Vasile Ernu

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea BR Anna Ahmatova

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea
Anna Ahmatova
blog
Blog

SĂLBATICII COPII DINGO – despre cartea lui Vasile Ernu.

Un text de Natalia ONOFREI /   on  

Cartea pe care a scris-o Vasile Ernu în anul de pandemie 2020 este greu de categorisit ca gen. M-a întrebat cineva în privat la ce gen se încadrează. M-am simțit ca la un examen la care am tras un bilet „necâștigător”. Încă nu citisem cartea dar bănuiam că nu e nici roman, nici dramaturgie, nici teorie de vreun fel. Am citit-o de câteva zile deja și tot mă gândesc la încadrare. Știu că unii numesc genul docu-fiction. Eu pot spune că sunt un fel de povestiri memorialistice-eseu care au legătură unele cu altele și acoperă o perioadă de trei ani din adolescența lui Ernu – ’87-’88-’89.

Spre deosebire de cărțile din Trilogia marginalilor, care sunt construite cam în același fel, aceasta conține informații exclusiv despre oamenii care trăiau în oraș – Chișinău, în special tinerii acelor ani. Volumul e împărțit în patru părți mari: Vara, Toamna, Iarna, Primăvara, fiecare cu mai multe capitole. Eu le-am sistematizat altfel în capul meu – în funcție de povestiri, detaliile istorice și practice din viețile oamenilor și meditația personală a autorului aferentă fiecărei întâmplări sau eveniment.

Prima parte este cu ușoare note de romantism, dacă vă vine să credeți așa ceva din partea lui V. Ernu – evadarea la mare a doi prieteni împreună cu iubitele lor, în Crimeea, fără știrea părinților, la șaptesprezece ani. Toate povestirile sunt însoțite de descrieri geografice amănunțite, ale arhitecturii, ale mijloacelor de transport, ale prețurilor biletelor, cazării, mâncării, cafelelor, sucurilor, precum și moda vestimentară, inclusiv în armată. De asemenea, vorbește despre amestecul etnic, ierarhiile limbilor din Imperiu, a școlilor și meseriilor. Întreaga carte este un imens dosar al stării de lucruri din punct de vedere material și al vieții în general în URSS la acea vreme, înainte de destrămare. Spiritual se referă doar la segmentul urban, în special al capitalei – Chișinău.

Dacă în ceea ce privește reala bunăstare de care aveam parte pe atunci pot depune și eu mărturie de confirmare, despre viața adolescenților depresivi de oraș, a intelectualilor și artiștilor boemi, a „patrioților” și „neoficialilor” apăruți în acea perioadă, în schimb, știu foarte puține. Nu am aflat mare lucru din presa vremii care mințea foarte mult, mai ales prin omisiune. Pentru mine, personal, lumea gopnicilor de la Ciocana, a „copiilor de aur” de la școala nr. 1, a oamenilor care pierdeau ore și zile în șir prin cinematografe, cafenele, parcuri și tot felul de subsoluri, locuri de joacă pentru copii, șantiere sau ganguri (în cazul perifericilor), stând la interminabile discuții este o lume paralelă care nu s-a intersectat cu lumea mea nici măcar accidental.

Toate povestirile, detaliile și reflecțiile autorului, per total, sunt despre niște oameni care aveau foarte mult timp liber, care nu se grăbeau niciodată nicăieri, ascultau rock sovietic și citeau cărți de contrabandă. Toate acestea tânjind după blugi, casetofoane japoneze, adorând și așteptând americanii în timp ce blestemau puterea sovietică. Ni se dezvăluie o lume plină de adolescenți și adulți depresivi sau nu neapărat depresivi cât foarte triști, care beau mult, fumau și ascultau muzica vremurilor – Kino, Nautilus Pompilius și trupe occidentale rock. Și așteptau, șezând, așa, schimbarea.

În tot ceea ce povestește V. Ernu despre anii aceia este remarcabilă decadența mediului urban boem pe care l-am pomenit mai sus – „Practic, ei erau angajați să aștepte salariul”, spune despre scriitori și nu numai. „Pământul se învârtea al naibii de încet și ei ar fi vrut să-l pornească. Dar după ce beau puțin își dădeau seama că era mai bine să-l pornească alții, iar ei aveau să li se alăture mai târziu, după încă un rând. (…) Comunismul le oferea un serviciu sigur, bani pentru o muncă de nimic, casă și condiții bune de viață, le oferea timp să înjure regimul și o justificare a ratării lor.” – o frază sublimă!

În cel mai detaliat mod, autorul scrie despre ierarhizările sociale conform prestigiului profesional, de partid, al provenienței naționale și din punctul de vedere al stăpânirii limbii imperiului – limba rusă. Pentru unii va fi o surpriză să afle că limba și spiritul național moldovenesc au fost conservate la ordinul Moscovei, precum și crearea unei elite locale loiale, de naționalitate moldovenească, elită care i s-a întors în nas puterii ca un „bumerang”.

Un capitol dureros, greu de dus, este cel despre Afganistan. Ernu are un frate care a făcut armata acolo (eu am un unchi) și a fost în Uzbekistan să-l viziteze, la granița cu Afganistanul. Trei elemente sunt importante în acest capitol: povestea despre ritualul ceaiului la orientali care te duce în altă lume și care, în opinia mea, merita o povestire-eseu separată (într-o carte separată de povestiri-eseu de acest gen); al doilea este descrierea stării deplorabile a soldaților și ofițerilor care „nu puteau fi deosebiți după haine”, care beau și se drogau ca să poată dormi și al treilea – discursul ofițerului până la a patra sticlă de vodcă.

Întreaga carte este o revărsare de amănunte din cele mai neașteptate zone ale vieții, unele foarte interesante și neobișnuite – contrabanda cu cărți, spre exemplu. Capitolul despre explozia de culte religioase este unul chiar amuzant, ironic amuzant; a scris despre moda saloanelor video ca o boală – se uitau neîntrerupt, zeci de ore, la filme americane așteptându-i, tânjind după ei, blugii lor, guma de mestecat și coca-cola. Toate aspectele vieții de oraș pomenite de autor, în sensul condamnării regimului comunist și a dorului de Occident, în special de americani, converg într-un singur punct: „Noi trăiam în viitor cu un avans față de Vest, Vestul voia să trădeze. Estul a venit la timp ca să-i salveze pe toți, ca o infuzie de sânge proaspăt. Lăsați discuțiile despre alternative, le-am spus noi. Există o singură alternativă: Adidas sau Nike? Pepsi sau Coca-Cola? Clar?”

Interesant este că nu găsim niciun detaliu despre cum dorul de Occident s-a contopit cu mișcarea „patriotică”, naționalistă. Pentru că așa cum am înțeles eu lucrurile, aceste două tendințe sunt, practic, una. Care este originea și logica acestui trend putem doar să bănuim.

Scris cu detașare, fără nuanțe de regret sau entuziasm, întregul volum este tabloul unei lumi care se destramă și rămâne în fața unei simple și redundante alegeri: Pepsi sau Coca-Cola? Adică America sau America? Occident sau Occident? Capitalism sau privatizare? În aceeași cheie tratează și „retragerea” puterii sovietice dar și tentativa eșuată a unor oameni de cultură de a atrage atenția asupra decadenței elitelor sovietice prin filmele vremii, spre exemplu.

Autorul nu evită să spună despre înscrierea personală în Frontul Național, demonstrații, proteste, arest și despre dezamăgirile, supărările și împăcările suferite la întâlnirea cu Patria-mamă – România.

Lumea mea nu s-a intersectat nicio clipă cu această faună boemă și revoluționară și niciodată în viața noastră de țărani nu am avut timp liber în general. Nu mai spun de zile și zile, luni și luni cu care să nu ai ce face. În vara lui 1990 am stat două luni în Chișinău pentru admiteri la facultate. Universitatea oferea gratuit o lună de cursuri pregătitoare, cămin la preț simbolic și consultații cât ai chef să înveți. Seara mergeam la cinematograf, cel mai des la Moscova și la Patria dar niciodată nu am sesizat această lume paralelă fiindcă eram un copil cuminte. Cuminte în sensul că mă comportam așa cum am fost educată, așa cum se aștepta familia mea de la mine și nu mă aventuram în niciun fel. 

Din motive care nu au depins de mine, am dormit o noapte la o familie, la un GOP – cămin muncitoresc. Am rămas șocată, eu, care am crescut cu cameră proprie – trei familii fără copii, e adevărat, locuiau într-o singură încăpere. Bucătăria și baia erau comune. Mi-au pus o saltea pe jos și am dormit acolo. Dimineață am plecat la căminul studențesc fără să spun „la revedere”.

Venisem să mă pregătesc și să învăț pentru examene. Banii din buzunar erau munciți de mine și nu mi-ar fi trecut prin cap să dau o rublă să mă uit la un film video (la cinema era cam douăzeci de copeici), n-aș fi dat un pumn de bani pe o pereche de pantaloni – fie ei și de blugi, aduși cu avionul special pentru mine din America. Cei ca mine nu au făcut revoluții, nu au avut depresii și nici timp liber de stat prin cafenele sau parcuri la discuții. Părinții noștri nu admiteau să lipsim de acasă decât cu treabă și nu aveau nicio jenă să ne altoiască pentru orice îți trecea prin cap: note proaste, treabă nefăcută, haine sau încălțări murdare sau rupte, pentru băutură – băieții, că fetele nici în vis nu gustau, pentru fumat… Iar nouă nu ne venea în gând să protestăm. Eram revoltați în felul nostru dar eram convinși, cumva, că acesta e mersul vieții. Nu susțin că așa sau altfel era mai bine, doar remarc paralelismul perfect dintre lumile acestea. Poate că o să scriu despre asta.

Volumul abundă de descrierile toamnei, ale clădirilor și locurilor în general, care-i plac atât de mult lui Vasile Ernu, de discursuri lungi care conțin reflecții puse în gura personajelor dar, cel mai important lucru sunt informațiile. Autorul nu-și arogă vreun Adevăr universal ori absolut. El povestește ce a văzut în mediile periferic și central ale capitalei,  observațiile și trăirile personale și ale cercului de prieteni și cunoștințe, alcătuit din lumea boemă a Chișinăului. Nu-i lipsește umorul, mai ales cel amar, lucru pe care-l întâlnesc prima dată în cărțile lui.

Cartea se încheie apoteotic cu marele miting din centrul Chișinăului în 1990, la statuia lui Ștefan cel Mare, înaintea plecării primei tranșe de studenți în România. Eram și eu acolo. El era entuziast și atent la personalități, la cuvântări, se pare că s-a rostit și un jurământ colectiv față de Patrie. Eu eram singură, nu m-a condus nimeni și nu-mi amintesc decât de faptul că îmi păzeam bagajele destul de voluminoase și aveam grijă să nu-mi pierd banii. Erau câștigați exclusiv de mine – restul de vacanță muncisem în tura de noapte la o fabrică de conserve. La Ungheni, când au schimbat roțile trenului, Vasile povestește că el a coborât. Eu n-am îndrăznit – ni s-a spus să rămânem la locurile noastre liniștiți. În Iași am stat pe întuneric toată noaptea în vagon iar dimineață ne-au atașat la Iași – Timișoara-Nord și într-o oră eram la Suceava. Vasile a rămas în Iași, probabil.

Cărțile de istorie sunt scrise de unii care, de obicei, nu au trăit evenimentele ori au ordin să le scrie într-un anume fel. Din acest punct de vedere volumul este unul valoros – oferă o perspectivă realistă din interior. Știu că românii își imaginează că știu cum este sau cum a fost viața în Basarabia, cum sunt basarabenii, cum gândesc dar nu e așa. Cunoașterea poate să înceapă și de aici.

-
13 March, 2021
Niciun comentariu

Drumuri care se despart: Izgoniții, de Vasile Ernu

Apărut în 2019, ‘Izgoniții’ este al treilea volum și cel care conclude ‘Mica trilogie a marginalilor’ pe care Vasile Ernu a publicat-o la Editura Polirom în colecția ‘Ego grafii’. După ce citisem (și scrisesem despre) precedentele volume dedicate ‘Sectanților‘ și ‘Bandiților‘, eram nerăbdător să țin în mâini această a treia carte, care știam că se ocupă de evrei. Pentru majoritatea cititorilor născuți și educați pe malul drept al Prutului, trilogia lui Vasile Ernu a oferit o imagine foarte diferită de ceea pe care ne-o formasem despre Basarabia pe baza foarte puținelor informații care erau accesibile în perioada comunistă, și acestea de fapt filtrate, deformate, și uneori șoptite. ‘Izgoniții’ este specială și puțin diferită de precedentele cărți ale ciclului pe care îl încheie, este o carte care mi-a răsplătit în parte curiozitatea și așteptările, dar m-a și luat în câteva direcții neașteptate. Trilogia se încheie aici (dacă autorul nu se va decide să o dezvolte sau să o revizuiască în viitor), dar dezbaterile continuă.

Cartea se deschide cu un excelent și foarte util capitol introductiv modest intitulat ‘Precizări’ care conține informații, statistici și un glosar de nume, locuri, și terminologii legate de subiect. Evreii care trăiau în secolul 19 și la începutul secolului 20 în Rusia erau obligați să locuiască în zona numită ‘Certa osedlosti’ situată în sud-vestul imperiului țarist, zonă din care făcea parte și Basarabia. Nu aveau voie să locuiască la sate și să cumpere pământ, și multe altele dintre drepturile economice și politice le erau limitate. Statisticile pot surprinde. În 1897 evreii reprezentau 11,8% din populația Basarabiei, fiind a treia categorie etnică după românii moldoveni și ucrainieni. Trăiau atunci în Basarabia mai mulți evrei decât ruși (care reprezentau doar 8% din populație)! La Chișinău, capitala guberniei, 45,9% din populație era de origine evreiască.

Nu stiu cât de cunoscute sunt aceste date și fapte în Republica Moldova de astăzi. Capitolul următor, ‘Memorie și uitare’ este scris frumos și impresionant și poate sta ca un text de sine stătător. Dacă Vasile Ernu ar fi scris doar aceste câteva pagini, el și-ar justifica în opinia mea titlul de mare scriitor. Pentru autorul povestitor, născut și crescut în Bugeac, evreii sunt în perioada copilăriei mai puțin decât o amintire, sunt umbre ale unui trecut neclar, marcate doar, poate, de pietrele cu forme ciudate de la marginea cimitirului pe care îl îngrijește cu devotamentul omului credincios mama sa.

‘Aici mai sînt cîteva pietre funerare, vechi. Foarte vechi. Plasate departe, în capătul cimitirului, separate cumva de celelalte două grupuri. Cînd eram mic, mă fascinau literele scrise acolo. Steaua care aducea cu cea comunistă, dar nu era comunistă. Erau atît de vechi, încît pină și culoarea pietrei lua culoarea pamîntului și a ierbii. Erau atît de vechi, încît aveam impresia că nu mai sînt morminte, ci fac parte deja din natură. Mi se părea că acele pietre funerare cresc direct din pămînt. Erau atît de diferite de celelalte, “ale noastre”, incit nu-mi puteam măcar imagina cui aparțin. Ele aparțineau unui trecut care aproape că nu mai avea memorie. Nu mai erau pietre de aducere aminte, ci mai degrabă pietre de uitare. Erau niște pietre funerare care ne aminteau că am uitat ceva important, dar nu știam ce.’ (pag. 32)

Plecat pe urmele mătușii îndepărtate, purtată de valurile vieții în Turcia, cea care încă mai ține minte secretele istoriei, autorul începe o călătorie în trecut, explorând lumea Basarabiei de cu mai bine de un secol în urmă, populația evreiască, structura ei sociala, limba idiș și interacțiunea care funcționează în ambele direcții cu limba oficială a imperiului, rusa:

‘Evreii din regiune vorbeau limbile locale și în special rusa într-un mod care păstra idiomul idiș. Fraza rostită de evreu în rusă nu era neapărat o traducere mot a mot, ci o calchiere. Însă o calchiere jucăușă, care cunoștea și nuanțele limbii ruse. Acest tip de joc lingvistic a dus nu doar la schimbarea stilisticii și gramaticii, ci și a sintaxei limbii ruse vorbite de comunități întregi. În foarte scurt timp, o mulțime de astfel de fraze au început să facă înconjurul imperiului, devenind un soi de citate. Acea limbă colorată avea să devina o marcă specifica a regiunii. Daca la Chișinău avea o culoare mai pala, la Odessa pur și simplu strălucea. Rusa odesită, care era de fapt un soi de idiș regional în carcasă rusească, avea să fie unul dintre cele mai spectaculoase fenomene lingvistice din secolele XIX-XX și avea să influențeze literatura, muzica, limbajul urban, că să nu mai vorbim de jargonul banditesc, care are o istorie mai complicată.’ (pag. 43)

Capitolul cheie al primei părți a cărții descrie pogromul din Chișinău din 1903. Evenimentul a reprezentat un moment traumatic în viața comunităților evreiești din Imperiul Țarist, dar nu a fost nici pe departe un eveniment singular. Dimpotrivă, este vorba despre culminarea unui șir de evenimente violente care se adăugau discriminărilor și inegalităților de tot felul la care fusese supusă minoritatea evreiască în cei peste 100 de ani care trecuseră de la desemnarea în timpul împărătesei Ecaterina cea Mare a zonei în care erau obligați să trăiască evreii. Acestea erau amplificate de calomniile și incitarea antisemită a naționaliștilor rusi în colaborare cu Ohrana, temuta poliție politică țaristă. În acest capitol facem cunoștință și cu familia Kalminovici, o familie evreiască din clasa mijlocie, ai cărei copii Sara și Aaron vor deveni eroii fictivi ai cărții. Descrierea scenei pogromului este zguduitoare.

‘În timp ce Aaron și Sara se pregăteau să fugă împreună cu mama lor prin curtea din spate, ca să ajungă la familia Sluțki pentru a fi în siguranță, l-au văzut pe tatăl lor în genunchi, lovit cu bestialitate de citiva inși din mulțime. În timp ce alergau au auzit cum sînt sfarîmate geamurile și ușile. Au mai auzit un ultim strigăt disperat al omului îngenuncheat în fața gloatei dezlănțuite:

– Nu vă atingeți de copii!

Aceea avea să fie ultima imagine pe care au văzut-o cei doi copii. Acela avea să fie ultimul strigat sfîșietor auzit. Un sentiment straniu de ură și dorință de răzbunare îi cuprinse și îi făcu să uite de frică pentru moment. …

În ziua aceea au decis că nu vor să mai treacă niciodată prin așa ceva și că vor alege cu totul altă cale. Au hotărît că nu vor îngenunchea asemenea tatălui lor. Au înțeles că drumul lor era diferit de cel al parinților și că ei vor raspunde altfel acestor violențe. Nu știau ce cale vor alege, unde-i va duce soarta, dar știau că vor reacționa diferit la asemenea drame.’ (pag. 64)

Nu era ușor a fi copil evreu în aceea perioadă. Chișinaul este descris ca un oraș segregat într-un sistem care seamănă cu apartheid-ul, populația evreiasca fiind limitată să locuiască într-un ghetou fără ziduri. O invizibilă linie de separare desparte cartierul evreiesc de restul orașului, o linie care înseamnă o interdicție dar și un mod de protecție pentru viața evreiasca și pentru siguranța locuitorilor cartierului. Aaron, băiețelul curios pur și simplu să explore lumea din jur, trăiește trauma intoleranței violente atunci când este descoperit aventurându-se în piața orașului, dincolo de zona ‘permisă’:

‘Era prima data când auzea acest cuvânt. Nu știa ce însemnă și cu atît mai puțin de ce i se spunea lui așa. Și de ce era lovit? Începu să devină confuz. Nu știa ce să creadă, nu știa ce să facă și pentru prima dată a simțit că-l cuprinde un sentiment straniu, un fel de neputință. Îi era, avea să priceapă mai tîrziu, frica. Dar o altfel de frică. Nu o frică concretă, de ceva anume. Nu frica aceea de cîinele din vecini, de nu știu ce alt animal sau lucru. Cum era frica de apa adîncă pe care avea să o încerce mai tîrziu. Era ceva mult mai profund. O spaimă care îi cuprinsese toată ființa, pentru că nu înțelegea nimic din ce se întîmpla. Spaima provocată de violenta îndreptată asupra ta fară că tu să înțelegi de ce. Iar dacă nu-i înțelegi cauza nu știi cum să reacționezi.’ (pag. 151)

De la un moment încolo, undeva spre mijlocul cărții, stilul și tehnica narativă se schimbă. Vasile Ernu abandonează eseistica istorică pe care a folosit-o în volumele anterioare și în prima parte din ‘Izgoniții’ și trece la ceea ce ar putea fi descris că ficțiune istorică. Într-o parte din capitole, personaje reale (ministrul de interne al Rusiei, guvernatorul Basarabiei, revoluționari, ziariști) și personaje imaginare interacționează pe marginea evenimentelor declanșate de pogromul de la Odesa, urmărind de asemenea acțiunile diverselor curente revoluționare și anarhiste. Intercalat urmărim maturizarea lui Aaron și Sara, care caută căile de a ieși din ghetourile fizice și intelectuale în care fuseseră consemnați evreii până la generația părinților lor. Perspectiva se lărgește treptat și acțiunea se mută la Sankt Petersburg, capitala imperiului, dar și centrul evervescent al împotrivirii intelectualilor și revoluționarilor, și apoi în exilul elvețian unde tinerii ruși și evrei, socialiști bolșevici și anarhiști se întâlnesc punând bazele ideologice a ceea ce peste nu multă vreme avea să fie revoluția din 1917.

‘Problema evreiască’, așa cum era numită și în imperiul țarist situația evreilor și relațiile cu cei din jur, se suprapune peste adâncile contradicții ale unei Rusii rămase în urmă din punct de vedere economic dar mai ales din cel al evoluției politice, un stat polițienesc și birocratic, dominat de corupție și cu decalaje socio-economice imense între clasele dominante și majoritatea rurală. Oprimarea la care erau supuși evreii este prezentată ca o justificare a angrenării acestora în număr mult peste proporțiile lor în populație în mișcările revoluționare, inclusiv în cele care propagau terorismul și revolta violentă. Din acest punct de vedere, cartea lui Vasile Ernu intra în dialog cu lucrări ale istoriografiei ruse și cu cărți cum este ‘Două secole împreună’ a lui Alexandr Soljenitin.

Căile adoptate de cei doi tineri, Aaron și Sara sunt diferite. Ambii părăsesc Chișinăul natal pentru a-și continua studiile. Aaron se întâlnește cu Vladimir care îi admiră și îi idealizează pe evrei pentru că ar fi fost primii care au avut ‘o Idee și o Lege’. Căutările sale îl vor conduce la început spre apărarea activă împotrivă violenței antisemite și apoi spre mișcarea sionistă care milita pentru întoarcerea evreilor în țara lor. Sara va pleca la Sankt Petersburg și apoi la Zurich pentru a-și continua educația și se va înrola în mișcarea revoluționară. Pentru ea și tovarășii ei de luptă soluția ‘problemei’ constă în dărâmarea ordinii existente și contruirea unei lumi a egalității între toți oamenii, fară diferențieri după clase sociale, etnie sau religie. Femeie inteligentă, ea este însă conștientă și de primejdii și prevede într-un fel prețul acestei angajări politice a unei părți din intelectualitatea evreiască. Este amintită aici zicerea unui rabin către Leon Troțki născut Bronstein:

‘Stiti, Lev Davidovici, revolutia o face Troțki, dar va plăti cu capul pentru ea Bronstein!’. (pag. 256)

Sara și Aaron, fratele și sora, se vor întâlni pentru o ultimă dată la Odessa, luându-și rămas bun cu puțină vreme înainte ca Aaron să ia drumul Palestinei, alaturându-se pionierilor din ceea ce avea să se numească în istoria Israelului ‘a doua alia (imigrație)’.

‘Se văzuseră foarte rar în ultimii zece ani. Fiecare știa despre activitatea celuilalt, pentru că aveau mulți prieteni comuni, iar numele lor erau importante. Amîndoi erau cunoscuți și respectați în grupările lor atît de diferite. Era greu să nu afle unul despre celalalt. Dar se detestau. Sau, mai degrabă, fiecare-l ura nu atît pe celălalt cît alegerea pe care o făcuse, pentru că din cauza acestei alegeri ei erau în război. Căile lor erau două răspunsuri radical diferite la aceeași problemă crucială. Pozițiile lor nu erau compatibile. Într-o teacă poate încăpea o singura sabie. Ei erau doua săbii ale aceleiași lupte. Una îndreptată împotriva celeilalte.’ (pag. 286-287)

Aici ne despărțim în narațiune de cei doi eroi, care fiecare dintre ei simbolizează una dintre căile active alese de tineretul intelectual evreu pentru a sparge barierele fizice și spirituale ale ghetourilor. Despre Sara vom afla doar că va pieri cu decenii mai tărziu, în anii terorii staliniste, acuzată probabil de vini imaginare și eliminată fizic împreună cu majoritatea tovarășilor de drum ai lui Stalin. Despre Aaron și soarta sa în țara nouă veche nu ni se spune nimic. Povestea ‘Izgoniților’ se încheie în pragul revoluțiilor de la începutul secolului 20, și asta este încă o diferență fata de felul în care sunt tratați ceilalți marginali în volumele precedente, în care povestea lor continuă până în perioada comunistă, și după aceea, în zilele noastre. Dispariția ‘izgoniților’ din spațiul basarabean s-a petrecut mai tărziu decât perioada descrisă în carte și ea a inclus multe alte evenimente istorice semnificative și traumatice: reunirea Basarabiei cu România și ascensiunea mișcărilor legionare și a dictaturilor, al doilea război mondial, deportarea evreilor peste Nistru și Holocaustul, revenirea în URSS și emigrarea masivă la sfârșitul perioadei comuniste. Am fost puțin surprins nu numai deoarece mă așteptam ca aceste perioade să fie reflectate în carte, dar și deoarece în partea a doua a ‘Izgoniților’ lărgirea perspectivei duce la o acoperire a unor problematici mai mult legate de Rusia în general, și mai puțin de Basarabia și zona Odessei unde se se petrec cele mai multe dintre evenimentele din restul trilogiei. Tocmai vremurile când a avut loc izgonirea nu sunt acoperite.

Utilizarea ficțiunii istorice permite celor doi frați eroi ai cărții să întâlnească personaje diferite, foarte bine creionate, care exprimă poziții diverse și prin intermediul cărora sunt adăugate informații și atitudini semnificative. Prezența majorității acestor personaje nu depășește însă limitele unui capitol. Am avut de câteva ori senzația că Vasile Ernu ar fi fost tentat să continue povestea câte uneia sau alteia dintre legăturile Sarei și ale lui Aaron, dar că scriitorul a rezistat cu brio (daca tentația a existat în realitate). Poate se va elibera de aceasta restricție într-o viitoare carte, căci exista aici destul material și destule personaje interesante pentru un roman-fluviu.

Apar în carte și unele erori de documentare. Câteva sunt minore: expresia în ebraica de la pagina 146 este scrisă invers (în ebraică ordinea literelor este de la dreapta la stânga), Theodor Herzl avea 44 de ani când a murit, deci imaginea ‘bătrânului Herzl’ transmițând tinerilor moștenirea sa spirituală nu poate fi exactă. Mai stridentă este folosirea repetata în text a numelui explicit al lui Dumnezeu, acesta fiind rostit în carte de evrei și chiar de rabini, un lucru care este evitat de orice evreu, chiar și de cei laici, și cu atât mai mult de rabini. Acestea sunt desigur însă doar detalii, ușor de corectat la o viitoare ediție.

‘Izgoniții’ a încheiat în mod oarecum neașteptat pentru mine ‘Mica trilogie a marginalilor’ a lui Vasile Ernu. A plecat de la niște premize excelente, la fel ca și volumele precedente, și prima parte a cărții este construită în același stil de eseu istoric, documentat și scris cu pasiune și culoare. Schimbarea de ton și de stil și recurgerea la personaje fictive care poartă fiecare o încărcătură simbolică îi reușește în opinia mea doar parțial. Imaginea despre spațiul basarabean, cu frontierele și cu marginalii săi se îmbogățește, dar mai rămâne încă suficient loc pentru continuarea explorărilor. Le aștept cu interes în cărțile sale viitoare.

Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Libris.ro/Elefant.ro.

-
13 March, 2021
Niciun comentariu

Vasile Ernu: „Un rus mi-a spus că eu vorbesc limba română“

Vasile Ernu a publicat recent volumul „Sălbaticii copii dingo“, la Editura Polirom, o carte despre adolescența din anii ’80 în RSS Moldova, o carte despre identitate, despre limba română scrisă cu alfabet chirilic, despre granițe de tot felul, care aici sînt mai degrabă niște teritorii ale întîlnirilor decît zone de strictă și definitivă demarcație. Am vorbit cu Vasile Ernu despre această carte în care se amestecă autobiografia cu eseul, așa cum ne-a obișnuit el încă de la debutul din 2006 cu „Născut în URSS“.

O emisiune de Adela Greceanu.
Un produs Radio România Cultural.

Aici

-
1 March, 2021
Niciun comentariu

Vasile Ernu, interviu despre „Sălbaticii copii dingo”: „E greu să deschizi capitolele închise din viață”

Interviu cu Constantin Piștea – Citeste-mă / 17 februarie 2021

Subversiv, emotiv, reflexiv și pe alocuri incomod, aşa este Vasile Ernu în noua sa carte, „Sălbaticii copii dingo”, apărută recent la Editura Polirom.

Am ca bază de lucru perioada adolescenței care are loc în anii 87-90: o epocă spectaculoasă în Est. Cum ceea ce scriu eu este un soi de proză documentară, docu-ficțiune care lucrează cu o bază istorică reală, atunci sunt șanse să apară aceste confuzii.

Realitatea face ca mulți dintre prietenii mei din adolescență să fi devenit persoane publice sau profesioniști cunoscuți în diverse domenii. Sunt oameni ușor de identificat. Cei din carte precum Dumitru Crudu sau Tatiana Țîbuleac sunt chiar oamenii reali, scriitorii de azi pe care-i știm, sau sunt alții, eroi ficționali?

Scopul meu nu e să fac o istorie a vremii, ci cu totul altceva: de aceea spun că eroii din carte, chiar dacă au o referință istorică reală, ei în carte au un caracter ficțional. Pentru mine miza este mai degrabă refacerea atmosferei epocii și un soi de demers de regândire a acestei epoci: o reflecție pe multe planuri și straturi. Mă interesează să prind „spiritul vremii” și „sensul epocii” în povești prin ochii și sufletul unor adolescenți.

Fericirea și scrisul? Da, eu scriu mult, zilnic. Am devenit de câțiva ani un scriitor profesionist, adică încerc să trăiesc din asta: eu lucrez programat zilnic. O fac cu pasiune și plăcere. Pentru mine scrisul a devenit precum spălatul pe dinți și mișcarea, gimnastica. Eu scriu pentru a-mi clarifica gândurile, ideile, emoțiile. De aceea până și facebook-ul la mine are construcția unui jurnal. Mă face și fericit uneori așa cum îmi aduce destule necazuri. Ele sunt la pachet. Dar o fac cu plăcere.

Pentru cartea asta, te-ai întors în timp, în anii ’80, la sfârşitul copilăriei tale. De ce era important să povesteşti (şi) despre acea perioadă? A avut şi tatăl din tine un rol? Am citit dedicaţia din carte, unde te adresezi prietenilor din adolescenţă şi copiilor lor, pe care nu i-ai cunoscut, dar m-am gândit că poate volumul acesta este şi pentru ai tăi, copii, nepoţi… 😊

Inițial proiectul trebuia să cuprindă viața paralelă a generației mele: adolescența și cumva intrarea în maturitate – anii 80 și anii 90. Dar mi-am dat seama că este enorm de mult material. Și am decis să împart în două cărți. Sălbaticii copii dingo, cartea adolescenței, va fi continuată de Generația canibală – istoria de după, istoria maturizării, ce se întâmplă cu acești „copii dingo” la maturitate în anii 90 – teribila tranziție.

În ultimii ani însă, perioada adolescenței m-a interesat foarte mult. Mi-am dat seama că suntem, trăim, în lumi diferite. Adolescenții de azi sunt practic copiii generației mele: toate problemele lor sunt cumva problemele noastre nerezolvate. Mi-am dat seama că înțeleg foarte puțin din viața lor, chiar dacă ei sunt lângă noi.

Asta cumva m-a făcut să-mi pun serios problema regândirii propriei adolescențe care are loc și într-o epocă a descompunerii și ruinării unui regim și a unei lumi sociale și economice – corpurile noastre se transformau odată cu țara și lumea noastră.

E o carte cu multe paliere și fire, foarte existențială. Adolescența e o perioadă tare complicată…

Cum te-a provocat „Sălbaticii copii dingo” şi ce ai fost nevoit să faci ca să o poţi scrie? Ai revizitat locuri din trecut, ai scotocit prin albumele foto vechi? Altfel: cum te-a influenţat pandemia în scrierea acestei cărţi?

Da. Eu când mă apuc de un subiect fac cercetare. Care are la bază discuții cu oamenii implicați sau care au tangență cu subiectul. Acum mi-am căutat amici pe care nu i-am văzut de 30 de ani. Am fost să văd locurile pe care nu le-am mai văzut de mai bine de 30 de ani. Asta e o chestiune tare complicată pentru că sunt locuri și oameni pe care preferi să nu-i mai vezi. Nu pentru că ai ceva cu ei, ci pentru că e dureroasă întâlnirea. E greu să deschizi capitolele închise din viață.

A trebuit să revăd filmele epocii, documentare și cataloage, albume. Să citesc cărți. Să citesc presa vremii etc. Ba chiar am făcut experimente. De exemplu problema arestului din 89. Suntem implicați 9 oameni care am fost arestați în fața Ministerului de Interne. E un lucru tare straniu că memoria noastră funcționează tare diferit: foarte selectivă. Am verificat cum își amintește fiecare acel eveniment. Nu ne amintim aceleași lucruri, chiar dacă avem o bază comună.

Firește că în capul meu totul se așază într-un anumit puzzle. Eu fac o construcție care are noimă în capul meu: are un sens și o viziune. Eu sper că ceea ce va găsi cititorul nu-l va lăsa indiferent.

Nu ascund că eu vreau ca cititorul să fie activ: de asta îl provoc deseori intenționat. Mie îmi place să provoc și să fiu provocat.

„Pe atunci”, am găsit în carte, „toţi iubeam pe cineva. Iubeam sincer şi nevinovat. Era vremea libertăţii şi a iubirii. Şi ni se părea că va fi aşa pentru totdeauna, până când s-a terminat brusc”. Este oare posibil ca orice copilărie să fie fericită în felul ei? Şi… Cum crezi că îşi priveşte copilăria cineva care o trăieşte azi în oraşul în care locuieşti şi tu, adică în Bucureşti? Oare nu li se pare şi celor de azi că e vremea libertăţii şi a iubirii?

Cu siguranță că perioada copilăriei este un soi de „epocă de aur” pentru fiecare dintre noi din mai multe motive: e perioada siguranței, a lipsei de griji specifice maturității, a unui timp mitologic, al unui timp în care zeii-părinți sunt tineri și plini de viață. Lumea copiilor este o lume încă „fără păcat”. Indiferent unde îți trăiești copilăria, ea are lucruri fascinante. Copilăria este centrul universului – este ultimul paradis.

Eu însă nu mă ocup de copilărie: chiar dacă sondez locul și momentul în care se sfârșește copilăria și începe adolescența.  Mă ocup de adolescență, iar asta e ceva mai complicat. Și nu doar de adolescență, ci de o întreagă epocă la fel de complicată: vorbim de epoca destrămării celui mai temut și longeviv regim politic al secolului XX și destrămarea URSS-ului. Vorbim despre descoperirea corpului, emoțiilor, dar și a noilor credințe care se nasc, noii idoli, noul spirit al vremii.

Dacă ai putea să alegi, ai vrea să fii copil azi sau să mai trăieşti o dată, de la capăt, copilăria din anii ’80?

Copilăria eu mi-am trăit-o în anii 70 început de 80 a secolului trecut: în epoca numită stagnare-zastoi – brejnevism. Este cea mai stabilă epocă a secolului XX. Și cea mai sigură. Siguranță socială, politică și economică. Anii 70 sunt de o melancolie sfâșietoare – scriu mult despre ei în carte. Repet: nu mă interesează partea ideologică a poveștii, ci întregul construct social, existențial. Noi suntem generația părinților melancolici ai anilor 70: suntem născuți în melancolie. Încerc să explic și acest fenomen teribil. Atenție: anii 80 din URSS și estul comunist sunt foarte diferiți de anii 80 din România – aici a fost ceva profund inuman. La noi lucrurile sunt mult mai complicate și complexe.

Și în genere, eu încerc să scap de formulele reducționiste simpliste: sunt ultima generație de copii sovietici – cu minți foarte complicate și sofisticate, suspicioase și problematice. Dar care, culmea, au căzut în multe capcane. De ce? Asta caut, dar răspunsul greu urmează în Generația canibală.

În ce ani să mă întorc din secolul XX? Anii de început? Război și revoluție. După, a urmat un alt război civil și marea teroare stalinistă. După, fascism și sărăcie. Sau poate în anii 40? Alt război teribil. Anii 50? O nu – teroare și stalinism. Anii 60? Ador anii 60, dar cred că era interesant să fii adolescent și tânăr atunci. Copilăria însemnă stabilitate. În anii 90 să vii? O, nu – anii 90 înseamnă epoca canibală: am văzut cum se împușcă oamenii pentru bani și cum se mănâncă între ei. Firește că aș alege anii 70: sunt idealul pentru o copilărie în secolul XX – melancolie stabilă semi-burgheză socialistă. Iar în anii 80, perestroika și glasnost, mi-am trăit adolescența. Cum povestesc – în 10 ani am văzut și am trăit sinteza marii istorii moderne: toată ca pe o pastilă. Am văzut aproape tot – am văzut gloria și decăderea lumii în toate formele ei. Ce-și poate dori mai mult un adolescent? În 10 ani am trăit zeci de vieți, nu m-am plictisit deloc.

Cartea mea debutează cu un vis în care îngerul mahmur mă pune să aleg: și aleg. Ador îngerii mahmuri – sunt cei mai umani.

Editura Polirom, 2021, nr. pagini: 376

 

Tot legat de ce te-am întrebat mai devreme, îmi amintesc că tot în „Sălbaticii copii dingo” spui despre nişte familii ceva de genul că era viaţa lor şi erau fericite aşa. Chiar dacă starea de fapt presupunea un inventar material mult mai sărac. Crezi că fericirea este strâns legată de cât de mult vrem? Este viaţa noastră mai complicată din cauză că nu suntem niciodată mulţumiţi cu ce avem?

Fericirea nu are legătură cu viața materială – sau are legătură foarte puțin. Pentru a fi fericit trebuie să ai acel puțin al strictului necesar. Fericirea, cum spun înțelepții clasici ai literaturii ruse, e ca sănătatea – o pricepi și o apreciezi când o pierzi. Ea se ascunde în lucruri mărunte: în echilibrul dintre a avea și a nu avea, între a dispune de timpul tău, în a dispune de viața ta intimă nu în senul politic, căci omul trăiește puțin politic, ci existențial. Fericirea ține de un anumit echilibru al vieții cotidiene.

Nu pot să mă fac că nu văd că trăim o epocă a profundei depresii psihice, emoționale și sociale. Și în anii 70 era multă tristețe – dar era una melancolică. Și noi aveam anumite depresii, dar nu putem spune că era o societate depresivă – aveam alte probleme, alt tip de frământări.

Cartea mea încearcă să descifreze aceste lucruri. Și o fac în stilul mărcii Ernu – subversiv, emotiv, reflexiv și pe alocuri incomod. Cărțile mele au probabil și defecte, ca orice om, însă cu siguranță nu s-a plâns nimeni că se plictisește citind Ernu.


Ilustraţiile din carte îi aparţin lui Roman Tolici. În fotografia reprezentativă: Vasile Ernu, în anul 1988.

-
1 March, 2021
Niciun comentariu

Victoria Stoiciu despre Sălbaticii copii dingo

În loc de mască, port o carte 🙂 – ultima carte a lui Vasile Ernu, „Sălbaticii copii dingo”.
E cartea în care Vasile se demaschează. Spre deosebire de precedentele, e o carte mult mai personală, o carte trăită și simțită. Poate din cauza asta, dar și din cauză că fiecare pagină trezește în mine ecouri și amintiri, cred ca e cartea mea preferată din tot ce a scris el până acum. Magia rodiilor din Caucaz, foșnetul mestecenilor din Chișinău, tristețea peisajului industrial, autobusul Ikarus cu mirosul lui de motorină, toate astea sunt extrem de personale și pentru mine.
Dincolo de subiectivismul și nostalgiile mele, Vasile a scris o carte de istorie, în care istoriile personale se întâlnesc și se ciocnesc cu Istoria, în care zorii vieții unor adolescenți coincid cu amurgul unui mare imperiu. Cu o melancolie de care nu îl credeam capabil pe Vasile, strunită însă de spiritul său rece-analitic, ne povestește de sub-cultura gopnik, de războiul din Afganistan, de glasnosti-ul lui Gorbaciov, de fenomene culturale și artistice, de Kino, Țoi, Micuța Vera și multe altele.
Cartea începe cu un vis în care un înger mahmur îl trimite pe Vasile înapoi, în anii 80. Pentru mine, îngerul ne-mahmur care m-a trimis acolo și a dat timpul înapoi e nimeni altul decât Vasile – drept pentru care îi mulțumesc .
-
28 February, 2021
Niciun comentariu

La marginea imperiului: ”Bandiții”, de Vasile Ernu

 de Dan Romascanu / 11 februarie 2021 / Filme și cărți

”Bandiții”, de Vasile Ernu
Editura Polirom, Colecția Ego-grafii, Iași, 2016

Al doilea volum din ‘Mica trilogie a marginalilor’ semnată de Vasile Ernu și publicată în 2016 în seria ‘Ego grafii’ a Editurii Polirom se ocupă cu ‘Bandiții’ după ce tema primului volum (despre care am scris și euși Jovi) fusese ‘Sectanții’. Al treilea volum se află în drum spre mine și sper să-l primesc, să-l citesc și să scriu despre el peste câteva săptămâni. Până atunci am ținut însă să citesc înainte ‘Bandiții’, desi ordinea lecturii volumelor nu pare a fi obligatorie. Incadrându-se în tematica generală, fiecare dintre cele trei cărți pare a fi independentă și permite o lectură de sine stătătoare.

Colecția ‘Ego grafii’ adună scrieri remarcabile aparținând în general eseisticii și memorialisticii. Cărțile ciclului lui Vasile Ernu își găsesc locul aici fară probleme în pofida faptului că ele refuza clasificările de gen. Analiza sociologică și etnografică se întâlnește cu memorialistica, dar este vorba despre amintiri decantate și personaje fictive construite din multe frânturi de adevăr combinate. Este și literatură de bun nivel mai ales când este vorba despre descrieri de peisaje (naturale sau sociale) sau despre sublinierea caracterelor oamenilor definiți prin vorbele lor, și este și eseistică cu o privire critică la evenimentele ultimului secol din istoria oamenilor și a ținuturilor de la marginea Imperiului. ‘Marginea’ este nu numai frontiera geografică a zonei de influență a Imperiului Rus, ci și poziția categoriilor sociale care constituie subiectul fiecăruia dintre volume: în primul ‘sectanții’, categoria din care provine scriitorul și familia sa; apoi ‘bandiții’ care sunt eroii volumului de față; în final ‘evreii’ care figurează în titlul celui de-al treilea volum.

‘În această regiune am copilărit așa că totul îmi era foarte familiar. Aici aveai la doi pași satele pescărești ale rascolnicilor ruși, din care, dacă intrai, nu mai puteai ieși. Aici erau citeva sate mari și bogate de moldoveni, unde părinții mei aveau prieteni foarte buni pe filieră religioasă, cu care se vizitau vară de vară. Sectanții noștri erau cei mai buni producători și comercianți de legume și împînzisera toată Ucraina, o bună parte a Rusiei și țările baltice încă din perioada comunista. În anii ’70-’80 aceste sate trăiau un soi de renaștere și prosperitate. Astăzi lucrurile nu mai arată la fel. O mare parte a sectanților mei au ales calea pribegiei și a muncii în străinătate … Doar bandiții mei se pare că se descurcau de minune în noile ape foarte tulburi. Tot ce a rămas neschimbat de la Gogol încoace sunt drumurile proaste.’  (pag. 129)

‘Bandiții’ este și o poveste de maturizare, fiind povestită la persoana întâi de Vasea, copil crescut pe malurile Bugeacului, cutreierând în adolescență Odessa, Chișinăul și spațiile dintre ele, stabilit mai tărziu în România, dar întorcându-se mereu spre locurile de baștină pentru a-și vizita familia și pentru a se documenta și a-și găsi inspirația pentru cărțile sale. Cartea este împărțită în patru secțiuni, fiecare dintre ele acoperind un timp al zilei sau un anotimp al vieții povestitorului, dar și o perioadă istorică și o treaptă de dezvoltare sau de decădere a tagmei bandiților. Din acest punct de vedere cartea mi-a amintit frumosul film al coreanului Kim Ki-duk ‘Spring, Summer, Fall, Winter … and Spring’ cu observația că iarna care închide ciclurile vieții sau noaptea care se așterne pare la Vasile Ernu să puna pecetea definitivă pe o perioadă istorică și o altă primăvara sau dimineață nu se anunță a veni.

Cum se explică fascinația povestitorului și apropierea dintre lumea ascetică și virtuoasă a sectanților din care provine și mediile subversive ale bandiților? În copilărie ‘băieții buni’ sunt atrași de ‘băieții rai’, ba chiar visează să devina cândva ca ei. Mai târziu îi unește prigonirea de către autoritățile Imperiului. Felul în care s-au cunoscut tatăl lui Vasea și Profesorul, figura centrală a cărții și a lumii bandiților, nu este niciodată elucidată. Poate că este vorba despre o legătură de rudenie, poate că existat în trecut o ședere în același spațiu penitenciar. În orice caz, apropierea este prezentată și ca spirituală, religioasă chiar. Hristos, spune la un moment dat Profesorul, a fost răstignit intre doi hoți. Metodele revoltei sunt însă radical diferite. Lumea violentă și închisă a bandiților exercita fascinație și poate fi un model pentru un anumit stil de libertate (‘lupi, nu câini’) dar ea se opune stilului de viață și valorilor restului societății:

‘Noi sintem o specie de care ei se tem. Noi sintem născuți să-i încolțim, să trezim în ei frica și să-i facem să trăiască cu acea frică. Oricîte ziduri și-ar ridica, oricîte sisteme de securitate ar construi, oricît de mulți milițieni și gărzi de corp ar avea, noi știm să-i omorim și să le luăm tot ce au. Da, noi știm să omorîm și să furăm, iar ei știu a dracului de bine să construiască capcane și închisori. Ei stiu să ne vîneze. Ei s-au născut pentru a ne închide în cuști, iar noi ne-am născut pentru a le inspira teamă și nesiguranță.’  (pag. 45)

O mare parte a cărții este dedicată descrierii lumii bandiților, codurilor de onoare, celor patru caste în care este împărțită, felului de a se îmbrăca, tatuajelor, îmbrăcăminții, limbii folosite de aceștia. La începutul cărții este oferit un ‘dicționar minimal’, un glosar al termenilor esențiali extras din limba folosită de bandiți care este ea însăși un amestec de rusă, româna, idish și alte limbi ale sud-vestului Imperiului – instrument esențial căci el include multe cuvinte cu sens ascuns și diferit de cel al limbilor de origine. Vasile Ernu dovedește un talent excepțional în a creiona potretele veridice și reprezentative ale câtorva dintre eroii care populează aceasta lume. Așa îi cunoaștem pe înțeleptul Profesor care este și un fel de autoritate ‘juridică’ a lumii bandiților, pe asistentul și paznicul său, uriașul Maki, pe Pianist regele hoților de buzunare, pe Iașa Hudojnik pictorul de tatuaje, pe maestrul evadărilor Korj, pe cartoforul Zăbală, pe ucigașul plătit Finkă și pe tiotea Hana patroana de bordel. Povestitorul bea împreună cu ei ‘cifir’, esență de ceai cu puteri de drog, le dezleagă limbile și mai ales știe să asculte, pentru a construi apoi portrete expresive sau a povesti detalii picante dar esențiale. Iată-l de exemplu descriind tatuajele care împodobesc corpurile bandiților:

‘Nu mai văzusem nicăieri aceste imagini, aceste intervenții uneori artistice, alteori brutale pe corp. Brațele lor pline de desene erau și înfricoșătoare, dar și foarte atractive. Mă uitam și mă temeam, căci nu înțelegeam, pentru că era ceva complet diferit de tot ce văzusem până atunci. Trupurile lor arătau de cele mai multe ori ca niște iconostase pline de biserici și cruci, de icoane și dumnezei, de fecioare sfinte, sirene și balauri, de nuduri și nume, de îngeri și demoni. Arătau ca ilustrațiile unei povești de groază pe care încă n-am citit-o. De fiecare dată cînd vedeam un astfel de corp, mă uitam pe furiș, cu o mare curiozitate, dar și cu o anumită teama. Mă temeam să nu fiu surprins de ochii celui care avea un astfel de corp, pentru că auzisem că bandiții sunt niste monștri de care se temea, dar îi și respecta cam toată lumea. … Iar urmele de gloanțe și mai ales crestăturile de cuțit, din care aveau cu duiumul, păreau mai degrabă un soi de ordine, de epoleți prin care își arătau gradul, poziția în ierarhia răului a tragediei lor.’ (pag. 165-167)

‘Bandiții’ poate fi privită ca o adevărată radiografie a lumii interlope de la periferia de sud-est a fostei Uniuni Sovietice, o lume cu eroii, legendele, castele, și legilei ei proprii, unele dintre ele enunțate în decaloguri ale bandiților sau ale închisorilor. Amatorii de romane având ca eroi organizațiile criminale din diverse părți ale lumii sau de filme cu gangsteri americane, franceze, sau japoneze vor face comparații și vor regăsi multe dintre caracteristicile prezente în aceste opere documentare sau de ficțiune, inclusiv mentalități și ‘coduri ale onoarei’.  Există însă și câteva diferențe. Una dintre ele, esențială în opinia mea, este refuzul de a întemeia o familie, o extensie a tendinței de a refuza orice atașament fata de vreuna dintre instituțiile fundamentale ale societății. Aici atitudinea bandiților este diametral opusă organizării breslelor interlope din Italia sau Statele Unite care au în centrul ierarhiei familia și legăturile de sânge, fiind mai degrabă similară cu cea a singuraticilor samurai japonezi, reflectată și în câteva filme ‘noir’ printre care ‘Samuraiul’  lui Jean-Pierre Melville (1967, cu Alain Delon în rolul principal). Respingerea completă a normelor și instituțiilor sociale acoperă detalii cum ar fi actele de identitate. Singura instituție unde bandiții se întâlnesc cu autoritățile este pușcăria:

‘Viața omului nu este decât o trecere dintr-o instituție închisă, cu regulile ei, spre o altă instituție închisă, cu alte reguli ale ei. Familia te pregătește pentru școală, școala te pregătește pentru fabrică și corporație și din cînd în cînd te mai nimerești în instituții precum armata și spitalul. Au și ele funcțiile lor, de a te “prelucra”, profilactic, pentru o bună funcționare în viața standardizată. Însă, pentru toate aceste instituții care au ca scop disciplinarea ta prin control, există o instituție-model par excellence: pușcăria. Viața adevărată începe odată cu pușcăria. Ea este măsura tuturor lucrurilor. Omul începe să devină om în toată puterea cuvîntului odată cu pușcăria, de aceea, cine nu trecut prin pușcărie nu poate fi numit cu adevărat om. De aceea, despre noi se spune că suntem ultimii oameni adevărați. De ce? NU doar pentru că am trecut pe acolo, ci pentru că nu ne-am supus acelui loc și nu am acceptat să fim domesticiți. Fraierilor însă le este de ajuns grădinița pentru a fi domesticiți. Ce poate fi mai trist decit lupul devenit cîine?’ (pag. 150)

Idealizarea lumii bandiților este prezentată din perspectiva acestora, ceea ce nu este nou în literatura acestei părți a lumii. Și în spațiul românesc avem destule exemple de la baladele cu haiduci până la romanele lui Panait Istrati (scrise în franceză). Vasile Ernu nu-și ascunde fascinația pentru aceasta lume și eroii săi, dar nu se identifică cu ea. Punctul de vedere al victimelor nu este prezent explicit, ci doar subînțeles. Sursele răului și a căilor adoptate de bandiți sunt sistemice, mulți sunt prezentați ca orfani de război sau ca victime ale violenței și abuzurilor încă din copilărie. Codurile și legile mediului sunt însă și ele puse la încercare de schimbările aduse de căderea comunismului. Generația bandiților îmbătrânește, și alte reguli sau lipsa de reguli se instaurează. Față de schimbările aduse de acei ani perspectiva devine aproape nostalgică:

‘Apoi știi bine ce s-a întâmplat. A căzut comunismul, și la ce bun să mai furi daca poți să privatizezi și să iei totul legal. Cînd m-am întors, prin ’87-’88, din pușcărie, după un mic sejur, nu am mai recunoscut nimic. Cain era la putere peste tot. Acum nu Cain era cel prigonit, ci el era legea. Ai noștri se ocupau de protecție, de taxe, de tot. Cînd veneau la noi, oamenii nu o făceau pentru că le era tare drag de noi, ci pentru că nu mai aveau încredere în nimic: stat, poliție, justiție, lege. Nimic. Înțelegi? Cînd totul a fost făcut varză, oamenii au venit la noi, pentru că bandiții rămăseseră ultima autoritate și lege. Ei, uite, asta ar trebui să-i pună pe ginduri … Practic, cînd statul s-a năruit, numai noi am mai putut da coerență lucrurilor, și pentru că noi mai avem ceva reguli și ierarhii. Și poate ceva mai multă etică, daca e să vorbim pretențios.’  (pag. 232)

Ultima secțiune a cărții, ‘La miez de noapte’ este mult mai personală, concluzionând capitolele precedente și dezvoltând viziunea povestitorului (pe care trebuie din nou să-l asimilăm cu scriitorul) asupra amurgului vechii ordini și a transformărilor care nu numai că au pus capăt gloriei bandiților îmbătrâniți, dar au și infirmat speranțele propriei sale generații. Contextul este mai larg, scriitorul povestitor, stabilit acum în România, extinde perspectiva, căutând elementele comune ale evenimentelor de tranziție. Generalizarea aceasta nu funcționează perfect, căci multe dintre fenomenele sociale și culturale prezentate înainte erau specifice Imperiului de dincolo de Prut și mai puțin prezente în spațiul românesc. Vocea povestitorului poate totuși să fie, cu nuanțe, și cea a unui reprezentant al generației sale cam de oriunde din Europa de Est post-comunistă:

‘Generația mea, născută în anii ’60-’70, nu doar că nu a iubit comunismul, dar nici macar nu l-a urît. Și aceste e lucrul cel mai grav, poate. Ea pur și simplu l-a disprețuit total. Și, fapt mai grav, l-a ignorat profund, iar ignoranța omoară orice regim. Cînd față de regim te comporți că și cum n-ar exista, el moare pur și simplu. Aceasta este marea lecție! Aceasta este lecția dată de generația mea. Ea l-a distrus printr-un soi de ignoranță profundă. Generația mea era interesată doar de lucruri pe care regimul nu ni le punea la îndemînă. Și noi ne-am retras în apartamente, beciuri, garaje, tabere, parcuri, să ne delectăm cu micile noastre plăceri. Iar plăcerile noastre se reduceau la lucruri banale: o pereche de blugi, un vinil cu Beatles și o carte cu vederi liberale, precum Bulgakov sau Brodski. Dacă prindeam și o sticlă de Cola, eram deja în transă, și o amestecam cu un Cabernet moldovenesc ieftin.’ (pag. 312-313)

Pentru mine lectura cărților lui Vasile Ernu este fascinantă și dintr-un alt punct de vedere. Născut și trăit fiind pe malul drept al Prutului cunosc foarte puțin și probabil foarte deformat istoria recentă și realitățile de astăzi ale Basarabiei. Cele două volume din trilogia marginalilor pe care le-am citit până acum sunt pentru mine o introducere într-un spatiu foarte diferit lingvistic, cultural, și ca mentalitate de modelul pe care îl aveam în minte despre aceste locuri. Unele dintre povestirile din carte și câteva dintre personaje mi-au amintit mai degrabă de ‘Povestirile din Odessa’ a lui Isaac Babel. Comparația pare intimidantă, dar cred că este meritată, căci Vasile Ernu este și un formidabil povestitor. Combinație de galerie de portrete, memorii, carte despre maturizare, eseu politic, studiu social și etnografic – ‘Bandiții’ este ceva din toate acestea și în plus scrierea unui prozator de talent. Un ultim cuvânt bun se cuvine și frumoaselor ilustrații ale lui Laurențiu Midvichi. Aștept cu nerăbdare volumul final al trilogiei.

Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Libris.ro/Elefant.ro.

-
11 February, 2021
Niciun comentariu

Ep. 39. Vasile Ernu. Izgoniții – Ovidiu Ivancu

-
10 February, 2021
Niciun comentariu

„Istoria celor învinși e mai spectaculoasă decât cea a învingătorilor“

Suplimentul de cultură / 18-Ian-2021  INTERVIU  FLORIN DUMITRESCU  NUMAR 717

L-am prins pe Vasile Ernu între reeditarea unui bestseller din Mica Trilogie și redactarea unui serial despre șah pentru „GSP“; între surpriza de a-și vedea cartea Bandiții răsfoită de un rapper moldovean într-un recent videoclip și graba procurării de ingrediente pentru ceaunul de peste câteva zile din Londohome. „Ai văzut trailerul pentru Sălbaticii copii dingo?“ Îmi trimite linkul de pe YouTube. „Bravo, Vasile, ai un trailer pentru următoarea carte. Acum, hai să fim capitaliști până la capăt și să-i facem și un teaser!“, îi zic. Și am dat drumul înregistrării.

Vasile, ai fost anticomunist în tinerețe, în anii ’80-’90, dar nu faci din asta un titlu de glorie. Dimpotrivă, azi privești episodul ca pe un fel de boală de copilărie. În schimb, ai reușit să-i întărâți pe cei mai zeloși anticomuniști din România, printr-o poziționare critică față de marile directive pro-capitalism, pro-liberalism și pro-„ca-afară“ din politica mainstream. De ce nu vrei să cazi la pace?

N-ar fi fost simplu să-ți iei certificatul de bună purtare și s-o duci bine, acolo, cu elitele?

Acum am terminat o carte, Sălbaticii copii dingo despre adoles­cența mea din anii ’87-’89: cartea adolescenței. O perioadă a naibii de interesantă. Pe de o parte adolescența, schimbările majore în viața unui copil, pe de altă parte transformările imense în cadrul URSS. Comunismul se dizolva, Imperiul se năruia, copii se maturizau. Astăzi regândesc acea epocă și am o perspectivă diferită față de acum treizeci sau chiar față de acum zece ani. Pe de altă parte, vin dintr-o tradiție complicată – am crescut într-un soi de chibuț radical antisovietic, cum am povestit în Sectanții. Adică sunt educat de un soi de rabini creștinați și de atei sovietici, dar buni pedagogi.

Cred că a fi anticomunist are sens doar în comunism, așa cum a fi împotriva puterii, a critica puterea azi – e clar că îți impune să definești care e puterea hegemonică actuală. Care e? Capitalismul, clar. Ăsta este jocul firesc și normal al unui om care gân­dește și face din asta o practică de viață. A fi azi anticomunism, la treizeci de ani de la dispariția comunismului, e un banal oportunism, fie cu scop comercial, fie conjunctural. Sau o deviație stranie – e ca și cum ai lupta azi cu ereziile dispărute în Evul Mediu.

Eu sunt interesat să înțeleg anii ’80 și anii ’90, ca să pot în­țelege actualitatea mai ușor– trecutul se leagă mult cu actualitatea: trecutul e nepermis de mult prezentul nostru.

După Sălbaticii copii dingo, pregătesc o istorie axată pe anii ’90, despre Generația canibală. Ce s-a întâmplat cu noi în această tranziție dementă? Va fi ceva dur: despre o societate care se canibalizează. Copiii dingo încep să se mănânce între ei.

O altă teză a ta în răspăr cu opinia oficială privește educația. În timp ce toți vectorii de putere încearcă, de treizeci de ani încoace, reformarea învăță­mântului, tu te-ai exprimat pentru continuitate și previzibilitate în educație. Toți miniștrii Educației s-au reformat și re-reformat unii pe alții, dar au concordat în privința nevoii de reformă. Tu reușești să îi contrazici pe toți la un loc. Cum așa?

Știi care este cel mai urât cuvânt în Rusia postcomunistă? Cuvântul „liberal“. El trezește supărare, furie, resentimente mai ceva de­cât „stalinist“, „fascist“ sau „bolșe­vic“, pentru că e asociat cu epoca ’90, numită „liberală“, pe care poporul o asociază cu descompunerea statului, foame, umilință, criminalitate, banditism și tot răul pe care și-l amintește. Epoca abandonului total – iadul social e în anii ’90 pentru ei.

La noi e cuvântul „reformă“. Oamenii îl asociază cu catastrofa: pentru că tot ce a însemnat la noi reformă s-a terminat prost pentru popor. De la reforma economică la cea agrară și socială. Când un politican spune vom veni să fa­cem reforme, poporul traduce „vor veni să ne mai tragă o țeapă“. Reforma la noi e drumul spre noul Infern social.

Cu educația lucrurile sunt și mai complicate, ea urăște cel mai mult „reforma“ – schimbarea. Educația în sine este un lucru destul de conservator, se constru­iește greu, dar se și distruge greu. Are nevoie de stabilitate și schimbări puține: ea se bazează pe nor­me clare, deloc confuze, repetiție, învățare și exersare. Și investiții de lungă durată în infrastructură și resurse umane. Pedagogi buni nu poți face precum agenți de vânzări sau publicitate. Creativitatea, gogorița trendului educativ actual, este un rezultat, nu un punct de pornire. Tot acest exces actual de joc, plăcere și lipsă de stres în educație e periculos. Eu cred că educația are nevoie de efort, de anumită muncă, de anumită rigoare. Nu poți să înveți serios să cânți la un instrument fără efort – la fel și cu matematica. Plăcerea și creativitatea sunt rezultat al muncii, efortului. Așa și apreciezi ceea ce produci – cunoști prețul.

La fel, nu cred în educația axată pe utilitate. Educația este despre viață, nu despre piață. Educația se ocupă să construiască condiții pentru a fi un om cu un set de cunoștințe universale și fundamentale. Înveți matematica pentru contabilitate? Nu, ci pentru dezvoltarea ta, a unui fel de a înțelege lumea. Dacă am învăța numai lucruri „utile“, am scoate multe materii precum muzica, desenul și chiar sportul. Mi se pare foarte riscantă credința enormă în ustensile, de ce să știi să socotești când ai calculator, de ce să știi date dacă ai Google. E total fals: educația e ceea ce rămâne când ești singur, e ceea ce rămâne când uiți totul. Ca să cauți pe Google trebuie mai întâi să știi ce cauți și de ce. Google e util doar pentru cei ce deja știu.

Antropologul Vintilă Mihăilescu ținea mult la tine și te aprecia pentru că, asemeni lui, ți-ai asumat rolul de intelectual public, angajat în marile deliberări ale cetății. Toate bestsellerurile tale par să îndeplinească misiunea unui umanist angajat în activarea reflecției sociale. Și, în plus, au o viziune antropologică pe care însuși maestrul nostru ți-o recunoștea. Azi resimțim lipsa Profului și avem sentimentul acut că este de neînlocuit. Parcă, totuși, cultura noastră are nevoie de un intelectual public cu un profil moral similar, care să îndeplinească acel rol rabinic de echilibrare a tensiunilor și de căutare cumpătată a rezolvărilor. Ce zici, te încumeți să încalți cizmele lui Vintilă?

Ne lipsește mult domnul profesor. Vintilă avea câteva calități foarte rare: pe lângă faptul că era un pedagog excepțional (în sensul acela că, dacă treci pe lângă el, nu rămâi neatins, neschimbat), mai era un liant bun între diverse lumi care, aparent, nu se intersectau. El le unea, le punea în legătură. Și darul lui de antropolog: de a privi lumea în „locurile neînsemnate“, pentru a dezvălui sensurile prime.

Eu nu am studiat antropologie, chiar dacă am citit și citesc mult din acest sector. Cred însă că un scriitor bun, dacă nu poate să fie și antropolog, atunci ar trebui să se lase de meserie. A fi scriitor asta presupune: să poți să asculți, să poți să observi și să vezi sensurile și importanța lucrurilor mărunte, a detaliilor, a semnifica­țiilor din spate. Un Gogol sau un Caragiale, printr-o simplă piesă sau schiță, ne pot dezvălui o lume, o epocă, mai ceva decât un tratat științific.

Faptul că Vintilă a văzut în trilogia mea a marginalilor un filon antropologic mă măgulește, cu toate că noi știm că eu fac altceva acolo. Dar eu mereu anunț: nu fac antropologie, sociologie, istorie sau altele din acest gen – nu fac non-ficțiune, ci docu-ficțiune. E un gen mai aparte – mult mai aproape de literatura clasică.

Povestea cu intelectualul public este puțin mai complicată în actualul context, pentru că avem o mulțime de mutații și spații tot mai confuze. Spațiul public s-a mutat pe online nepermis de mult, un online nu foarte public. Rețelele pe care noi activăm cu atâta patos sunt private și, mai ales, sunt un instrumente de marketing, nu spații de discuție și dialog. Mașinăriile pe care noi le tratam ca spații publice și loc de comunicare și dezbatere sunt de fapt spații profund marketizate și private, de producție de profit și comerț, spații ale isteriei emotive, ale unificării, controlului și uniformizării. Niciodată lumea nu a fost atât de uniformizată, centralizată și ușor de isterizat emotiv și controlat precum acum. De ce? Din cauza felului în care e construită tehnologia, a felului în care e privatizată și dependentă cam de aceleași softuri, centre și mecanisme. Probabil că va trebui să luptăm pentru un soi de de-pri­vatizare (ca să nu speriem cu acel cuvânt – naționalizare) a internetului și a unor rețele – ca ele să devină bun public, precum aerul, resursele naturale, apa, educația, cunoașterea, sănătatea.

La noi problema este lipsa acestor spații publice de reflecție. Recunosc că de la Universități nu mai am nici o așteptare, chiar dacă acolo mai sunt destui oameni interesanți. Dar ele în sine au devenit strict spații de pro­ducție și sunt construite pe relații de piață – asta înseamnă moarte pentru univer­sități, pentru că devin instrumente în slujba puterii. Dar pot apărea mici focare oricând. Media trece printr-o perioadă și mai dură – e aproape total dependentă de resurse și de un public isteric care dă like și reacționează emoțional. Adevărul nu mai există într-un astfel de câmp informațional – informația este un produs de marketing, adevărul – o marfă dependentă de like.

Cum se produc aceste spații publice autonome într-o cultură total dominată de market și spartă mai ales de tehnologia care te vrea ultra-individualist într-un spațiu privat?

Eu sunt adeptul catastrofei – doar o catastrofă ne mai poate salva. Și eu cred că suntem în fața unei mari catastrofe. Cum se va întâmpla ea e greu de prevestit – e clar că e legată de economie, resurse și natură. Datoria noastră este asta: să prevestim catastrofa și să luptăm pentru minimalizarea violenței. Dacă putem face măcar cât peștii aceea din acvariu care se agită înainte de cutremur cu câteva secunde mai devreme, tot e bine. Să prevestim cutremurul.

Și dacă tot am dat metafora acvariului, mai am una. Știi peștii aceea urâți din acvariu pe care nu-i vede nimeni, care stau la fund? Pești sanitari se numesc. Ce fac ei? Curăță acvariul ca să nu se bâhlească apa, să se vadă peștii ăia frumoși. Lumea se uită doar la peștii frumoși, nu la cei sanitari. Dar sanitarii mănâncă rahatul peștilor frumoși, strâng gunoiul după ei. Acești sanitari salvează ecosistemul, salvează viața. Asta e treaba noastră, a intelectualilor – să fim pești sanitari, nu VIP-uri culturale.

Ești tătic, ești povestitor îndrăgit de copii, ești mereu aproape de tineri. Te-am văzut servind la bar și rezistând la discuții întregi cu tineri radical diferiți de noi, cei de azi, dar și de cum eram noi la vârsta lor. Ai reușit să dibui ce ascunde blazarea lor? Ai idee cum își vor amenaja ei viitorul, după ce noi am eșuat să le garantăm o societate echitabilă, a șanselor egale?

Da, fac tot soiul de munci sezoniere, pentru a nu pierde legătura cu viața. Cu vârsta și cu mica îmburghezire, ești tentat să te rupi de unele realități și să trăiești în bule tot mai mici. Mai există și refugiul în online, care te rupe de o mulțime de experiențe foarte importante pentru ceea ce este omul. Online-ul te elibereză de corp, dar în sensul rău – exclude din aria experienței tale toate elementele fiziologice care produc în ființa umană o anumită practică și memoria. Cu vârsta, înțelegi că memoria este legată enorm de mult de fiziologie: miros, gust, pipăit. Uiți cum îl chema pe amicul tău din adolescență, dar îți amintești anumite mirosuri. Online-ul distruge asta.

E o chestiune foarte interesantă că noi le reproșăm multe acestor copii actuali. Însă problemele lor sunt de fapt problemele noastre nerezolvate, pe care le-am lăsat lor, pentru că noi nu am fost în stare să le rezolvam. Ei cumva sunt rana noastră. Iar noi asta nu vrem să recunoaștem și o ascundem printr-un soi de furie și nemulțumire totală.

În Generația canibală, despre anii ’90, asta e cumva în subtext – ce s-a întâmplat cu noi. Ei bine, acești copii dingo, care au fost domestici, s-au resălbăticit și au devenit un soi de lupi și s-au ca­ni­balizat și s-au devorat între ei în anii ’90-2000. Acești canibali suferinzi, tandri și cinici sunt părinții actualilor copii. Rănile anilor ’90 le-am transferat copiilor noștri. Avem de dat socoteală. Copiii de azi suferă de rănile produse de noi.

Ai trăit glasnostul și perestroika în anii tinereții. Ai trăit tot acel avânt și toată acea speranță. Ce s-a întâmplat cu toată acea energie? Dacă nu s-a irosit, în ce s-a transformat?

Asta cumva sunt temele următoarelor mele cărți: Sălbaticii copii dingo care apare în februarie – îmi fac un cadou la 50 de ani o carte dedicată generației mele.

A fost un fenomen foarte interesant: sfârșitul copilăriei și începutul adolescenței debutează la mine cu un sentiment profund că lumea și istoria s-au oprit. Planeta se oprise, timpul nu mai curgea. Era un soi de stagnare profundă. E ca în filmele care se dau cu încetinitorul. Iar sentimentul cel mai profund era melancolia. O melancolie teribilă.

Și brusc ceva se întâmplă: perestroika și glasnosti. Un soi de declic care pornește istoria, timpul începe să curgă, pământul se rotește iarăși. Și noi ne turăm motoarele ca niște avioane cu reacție. Istoria începe să înnebunească – timpul accelerează nepermis de tare și pământul sare de pe orbita lui istorică. Istoria și timpul explodează, cade comunismul și toți înnebunim de fericire. Moare o lume și, în loc de parastas, ca la orice moarte, noi dansăm pe corpul muribund al propriei noastre istorii. E un sentiment straniu de tragism, trăit ca o farsă, ca un carnaval de bâlci medieval.

Atâta energie și speranță erau în anii ’90, lumea nu a mai văzuse așa ceva de la Marea Revoluție rusă sau de la sfârșitul Marelui Război Mondial. Eram ca în transă. Stăteam la marginea istoriei – secolul XX apunea – și priveam cu atâta optimism secolul XXI, încât credeam că vom costuri totul radical nou și perfect. Aveam sentimentul că putem face orice și totul ne va ieși – putem sări de pe planeta Pământ direct pe planeta Marte fără navă. Eram niște semizei. Am fi putut deveni orice și nu am devenit nimic. Am căzut în abis crezând că zburăm.

Ce s-a întâmplat cu noi? Cu generația noastră? Ce s-a întâmplat în această tranziție dementă spre nicăieri? Asta e o temă dureroasă la care încep căutarea unui răspuns în Sălbaticii copii dingo, dar la care voi răspunde în următoarea carte, Generația canibală. Am un șir de supoziții, am o mulțime de povești. Noi clar că am înfrînt – eu cred că de două ori am fost înfrânți de istorie. Noi suntem valoroși prin istoria înfrângerii noastre. Datoria noastră e să ne povestim înfrângerea, să depunem mărturie despre ea. Corpurile noastre sunt pline de răni, dar noi ascundem asta. Eu cred că datoria generației noastre e să umble cu rănile la vedere – să-și arate rănile ca pe niște medalii ale unor mari bătălii pierdute definitiv. Nu trebuie să ne rușinăm de acest lucru. Istoria celor învinși e mai spectaculoasă decât istoria învingătorilor.

De ce spui „dublă înfrângere“? Mie nu-mi iese decât o înfrângere unică, cea a tranziției eșuate. Care ar fi a doua?

Asta voi explica în următoarea carte!

-
26 January, 2021
Niciun comentariu

Vasile ERNU – Sălbaticii copii dingo | Official Trailer

 

Vasile ERNU – Sălbaticii copii dingo, Editura Polirom 2021

Cu desene de Roman Tolici Anii ’80.

Patru prieteni se întâlnesc în gara din Chișinău; vor pleca împreună în vacanță în Crimeea, la mare. Sunt entuziasmați și lipsiți de griji, nu se gândesc că în URSS sunt milioane de alți copii ca ei și nu au de unde să știe că sunt generația ultimilor copii sovietici. Știu doar că au același program în fiecare an: școală, vacanţe lungi, călătorii de la un capăt la altul al țării pentru a descoperi locuri extraordinare și populații ciudate. Brusc însă toată această rutină e dată peste cap: după moartea lui Brejnev, a lui Andropov și a altor comuniști de marcă vin Gorbaciov, glasnostulși perestroika, intervenţia rusă în Afganistan, Cernobîlul, explozia drogurilor, SIDA și afirmarea contraculturilor sovietice. Debusolați, văzând cum lumea pe care o știau se destramă, ultimii copii sovietici caută echilibru și refugiu în romanele lui Bulgakov, în poezia lui Arseni Tarkovski și în piesele formației Kino. Și, fără să vrea, se maturizează și învață să trăiască în noua lume, în care Dumnezeu este foarte diferit de cel al bunicilor lor, iar ceea ce contează e să câștigi cât mai mult. O lume în care a avea este mai important decât a fi.

-
20 January, 2021
Niciun comentariu

Vasile Ernu – Istoria șahului în 10 episoade

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Serial despre șah in GSP, dupa succesul Netflix cu “The Queen’s Gambit” 

-
9 January, 2021
Niciun comentariu
« go backkeep looking »