ai de muncă. Ți-au dat și bani sau doar o ardeți simbolic?
– Măi tataie, zi și tu –

felicitări

. Taică nu sunt Messi – dar am luat și eu 2 premii ObsCult în 4 ani – e important pentru scara blocului, nu ți se pare?

– Ei, glumesc,

felicitări

– fac o poză de reclamă dacă ajută… 😉Dacă bag pe tik-tok scriitor te-am făcut…

Poftim – cana cu apă 😉 Copiii te țin aproape de humus – oricum acolo ajungem.
Am spus că am emoții – nu am avut așa emoții nici la debut. E legat de ultimii ani grei: pandemie, moartea unor prieteni, despărțirea de mama – dar mai ales războiul. A fost culmea tragediei personale.
După prima cartea care a fost o inconștiență a venit Sectanții: pentru mine atunci a avut cea mai mare miză. Cred că se va clasiciza. Dar nu din cauza mea neapărat. Sălbaticii copii dingo are o miză poate mai mare – mai universală. Are și ea șansa la clasicizare. Dar nu e din vina mea neapărat. Sunt un om destul de inteligent cât să fiu modest și realist: știu ce carte am scris. Știu ce cărți se scriu în România. De asta nu prea mă iau în serios: mă repar în cărți. Poate – poate. Chiar încerc să trăiesc din această meserie decent – apă și pâine muiată în ceva mai tare.
Concurența pe 2022 – cărțile apărute în 2021 – a fost teribilă. Și asta e bine. Mai ales la poezie, roman, eseu, critică: repet – teribilă. Pandemia a lăsat timp de scriere. Și la mine a fost destul de e ok: dar sacoul bunicului a avut noroc. De fiecare data-l port la evenimentele emoționale.
ObCult e cunoscut – în acest moment e cel mai prestigios premiu pe literatură. Din păcate USR și USM (breasla oficială a scriitorilor din care refuz să fac parte și enervează) – au devenit o jenă: ți se face rușine să fii nominalizat acolo.
ObsCult a ridicat ștacheta foarte sus – orice carte ar lua premiu e acceptată: selecția e bună. Și dușmanii recunosc. USM și USR e pe invers – ca și critica de acolo: dacă te înjură e de bine, dacă nu ești în lista e ok. Nu vreau să fiu rău – dar asta este – o jenă. Devin instituții nocive. Foarte trist.
Revenim.
A fost sobru dar o revenire pe viu – ne lipsea mult. Am revăzut multă lume.
M-am bucurat pentru toți premianții: Teodorescu, Ciotloș, Lăzărescu, Ruba , Popescu, Taggge, Cercel, Alexandrescu – of sper că nu am uitat pe nimeni. Sincer putea lua oricine – când selecția e bună – decizia e garantată.
Asta e secretul legitim al ObsCult – face selecția bună: cine ridică premiul e o întâmplare – azi eu, mâine tu.
M-am bucurat însă enorm de mult pentru Marele Premiu – dat profesorului Mircea Martin. Îmi pare rău că nu l-am avut profesor. Matei – să-i zici: mai să-i cer autograf pe mânecă. M-au uns la suflet laudele lui și aprecierea – mai mult decât un premiu. Când ai alături oameni precum el – nimic nu e pierdut.
Pentru mine acest premiu e cel mai important: vine după o perioadă grea, vine după pierderi multe, după moartea mamei.
Vine să confirme că acum 5 ani nu am luat întâmplător un premiu ObsCult: am avut 5 nominalizări și 2 premii la ultimele 5 cărți. Pot să mă apuc de poezie ah.
Vine în perioada crizei existențiale dată de război – care e despre noi. Vine în plin război – unde am simțit multă violență personală. M-am bucurat nu pentru mine ci pentru carte.
Cum am spus: dedic acest premiu Prietenilor adolescenței. Toți au o parte din el acolo, ei îl merită: e un premiu pentru prietenii dingo.
Mersi juriului, Observatorului Cultural, publicului.
Și după am mers după colț să povestim.
Și a fost Pace…
Florin Poenaru, Ruxandra Ivan şi alţi 362
38 comentarii
7 distribuiri
-
18 May, 2022
Niciun comentariu

Vasile Ernu: „Inteligența trebuie să fie modestă”

Mai 2022 – Cuvântul studențesc – Suceava

Vasile Ernu este scriitor, eseist, comentator politic și editor basarabean, al cărui cel mai recent volum, “Sălbaticii copii dingo”, a fost nominalizat pentru premiul revistei „Observator cultural”. Extrem de profund, Vasile Ernu a așternut pe foi zbuciumul poporului său, o durere cuminte și atât de umană. O țară captivă într-un regim mult prea încorsetat și vicios, schimbări radicale care stârneau nedumerire și deznădejde, tineri care nu știau încotro s-o ia și cum să facă față valurilor impunătoare din Occident care se împleteau cam neîndemânatic cu tot ce au trăit și simțit până atunci.  Paradisul sălbaticilor copii dingo marchează marea întâlnire cu civilizația și imortalizează trecerea de la primitiv spre cunoaștere, o trecere atât de bruscă ce stârnește un amestec de energii și principii de viață.

Am discutat cu Vasile Ernu despre acest volum, dar și despre momente din viaţa unui scriitor care chiar are multe de spus lumii.

  • Prima sa carte„Născut în URSS”, „a apărut în vreo șase topuri simultan, pentru că era un amestec straniu de documentaristică, eseu, memorie și ficțiune”

 Pentru început, aș vrea să vă întreb care a fost punctul de cotitură în activitatea de scriitor, când ați știut că vreți să trăiți din asta? Puteți să ne povestiți despre primele tentative de scris și cum vă raportați la această activitate?

– Nu am avut nici o tentativă, la început am vrut să fac o facultate, ca oricare adolescent. În adolescență prietenii mei scriau poezii, eu nu am fost tentat niciodată să scriu poezie. Am început să scriu puțin în perioada master-doctorat, adică destul de târziu, când m-am mutat de la Iași la Cluj. Am început cu un soi de eseuri, pentru că toată lumea scria, exista o revistă de filosofie, atunci am început să scriu unele texte exact pentru publicare. Dar nu era o pasiune, nu era pentru mine un vis. Totul a fost aproape accidental, intrasem într-un soi de depresie, nemulțumire, eram la Cluj şi nu-mi mai plăcea orașul. Era un lucru care mă frământa, o carte despre cum vedem istoria trecutului nostru, perioada comunistă, povestită pentru un public larg. Cumva a coincis această nemulțumire, frământare, cu o dorință de a povesti ceva. A ieșit o carte cu un succes neașteptat, am luat multe premii, s-a discutat mult despre ea, cartea mea de debut este „Născut în URSS”. Am debutat la 36 de ani, ceea ce e foarte târziu pentru standardele românești. Am avut un debut tardiv și m-am trezit în fața unei situații foarte stranii, toată lumea insista să scriu, pentru că debutul meu mi-a adus un tip de notorietate și m-am trezit în prima linie că trebuie să scriu. Am început să scriu, apoi a început să-mi placă. Mai târziu am realizat că această activitate chiar îmi aduce multă satisfacție. E foarte greu să trăiești doar din scris, dar încerc să combin scrisul pentru presă, pentru diverse proiecte, texte la comandă și cărțile mele pe care vreau să le povestesc.

– Succesul a fost cel care v-a motivat să continuați să scrieți?

– Nu neapărat m-a motivat, cât succesul m-a pus într-o situație în care, cumva, a creat așteptări, te-ai trezit cu niște onoruri, cartea a început să fie tradusă. Dacă faci ceva bine și lumea te apreciază, trebuie să faci acel lucru. A scrie nu e o muncă chiar ușoară, uneori, pentru textele lungi, poți să nu ieși cu săptămânile din casă.

– Cum a evoluat stilul dvs. de scris pe parcursul anilor?

– Prima carte cred că a fost o întâmplare, nu m-am gândit deloc asupra stilului. Ba chiar am și avut o mică problemă la debut. În fiecare an se fac topurile, unde ești încadrat. Cartea mea a apărut în vreo șase topuri simultan, pentru că era un amestec straniu de documentaristică, eseu, memorie și ficțiune. Acum, eu o numesc docu-ficțiune. Deja de la a doua carte am început să gândesc asupra ceea ce fac, iar deja la a treia și a patra, incluziv ,,Mica trilogie a marginalilor”, acolo a fost deja o chestie asumată, lucram ca un om care știe ce face. Am rămas fidel acestui gen, care în fiecare an e foarte greu de încadrat, mai nou lumea mă împinge spre ficțiune.

– Aveți vreun ritual de scris?

– Da, în sens că urmăresc niște pași. Trebuie să am o idee sau un concept care mă frământă, să pornesc de la ceva mare. Am o perioadă de documentare, apoi un soi de structurare și, în final, scrierea efectivă. La scrierea efectivă trebuie să înlătur tot ce m-ar putea bruia și lucrez cu timpi lungi, scriu câte 12 ore pe zi. Singura mea cerință este să fie ușa închisă.

– În principiu, acasă scrieți cel mai mult?

– Acasă sau îmi organizez mici ieșiri de câte o lună într-un oraș mic și necunoscut. De exemplu, am stat la Bârlad trei săptămâni.

 

  • ,,Un personaj este ca un copil care crește, o ia razna în toate direcțiile și nu mai știi cum o să fie mai departe”

 În momentul în care scrieți o carte, îi cunoașteți deja finalul sau totul decurge spontan?

– Niciodată nu decurg lucrurile exact cum îți planifici. Există o planificare, o structură, însă de multe ori pe parcurs lucrurile se schimbă, îți mai vin idei, încep să te pasioneze unii eroi mai mult și le vezi potențial mai mare. Un personaj este ca un copil care crește, o ia razna în toate direcțiile și nu mai știi cum o să fie mai departe. De obicei, păstrez planul mare, dar de multe ori am modificat finaluri, începuturi, am schimbat capitole, la unele am renunțat. Contează foarte mult și părerea redactorului.

– Există expresii sau exprimări pe care încercați cu desăvârșire să le ocoliți?

– Există, am anumite ticuri, de aceea încerc să lucrez cât mai mult cu redactori care nu doar îmi cunosc cărțile, ci mai cu seamă manuscrisele. Mereu e nevoie de un ochi extern, redactorul este un aspect fundamental în literatură.

– Aveți vreun subiect despre care n-ați dori să scrieți vreodată?

– Sunt anumite lucruri pe care, prin educație, nu le pot face. De exemplu, n-aș putea vorbi despre viața intimă sexuală. Am un soi de pudoare, n-aș putea vorbi despre un anumit tip de memorie care conține lucruri intime. Sunt un om sincer, dar există lucruri despre care n-aș putea vorbi. În rest, vorbesc despre orice… cu excepția acelor zone mai sensibile.

  • ,,Cunoașterea este fundamentală, o putere imensă”

 În VR podcast, cel al lui Vasi Rădulescu, nu știați care este cuvântul dvs. preferat, acum știți?

– Pentru mine cuvintele cu adevărat plăcute sunt cele pe care le uit și mi le amintesc, tot soiul de cuvinte pe care nu le-am folosit din copilărie și brusc le redescopăr și mi se par atât de frumoase. Cuvintele copilăriei sunt preferatele mele, orice îmi amintește de copilărie.

– În cadrul aceluiași podcast ați menționat de câteva ori ,,Cunoașterea este putere”, puteți să dezvoltați această afirmație?

– Există câteva forme de putere, printre care este şi cea fizică, cea prin natura poziției social-economice a familiei, adică banii, dar toate astea pot fi extrem de ușor pierdute. Însă, toată modernitatea este construită pe puterea cunoașterii, un lucru pe care nimeni nu ți-l poate lua. În cultura iudaică, o cultură care-mi place foarte mult, există o lungă tradiție a investiției în sine, în ceva care nu poate fi luat de absolut nimeni. Fiindcă istoria lor era legată de permanenta fugă, legea nu le permitea sau următoare zi venea altă putere și le confisca tot, nu puteau să-și construiască case, castele, proprietăți. Deci, aveau două opțiuni, fie să investească în valori mici și ușor de transportat, pietre prețioase, care și ele îți pot fi luate, fie să investească într-o meserie-cunoaștere, care nu putea fi luată de nimeni. Cunoașterea este fundamentală, o putere imensă. Investiția în educație oferă șansa la o viață mai bună, accesul la un post de muncă mai bun și mai bine plătit.

– În cadrul aceluiași podcast, ați menționat importanța interpretării cărților și nu doar citirea lor.

– Da, în cultura noastră există o problemă destul de mare, atât în învățământ, sistemul de educație, cât și în tradițiile religioase, această problemă constă într-o foarte slabă pregătire a interpretării.

Cultura interpretării e foarte importantă, este un instrument care te ajută să înțelegi cum lucrezi cu textul, cum îți construiești înțelegerea. De aici începe și felul în care interpretăm lumea, ceea ce se întâmplă în jurul nostru, aceste instrumente de interpretare ne ajută să estimăm corect situația în care ne aflăm. E foarte important să știm cum citim, ce citim și să interpretăm ceea ce citim.

  • ,,De multe ori cărți foarte bune, foarte bine scrise și cu subiecte extraordinare au un succes extrem de mic la public”

 Care este secretul unei cărți de succes?

– Nu neapărat o carte bună are și succes, sunt paradoxuri foarte mari. De multe ori cărți foarte bune, foarte bine scrise și cu subiecte extraordinare au un succes extrem de mic la public. Există cărți proaste, cu subiecte banale, dar care au un succes imens. Este mai mult o chestiune legată de marketing, de piață și de cultura pop de masă. În general cărțile bune sunt cărți culte, cu pretenții și cu un public restrâns. De exemplu, cartea lui Bulgakov, Maestrul și Margareta, este o carte cu un succes imens, probabil unul dintre cele mai citite romane, iubită atât de elită, cât și de popor. O văd ca pe o carte medie, un cocktail foarte interesant în care ai și puțină religie, filosofie, istorie și puțin misticism, cultură de masă, sex. Ușor de citit, cu subiecte care acoperă o gamă foarte largă, dar asta nu e o formulă, nu cred că Bulgakov a plănuit asta. Cred că, în general, un scriitor nu prea poate să-și propună chestia asta, pentru că dacă-ți propui asta îți garantezi insuccesul. Trebuie să faci ceea ce îți place, să o faci profesionist, dacă nimerești subiecte de interes mai mare, cred că poți reuși.

– Aveți vreo explicație de ce tinerii din ziua de azi optează mai mult pentru cărți ușoare, foarte comerciale?

– Este o chestiune destul de generică la ceea ce citesc tinerii, pe mine deseori mă miră dimensiunile cărților pe care le citesc. Noi citeam foarte multe cărți, dar volumul lor era mai mic. Ceea ce observ mai degrabă este schimbarea tipului de sensibilitate, dar și un anumit tip de pragmatism care nouă ne lipsea în totalitate. Noi citeam strict din plăcere, fără a urmări un scop. Mulți din generația tânără observ că se întreabă la ce le-ar folosi acea lectură. Tinerilor le trebuie altfel de motivație, un tip de aplicabilitate. De asta cred că și a crescut enorm literatura documentaristică, există un interes sporit. De exemplu, în Occident se citește mai mult non-ficțiune decât ficțiune. Chiar și zona ficțională e foarte apropiată de o combinație între psihologism, un soi de tehnologism și comerț.

  • ,,Oamenii trebuie să fie buni, inteligența și bunătatea sunt două lucruri fundamentale”

 Ce poate salva o carte din banal?

– Contează foarte mult subiectele tratate, felul în care sunt tratate și cel mai important, felul în care e scris. În literatură contează foarte mult felul în care scrii, chiar dacă uneori nu spui mare lucru, dar stilul în care ai scris te poate salva. Însă, dacă ai și un subiect bun, ridici niște probleme, dacă trezești unele reacții, emoții, atunci mai bine nici nu se poate. La urma urmei, asta este funcția literaturii, să fie ca o cafea dimineața.

– V-ați confruntat vreodată cu blestemul foii albe, când pur și simplu nu știați ce să scrieți?

– Întâmpin foarte rar această problemă, mai degrabă ține de oboseală, decât de lipsa de idei. Uneori îmi ia mai mult să mă apuc, decât procesul propriu-zis. Mai este și foarte greu să te deconectezi de la viața cotidiană.

– Cum alegeți titlurile cărților? Decideți acest aspect individual sau sfătuindu-vă cu cineva?

– Asta e cea mai mică problemă. Am titluri pentru douăzeci de cărți înainte. De multe ori am mai întâi titlul, de exemplu la ,,Sălbaticii copii dingo” aveam titlul de mai demult, dar încă nu știam cum o să fie cartea. Am avut câteva probleme cu titlul „Izgoniții”. Trebuia să fie un alt titlu, dar din cauza că acel cuvânt trebuia să fie unul rusesc, care să facă trimitere la evrei și era o formă peiorativă de a zice evreilor, asta crea probleme mari de interpretare. La început nu am luat în considerare acest pericol, dar înainte să apară cartea, m-am consultat cu prietenii mei. În general, mă consult mult cu ei, am prieteni foarte deștepți. Există câteva lucruri foarte importante, inteligența trebuie să fie modestă. Eu mă consider un tip foarte inteligent, dar, totodată mă consult cu ceilalți în multe lucruri. A fi inteligent înseamnă să știi să asculți alți oameni, care poate știu mai multe lucruri, din mai multe domenii. Oamenii trebuie să fie buni, inteligența și bunătatea sunt două lucruri fundamentale, dacă îți lipsesc, restul nu mai contează. Bunătatea e un fel de inteligență aplicată.

– Am observat că până și în ultima dvs. carte ați menționat faptul că personajele sunt reale, dar contextul poate fi unul fictiv, cum selectați personajele potrivite, ce criterii urmați și cum creați contextele?

– De exemplu, în „Sălbaticii copii dingo”, unde vorbesc despre adolescența din epoca 87-88-89, din perioada mea, evident că eu știu foarte multe personaje din carte în viața reală, iar ei se recunosc. În același timp există o combinație. Nu tot ce spun despre acel personaj sunt exclusiv trăsăturile unei singure persoane din realitate, pot combina trăsăturile și atitudinea a doi sau a trei prieteni atribuindu-i-le unui singur personaj, în carte el capătă alt chip, devine un erou.

  • ,,Noi acum culegem roadele din anii 90”

 Aveți vreo explicație pentru această pasiune a dvs. asupra anumitor perioade din trecut?

– Pentru mine este o frământare, mai degrabă să încerc să-mi explic mie ce s-a întâmplat în anii 70, în anii 60 ce s-a întâmplat cu părinții noștri, în anii 90 cu noi. Mulți se întreabă ce se întâmplă cu noi acum, dar pentru a înțelege ce se întâmplă acum, trebuie să facem un pas în spate să vedem ce s-a întâmplat în trecut. Dacă noi nu înțelegem ce s-a întâmplat cu noi în 90 nu vom înțelege nici ce se întâmplă cu noi acum. E ca la seceriș. Primăvara ai pus porumb, toamna nu o să culegi struguri. Tot porumb o să culegi. Depinde doar contextul, cum l-ai pus, cum l-ai îngrijit… N-ai cum să înțelegi prezentul fără a cunoaște trecutul. Noi acum culegem roadele din anii 90. Și ce am făcut în 90? Am fost la turci, am lăsat facultățile, am distrus industria… Asta am făcut! Și acum culegem roadele. Ce am făcut în 2000? O să vedem peste 20 de ani. Dacă vrem să vedem unde o să fim peste 20 de ani, trebuie să știm ce facem acum în toată societatea asta.

– Ce gen de literatură preferați acum? Nu vă este frică de plagierea involuntară?

– Există o problemă cu plagierea în zona de idei, pentru că stilistic nu prea e posibil, e foarte greu să copiezi stilul cuiva. Ce ține de idei, este o problemă mai mare. Ele circulă, tu le auzi, de multe ori uiți că le-ai auzit și le aplici în alte formule. Partea bună în docu-ficțiune e faptul că-ți oferă o libertate destul de mare, pentru că tu poți să pui în gura unui personaj absolut ce vrei tu, el o spune și nu tu.

– De exemplu, cei mai buni eroi sunt cei negativi. Orice scriitor care nu are curajul de a spune ceva în realitate, inventează un erou negativ, iar acel personaj va face toate prostiile pe care n-ai tu curaj să le faci în realitate. Eroul negativ te salvează de o mulțime de probleme. Totuși, trebuie să fii decent, există și în acest caz un anumit tip de responsabilitate.

  • ,,E dezastru dacă copiii nu au acces la o școală decentă, mai ales cei din mediul rural”

  Subliniați frecvent importanța dotării bibliotecilor și prezența librăriilor în apropierea zonei în care trăiești, ați menționat și faptul că născându-vă la sat, v-ați putut bucura de mai puține posibilități. Considerați că dacă vă nășteați și creșteați în mediul urban evoluția și parcursul dvs. s-ar fi schimbat radical?

 Noi am avut norocul ca în anii 70 să avem o infrastructură destul de bună și în spațiul rural. Iar fiind printre cei mai buni din clasă la sat, mutându-mă la oraș, acest aspect a rămas neschimbat. Infrastructura și accesibilitatea sunt fundamentale. E dezastru dacă copiii nu au acces la o școală decentă, mai ales cei din mediul rural. În acest sens, da, accesibilitatea la infrastructură este importantă.   De exemplu, eu, în copilăria mea, în drumul de acasă spre școală aveam o bibliotecă, un cinema, o librărie, un spital etc. Aceasta era infrastructura de bază dintre școală și casă, acum între școală și casă exista barul numărul unu, numărul doi și trei, acea infrastructură a dispărut. Deci, instituțiile care stau la îndemâna noastră produc și un tip de viață socială. Dacă întâlnești cinci crâșme în cale și nu o librărie, un cinema sau o bibliotecă, asta evident va influența cumva stilul tău de viață. Accesul la carte trebuie să fie facil, ca atunci când copilul vrea să citească, să o poată face.

– Cum a influențat satul gândirea și crearea identității dvs. ca scriitor?

 A influențat mai ales în formarea mea ca om. La țară se muncește mult, există multă violență, dar și un tip de relație care absentează în mediul urban. Sunt un tip foarte urban, totuși sunt și conștient de cât de mult m-a influențat și ajutat enorm de mult mediul rural și acel stil de viață. E foarte important ca tinerii să aibă acces la mai multe tipuri de realități. Există adolescenți în București care n-au mers în viața lor cu transportul public. Ei trăiesc în bula lor fără a ști cum trăiesc alți oameni și cu ce probleme se confruntă, ei nu înțeleg cum este să nu ai. Asta mi se pare o sărăcie incredibilă. Ceea ce pe mine m-a ajutat foarte mult, să văd acei copii care munceau, noi o duceam mai bine și nu eram supus la munci grele. Eu vedeam cum munceau acei copii și este un respect imens. Țara se ține pe acești oameni, ei muncesc și produc foarte mult, de aceea trebuie să știm cum trăiesc acești oameni, e foarte important.

  • ,,La voi se simte un soi de abandon, voi n-o spuneți, ci o transformați în interiorizare, astfel există multe complicații de comunicare”

  De ce ați asociat rasa de câine dingo cu adolescenții anilor 80, în cel mai recent volum al dvs., ,,Sălbaticii copii dingo”?

– E o poveste mai simplă, în URSS era un film care se chema „Sălbaticii câini dingo” și era un film de dragoste pentru adolescenți. Mi-a stârnit interes povestea cu această rasă de câini dingo, domesticiți, apoi resălbăticiți, mi-a plăcut foarte mult metafora și cumva am considerat că se potrivește foarte bine generației noastre. Noi, ca un soi de copii domesticiți, apoi resălbăticiți după căderea comunismului.

– Ce considerați că poate face o carte să fie greu de scris și dacă ,,Sălbaticii copii dingo” a fost o carte greu de scris?

– Am scris “Sălbaticii copii dingo” destul de ușor, în pandemie. Cu ultimele cărți n-am avut probleme de scriere, mai degrabă de timp. Acum mi-e cam greu cu războiul din Ucraina care mi-a dat puțin peste cap viața, în sensul emoțional, este o atmosferă insuportabilă. Cumva nu te lasă să te concentrezi, te uiți la război și parcă ți se pare că nu mai contează ce faci, ce scrii, tragedia e una foarte mare.

– Povestiți că generația dvs. era pe gruz, că erau dezinteresați de tot și nu priveau în viitor, că refuzau pur și simplu să meargă mai departe și să trăiască prezentul. Cum ați putea defini generația noastră? Cum o vedeți dvs.?

– Cred că generația voastră e cea mai depolitizată, nu e din cauza voastră, ci din cauza societății de unde veniți. Consider că este o problemă la felul în care s-a schimbat sensibilitatea. Sensibilitatea voastră e foarte diferită de a noastră, de aici și multe conflicte de înțelegere. Noi foarte puțin înțelegem că totul e legat de felul în care părinții și-au trăit viața în raport cu voi, problema e mai degrabă la noi decât la voi. Generația noastră a fost foarte prinsă în a acumula, trebuiau să se realizeze, să aibă cât mai multe, pentru voi, când de fapt, era pentru ei. Problema vine de la lipsa de timp, părinții au avut prea puțin timp pentru voi. Generația noastră pune foarte mult accentul pe schimbul dintre emoții cu cel de mărfuri. Noi credem că dacă vă luăm hainele și gadgeturile pe care le vreți este suficient. La voi se simte un soi de abandon, voi n-o spuneți, ci o transformați în interiorizare, astfel există multe complicații de comunicare. Gruzul este un soi de tristețe foarte stranie, la voi e ceva ce se apropie foarte mult de depresie, nu o depresie în sens medical, ci o suferință neclară ascunsă. Noi nu știm s-o problematizăm, voi nu știți pentru că nu aveți încă experiență. Voi când ne mărturisiți aceste lucruri noi nu le înțelegem și le catalogăm drept mofturi. Sunt niște probleme care trebuie rezolvate, iar eu încerc, prin această carte și prin ce urmează să mai scriu, să găsesc acele punți de comunicare.

  • ,,Acest război dur și violent, care este pentru mine o tragedie aproape personal-existențială, ne spune că ceva nu s-a încheiat”

  În acest roman insistați foarte mult asupra unor aspecte, mai ales asupra simțurilor, și anume a mirosului. Aveți o explicație de ce anume acest simț conservă cel mai bine amintirile?

– Mi-am dat seama cu vârsta că încep să uit foarte multe lucruri și ceea ce-mi declanșează cel mai puternic amintirea este mirosul. Adică nici măcar imaginea nu are un efect atât de mare. Sunetul este la fel foarte important, cu vârsta oamenii încep să sape în trecut, încep să asculte iar muzică veche, retro și încep să nu se regăsească în muzica nouă. De exemplu, eu sunt extrem de sensibil la miros, dar și la elementele de gust, aceste două simțuri fiind într-o strânsă legătură. Tinerii cred în văz, iar bătrânii în miros.

– Care e mirosul dvs. preferat?

– Mirosul meu preferat este cel al toamnei, zacusca, chestia de toamnă de Buceac. E un amestec de mirosul când se fac legumele și vinul fierbe și toate astea se amestecă în lumina de toamnă și crengile ard, mirosul din sat. Mirosul de toamnă care se descompune.

– Care considerați că este cea mai mare realizare a dvs. până în prezent?

– Copilul, toți părinții cred că ar răspunde la fel. În rest, câteva cărți la care țin.

– Spuneți în cartea dvs. că „Fiecare imperiu are un moment în care își îneacă copiii în propria glorie și moare apoi și el, înecat în propria prostie și ignoranță”. Puteți să-mi vorbiți despre situația actuală în raport cu acest citat?

 Noi am crezut foarte mult că totul s-a terminat în 89 sau în 91, în cazul URSS,  ceea ce vedem noi acum, însă, este acea perioadă care nu s-a încheiat. Acest război dur și violent, care este pentru mine o tragedie aproape personal-existențială, ne spune că ceva nu s-a încheiat. Noi n-am reușit să încheiem toate capetele istorice ale acelei epoci, multe fire au rămas și acum, cumva, acestea explodează. Acești treizeci de ani i-am parcurs cu o viteză un pic stranie, s-au întâmplat o mulțime de lucruri și multe probleme le-am ascuns, iar acum cred că se trezesc unele lucruri nerezolvate. Violența sub formă de război este cel mai mare dezastru care se poate întâmpla.

 (A consemnat, Sabrina Vacari, CRP, II)

-
16 May, 2022
Niciun comentariu

Biblioteca lui Gelu #9 | Vasile Ernu

-
2 May, 2022
Niciun comentariu
« go backkeep looking »