Ernu la Institutul Blecher

Komartin m-a invitat sa citesc din noua mea carte alaturi de Ilies Gorzo. Iata si primele reactii (de pe siteul http://institutulblecher.blogspot.com/ ).

Vasile Ernu îşi prezintă în avanpremieră romanul, Ultimii eretici ai Imperiului, în curs de apariţie la Polirom. Cartea îşi propune să pună în discuţie “tot felul de idei şi de obsesii”; o carte despre tehnicile de rezistenţă în comunism, dar şi în capitalism. Genul epistolar, spune Ernu, e foarte bun, fiindcă epistolele îţi permit să lucrezi cu actualitatea, fiind totodată şi o formă de dialog. Perioadele cele mai fecunde pentru genul epistolar au fost perioadele de tranziţie (de exemplu, Imperiul Roman în destrămare). Ce scriu eu, afirmă Ernu, e mai aproape de eseu – “pornesc întotdeauna de la un set de problematici pe care vreau să le pun în discuţie”. Şi “micile istorii cotidiene spun cel mai mult despre o societate”. Apoi vorbeşte despre alcool (în societatea sovietică) şi droguri (în lumea capitalistă) ca “deconectanţi” / la fiecare societate răspunzi printr-un anumit gen de stimuli. Iar poezia vine să rezolve o problemă foarte importantă – cum să reuşeşti să rămâi liber într-un spaţiu concentraţionar, într-o lume ce îţi răpeşte toată libertatea. Ergo, împotriva dezumanizării, poezia este “a cincea nevoie fundamentală”. Urmează lectura din versurile inserate la începutul şi la sfârşitul romanului, precum şi un scurt fragment din cap. 38, despre “funcţia” băuturii la ruşi şi la occidentali. Urmează Gorzo, cu o lectură scurtă şi ceva mai liniară decât ne-am fi aşteptat.
Gabriel Daliş deschide discuţiile apreciind că Ernu face o literatură “100 % convingătoare”, uşor de asimilat de la prima lectură. Comparaţie cu Ludmila Uliţkaia (băutura ca formă de salvare). Genul de epistolar din care s-a citit îi aminteşte şi de un text al lui Harms. Ca formă de ritual, alcoolul e pentru ruşi ce e arta ceaiului pentru japonezi. Despre Gorzo – poetul nu se trădează niciodată pe sine, îl regăseşti cu totul în textele lui.
Mihai Duţescu admite că proza lui Ernu nu e chiar pe gustul lui, dar se arată fascinat de felul în care Ernu controlează discursul şi de tehnica acestuia. Reversul medaliei – îl deranjează că V.E. încearcă mereu să epuizeze o temă (în felul marilor clasici ruşi), o face admirabil, nu însă îndeajuns de parcimonios şi de subtil: nu lasă “nişte spaţii vagi în care cititorul să-şi desfăşoare imaginaţia”. Poezia inserată în Ultimii eretici… e antilirică, butucănoasă, curge sacadat – nu aş fi preferat, admite Duţescu, “un poem muzical şi foarte stilizat”. Ernu lucrează cu elemente clasice, “înfipte bine în conştiinţa noastră”. Poezia lui Gorzo îi place, deşi “sunt complexat de faptul că fiecare text are şi un subtext, pe care nu îl prind”. Ironia, parodicul şi metalimbajul nu i se par “o grozăvenie” (“E o mască, Mihai”, îi dă replica Gorzo), dar e foarte bun când merge pe absurd. Tehnica lui Ilieş e superbă, finalurile – previzibile (ca-n “capul lui mişu vrem”), dar la el fiecare text îşi are structura şi lucrurile lui de fineţe. Duţescu: “eşti inspirat când scrii?”. Gorzo: “inspiraţia poate fi provocată, important e să lucrezi mult pe text.”
Ioan Peia, pentru prima dată la Institutul Blecher: “sunt pasionat de cei care tratează poezia ca pe un joc, pentru că poezia a obosit un pic şi trebuie reformulată”, cel mai fericit mod de a o face fiind prin intermediul umorului practicat de poeţi ca Ilieş Gorzo sau Leon Wahl. Ioan Peia declară că îl admiră pe Gorzo pentru formulările originale. El porneşte de la o realitate accesibilă pe care o priveşte dintr-un unghi cu totul nou. Există o oarecare “aparenţă de neseriozitate”, în spatele căreia sunt lucruri foarte bine surprinse şi spuse, nu este superficial, ci are gravitate. La Ernu, Ioan Peia apreciază scrierea inteligentă, cu aluzii şi metalinkuri la marea literatură. Stilul lui Ernu e extrem de bine aşezat, iar scriitura inteligentă conturează un fel de “almanah al obiceiurilor sociale”.
Sorin Despot – la Ernu, alcoolul e un pretext pentru nişte idei care merită o discuţie mai largă. Textul citit l-a făcut curios şi se întreabă dacă miza textului rămâne în zona comparativismului cultural sau merge mai departe. “Mi-a plăcut foarte mult ce am auzit”. Gorzo le poate părea unora “un artist al băşcăliei”, le poate părea facil, dar face lucruri savuroase. Se vede că textele sunt lucrate, şlefuite, Despot apreciind la Gorzo “capacitatea de empatie pentru tot ce e-n jur”. Ioan Peia intervine subliniind că acesta e paradoxul la Gorzo, pentru că ironia presupune de obicei lipsă de empatie.
Adrian Diniş: la Ernu, miza e “în toate explicaţiile de subsol”, merge pe un clişeu (alcoolul la ruşi) pe care îl dezvoltă problematizând. Ernu i se pare că aduce cu Martin Page. Despre Ilieş G.: “nu mă interesează dacă stă pe text un an sau o secundă”. Diniş crede că “aluzia livrescă strică totul”, fiind o aluzie foarte facilă (jocurile de cuvinte şi aluziile ironice merg pe un pattern clişeizat). “tribut dianei geacăr” i s-a părut însă un poem foarte reuşit.
Scurte intervenţii ale autorilor. Gorzo răspunde la o întrebare a lui Mihai Duţescu recunoscând că în “anabasis” a inserat fragmente din “Geografia distractivă” de Aureliu Leca. “În textele lungi trebuie să folosim instrumentele eposului.” Ernu, replică la Diniş: eroii cărţii vor să pună în discuţie clişee pe care să le răstoarne, fiind nişte “eroi periferici” prin excelenţă.
Gelu Diaconu: “eu am o mare problemă cu proza feliată pentru a fi citită în public”, pentru că sensurile tind să fie deturnate. Aşadar, abia după ce va apărea cartea se va putea vorbi despre ea. În legătură cu lucrurile exprimate mai înainte: nu poţi trata cu parcimonie o temă ca alcoolul. “Poţi atinge şi ironia şi gravitatea existenţială vorbind despre băutură”. Gorzo este tipul de scriitor care îşi ascunde temele, deşi ele pot părea “la vedere” (remarcând tema morţii, tema sacrificiului şi trimiterea la existenţialism în “simone d. beauvoir”).
În încheiere, neobositul Gelu Vlaşin declară că îi place scriitura lui Ernu, una foarte ancorată în real, de mare impact. “M-a surprins la debut” cu o carte în care nu găseai “dezechilibrul specific debutanţilor din Ego. Proza”, fiind fascinant la nivelul coerenţei şi al coeziunii discursului. Gorzo e un parodiator ce “cochetează cu ludicul”, fiind de aceea înrudit cu V. Leac. “Ilieş Gorzo nu e un poet extraordinar, e un poet necesar”. (Cl. K.)

Lansare – Ultimii eretici ai imperiului

Miercuri, 21 octombrie, ora 19.00
Muzeul Taranului Roman (Clubul Taranului)
Invitati: Sorin Antohi, Artan (Timpuri Noi), Florin Dumitrescu, Vava Stefanescu
Responsabil cu muzica: Costin Soare (chitarist), Ion Bogdan Stefanescu (flautist)
www.ernu.ro / www.nascutinurss.ro

Ultimii eretici ai Imperiului spune – cu ironie, cinism si mult umor – povestea a doi eroi din doua lumi diferite: un batrin terorist care a incercat sa-l asasineze pe Stalin, devenit disident, ce a scandalizat mai multe regimuri politice, si un tinar scriitor specialist in tehnici de fraudare a bancilor. Doi eroi din doua generatii diferite, care isi impartasesc idei, tehnici de lupta si subzistenta, secrete de decodare a diverselor limbaje, precum si forme de rezistenta si virusare a unor mecanisme de control si represiune. Doi eroi noncomformisti recomanda cititorilor cele mai ingenioase forme de „aparare civila”, indiferent daca acestia se afla in Gulag sau pe Wall Street. Ce fel de arme, ce fel de substante si ce fel de „vraji” trebuie sa folosesti in societati cu un nivel ridicat de poluare ideologica?
Cartea lui Ernu este o insiruire de probleme si intrebari incomode.
De ce cind fumezi o marijuana la Bucuresti apar fluctuatii la bursa de pe Wall Street? De ce cind o banca apare dispare o biserica? De ce nu poti intra in „Imparatia cerului” cu credite? De ce Gulag-ul a devenit glamour? De ce terorismul este cea mai eficienta forma de comunicare iar furtul cea mai profitabila munca? De ce politrucii noii orinduiri sint managerii si advertiserii? De ce Dracula e cea mai buna carte despre Romania si de ce ar fi bine sa nu renuntam la vampirism? De ce comunismul a fost invins de speculanti si nu de disidenti?
Iar ghicitoarea lui Ernu este urmatoarea: Ghici cine tinteste mai bine: a. fascistul cind vede un evreu; b. comunistul cind vede un dusman al poporului; c. ori un wasp cind vede un negru sau un indian?

Vasile Ernu este nascut in URSS in 1971. Absolvent al Facultatii de Filosofie (Universitatea „Al.I. Cuza”, Iasi, 1996) si al masterului de Filosofie (Universitatea „Babes-Bolyai”, Cluj, 1997). A fost redactor fondator al revistei Philosophy&Stuff si redactor asociat al revistei Idea arta+societate. A activat in cadrul Fundatiei Idea si Tranzit, precum si in cadrul editurilor Idea si Polirom. In ultimii ani a tinut rubrici de opinie in Romania Libera si HotNews, precum si rubrici permanente la revistele Noua Literatura, Suplimentul de Cultura si Observator cultural.
A debutat cu volumul Nascut in URSS (Polirom, 2006; editia a II-a, 2007), care a aparut in anul 2007 si la Editura Ad Marginem din Rusia. Cartea este in curs de aparitie la Editura Akal din Spania, Editura Hacca din Italia, Editura KX – Critique & Humanism din Bulgaria si la Editura L’Harmattan din Ungaria. Cartea a fost nominalizata la Premiul de debut al revistei Cuvintul, Premiul pentru Roman si Memorialistica al revistei Observator cultural si Premiul Opera Prima al Fundatiei Anonimul. Volumul a fost distins cu Premiul pentru debut al Romaniei literare si cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Romania.
In 2009 publica la Editura Polirom volumul Ultimii eretici ai Imperiului.
Vasile Ernu (alaturi de Costi Rogozanu, Ciprian Siulea si Ovidiu Tichindeleanu) este coordonatorul volumului Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismaneanu, Editura Cartier 2008.

„Vasile Ernu e tare prin relaxarea Si forta cu care uneste si simetrizează Literatura si Mesajul.” (Mihai Iovanel)

„Cel mai spectaculos debut al ultimilor ani este, de departe, cel al lui Vasile Ernu.” (Bianca Burta-Cernat)

„Vasile Ernu isi permite luxul «iresponsabilităţii», lux extrem de costisitor intr-o cultura de provincie. Isi permite formularea unei intrebari cu argumentatie simpla care sa nelinisteasca profund. Zguduirea adevarului „de la sine inteles” intr-un ritm nonsalant, aproape prietenos – aceasta e finalitatea, fara dorinta emfatica de rezolvare a aporiei. Ernu imprumuta aroganta imperiului uresesist pierdut in istoria sa personala si o foloseste exact in sensul contrar pe care-l pusesera la cale propagandistii razboiului rece.” (Costi Rogozanu)

„Daca ar fi sa cautam precursori pe sol romanesc, primul nume care imi vine in minte este cel al lui Radu Cosasu din Supravietuiri. Acelasi talent lucid si ludic de a face din «rahatul» propagandistic bici estetic, acelasi comic versatil, acid si tandru care excita pe intreg parcursul cartii apetitul de lectura.” (Paul Cernat)

„L-am citit pe Ernu. Acest autor trebuie gasit cu orice pret si citit, citit, citit: Must Read! Scrie fara utopism si ideologii si mai ales fara ura. Scrie pur si simplu bine, cu o frumoasa limba simpla, ironica şi lirica.” (Gherman Sadulaev)

„Vasile Ernu se desparte de comunism rizind minzeste, iar nu in stilul sforaitor bine cunoscut pe malurile Dimbovitei. Sa nu-l acuzam prea tare ca se uita cu mare atentie si cu o anume emotie inapoi.” (Daniel Cristea-Enache)

Care este funcţia poeziei în „rai“?

Text aparut in Observator cultural nr.490 + un mic fragment de multasteptatul film al lui Norstein, Mantaua (dupa Gogol)

Dragă Bogdan,

Sincer să fiu, nu-mi amintesc mai nimic din Dublul lui Dostoievski. M-ai făcut curios, aşa că îl voi reciti cît de curînd. Aştept cu nerăbdare şi proza scurtă a lui Nabokov, pe care ştiu că o pregăteşti spre editare.

Vreau să revin, însă, la scurta mea demonstraţie din scrisoarea precedentă. Ar trebui să fac un mic rezumat. Suspiciunea mea era legată de opiniile despre literatură ale lui Nabokov. Prima mea teză se referea la inconsecvenţa lui Vladimir Vladimirovici în ale sale Lecţii de literatură: conceptul de filistinism intră în contradicţie cu „estetismul“ propovăduit de el, iar dispreţul faţă de „derapajul social“ al unor scriitori nu este un argumentat suficient. A doua teză era legată de funcţia poeziei, genul literar de care Nabokov era îndrăgostit. Eu susţineam, pornind de la textele lui Şalamov, că în Gulag, acolo unde dispare politicul, poezia este cea care umanizează şi salvează. Cu alte cuvinte: în „iad“, funcţia ultimă a poeziei este una politică. Întrebarea mea, la care am rămas dator cu un răspuns, era următoarea: dacă în „iad“ poezia nu are o funcţie estetică, ci una politică, oare care este funcţia ei în „rai“?

Să o luăm în bună tradiţie occidentală. În teologia creştină, „cetatea lui Dumnezeu“ seamănă mult cu forma de organizare a „cetăţii umane“. Puterea divină dă decrete, îngerii-birocraţi le execută, iar supuşii îndeplinesc sau încalcă aceste decrete divine. Cine nu ascultă ordinele divine se transformă într-un „slujitor al Diavolului“, iar cine le îndeplineşte devine parte a „Militia Christi“, cum ar zice Augustin. În angelologia occidentală, îngerii sînt un instrument politic al divinităţii. Ei sînt ordonaţi pe ierarhii, ministere şi funcţii. Castelul lui Kafka se înscrie în această tradiţie occidentală de reflecţie teologico-politică. Kafka reuşeşte să ne arate că „birocraţia terestră“ poartă încă aura angelică a „birocraţiei celeste“.

În teologia creştină a Evului Mediu apare o problemă destul de complicată, care va crea multe dispute. Lumea divină este, în esenţa ei, o lume perfectă. Însă după Judecata de Apoi – cînd istoria lumii va fi luat sfîrşit, cei aleşi vor primi o veşnică binecuvîntare, iar cei damnaţi, o veşnică pedeapsă – ce vor face îngerii? Cu dracii, lucrurile stau simplu: ei sînt ocupaţi şi trebuie să muncească continuu pentru a executa pedepsele celor damnaţi. Însă ce vor face birocraţii lui Dumnezeu, cu ce îşi vor pierde ei timpul?

Problema e destul de delicată, fiindcă toată această „administraţie divină“, care se ocupă de organizarea cosmosului de la alfa la omega, se găseşte deodată într-o stare de „inactivitate“. (Dintre gînditorii moderni, cîţiva au reflecţii sclipitoare asupra acestei probleme: Kojève vorbeşte de omul postistoric, „netrebnic fără ocupaţie“/voyou désoeuvré; Nancy – despre „lipsa de operă“/desoeuvrement; Agamben – despre „suspendarea operei, ieşirea din act“/l’inoperosita, désoeuvrement, katargein.) Teologia a trebuit să explice ce se întîmplă cu toată această „inactivitate“ divină. Ea vorbeşte despre intrarea divinităţii şi a creaţiei în „veşnicul sabat“, sărbătoarea perpetuă în care creatorul şi creaţia lui îşi suspendă orice activitate. Unul dintre cei mai importanţi gînditori actuali care meditează la această problemă, Giorgio Agamben, pune o problemă care schimbă puţin perspectiva. El susţine că un Dumnezeu (cu toată birocraţia celestă) în veşnică sărbătoare şi „inactivitate“ e un Dumnezeu care a renunţat să mai „conducă lumea“, iar în acest sens este lipsit de putere. Teologii încearcă să ocolească spinoasa problemă făcînd distincţia între putere şi formele ei de realizare, afirmînd că puterea nu dispare, ci doar se transformă în Slavă (gloria latină sau doxa grecească). Toată administraţia celestă şi creaţia vor aduce „cîntece de Slavă divinităţii“. Practic, are loc o mutaţie esenţială: puterea coincide, se suprapune în totalitate cu mecanismul ceremonial şi liturgic, care înainte era doar o umbră a puterii. Agamben se întrebă: de ce puterea, care este şi se manifestă întîi de toate prin forţa şi eficienţa guvernării, are nevoie de Slavă? Din perspectiva teologiei creştine, cîrmuirea este o formă finită. În acest context, Slava ne apare ca o formă prin care puterea suferă mutaţii şi doar aşa putem regîndi sensul „suspendării activităţii“ divine.

Agamben observă că în iconografia puterii, atît religioasă, cît şi laică, simbolul care reprezintă cel mai bine legătura internă dintre putere, măreţie şi „suspendare a activităţii“ este imaginea tronului gol. După el, măreţia tronului gol este cheia de înţelegere pe care se susţine mecanismul Slavei. Scopul ei e să acapareze această „inactivitate“ greu de înţeles, devenită „cea mai mare taină a divinităţii“. Slava este inclusă în maşinăria de conducere şi devine motorul mişcării divine. Ea este şi „inactivitate divină“, dar şi actul de „inactivitate“ prin care omul proslăveşte divinitatea sau celebrează veşnicul ei sabat. Mecanismul teologic al Slavei coincide cu cel profan şi de aceea îl putem folosi ca pe o paradigmă epistemologică ce ne ajută să înţelegem ultima taină a puterii.

Întîmplarea fericită face ca Agamben să ia drept exemplu (din zona profană), în această problematică, însăşi poezia. La conferinţa de acum doi ani de la Bienala de Artă de la Moscova, filozoful italian se întreba: Ce e poezia? Este o activitate lingvistică care nu face decît să întrerupă funcţia de comunicare şi informare a limbii. Poezia face limba „inactivă“, „nefuncţională“, însă tocmai acest lucru duce la descoperirea unei alte funcţii a limbii. Poezia transformă limba într-un „sabat lingvistic“. Ea este contemplarea limbii. Poeziile unor Mandelştam, Hölderlin, T.S. Eliot, Baudelaire nu sînt decît contemplări ale limbii în care au scris. Însă aceştia desfăşoară o activitate care se produce prin limbă şi modifică însăşi posibilitatea vorbirii. Aceste poezii, constată Agamben, sînt create de un subiect poetic (nu de un individ), au loc acolo unde limba „şi-a suspendat activitatea“ şi se transformă în ea şi pentru ea într-o rostire pură.

Dacă acest lucru este adevărat, atunci noi ar trebui să ne schimbăm radical obişnuitul punct de vedere al relaţiei dintre artă şi politic. Arta nu este doar o activitate estetică a omului, care în anumite momente şi situaţii poate avea şi o semnificaţie politică. Esenţa şi elementul constitutiv al artei este politica, întrucît ea este o formă de activitate care suspendă, întrerupe activitatea şi duce la contemplarea gîndurilor şi gesturilor noastre obişnuite, descoperindu-le o nouă formă de întrebuinţare. În acest sens, arta se află în vecinătatea politicii, filozofiei, seamănă atît de mult cu ele, încît le distingi tot mai greu una de alta.

Sintetizînd simplist: teza mea e într-un total dezacord cu ideea de literatură propovăduită de Nabokov. Cînd în „iad“ viaţa e pe cale să dispară din cauza vidului politic, iar în „rai“ „tronul gol“ „suspendă opera şi actul“, făcîndu-l de negîndit, poezia este cea care vine să îndeplinească o funcţie eminamente politică. Vidul politic care pune în pericol viaţa în cele două regimuri este salvat de poezie. Poezia „suspendă activitatea“ biologică, economică şi socială obişnuită, dezvăluindu-i, astfel, omului noi posibilităţi ale fiinţei.

De la escrocul estetic la cel politic

Text publicat in Observator cultural nr. 486 la rubrica “Ceea ce ne desparte”.

Dragă Bogdan,

Am revenit, cumva, de unde am pornit. Însă, dacă asta ne ajută să recitim, să ne schimbăm sau să ne revizuim anumite opinii, înseamnă, de fapt, că acest „nou început“ e un soi de next level al jocului. Tu începi să fii mult mai îngăduitor cu Dostoievski, ba chiar „insinuezi“ o apropiere între acesta şi duşmanul lui de moarte, Nabokov. Eu mă apropii „periculos“ de mult de Tolstoi, depăşind cu greu prejudecăţile şcolare, şi am tot mai multe semne de întrebare faţă de tezele teoretice ale lui Nabokov. Aştept continuarea „loviturii de graţie“ pe care simt că o pui la cale.

Pentru mine, Nabokov nu vine direct pe filiera Gogol-Bulgakov şi cu atît mai puţin pe cea a lui Tolstoi. Ca să repet simplist ceea ce am mai spus: prima filieră priveşte literatura ca formă de critică socială, literatura/gen literar ca „viaţă şi destin“, a doua – ca „marea literatură“ axată pe metafizică. Însă, oricît l-ar iubi Nabokov pe Gogol, el nu e un descendent direct al acestuia, aşa cum poate fi considerat Bulgakov, de exemplu. Nabokov se înscrie în linia aceea foarte firavă a literaturii ruse care a dat, totuşi, opere extraordinare, formate din scriitori pentru care literatura are doar o funcţie estetică şi care se concentrează enorm de mult pe stilizarea şi construcţia textului. O opinie dominantă la noi, dar marginală în Rusia. Sînt convins că asupra acestor lucruri sîntem, în principiu, de acord. Numai făcînd un ocol mare şi deconstruindu-i puţin opiniile, poate fi aşezat Nabokov în descendenţa lui Gogol. Dacă-i citim atent Lecţiile de literatură, vedem că nu doar Dostoievski e pus la zid. Nu e ignorant, ci doar maliţios cu tot ce află în afara sferei „estetice“, aşa cum o înţelege el, iar eu am o nedumerire legată de modul lui de a înţelege literatura şi funcţia ei.

S-o luăm prin învăluire. Prima mea suspiciune faţă de tezele lui Nabokov a apărut cînd i-am comparat poziţia, excesiv de critică şi mai puţin argumentată, faţă de aşa-numiţii scriitori cu „tentă socială“, cu unul dintre textele-cheie ale esteticii lui, Filistini şi filistinism. Turgheniev, Dostoievski şi Gorki sînt aspru criticaţi pentru aceste „escapade sociale“. După el, Doamna Bovary este extraordinară, însă le recomandă studenţilor să n-o citească drept o istorie a vieţii burgheze. Cehov e splendid şi pentru că se abţine de la comentariul social. Pot înţelege şi chiar cred că are dreptate, pînă la un anumit punct. Însă, cînd prezintă conceptul de poşlost (filistinism), vedem că, de fapt, el e apropiat de conceptul de kitsch şi trimite la un transfer de semnificaţie din sfera estetică în cea etică şi socială. Cînd Nabokov ne explică ce e cu „filistinii şi filistinismul“, marile opere, Suflete moarte şi Doamna Bovary devin instrumente care-i susţin explicaţia socială despre comportamentul filistin: „dezvoltă în jurul său o lume a înşelăciunii, a minciunii reciproce“. Filistinul este, pentru Nabokov, un frate al escrocului. Eu aş spune că dacă „kitschiomanul“ e un escroc estetic, filistinul e un escroc etic şi social. Sînt lucruri care mă nedumeresc şi mă intrigă la Nabokov. Însă abia acum, cînd esteticul apare şi cu o altă funcţie, îl văd în descendenţa lui Gogol.

A doua învăluire. Ştii foarte bine că una dintre marile lui obsesii era legată de poezie. Poezia îi dă lui Nabokov marea satisfacţie intelectuală, fiindcă este esenţa, sinteza perfectă a ceea ce el înţelege prin literatură. Din păcate, el nu era un mare talent al genului, a înţeles-o şi a făcut ce ştia el mai bine. Însă mereu a tînjit după poezie. Am sentimentul că Nabokov ar fi fost capabil să renunţe la trei dintre romanele lui importante în schimbul unei poem reuşit. Ăsta era crezul lui. Crezul liniilor Gogol, Tolstoi şi Dostoievski nu corespunde deloc crezului nabokovian.

Fiindcă ocolul pe care l-am început este foarte mare, voi sintetiza şi simplifica mica mea teorie, aşa că scuză-mi shortcut-urile. Cei trei patriarhi ai literaturii ruse acordă scrierii lor o cu totul altă funcţie. Nicăieri în literatura acestora nu vei descoperi ceva legat de „autonomia esteticului“. Literatura lor are funcţia de a salva (social, politic, religios etc.) sau, mai degrabă, de a media salvarea. În ea, Frumosul vrea să salveze. Ce înseamnă aici „a salva“? Actul de salvare nu e unul estetic, ci unul pur politic. Cu alte cuvinte, literatura celor trei corifei are o funcţie eminamente politică, nu estetică, exact ceea ce dispreţuia, cu trufie, Nabokov. Cu o singură frază, aruncă la gunoi toată literatura sovietică, tocmai din acest motiv.

Poezia, cred eu, e un element-cheie în înţelegerea lui Nabokov mai ales pentru ceea ce semnifică literatura pentru el. În această perioadă, mă interesează foarte mult spaţiile concentraţionare. Citesc despre puşcării şi mă simt comod, ca acasă, cum zice o glumă veche. Şalamov, poate cel mai experimentat puşcăriaş din spaţiul comunist, are, la un moment dat, un capitol extraordinar. El porneşte de la Utopia lui Thomas Morus, cu problema celor patru trebuinţe fundamentale (foamea, dorinţele erotice, urinarea şi defecaţia) şi le analizează în condiţii de represiune maximă, de lagăr. Se pare că, din lipsa hranei, urinarea şi defecaţia sînt nevoi din ce în ce mai rare în lagăr, iar dorinţa sexuală, în ciuda pronosticurilor lui Freud, este prima care dispare. Foamea rămîne cea mai puternică. După ce analizează aceste „nevoi speciale“, Şalamov îi reproşează lui Morus că nu a înţeles un lucru fundamental. Anume că, oricît de puternice ar fi aceste nevoi, oricît de cumplită ar fi foamea, care te poate transforma în canibal, nimic nu înlocuieşte o a cincea nevoie de bază, poezia.

Această constatare, aparent stranie, vine într-un context mai larg. Şalamov observă un lucru pe care puţinii analişti al spaţiilor concentraţionare radicale l-au sesizat: cu cît mai mult scade importanţa politicului în Gulag, pînă la dispariţia lui, cu atît mai mult viaţa din acest spaţiu devine insuportabilă. Şi mai direct spus: spaţiile concentraţionare de tip Gulag nu sînt un produs al politicului, ci al lipsei totale a lui. Observaţia este extraordinar de importantă, mai ales în zilele de azi, cînd ni se predică opusul. În acest spaţiu, nu mai funcţionează legile umane, ci ale naturii: legea pietrei, a bîtei, a forţei fizice. Ei bine, în acest vid, de dispariţie totală a politicului, unde homo homini lupus est, Şalamov înţelege că există o a cincea nevoie fundamentală, care nu este alta decît poezia.

În contextul inuman al Gulagului, poezia are o funcţie salvatoare. Este cea care le aduce un pic de umanitate, îi reumanizează, este cea care are o funcţie politică de restabilire a relaţiilor umane dintre deţinuţi. Ce legătură are această observaţie cu Nabokov? Înainte de a da un răspuns, o să mai formulez o întrebare: dacă în „iad“ poezia are o funcţie politică, oare care este funcţia ei în „rai“: politică sau estetică?

(va urma)

Republica Moldova – ghid de utilizare

Vasile Ernu in dialog cu Igor Casu, Armand Gosu, Nicu Popescu si Lilian Negura
Material aparut pe HotNews, Luni, 27 iulie 2009

Dupa alegerile si evenimentele din Republica Moldova din aceasta primavara mi-am propus, in colaborare cu citiva prieteni, sa initiem o dezbatere mai ampla legata de situatia politica din R. Moldova. Scopul nostru era acela de a consulta oameni independenti din diverse sfere profesionale pentru a crea o platforma care sa duca la o mai buna cunoastere a situatiei din R.M. Invitatii ar fi trebuit sa fie din R. Moldova, Rusia, Romania, Ucraina si din tari ale Uniunii Europene. Proiectul a esuat din simplul motiv ca unii dintre noi nu pot trece vama moldoveneasca. Procedurile de obtinere a vizei sint atit de complicate incit ai nevoie de foarte mult timp si nervi pentru a o obtine, daca o obtii.

Am propus atunci sa organizam cu cei interesati o dezbatere on-line. Aveti mai jos citeva teme si probleme majore legate de evenimentele politice din R.Moldova puse in discutie: alegerile din 5 aprilie, evenimentele din 7 aprilie, violentele si abuzurile care au urmat, relatiile politice dintre R.Moldova si Romania, alegerile din 29 iulie si citeva pronosticuri.

Invitatii mei sint patru buni cunoscatori ai situatiei politice din R. Moldova:

Igor Casu (istoric, cercetator – Institutul de Istorie din Chisinau, Universitatea din Freiburg, Universitatea din Geneva)

Armand Gosu (istoric, redactor-sef adjunct al Revistei 22, fost corespondent al BBC la Moscova)

Nicu Popescu (cercetator la European Council on Foreign Relations, expert pe politica europeana de vecinatate)

Lilian Negura (sociolog, profesor la universitatea din Otawa, Canada)

Temele de discutie:

1. Partidul Comunistilor, care aparent a cistigat alegerile din 5 aprilie, nu a reusit sa-si impuna un Presedinte din cauza unui vot pe care opozitia nu i l-a oferit, asa ca a fost nevoie de o repetare a alegerilor. Cine a cistigat si cine a pierdut aceste alegeri cu adevarat?

2. Sa ne uitam la evenimentul din 7 aprilie si ceea ce a urmat. La prima vedere, parea o imensa provocare care dadea cistig de cauza PC-ului si era in defavoarea opozitie. Insa modul in care au gestionat guvernantii de la Chisinau acest eveniment a fost catastrofal: au murit oameni – lucru care nu s-a intimplat nici in confruntarile din perioada perestroika –, arestari brutale, violenta, eliminarea presei etc. Cum vedeti astazi, chiar daca la un timp scurt, aceste evenimente si care este semnificatia lor?

3. Care este contextul social si politic al noilor alegeri repetate? Ce deosebeste alegerile din 29 iulie fata de cele din 5 aprilie?

4. Discut cu foarte multa lume din diverse medii sociale si culturale, cu persoane din R. Moldova sau legati de R. Moldova, (romani /moldoveni, rusi, evrei, ucraineni etc.) si observ ca se schimba ceva esential in relatiile dintre aceste grupuri. Am impresia ca modul de derulare a alegerilor din acest an, discursul utilizat si mai ales, evenimentul din 7 aprilie si ceea ce a urmat, au dus la o radicalizare a relatiilor dintre diversele grupuri sociale si etnice din R Moldova. Parerea mea, subiectiva fireste, e ca aceasta radicalizare a relatiilor dintre diverse grupuri sociale si etnice va avea un efect negativ foarte profund asupra societatii. Cum vedeti voi acest lucru?

5. Puterea de la Chisinau a acuzat de implicare directa statul roman in evenimentele din R. Moldova, statul roman a negat vehement. Cum vedeti voi aceasta situatie? Mai mult, cum interpretati strategia statului roman fata de R.M in contextul alegerilor de anul acesta si cum vedeti dezvoltarea relatiilor dintre cele doua tari in viitor? Dupa voi, ce rol joaca UE in aceste ecuatii politice (UE, care a fost cam toleranta fata de abuzurile din R. Moldova)?

6. La ce ar trebui sa ne asteptam dupa aceste alegeri? Care este traseul R. Moldova in cele doua situatii posibile: daca PC va reusi sa faca o alianta si sa-si impuna un presedinte si un guvern, sau daca opozitia va cistiga alegerile? Putem pronostica un viitor traseu minimal ar R. Moldova?

Igor Casu (istoric, cercetator – Institutul de Istorie din Chisinau, Universitatea din Freiburg, Universitatea din Geneva)

1. Pe moment, sigur, opozitia a iesit invingatoare, in sensul ca si-a onorat promisiunile electorale de a nu vota un presedinte comunist, chiar daca acesta ar fi vorbit cu accent dambovitean (Vlad Filat, lider PLDM, cu referire la Marian Lupu) si s-a ajuns la organizarea unor alegeri anticipate. Imaginea PLDM, PL si AMN s-a imbunatatit datorita acestei unanimitati manifestate in a nu ceda intimidarilor, dar si a ispitelor, venite din partea taberei Voronin, liderii partidelor de orientare liberala obtinand un plus de imagine, de credibilitate, in fata electoratului care se temea de aparitia unui nou Iurie Rosca, a unui politician fara scrupule care ar schimba macazul peste noapte in favoarea PCRM.

Asta nu inseamna insa de la sine ca sansele opozitiei de a obtine mai multe voturi la 29 iulie sunt mai mari decat la 5 aprilie, deoarece intre timp a aparut „factorul 7 aprilie”. Or comunistii au initiat o campanie electorala care se axeaza, in mare, pe denigrarea opozitiei pornind de la pretinsul ei rol de organizator al vandalizarii cladirilor presedintiei si parlamentului. Si cum ei controleaza cel mai important segment al mass-media, scorul scrutinului din 29 iulie va fi foarte strans intre opozitie si comunisti.

2. Presa de la Chisinau a oferit intre timp o radiografie foarte detaliata a ceea ce s-a intamplat la 7 aprilie 2009. In legatura cu aceasta, vreau sa-mi reiterez opinia exprimata in Evenimentul Zilei la mijlocul lui aprilie, anume aceea potrivit careia Voronin a instrumentalizat protestele sustinatorilor PLDM-PL-AMN din 7 aprilie si le-a deturnat in sensul incurajarii unor grupuri de provocatori sa incite multimea la violente.

Au iesit la iveala intre timp si anumite detalii care marturisesc despre anumite ezitari si confuzii in randurile liderilor celor trei partide liberale de opozitie in cadrul evenimentelor din 6-7 aprilie, dat fiind lipsa experientei acestora in organizarea protestelor stradale in masa, dar acestea nu schimba esential datele problemei.

Cu alte cuvinte, Voronin si anturajul sau au inteles ca nemultumirea de rezultatele alegerilor ia proportii alarmante, celor din Chisinau li se pot alatura masiv si cei din provincie in urmatoarele zile si a precipitat constient atmosfera prin implicarea tuturor mijloacelor disponibile tocmai pentru a induce imaginea ca protestatarii nu sunt altceva decat niste „vandali” si „antistatalisti”

Sa ne amintim, de asemenea, faptul ca multimea a iesit in strada in seara de 6 aprilie cand se numarase cca. 95 % din voturile exprimate care dadeau castig de cauza PCRM cu 61 de mandate, adica exact cat e nevoie pentru alegerea presedintelui Republicii Moldova, fara concursul si nevoia de a cocheta cu un partid din opozitie, deci o dictatura cu acte in regula. Majoritatea sondajelor vorbeau insa de scaderea popularitatii comunistilor in ultimii ani, de aceea protestatarii, majoritatea dintre ei tineri, si-au exprimat nemultumirea vehementa fata de fraudarea alegerilor din 5 aprilie, fapt demonstrat intre timp de presa si partidele de opozitie, si confirmat de asemenea si de catre fostul presedinte comunist al parlamentului, Marian Lupu.

Cand s-a vazut insa ca rezultatele scrutinului din 5 aprilie sunt contestate atat de apasat si se va ajunge eventual la demonstrarea in masa a fraudelor, PCRM a facut o miscare tactica foarte inspirata, menita sa nu afecteze imaginea sa de partid care a incalcat flagrant jocul democratic. S-a anuntat a doua zi, dupa numararea celor 100 % de voturi exprimate ca PCRM are deja numai 60 de mandate. Acest lucru s-a facut intentionat, Voronin admitand la momentul respectiv ca poate sa se ajunga la alegeri repetate sau anticipate, dar nu din cauza fraudelor, ci a unui eventual blocaj in alegerea presedintelui.

Sunt convins ca acest episod, 7 aprilie 2009, a facut deja istorie, dar nu in sens american (it is history, adica nu mai e actual), ci in sens european, va ramane un reper pentru istoria post-sovietica a R. Moldova. Va avea loc si in manualele de istorie, eu cel putin cu siguranta il voi include intr-o editie revizuita a manualului meu de istorie pentru clasa a 9-a ca mostra de manipulare a populatiei, dar si ca exemplu de curaj civic.

3. Contextul, dar si mesajul partidelor politice implicate in campania electorala acum in iulie se deosebesc in multe privinte de cele din alegerile anterioare de la inceputul anului. In primul rand, PCRM si-a radicalizat mesajul, erijandu-se in singurul partid care opteaza pentru independenta RM, folosind tot arsenalul sau propagandistic in acest scop. Asa cum era de asteptat, comunistii isi centreaza discursul asupra evenimentelor din 7 aprilie, demonizand partidele de opozitie, pe motiv ca acestea ar dori unirea cu Romania, prin urmare si lichidarea statului Republica Moldova.

Din cauza aceasta, daca anterior unele partide, in special PL si PLDM, promovau sau admiteau explicit sau implicit ideea unirii cu Romania, in aceasta campanie mesajul lor este mai prudent, din contra chiar, tocmai pentru a nu da apa la moara propagandei comunistilor. Au aparut in acest sens replici punctuale ale opozitiei care invocau faptul ca unii dintre liderii marcanti ai comunistilor, printre care si Voronin, se aflau la Moscova in anii cand s-a luptat pentru independenta Moldovei si de fapt acestia se pronuntau pentru pastrarea Uniunii Sovietice, deci erau contra independentei RM.

Si prin urmare opozitia, care este mostenitoarea valorilor anului 1989, a Frontului Popular de atunci, este adevarata aparatoare a independentei Republicii Moldova, nu urmasii fideli a lui Lenin si Stalin, precum Voronin sau Grecianii care au avut rude deportate in Siberia si s-au dezis de ele in favoarea intereselor partidului.

O alta trasatura importanta a acestei campanii electorale este faptul ca PLDM, PL si AMN au renuntat la atacurile reciproce si actioneaza de fapt ca un bloc electoral (blocurile electorale sunt interzise in Moldova din decembrie 2007). Dupa ce PCRM a lansat un film despre 7 aprilie, si cele trei partide si-au lansat propria versiune a acelor evenimente. Versiunea PCRM, desi a fost transmisa zile in sir la cateva posturi TV cu acoperire nationala, a devenit deranjanta in cele din urma pentru Voronin dupa ce s-a demonstrat montarea unor secvente si prin urmare a scazut din credibilitatea mesajului.

A iesit la iveala, gratie unei inregistrari video facuta de Vasile Botnaru, directorul biroului postului de radio Europa Libera la Chisinau, ca principalul act de acuzare impotriva protestatarilor din 7 aprilie – arborarea steagului Romaniei pe sediul presedintiei – a fost ordonata de catre Vladimir Turcan, unul dintre oamenii de incredere a lui Voronin in ultimul timp, prim-vicepresedinte al ultimului parlament. Drept urmare, un important lider comunist a declarat intr-o conferinta de presa ca filmul respectiv nu a fost comandat de PCRM si nu are nici o legatura cu acesta.

Este de remarcat de asemenea aparitia unui nou concurent electoral care are sanse reale de a accede in parlament, pe langa cele 3 partide de opozitie, anume Partidul Democrat, al carui lider este fostul presedinte comunist al parlamentului, Marian Lupu. Comunistii au spus adeseori ca plecarea lui Lupu nu ii deranjeaza, dar in realitate lucrurile par sa fie cu totul altfel. In principalul spot televizat, PCRM a inclus un discurs al lui Lupu din campania anterioara in care acesta lauda partidul ca unica forta capabila sa modernizeze Moldova, dupa care urmeaza expresia ca tradatorii se tradeaza in primul rand pe ei insisi. Impresia mea este ca PCRM se afla in degringolada daca nu are ceva mai bun de propus decat „tradarea” unuia dintre liderii sai.

Pe de alta parte, plecarea lui Lupu, dupa cum sugereaza intensitatea si amploarea atacurilor la persoana sa din presa comunista, reflecta o ingrijorare acuta a PCRM, potrivit careia imaginea sa a fost serios sifonata prin defectiunea unui lider care reprezenta una din mascotele sale cele mai umane. Insasi Lupu a invocat ca explicatie a plecarii sale principialitatea sa, ca si-a dat seama despre natura adevarata a lui Voronin si s-a plictisit de atatea congrese si plenare ale partidului. Mi se pare insa ca principialitatea lui Lupu s-a nascut din refuzul lui Voronin de a-l propune drept succesor la postul de presedinte. Or Lupu nu a avut intuitia de a defecta la momentul potrivit, n-a inteles la timp ca Voronin nu are incredere in el si nu il vede drept succesor loial.

Plecarea lui Lupu inainte de 5 aprilie 2009 ar fi putut schimba radical situatia politica din R. Moldova. Acum, in timpul putin care a mai ramas pana la 29 iulie, Lupu nu va reusi sa convinga electoratul de cumsecadenia sa si ticalosia comunistilor, el incearca, dar psihologic lumea nu poate accepta intr-un termen atat de scurt ca si-a schimbat nu numai culoarea parului, dar si naravul. Pe de alta parte, Lupu este perceput de catre PLDM, PL si AMN ca un pericol, nu atat pentru ca vine din tabara comunista si ar reprezenta proiectul lui Voronin, ci mai mult pentru ca acesta ii vaneaza propriul lor electorat, anticomunist. Cred ca mai mult se ingrijoreaza AMN-ul, si pe buna dreptate din perspectiva lor, dar PL si PLDM are cel mai sigur electorat si nu ar trebui, dupa parerea mea, sa insiste prea mult asupra „pericolului Lupu”.

Comunistii au acceptat de data aceasta discutiile publice, incalcand o traditie devenita de ani de zile sacrosancta la ei, anume aceea de a nu „se cobori la nivelul oponentilor politici, toti tradatori de tara si vanduti romanilor imperialisti”. Comunistii folosesc toate ocaziile posibile de a participa la emisiunile putinelor posturi radio sau TV controlate de sau care sprijina opozitia, precum radio Vocea Basarabiei sau PRO TV Chisinau. Problema lor este insa lipsa persoanelor care sa-i reprezinte. Voronin insusi, Stepaniuk sau Tkaciuk nu se prezinta la aceste discutii, dar trimit emisarii lor mai tineri, cum ar fi Grigori Petrenco, un etnic ucrainean de numai 29 de ani, fluent si in romana, nu numai in limba „marelui Lenin”.

4. In cadrul acestei campanii electorale una dintre temele centrale este si aceea cu privire la minoritatile etnice din R. Moldova. De data aceasta opozitia a devenit mai preocupata de atragerea votului acestora. PLDM, de exemplu, a inclus pe lista sa un cunoscut ziarist rusolingv, Dmitri Ciubasenco de la „Moldavskie Vedomosti” in lista candidatilor sai (locul 25). Alexandru Tanase, vice-presedinte PLDM a propus introducerea unor dezbateri in limba rusa la Moldova 1, iar Dorin Chirtoaca, vicepresedinte al PL, a acceptat un interviu pentru un portal de stiri foarte influent din Rusia – lenta.ru – unde a incercat sa castige simpatiile populatiei rusolingve din Moldova.

Portalul de stiri numarul 1 de la Chisinau, care sustine opozitia – unimedia.md, a lansat recent o versiune in limba rusa. Tocmai pentru a nu instraina acest segment important si foarte activ al electoratului care voteaza traditional in majoritate cu comunistii, PLDM, PL si AMN raspandesc mai multe afise si foi volante in limba rusa. Despre neglijarea manifestata de aceste partide fata de minoritatile rusolingve s-a vorbit mult in campania precedenta, dar nu s-a facut mai nimic in aceasta privinta.

Din cauza asta, rusii si alte minoritati, chiar si cei care nu neaparat ii sustineau pe comunisti, i-au votat pe acestia. Am vorbit cu unii care imi spuneau ca au preferat astfel „raul mai mic”, intrucat opozitia nu ar fi fost preocupata de interesele lor nici macar la nivel declarativ si mesajul lor, in romana, pur si simplu nu a ajuns la ei!

Nu cred insa ca relatiile interetnice se vor tensiona datorita lui 7 aprilie, in orice caz nu se va ajunge la ceea ce a fost in anii 1989-1990. O posibila platforma care ar sta la baza unui consens societal intre nationalitatea titulara si a minoritatilor etnice – oricat de deranjant ar fi privita aceasta perspectiva pentru unionistii vehementi, dar invocata cu jumatate de gura de catre opozitie – ar fi ideea renuntarii la unirea cu Romania a primilor si respectiv a apropierii de Rusia a celor din urma. Iar valorile in jurul carora s-ar contura acest consens national ar fi democratia, drepturile omului si un obiectiv comun – aderarea la Uniunea Europeana.

Or, vreau sa spun ca daca a existat un consens in 1991 cand s-a declarat independenta R. Moldova, asta s-a intamplat pentru ca liderii etnicilor romani/moldoveni se gandeau ca separarea de URSS nu va fi decat un pas spre unirea cu Romania, iar vorbitorii de limba rusa considerau ca astfel se va putea evita tocmai asta, adica integrarea in statul roman si se va reusi pastrarea unei relatii privilegiate cu Rusia. Vreau sa va marturisesc in legatura cu aceasta ca cei din urma nu au gresit prea mult: in 2007, cand am revenit la Chisinau dupa 2 ani de sedere in Elvetia, am avut impresia ca am gresit destinatia si am poposit intr-o republica autonoma a Federatiei Ruse!

5. Teza despre implicarea statului roman in evenimentele din 7 aprilie nu este decat o aberatie. Ea este alimentata mai ales din maniera in care mass-media romaneasca a prezentat cele intamplate la fata locului printr-o analogie fortata cu decembrie 1989 in Romania, dar aceste mijloace media au exprimat perceptia unor institutii private, nu pozitia oficiala a statului roman. In realitate, nu exista probe despre „planurile pradalnice” ale Bucurestilor si nu cred ca Romania ca stat membru NATO si UE s-ar aventura in scenarii de acest fel care au fost invocate de comunistii de la Chisinau.

Din pacate, 2009 este un an electoral si in Romania si alegerile prezidentiale care se asteapta in toamna n-au putut ocoli si agenda basarabeana. Este evident ca nici un actor politic serios din Romania nu poate castiga alegerile daca exprima in mod transant sau nu ia o pozitie clara cu privire la vesnica chestiune devenita obsesiva si sensibila pentru societatea romaneasca, cea a Unirii. Acest lucru insa are un efect foarte nefast asupra realitatilor din viata politica a R. Moldova.

Cu alte cuvinte, cu cat mai eroic se comporta in declaratii oficialii de la Bucuresti in sensul exprimarii solidaritatii etno-nationale cu romanii de peste Prut, cu atat mai dificil le este acestora din urma si partidelor care ii reprezinta. Cu atat mai greu le este romanilor basarabeni sa convinga minoritatile etnice despre faptul ca prin exprimarea identitatii lor etno-nationale, romanesti, nu se urmareste scopul lichidarii R. Moldova prin unirea cu Romania si prin urmare schimbarea statutului minoritatilor intr-o asemenea eventualitate.

In ceea ce priveste rolul Uniunii Europene in relatia R. Moldova-Romania, cred ca evolutiile din ultimul timp au aratat in mod concludent solidarizarea Bruxelles-ului cu pozitia Bucurestilor. Numirea recenta a Monicai Macovei in calitate de presedinte al comisiei Parlamentului European pe relatia RM-UE este un semnal foarte evident. Cel putin deci la nivelul unuia dintre cele mai importante institutii europene cu caracter legislativ, vocea Romaniei a fost auzita.

Declaratiile presedintelui Basescu cu privire la R. Moldova, care se bat adeseori cap in cap, tradeaza probabil si convingerea sa ca UE si Occidentul sustine neconditionat pozitia Romaniei in relatia cu RM si exprima un vot de blam acordat lui Vladimir Voronin ca un politician in care in Occident nimeni nu are incredere si asteapta de la cetatenii moldoveni sa-i scape odata si odata de comunicarea cu aceasta napasta de struto-camila care s-a deprins prea tare cu puterea ca un Mugabe in Zimbabwe.

Pe de alta parte, declaratiile lui Basescu fata de RM, oricat de criticabile ar fi pentru nesabuinta si inoportunitatea lor in acest an electoral, au si meritul de a determina populatia R. Moldova sa se gandeasca mai apasat asupra votului pe care il face. Or nu este exagerat de presupus ca anume Basescu este cel care l-a izolat si mai mult pe Voronin de Occident, dar in interesul de lunga durata al R. Moldova si a tuturor cetatenilor sai, indiferent de originea etnica, si l-a impus pe liderul moldovean in fata dilemei, ori in Vest cu Romania, alaturi de Romania, ori singur si „independent” si „suveran”, dar numai in Est, cu Rusia, contra Occidentului.

6. Conform unui sondaj recent, efectuat de Asociatia Demografilor si Sociologilor din R. Moldova, PCRM ar acumula 29,7%, PL – 13,3%, PLDM – 12,8%, AMN – 7,9% si PDM – 7,1%, in conditiile in care cca. 24% din electorat este inca indecis pentru cine va vota. Daca este un sondaj credibil, indecisii vor inclina balanta. Presupun ca acestia nu vor vota masiv cu comunistii, intrucat electoratul PCRM este unul zombat si cei care stau la indoiala vor vota probabil cu opozitia, de data aceasta optiunea PDM, adica Marian Lupu, poate deveni una favorita. Este dificil insa de presupus ca fie PCRM sau PLDM-PL-AMN-PDM ar putea acumula 61 de locuri in parlament incat sa poata pretinde la cele trei functii principale in stat – presedinte, speaker si premier.

Mai degraba ne asteapta o coabitare dupa modelul francez, dar nu putem sti in ce formula. Spre exemplu daca, ca prin minune, PSD-ul lui Braghis trece pragul electoral de 5% si face coalitie cu PCRM. Sau, putin probabil, Lupu revine in stana fostilor colegi de partid si i se propune functia de prim-ministru, nu cea de presedinte pe care o ravneste si poate o merita, dar pentru care trebuie sa mai astepte o haba de vreme. Dar nu este exclus sa avem din nou alegeri anticipate, deja la anul viitor.

Nu este imposibila insa si infrangerea comunistilor si impunerea lor in pozitie de sah, asa cum a fost in perioada 1998-2000, cand – desi aveau cea mai numeroasa fractiune (40 din 101) – coalitia celorlalte partide i-a facut sa fie simpli spectatori la actul de guvernare. Nu pe mult timp insa, i-a scos Iurie Rosca din hibernare si i-a intrat in marea politica. Acum in 2009, dupa ce Rosca este la stransoare si n-a trecut pragul electoral, este randul lui Voronin sa-i arunce colacul de salvare aliatului sau fidel. Poate chiar il face si premier. Mai bine nu, evident.

Armand Gosu (istoric, redactor-sef adjunct al Revistei 22, fost corespondent al BBC la Moscova)

1. Miza alegerilor din 5 aprilie era amenajarea spatiului politic din Republica Moldova pentru perioada post-Voronin. Comunistii au pierdut, pe moment, pentru ca nu au gasit un singur vot care sa le permita sa aleaga presedintele, dar nici opozitia n-a cistigat, desi trimiterea in prelungiri a confruntarii oferea celor 3 partide sansa de a-si imbunatati scorurile electorale. Sansa de care se pare ca nu stiu sa se foloseasca prea bine.

2. Cred ca a fost o miscare mai mult sau mai putin spontana impotriva comunistilor. Voronin se pregatise pentru un astfel de scenariu si a preluat initiativa, realizind cu ajutorul serviciilor secrete o diversiune de proportiile careia el insusi s-a speriat mai apoi. In mod paradoxal, victima politica a acelor evenimente este Voronin insusi. Ce s-a intimplat a dat curaj opozitiei, ca sa respinga candidatura d-nei Greceanii si sa trimita tara la alegeri anticipate. Pretul platit insa de tinerii ucisi pentru trezirea opozitiei politice care s-a unit in parlament depasind vechile frictiuni, mi se pare mult prea mare.

3. Evenimentele din 7 aprilie, adincirea crizei economice, defectarea lui Marian Lupu din PCRM.

4. Nu vad nici o radicalizare a relatiilor dintre diverse grupuri etnice. In Republica Moldova se intimpla un fenomen care, din pacate, nu este analizat suficient. Rusii, care locuiesc in orase, cum e cazul Chisinaului, voteaza cu partidele pro-europene si chiar pro-romanesti (vezi cazul Chirtoaca), in vreme ce moldovenii, majoritari in lumea satelor, voteaza pentru comunistii pro-moscoviti. Mi se pare superficiala analizarea evolutiilor din Republica Moldova din perspectiva etniei.

Am la Chisinau prieteni moldoveni, rusi, ucraineni, evrei etc care voteaza cu tot spectrul politic, fara ca votul lor sa aiba vreo conotatie etnica. E ca si cum m-ati certa pentru ca eu citesc Moldavskie vedomosti si nu Moldova suverana, Timpul, Jurnal de Chisinau sau Nezavisimaia Moldova. O citesc pentru ca se apropie de standarde jurnalistice pe care le astept de la presa dintr-o tara europeana si nu pentru limba in care e scrisa.

5. Nu stiu daca Romania a fost implicata in evenimentele din Republica Moldova. Oficiali de la Bucuresti spun ca nu. In afara de retorica agresiva, liderii de la Chisinau n-au adus nici o proba serioasa care sa ateste implicarea Romaniei in acele evenimente.

Mi-e imposibil sa vorbesc despre o strategie care nu exista. Din pacate, venirea lui Cristian Diaconescu la conducerea MAE n-a produs o limpezire a politicii Bucurestiului fata de Chisinau.

Relatiile cu Republica Moldova vor ramine reci si proaste si in viitor. Romania a pariat pe Iurie Rosca si s-a vazut ce a iesit. Acum ea pariaza pe Dorin Chirtoaca, al carui bazin electoral nu-i permite sa depaseasca cu mult 10%.

Romania va continua sa mearga pe mina unor politicieni minori, dar care vor flutura tricolorul. Politicienii care au sanse sa ramina influenti sau sa ajunga la putere, Voronin, Greceanii, Lupu, n-au printre prioritati imbunatatirea relatiei cu Romania.

UE, mai ales dupa lansarea Parteneriatului Estic, s-ar putea implica mai mult. Din pacate, pe zi ce trece, imi pare tot mai evident faptul ca Republica Moldova nu este si nu are sanse sa devina prea curind o prioritate pe agenda UE. Uitati-va la Belarus ca sa intelegeti capacitatea UE de a influenta in imediata ei vecinatate. Republica Moldova va continua sa joace si in continuare intre Orient si Occident. Establismentul de la Chisinau este ca mielul care vrea sa suga la doua oi. De ce nu i-ar reusi si pe viitor? Doar pina acum asta a facut.

6. Daca asteptarile unora se vor confirma, marele cistigator va fi Marian Lupu si Partidul Democrat, care ar putea deveni al doilea partid din Republica Moldova. D-l Lupu, spre deosebire de Dorin Chirtoaca, Vlad Filat, Serafim Urechean, este o figura care ar putea fi acceptata atit in Est cit si in Vest, si ar putea declansa o hemoragie in Partidul Comunistilor, mai multi lideri fiind dispusi sa-l urmeze in PD.

D-l Lupu poate sa dea garantii de securitate familiei Voronin, ceea ce ar putea facilita transferul de putere. Marian Lupu este o solutie si pentru oamenii de la conducerea structurilor de forta din Republica Moldova, care au nevoie de garantii de securitate personala in cazul plecarii comunistilor de la putere. Deci, daca PD va obtine un scor foarte bun si daca Marian Lupu va avea abilitatea sa uneasca opozitia in parlament, in cazul in care aceasta ar obtine 51 de mandate, cred ca vom asista la dezertari din PCRM si la alegerea unui reprezentant al opozitiei in functia de presedinte. In acest caz, PD si Marian Lupu ar fi principalii cistigatori.

Daca PCRM va obtine peste 51 de mandate, dar nu va reusi sa faca o alianta pentru alegerea presedintelui (adica sa asigure d-nei Greceanii 61 de voturi), atunci nu este cu totul exclusa varianta unui guvern de uniune nationala, ceea ce PD va si propune zilele acestea.

Lilian Negura (profesor la universitatea din Otawa, Canada)

1. Multa lume crede ca de fapt Partidul Comunistilor din Republica Moldova (PCRM) a provocat alegerile anticipate, fiind interesat sa obtina majoritatea constitutionala si astfel sa poata sa-si puna in practica nestingherit agenda, mai ales in ce priveste Transnistria. In opinia mea, PCRM nu era interesat sa provoace alegerile din mai multe motive. Dupa proasta gestiune a evenimentelor din aprilie, puterea, chiar si in conditiile de control al principalelor institutii audiovizuale, nu poate garanta asimilarea univoca a mesajului sau electoral legat de acest eveniment.

Imaginile socante de violare a drepturilor omului de catre politie imediat dupa evenimente, pe care opozitia deja a inceput sa le difuzeze, ar putea contrabalansa in ochii opiniei publice imaginile de violenta a manifestantilor fata de institutiile statului pe care puterea le prezinta ca principal argument pentru a arata natura antistatala a opozitiei. Exista si alte evenimente care pot avea efecte imprevizibile asupra electoratului. De exemplu, nimeni nu stie cum va reactiona electoratul la semnele deja vizibile ale crizei economice (pensiile deja intarzie, etc.), la unele decizii controversate (numirea necarismaticului Rosca intr-un post important din guvern), la schimbarea atitudinii UE fata de puterea comunista, etc.

Plecarea in opozitie a favoritului la presedintie din partea PCRM in perioada campaniei electorale precedente, Marian Lupu, un lider important din partidul comunistilor, chiar daca unii considera ca este un subterfugiu electoral (ceea ce eu nu cred), prezinta o incertitudine pentru evolutia imaginii PCRM. Faptul in sine al nevotarii unui presedinte impus de PCRM, in conditiile in care puterea afirma cu foarte multa aroganta ca va putea obtine cu usurinta votul necesar, poate afecta imaginea partidului de la guvernare. Deci, in opinia mea, PCRM nu are nimic de castigat in urma provocarii acestor alegeri anticipate, in schimb opozitia avea ce pierde daca nu le provoca.

2. E greu de afirmat ceva cu certitudine, din simplul motiv ca nu avem inca acces la date importante despre acest eveniment. Dar daca operam cu datele de care dispunem, putem afirma ca daca initial, puterea a reusit sa deturneze natura initiala a manifestatiei, care era una spontana si pasnica in una organizata si violenta, acest proiect de deturnare a fost compromis de comportamentul politiei, care a folosit acest eveniment ca o ocazie pentru a se razbuna pentru sentimentul de umilinta pe care l-a simtit atunci cand era obligata sa respecte aparentele de democratie in raport cu opozitia.

E vorba ca politia in R Moldova s-a constitituit in perioada guvernarii comuniste ca un stat in stat, o structura care si-a facut legile proprii si care a inteles lupta cu criminalitatea ca o ocazie de a prelua controlul afacerilor criminale. Astfel astazi in R Moldova nu avem criminali importanti, pentru ca activitatile lor au fost preluate de politie. In contextul in care politia se simte mai presus de lege, comportamentul ei a devenit din ce in ce mai violent : bataile pana la moarte, tortura, executiile spontane, etc, au devenit activitati curente ale politiei fiind obiectul mai multor procese la CEDO.

Politia a ajuns sa se simta in afara legii si pentru ca ofera in schimbul inviolabilitatii sale, servicii de protejare a intereselor economice ale familiei Voronin , dar si servicii de persecutii politice. Este binecunoscuta implicarea politiei pentru a bloca activitatea primarului liberal al Chisinaului Dorin Chirtoaca. Cu toate acestea, exista semne ca si puterea comunista a pierdut controlul asupra politiei. Un exemplu ar fi reinstalarea in functie a ministrului Papuc, cercetat pentru trafic de droguri si care a fost initial destituit de Voronin.

In opinia mea, politia a manifestat proprie initiativa atunci cand a pornit campania de persecutie a tinerilor manifestanti si prin aceasta a compromis proiectul initial al stafului electoral comunist de instrumentalizare a manifestatiilor spontane contra fraudarii alegerilor. Fara implicarea brutala a politiei, comunistilor era sa le fie mult mai usor sa lipeasca eticheta de opozitie extremista, instrument al intereselor obscure antistatale etc. si chiar sa orienteze atitudinea institutiilor europene in favoarea lor.

3. Ceea ce deosebeste in primul rand este radicalitatea mesajului ambelor tabere. Pe buna dreptate, la nivel de discurs, are loc un razboi si nu o lupta electorala. Cum spun politicienii insisi: se lupta binele cu raul, rosu cu negru, patriotii cu tradatorii. Acest ton radical mareste clivajele deja existente din societatea moldoveneasca. E vorba de clivajul identitar: romani vs moldoveni, clivajul etnic: majoritari vs minoritati etnice, clivajul social: intelectuali vs tarani si muncitori.

Aceste clivaje mai vechi sunt acum exploatate puternic de partidul comunist si adancite intentionat, in speranta izolarii opozitiei si demonizarii sale. Nu e vorba insa de o tactica noua. Si pana acum partidele neocomuniste, care s-au perindat la putere in Moldova de la independenta incoace, ca si cel comunist de astazi, au reusit sa-si conserve puterea prin utilizarea acestui procedeu. E vorba ca in ultimii ani insa aceste clivaje s-au diminuat, iar discursurile antiunioniste, antiromanesti si antiintelectuale si-au desensibilizat simtitor efectul asupra electoratului.

Acum insa, datorita culorii unioniste, romanesti si intelectuale (studenti) imprimate evenimentului din 7 aprilie, se incearca revitalizarea unei retete electorale verificate deja in politica moldoveneasca.

4. In opinia mea, totul depinde de capacitatea opozitiei de a crea un mesaj unificator si atragator pentru intreaga populatie a RM. Exista semne ca liderii politici tineri care s-au manifestat in aceste alegeri sunt mult mai pragmatici decat predecesorii lor. Ei par sa caute solutii pentru a face oferte electorale credibile si pentru minoritatile etnice. Acum cand partidul cu imaginea de partid extremist nationalist PPCD poate fi cu usurinta asociat cu puterea comunista, acest lucru ar trebui sa fie mai usor. Marea problema insa rezida in capacitatea opozitiei de a face profesionist acest lucru.

5. Romania a avut intotdeauna o pozitie ambigua in privinta RM. Discursul romantic nationalist al politicienilor romani fata de Basarabia si populatia ei, pe langa faptul ca irita mult paturile large ale moldovenilor care au fost socializati in context sovietic, intampina mari dificultati atunci cand e vorba de transformarea lor in politici de stat, iar actiunile separate (burse, fundatii, etc.) atunci cand se realizeaza sufera de multe ori de lacune importante si de o gestiune ineficienta a fondurilor alocate.

In ce priveste aceste alegeri, eu cred ca s-a procedat corect atunci cand s-a decis recurgerea la utilizarea mecanismelor la dispozitia Romaniei in sanul UE pentru a promova interesele sale in contextul actiunilor agresive ale puterii de la Chisinau fata de Romania, dar nu consider oportun ca acest lucru sa fie acompaniat de declaratii de multe ori cu accente etnicizante ale unor politicieni romani. Romania ar avea de castigat mai mult daca ar ramane in raport cu RM in registrul unui discurs general acceptat astazi de democratizare si europenizare.

Nu cred in implicarea Romaniei in organizarea manifestatiilor din 7 aprilie. Chiar daca ar vrea, Romania nu ar fi putut sa organizeze artificial aceste proteste. Ele au aparut spontan, ca reactie la temerile opozitiei ca alegerile au fost fraudate. Dovada sunt si probele foarte indoielnice pe care le prezinta puterea comunista in favoarea acestei invinuiri.

6. E greu sa faci previziuni, mai ales in contextul foarte complex al acestor alegeri cand intervin foarte multi factori in procesul electoral. Rezultatele de fapt ale acestor alegeri depind foarte mult de capacitatea partidelor din opozitie de a aduce un mesaj propriu si de a dejuca provocarile puterii. Intreaga clasa politica din RM sufera insa de neprofesionalism si de o cultura politica incipienta, ceea ce explica de fapt excesele care au loc.

E de observat ca in RM a avut loc de mai multe ori alternanta la putere, dar niciodata opozitia odata ajunsa la putere nu a demontat institutiile si practicile nedemocratice care o defavorizau atunci cand era in opozitie. De exemplu, institutiile audiovizuale de stat, inclusiv aceiasi reporteri si autori de emisiune, dupa alegeri, erau reinregimentati de noua putere chiar daca inainte de a lua puterea ei nici nu aveau acces la televiziunea de stat.

Ceea ce este important sa se realizeze dupa aceste alegeri, si care va fi de fapt testul actualei opozitii in cazul in care ajunge la putere, este sa aiba suficienta tarie sa instaureze pe deplin regulile de joc democratice si sa le respecte, chiar daca acest lucru poate afecta interesele pe termen scurt ale acestor politicieni.

Nicu Popescu (cercetator la European Council on Foreign Relations, expert pe politica europeana de vecinatate)

1. Principalul eveniment de dupa 5 aprilie nu tine doar de esecul de a alege presedintele, ci de criza politica, distrugerea parlamentului si a presedintiei, reactia guvernului care a fost departe de valorile europene si tentativele lui Vladimir Voronin de a ramane de facto sef de stat dupa cele doua termene constitutionale. Anume aceste evenimente vor marca evolutiile politice din Moldova in viitorul apropiat, inclusiv dupa alegerile din 29 iulie. Nealegerea unui nou presedinte in mai-iunie este doar un simptom al unei maladii mult mai grave.

2. Acestea au fost un soc enorm atat pentru societate cat si pentru sistemul politic. Toti actorii implicati au fost cu mult depasiti de evenimente – atat partidele de opozitie cat si guvernul. Cred ca impactul adevarat al acestor evenimente se va cunoaste dupa alegerile din 29 iulie. Anume rezultatele acestor alegeri vor determina daca Moldova va continua sa se miste in directia unui autoritarism consolidat, sau se va mentine cat de cat in acest status quo fragil, instabil dar totusi semi-democratic.

3. Anume criza din aprilie deosebeste aceste alegeri de alegerile din 5 aprilie. Pe de o parte spectrul politic pare ceva mai matur dupa alegerile din aprilie: partidele de opozitie s-au consolidat cat de cat, o serie intreaga de partide fantoma care erau active la inceputul anului nu mai sunt jucatori importanti; Marian Lupu a parasit randurile PCRM si incearca sa recreeze centrul politic. Pe de alta parte si sistemul politic a devenit mai brutal, mai nedemocratic si nu este clar daca aceasta tendinta poate fi contracarata pe termen scurt.

4. Ai dreptate in privinta polarizarii. Partidul Comunistilor a mizat pe o strategie de divizare a societatii, si mobilizarea electoratului sau de baza. Dar adevarul e ca nici partidele de opozitie nu au facut suficient pentru a avea un discurs mai „inclusiv” fata de minoritatile din Moldova.

5. Guvernul Moldovei nu a prezentat nici o dovada convingatoare a implicarii statului roman in aceste evenimente. Din pacate insa unele declaratii ale presedintelui Basescu au alimentat anumite fobii care exista in partidul comunist. In locul Romaniei as declara sus si tare ca sunt gata sa semnez un tratat de baza cu Moldova, si as reitera cu orice ocazie ca recunosc frontiera Republicii Moldova pentru a elimina orice tip de speculatii. Sa vedem care va fi atunci reactia Chisinaului…

Inteleg ca Romania nu vrea sa faca cadouri guvernului comunist, care se face in mare parte responsabil de deteriorarea relatiilor moldo-romane. Dar este in primul rand in interesul Romaniei sa scoata de pe agenda moldo-romana, dar si cea europeana, aceste probleme bilaterale.

6. Nu cred ca putem face careva prognoze credibile. Pe termen scurt insa exista toate sansele ca situatia sa se deterioreze. Pe termen mediu insa factorii structurali care determina politica din Republic Moldova nu sunt chiar atat de negativi. Moldova nu este un stat autoritar consolidat precum Rusia, Belarus, Azerbaijan sau Armenia. Puterea in Moldova inca mai este contestata, opozitia are o sumedenie de defecte si totusi este mult mai credibila si consolidata decat in majoritatea statelor post-sovietice.

Principala problema a Republicii Moldova insa tine de nereformarea Partidului Comunistilor care in starea actuala nu ar putea supravietui retragerii lui Vladimir Voronin din politica. In orice caz cred ca in urmatorii 3-4 ani criza politica din Moldova va continua intr-o forma sau alta. Din perspectiva Romaniei este important ca aceasta criza sa nu duca la un colaps al sistemului politic din Moldova.

ONU se implica

(un text de Joseph Stiglitz aparut in Romania libera)

In timp ce discutia despre “mugurii verzi” ai economiei continua neabatut in SUA, in alte tari, in special in cele din lumea a treia, situatia se inrautateste. Scaderea a inceput in SUA printr-un esec al sistemului financiar, tradus rapid intr-o incetinire a economiei reale. In statele in curs de dezvoltare, scenariul este unul opus: declinul exporturilor, reducerea transferurilor financiare private si a investitiilor straine directe, prabusirea fluxurilor de capital au dus la o slabire a economiei. Efectul este ca pana si tarile
cu sisteme bune de reglementare se confrunta acum cu probleme in sectorul financiar.
Pe 23 iunie, o conferinta ONU dedicata crizei economice globale a produs un consens legat atat de cauzele scaderii economice, cat si de motivele pentru care aceasta afecteaza atat de serios tarile in curs de dezvoltare. Conferinta a schitat cateva contramasuri care ar trebui luate in calcul si a stabilit ca un grup de lucru sa cerceteze modalitatile de rezolvare a situatiei, cu posibilitatea de a consulta un grup de experti, de asemenea, nou-infiintat.

Acordul e remarcabil: oferind un diagnostic al crizei din multe privinte mai corect decat cel formulat de G-20, ONU a demonstrat ca procesul decizional nu trebuie limitat la un club select, autopropus, suferind de pe urma lipsei de legitimitate politica si, pe deasupra, dominat tocmai de aceia care poarta o raspundere considerabila pentru criza. Acordul a aratat cat de valoroasa este o abordare mai cuprinzatoare – de exemplu, prin discutarea unor intrebari-cheie, prea sensibile pentru a fi aduse in atentie de catre tarile mai mari, sau prin a sublinia ingrijorarile celor mai saraci, chiar daca ele sunt mai putin importante pentru cei bogati.
Ar fi fost de asteptat ca SUA sa-si asume rolul de lider in dezbatere, din moment ce criza provine de acolo. Trezoreria SUA (cu implicarea unor oficiali care fac acum parte din echipa economica a presedintelui Barack Obama) a fost un avocat fervent al liberalizarii pietelor financiare si de capital, rezultatul fiind ca lumea s-a imbolnavit rapid de problemele contagioase ale Americii.

Desi America a dovedit mai putina initiativa decat s-ar fi putut spera – chiar astepta in circumstantele date –, multi participanti au fost, pur si simplu, usurati ca SUA macar nu au pus bete in roate consensului global, asa cum ar fi fost cazul daca George W. Bush mai era presedinte.
De asemenea, am fi putut spera ca America sa fie prima care sa ofere sume mari de bani pentru a ajuta numeroasele victime nevinovate ale politicii sustinute de SUA. Dar nu s-a intamplat asa, iar Obama a trebuit sa duca o lupta apriga pentru a convinge un Congres rezervat sa ofere FMI macar sume minore.
Dar multe tari in curs de dezvoltare abia au terminat de platit datorii apasatoare si nu mai vor sa treaca inca o data printr-o situatie asemanatoare. De aici rezulta ca ele au nevoie de ajutoare nerambursabile, nu de imprumuturi. G-20, care s-a adresat FMI pentru a asigura cea mai mare parte a banilor de care statele in dezvoltare au nevoie pentru a se descurca in criza, nu a tinut cont de aceasta realitate, conferinta ONU insa da.

Cea mai sensibila problema atinsa de conferinta ONU – prea sensibila pentru a fi discutata de G-20 – a fost reforma sistemului global de rezerve valutare. Acumularea de rezerve contribuie la dezechilibrele globale si la o cerere agregata insuficienta, pentru ca statele strang sute de miliarde de dolari ca masura de precautie in fata volatilitatii globale. Nu e de mirare ca America, beneficiind astfel la dobanzi aproape zero de imprumuturi de trilioane de dolari din partea statelor in curs de dezvoltare, nu s-a aratat teribil de incantata de deschiderea discutiei.
Dar, indiferent ca ii place Americii sau nu, sistemul de rezerve valutare in dolari se uzeaza tot mai mult; intrebarea e doar daca schimbarea sistemului curent cu o alternativa are loc hazardat sau daca ea va fi atent planificata si structurata. Cei care au rezerve mari in dolari stiu ca a tine dolarii e o afacere proasta: profitul e mic sau nu exista deloc, in schimb, exista riscul inflatiei sau deprecierii valutare – ambele ar diminua valoarea reala a rezervelor.

In ultima zi a conferintei, pe cand America isi exprima rezervele fata de simpla discutare a problemei (care afecteaza bunastarea tuturor tarilor) in cadrul ONU, China reitera faptul ca a sosit momentul pentru a incepe sa lucram la o valuta globala de rezerva. Dat fiind ca moneda unei tari poate fi valuta de rezerva doar daca alte tari sunt dispuse sa o accepte ca atare, era dolarului ar putea incepe sa apuna.
Emblematica pentru diferenta dintre conferintele ONU si ale G-20 a fost discutia legata de secretul bancar: in vreme ce G-20 s-a concentrat pe evaziunea fiscala, conferinta ONU a abordat si coruptia – un fenomen care, in opinia unor experti, permite in unele dintre cele mai sarace tari scurgerea unor sume de bani mai mari decat asistenta pe care o primesc.

SUA si alte state industrializate au promovat globalizarea. Dar criza ne-a aratat ca ele nu au gestionat aceasta globalizare asa cum ar fi trebuit sa o faca. Daca vrem ca globalizarea sa functioneze pentru toata lumea, deciziile despre gestionarea ei trebuie luate democratic – cu participarea atat a autorilor, cat si a victimelor greselilor.
ONU, in pofida tuturor defectelor sale, este institutia internationala care reuneste cel mai mare numar de tari. Conferinta ONU din iunie, la fel ca cea precedenta pe probleme de finantare pentru statele in curs de dezvoltare, a demonstrat ca ONU trebuie sa joace un rol-cheie in orice dezbatere globala despre reforma sistemului financiar si economic.

Prima mea bicicleta

Am fost invitat de Cosmin Popan si cei de la Portocala mecanica sa scriu un text depsre bicicleta (si sa jurizez niste texte despre bicilcete alturi de Rogozanu si Igu. se da un Pegas premiu… mama). Eu cu amicul Rogozanu am bagat cite un text. Eu mai sentimental, Costi ca deobicei cu problematizarea… puteti citi aici:

Home

Am scris depre bicicleta mea Minsk asa ca va dau si un clip (unul dintre cele mai nostalgice si bine facute clipuri din exURSS. foarte premiat) a unei trupe chiar din orasul Minsk (Liapis Trubetkoy) unde se faceau acele biciclete. Daca o sa aveti rabdare o sa vedeti o animatie excelenta dupa poze din comunism si o sa vedeti si bicileta.

CEALALTĂ EUROPĂ: Intelectualii Rusiei

„În Rusia de azi nu există o mare literatură“

Vasile ERNU in dialog cu Alexandr IVANOV, interviu aparut in Observator cultural, Nr. 480 din 25.06.2009. Titlul aparitine revistei OC. In ce priveste situatia literaturii ruse azi sint mai aproape de Lev Danilkin (un interviu mai jos) decit de Sasha Ivanov. Ivanov ramiine insa una din cele mai sclipitoare minti pe care le-am cunoscut in Rusia. Lectura placuta.

Despre Alexandr Ivanov am auzit prima dată la Frankfurt. Boris Groys, cunoscutul filozof şi estetician, profesor la Karlsruhe şi autorul faimoasei cărţi, Stalin – opera de artă totală, mi-a povestit despre el lucruri impresionante. Saşa Ivanov nu doar că face parte dintre acele puţine „minţi sclipitoare“ care au mai rămas în Rusia postsovietică, ci este cel care a reuşit să aducă în dezbatere teme majore, într-o perioadă în care marea parte a intelighenţiei ruse era fascinată de Kremlin şi se ocupa doar de „acumularea“ de capital şi funcţii. Saşa Ivanov a reuşit, în calitatea sa de editor şi „intelectual public“, să descopere autori, să-i impună şi chiar să producă adevărate fenomene literare şi cultural-politice.

De unde să începem? Hai să vorbim puţin despre contextul cultural postsovietic, despre ce înseamnă el şi care este situaţia actuală a culturii ruse.

Întrebarea cea mai dificilă: cînd a început acest „acum“ al contextului rusesc contemporan (cultural, politic etc.)? Mi se pare că, la un moment dat, sintagma „postsovietic“ a încetat să mai descrie fenomenele care aveau loc atît în Rusia, cît şi în Ucraina, România, Polonia. Acest termen s-a învechit, deşi mulţi dintre noi, din obişnuinţă, îl mai folosim încă. De pildă, acum patru ani, cînd am vizitat Bucureştiul, m-am dus să văd Muzeul Ţăranului Român, iar după ce am admirat geniala colecţie de icoane pe sticlă, de sculpturi în lemn şi alte adevărate capodopere, am descoperit că la subsol era o expoziţie, care avea ca temă atrocităţile comunismului românesc şi consecinţele acestuia (care a avut ca finalitate distrugerea culturii vechi, ţărăneşti, tradiţionale). M-a mirat foarte tare antisovietismul primitiv, „rugos“ oarecum, al acelei expoziţii. La fel cum ar fi arătat o expoziţie, bunăoară, a procesului „parcelării“ pămînturilor în Anglia secolului al XVI-lea: fotografii cu sărăntoci, spînzurători cu vagabonzi (foşti proprietari comuni de pămînturi), decrete regale de prigonire a cerşetorilor, ruine ale satelor abandonate etc.

Convingerea mea este că perioada postsovietică a încetat în Rusia atunci cînd „antisovietismul“ a încetat să mai fie un instrument eficient în formatarea unui proiect al unui „viitor dorit“. Cu alte cuvinte, perioada postsovietică s-a epuizat atunci cînd a devenit limpede că „starea postsovietică“ a încetat să mai aibă, vorba lui Marx, funcţia unei culturi unificatoare; nu mai avea rolul „iluziei interesului comun“ pe care anticomunismul, fără-ndoială, l-a jucat de-a lungul unui întreg deceniu (de la finele anilor ’80 pînă către finalul anilor ’90) în existenţa ţărilor noastre, dar şi în conştiinţa mea personală, politică şi culturală. De pe la finele anilor ’90, contextul rusesc începe să se modifice – deşi în spaţiul literar domină pînă azi direcţia postsovietică, postmodernistă, postconceptuală (Pelevin, Sorokin, Prigov, Rubinstein, Tolstaia). Dar, la jumătatea anului 2000, apar în scenă neorealiştii (Uliţkaia, Kabakov, Slavnikova, Prilepin, Sadulaev) şi neomoderniştii (Limonov, Elizarov, Boiaşov). În paralel, la noi cel puţin, scade treptat interesul faţă de „postmodernismul“ filozofic şi creşte apetitul pentru cunoaşterea „pozitivă“ (sociologie, antropologie, istorie).

Putem vorbi despre o transformare radicală a culturii ruse de după destrămarea imperiului sovietic?

Să spun că, la ora actuală, cultura trăieşte oarece transformări serioase nu pot. Mai degrabă e vorba de o pauză. Iar pauza aceasta s-a instalat cîndva, în anii ’70, odată cu expansiunea lentă a postmodernităţii. Lucrul acesta e pus în legătură cu anul 1968, cu evenimentele de la Paris, dar momentul esenţial îl constituie victoria mişcărilor de eliberare naţională în ţările lumii a treia. Această victorie a pus aceste ţări în faţa unei dileme: către cine să se îndrepte? către SUA sau către URSS? Configuraţia duală a lumii dicta implicit necesitatea de a evada din această schemă rigidă. Soluţia a fost în postmodernism, în încercarea de a evita opoziţiile prea tranşante, care definesc de secole cultura. Cotitura postmodernistă a avut loc, iar pînă în acest moment cultura nu a reuşit să scape din această capcană. Starea asta de lucruri nu a fost tulburată nici de moartea URSS-ului, nici de 11 septembrie. Dimpotrivă, ele nu au favorizat formularea unor mari problematici, ci au provocat o atomizare a celor deja existente.

Nu m-aş încumeta să spun că se întîmplă ceva care poate să depăşească această pauză. Nu sînt deloc convins că actualele procese culturale pot provoca explozii, că pot curge precum o cascadă sau sînt în stare să provoace o nouă renaştere. În Rusia secolului al XX-lea, au existat doar trei explozii culturale. Prima, evident, a fost cea definită drept „Epoca de argint“. Apoi, la începutul anilor ’20 – legat de manifestările stilului sovietic –, avangarda istorică, constructivismul, formalismul. În anii ’30, toate acestea suferă cunoscutele transformări care se revarsă în anii ’40 în „stilul imperial“. Atunci, în locul universalismului revoluţiei mondiale vine stilul imperialist-stalinist. Dar cel mai interesant şi, de fapt, ultima renaştere culturală s-a consumat la noi în epoca brejnevistă, aproximativ de la finele anilor ’60 pînă la începutul anilor ’80. Se manifestă în filmele lui Tarkovski, precum şi în primele filme ale lui Mihalkov şi Gherman. În sfera umanistă activează Lotman, Averinţev, Mamardaşvili, Gasparov. Simultan, apar germenii rockului rusesc. În literatură apare fenomenul numit „Naş sovremennik“ („Contemporanul nostru“), cînd, în scurt timp, în aproape doi-trei ani, apar cîteva romane geniale: Peştele-rege de Astafiev, Despărţirea de Matiora a lui Rasputin, Lad de Belov. Atunci au fost scrise cele mai valoroase opere ale lui Abramov, Trifonov, Bitov. În pleiadă e şi Brodski, chiar dacă deja în emigraţie, el aparţine aceluiaşi fenomen. Epoca asta poate fi denumită „elinism tardosovietic“. Vorbind mai pe larg, amurgurile imperiilor nasc sinteze culturale incredibile. Să ne amintim doar de Imperiul Austro-Ungar, imediat după Primul Război Mondial, sau de Imperiul Britanic din anii ’40.

Practic, Rusia trăieşte din inerţia acelei moşteniri a exploziei culturale din epoca tîrzie a brejnevismului. Şi trebuie menţionat că explozia asta este parte dintr-un proces global mai amplu – e vorba şi de arhitectura industrială a periferiilor marilor oraşe, precum şi de întreaga infrastructură de care ne folosim şi azi. Paradoxal, epoca brejnevistă, pe care o numim de stagnare, a stimulat apariţia unei renaşteri culturale incredibile. Rezultatul cultural al Rusiei gorbaciov-elţînist-putiniene nici nu se poate compara ca amploare cu ceea ce s-a produs în anii ’70. Cu toate libertăţile, cu apariţia tuturor noilor instituţii, a comunităţilor culturale şi a noilor forme care au venit în ultimii ani. Epoca actuală se manifestă nu doar în plan economic, ci şi în sfera culturală, ca o epocă-receptor ale cărei energii sînt irigate de anii ’70. Iar fenomenul nu este valabil doar pentru Rusia, anii ’70 au fost productivi în întreaga lume. Optimismul şaizecist a caracterizat, într-o formă sau alta, toate ţările care au participat în mod activ la cel de-al Doilea Război Mondial. Optimismul a cedat locul pesimismului deceniului al VII-lea, aş-teptările metamorfozelor sociale şi germenii revoluţionari s-au dus pe apa sîmbetei, iar cultura, la rîndu-i, a reacţionat prin apariţia de capodopere. Capodopere stranii, cam decadente, dar care amintesc foarte bine de exemplele cele mai reuşite ale culturii epocii moderne.

Ai demarat un proiect devenit faimos, editura Ad Marginem. Ai început în anii ’90 cu nonfiction, cărţi de nişă, „carte intelectuală“, cu o ideologie bine definită. În acei ani eraţi o editură „elitnaia“. Odată cu anii 2000, după ce aţi început să editaţi literatură, aţi produs cele mai mari scandaluri culturale. V-aţi transformat din acea editură mică în cea mai mediatizată editură din Rusia, cu toate că scoateţi în jur de 60 de cărţi pe an. Cum a decurs totul?

De bună seamă, am cam făcut „gălăgie“. Toate s-au petrecut într-un mod neaşteptat. Din 1998 editam puţin cîte puţin şi ficţiune: Pavel Pepperştein şi Sorokin (conceptualişti). Apariţia în 1998 a celor două volume de Sorokin şi a romanului Iubirea mitogenetică a castelor de Anufriev şi Pepperştein (iniţiatorii şi liderii grupului „Hermeneutica medicală“) au marcat începutul unei noi perioade. În 1999 am editat Slănina albastră de Sorokin. Către 2002, tirajul ei atinsese 30.000, dar adevărata lovitură s-a dat cînd gruparea de tineret pro-Kremlin (care se numea „Cei ce merg împreună“, acum se numeşte „Ai noştri“) a organizat în centrul Moscovei o acţiune de protest împotriva lui Sorokin (scopul ei era să atragă atenţia opiniei publice asupra pregătirii, la Teatrul Balşoi, a operei Copiii lui Rozenthal, pentru care Sorokin scrisese libretul). Acest grup a pus la cale ceva intermediar între o acţiune contemporană de artă şi un miting politic: pe fundal de Ceaikovski (o arie din Evgheni Oneghin), nişte bătrînele aduse de lîngă Moscova trebuiau să rupă cărţile lui Sorokin şi să le arunce într-un enorm vas de WC instalat în faţa Teatrului Balşoi. După ce acest „spectacol“ a apărut pe toate posturile de televiziune centrale, s-a pornit ceva cu adevărat absurd: eu şi colegul meu Kotomin am început să fim intervievaţi de jurnalişti de la televiziuni şi posturi de radio, iar cărţile au început să fie cumpărate de oameni străini nu doar de conceptualism, ci chiar de literatură ca atare. În paralel cu asta, eram chemaţi la poliţie, deoarece împotriva noastră şi a lui Sorokin erau deschise dosare pe motiv că „diseminăm literatură pornografică“. În acelaşi timp – în iunie –, romanul Domnul Hexogen al lui Alexandr Prohanov, apărut tot la noi, primeşte prestigiosul premiu National Bestseller, iar Cartea apei, scrisă de Eduard Limonov, aflat în puşcărie pe motive politice, obţine cel mai elitist premiu al Rusiei, premiul „Andrei Belîi“ pentru cea mai bună carte de proză a anului.

Imediat, editura Ad Marginem, formată din doi oameni (Alexandr Ivanov şi Mihail Kotomin), devine cea mai mediatizată din Rusia. A nu se uita că eram şi rămînem o editură de stînga, care editează cartea lui Slavoj Zizek despre Lenin, textele lui Foucault şi Benjamin, proză contemporană social-critică rusească, precum şi traduceri (Aldo Nove – despre victimele culturii de masă, Christian Kracht, Ingo Schultze, Will Self). În 2003, edităm cartea antiputiniană a ziaristei Elena Tegubova, Bancurile cucuvelei din Kremlin, care a avut un succes răsunător (peste 250.000 de exemplare vîndute). Cu toate astea, nu ne-am îmbogăţit deloc (o mare parte din banii încasaţi s-au volatilizat pe motiv că nu aveam contabilă proprie), dar firmele care lucrau cu ridicata, avînd de-a face cu nişte nechibzuiţi ca noi, au tras lozul cel mare. O ultimă mare lovitură am dat cu editarea în 2005 a romanului jurnalistului de televiziune Serghei Dorenko, 2008, în care scriitorul îl reprezenta pe Putin în chip de thao şi prezicea criza politică a anului 2008. Dacă e să fac referire la ultimii ani, pot spune că cele mai de succes cărţi au fost cele două romane ale lui Zahar Prilepin, San’kea şi Patologii, precum şi romanul lui Mihail Elizarov, Bibliotecarul. Acesta din urmă a primit în 2008 premiul Russian Booker, cel mai prestigios premiu literar din Rusia. În ceea ce priveşte literatura nonficţională, pot spune că am avut succes mediatic cu volumul lui Lev Danilkin, Omul cu oul (o biografie beletristică a scriitorulu Alexandr Prohanov), care a intrat simultan în shortlist-ul a două premii – Big Book şi National Bestseller.

În Rusia există trei premii literare foarte importante: Rusian Booker, Big Book şi National Bestseller. Joacă aceste premii un rol important în vînzarea de carte sau au un rol pur simbolic, de prestigiu?

Dintre cele trei, Big Book oferă cei mai mulţi bani (100.000 de dolari pentru locul 1, 50.000 de dolari pentru locul 2, 30.000 pentru locul 3), Russian Booker – cea mai mare vizibilitate mediatică, National Bestseller – doar asistenţă mediatică (bani, destul de puţini). Premiile din ultimii cinci-şase ani au început să influenţeze tot mai simţitor vînzările, precum şi cuantumul drepturilor de autor, dar şi celebritatea în mass-media. Tirajele cresc în medie de trei-cinci ori. Nu e de neglijat nici rolul reacţiilor internautice asupra cărţii (care, de fapt, sînt infinit mai spectaculoase decît cele din reviste sau ziare) după premiere. Dacă internetul votează „pentru“, cartea poate deveni un veritabil bestseller (iar în cazul Rusiei, aceasta poate însemna şi tiraje mai mari de 100.000 de exemplare). Iată un exemplu: Bibliotecarul a apărut în 2007 (5.000 de exemplare), iar tirajul s-a epuizat într-un an. După ce cartea a fost premiată, am vîndut într-o lună 10.000 de exemplare şi estimăm să mai vindem încă tot atît.

Dar cum se vede piaţa de carte în ansamblul ei?

O să mă refer la situaţia editorială autohtonă. Ca şi în alte ţări, la noi au apărut corporaţii editoriale-gigant (EKSMO, ACT, ATTICUS), care înghit pur şi simplu editurile mici şi momesc autorii şi redactorii acestora. Bunăoară, pe Sorokin al „nostru“ l-a cumpărat ACT, ca şi pe Prilepin. Editurile noastre mici sînt şi mai vulnerabile în faţa pieţei globale decît cele din lumea occidentală, deoarece noi trăim într-un stat „corporatist“ neoconservator, a cărui ideologie se bazează pe simbioza dintre piaţă şi un naţionalism agresiv (ceea ce la prima vedere e o contradicţie, în realitatea însă nu e aşa). În consecinţă, programele de susţinere a micilor întreprinzători sînt inexistente, granturile lipsesc, iar ajutorul merge spre corporaţiile editoriale (care, în opinia funcţionari-lor statului, sînt singurele „capabile de concurenţă“ în situaţia pieţei globale), deşi, pe plan internaţional, editura Ad Marginem este infinit mai cunoscută decît, spre exemplu, ACT. Cu toate astea, încercăm să supravieţuim – din contul economiilor făcute, din reducerile de cheltuieli şi, fireşte, ne ajută şi experienţa (totuşi, avem 15 ani de supravieţuire în spate…).

A existat la noi, în ultima perioadă, o discuţie în jurul temei „marii literaturi“, de care şi Rusia e obsedată. La noi, cînd se spune „marea literatură“, „marile teme“ ale literaturii, cei care domină sînt clasicii ruşi. Ce se mai întîmplă cu „marea literatură“ rusă? Există, în continuare? mai este ea posibilă?

Dacă există o mare literatură în Rusia actuală? Răspunsul meu e: nu. Nici Tolstoi, nici Dostoievski nu se mai văd acum la orizont. Cel puţin, nu în cohorta scriitorilor activi acum. Tocmai de aceea, e cel puţin comică autoevaluarea lui Sorokin – el se fotografiază adesea avînd în fundal portretul lui Tolstoi, pe care nu ratează niciodată să-l numească drept principalul mentor. E ridicol, pentru că Tolstoi a creat un nou spaţiu mental, autonom, a venit cu o experienţă inedită, în timp ce Sorokin demontează astfel de spaţii şi e lipsit de orice gust pentru metafizică. În Rusia nu sînt scriitori de talia unor Orhan Pamuk, Salman Rushdie, Jonathan Franzen. Sorry, chief… Există însă nişte beletrişti destul de buni şi „realişti critici“ (Uliţkaia, Pelevin, Prilepin), există o linie gogoliană, leskiană – Bojaşov, Elizarov, Adolfîci. Pot apărea în Rusia figuri aidoma celor amintite din literatura universală? Prognoza mea nu poate fi decît pesimistă. Eu cred că literatura a pierdut enorm din cauza dispariţiei în epoca lui Putin a ceea ce numim „spaţiu public“: teritorii pentru discuţii politice şi estetice libere. Lumea a pierdut exerciţiul discuţiilor publice, dar literatura rusă cea mare, aidoma cu cea franceză sau americană, e produsul acestor dezbateri publice, profunde, intense, a revoluţiilor antropologice, a mişcărilor sociale. În Rusia a dispărut, practic, sintagma „intelectual public“, nivelul polemicilor mediatice este foarte scăzut, iar liderii din mass-media naţionali lipsesc cu desăvîrşire – precum The Guardian, The New York Times, Le Monde – iar mai presus de toate, gîndirea critică de natură politică este inexistentă. Pun aceste fenomene negative în legătură directă cu regimul Putin şi în raport cu slaba reacţie a sferei publice din perioada tardosovietică. În plus, intelectualul rus nu are încredere în eficienţa discursului critic contemporan.

Eşti pesimist. Unul dintre prietenii noştri, cunoscutul critic literar Lev Danilkin, susţine că Rusia n-a mai produs atîta literatură bună din perioada „Epocii de argint“.

Trăim, oricît ar părea de paradoxal, în vremuri fertile. Sîntem copiii unui imperiu prăbuşit. Aminteşte-ţi de înflorirea prozei austro-ungare (de după declinul imperiului habsburgic) – Musil, Broch, Kafka, Zweig. Intuiesc că asistăm la naşterea unui „ceva“. Se fac simţite semnele, sînt tendinţe. Catastrofele, de regulă, oferă un sol fertil culturii. Noi, ruşii, am suferit o uriaşă înfrîngere, dar asta este şi fericirea noastră, speranţa pentru viitor. Cum a remarcat absolut fantastic Heidegger, unde e fundul prăpastiei, acolo se naşte nădejdea.

Cum vezi tu noul discurs al intelighenţiei ruse postsovietice? Urmărindu-l, am deseori senzaţia că, după căderea imperiului, intelighenţia şi-a pierdut o anumită „identitate imperială“, iar privit dinspre periferia Europei, pare că nici modelul sovietic nu mai funcţionează, dar nici unul nou nu s-a produs. Care este această nouă identitate care se construieşte? Există noul proiect?

E foarte dificil să spun ceva despre discursul critic al intelectualului rus. E foarte importantă aici şi poziţionarea lui faţă de convenţionalul termen „Occident“. Discursul imperial al lui Putin („democraţie suverană“) este un amestec de naţionalism (antioccidental) şi apologie a hiperconsumului (în fapt, un occidentalism primitiv, al dorinţei de a trăi în paradisul consumerismului). Intelectualitatea rusă mai evoluată încearcă să-şi definească o identitate autonomă, în opoziţie cu orientările la modă, orientate spre consum. Dacă e să mă exprim mai frust, intelectualul din Rusia actuală este împotriva lui Putin, cu al său naţionalism, dar şi opozant al liberalismului de dreapta, e ostil şi anticomunismului, şi antisovietismului de „piaţă“. Totodată, intelectualii au o atitudine critică în privinţa „eurointegrării“ în spiritul celor propuse de Merkel şi Sarkozi – a „noilor europeni“ („gemenii“ polonezi, Ucraina „portocalie“). E vorba despre căutarea a ceea ce am putea numi „altă europenitate“, punînd accentul pe ceea ce colegul meu Mihail Kotomin a numit „buzunarele Europei“ – dar nu în sens de depozitare a banilor, ci în cel al definirii unor locuri şi ţări întregi, ascunse de euroidentitatea cunoscută; e vorba de acea Europă care se priveşte pe sine însăşi din interior şi, de aceea, nu e percepută din afară ca aparţinînd „Europei“. De aceea, încă e important fenomenul „europenităţii ruseşti“ ca un fel de „altă europenitate“. Să amintesc aici figuri precum cea a lui Alexandre Kojeve, cel care l-a făcut cunoscut pe Hegel francezilor; Rodcenko, Maiakovsky, formaliştii; Mandelştam cu al său cult pentru arhaismul european întruchipat de Dante; poetul simbolist Veaceslav Ivanov, traducătorul lui Eschil şi cîntăreţul extazurilor dionisiace; bizantinologii ruşi, Lazarev, Averinţev; filozoful georgiano-rus Merab Mamardaşvili, autor al unor texte, în anii ’70-’80, despre Proust, Kant, Decartes, şi mulţi alţi „ruşi europeni“.

Dar care mai este relaţia dintre intelighenţie şi politică? În România există o puternică tendinţă de depolitizare. Tradiţional, intelectualitatea română se află într-o stare neconflictuală cu puterea şi o critică doar atît cît îi permite ea sau atît cît să nu-şi rişte privilegiile: deci, fie se plasează în apropierea surselor de influenţă şi bani, fie e „apolitică“. Pe de altă parte, puterea nu are nevoie de ea, căci ea lucrează doar cu „tehnocraţi politici“, aşa că o foloseşte pur decorativ. Fireşte, este punctul meu de vedere. Care este situaţia în Rusia la acest capitol?

În Rusia, raporturile intelighenţiei cu puterea corespund întru totul descrierii tale. E vorba, pe de-o parte, de „experţi“, iar pe de altă parte, de „manageri“, care stau foarte aproape de banii publici. Toţi cei de dreapta s-au lăsat seduşi de Kremlin, la fel şi cei de stînga; a rămas aşa-zisa „demşiza“ (democraţi schizofrenici) – nişte forţe de extremă dreapta, anticomuniste, care critică puterea numind-o „poliţie politică sîngeroasă“. Cu nici o grupare dintre cele amintite nu mi-aş dori să mă identific. Rămîne un soi de „ciucă în buzunar“ şi rămîn, de asemenea, mici comunităţi critice, de genul grupării din jurul revistei Hudojestvennyi Jurnal (Moscow Art Magazine), condusă de Viktor Misiano, şi gruparea de orientare marxistă, condusă de Boris Kagarliţky. Iar pe lîngă acestea aş mai aminti şi comunitatea de stînga de pe lîngă librăria Falanster, unde se organizează sistematic dezbateri în cadrul „Universităţii muncitoreşti“.

Depolitizarea a avut loc, fără îndoială. S-a creat un monopol asupra politicii anumitor forţe, de aceea politica drept teren de confruntare deschisă şi sistem comun a dispărut. Avem de-a face cu un tip anume, caracteristic diverselor sfere sociale: funcţionarul administraţiei de la Kremlin, top-managerul marilor corporaţii, reprezentantul trupelor speciale, birocratul de stat etc., oameni care se plimbă în costume scumpe, italieneşti, care conduc maşini luxoase, discută cum să-şi petreacă finalul de săptămînă undeva, în Dubai, într-un hotel de 2.500 de euro pe noapte. Astfel de oameni nici nu-şi imaginează că poţi să-ţi susţii un punct de vedere, că pentru asta recurgi la dezbateri, concurenţă, sînt incapabili să asculte argumentele celuilalt. Ei nu pot înţelege că politica nu e o problemă tehnică sau de putere. Politica pentru astfel de indivizi este un PR al tehnologiilor de mare complexitate sau un trash absolut. Această politică n-are de-a face cu umanismul, iar politica managerială este de-a dreptul barbară, antiprofesională, şi asta, pentru că managerul nu e cîtuşi de puţin un profesionist. Numai o criză foarte profundă mai poate schimba starea asta de lucruri. Şi asta nu doar la noi. Cînd toate aceste cohorte vor simţi că pămîntul le fuge de sub picioare, de-abia atunci ne-am putea aştepta la ceva schimbări. S-ar putea ca politica să revină în sfera umanismului şi să redevină umanistă. Căci ce deosebeşte politica umanistă de realpolitik? Politicianul umanist poate formula întrebări. Fie ele retorice, de tipul: ce e de făcut în situaţia dată? Oamenii din politica rusă contemporană nu au nici un fel de întrebări, ei au doar răspunsuri.

Ştim amîndoi destul de bine că la Moscova nu se ştie aproape nimic despre România. Totuşi, ce-i face pe aceşti ruşi, care călătoresc şi profesează în toate colţurile lumii, ca tine sau Boris Groys, să se îndrăgostească de o ţară mică şi „exotică“ precum România?

La un moment dat, mi s-a acrit de scurtele vacanţe de iarnă petrecute prin călătorii în capitalele europene şi atunci m-a atras exotismul. Ce ştiam despre România? Foarte puţin. Citisem ceva cărţi de Mircea Eliade (şi nu pot spune că m-au impresionat prea tare, nu sînt un adept al acestui tip de discurs jungian, dar m-a atras prin proza sa, cu descrieri ale vieţii rurale, „telurice“), ceva cărţi de Cioran (iarăşi, fără prea mare entuziasm, mai puţin Lacrimi şi sfinţi, pe care am citit-o în engleză şi m-a atras prin tonalitate, prin straniul amestec de misticism, hermeneutică şi melancolie). Am răsfoit cîndva Rinocerii lui Ionescu (să fiu sincer, nici asta nu m-a impresionat prea mult). Mai ştiam de Celan (pe care l-am editat integral), Brâncuşi, de muzicienii români şi de Ceauşescu.

Impresia „românească“ cea mai puternică, înainte de a ne îmbarca pentru această călătorie s-a născut după vizionarea filmului sovietic Steaua fără nume (1978, regia Mihail Kazakov – nota tr). Aşa mi-a picat la suflet acest film, încît am vrut să văd locurile acţiunii. Am decis cu soţia mea să mergem la Bucureşti cu trenul, prin Kiev şi Cernăuţi. La Kiev, am rămas o zi şi am prins „revoluţia portocalie“, apoi, noaptea, la Cernăuţi au urcat la noi în compartiment două ucrainene de etnie română, studente la Universitatea din Bucureşti. Am mers la Bucureşti, la Braşov, Timişoara, Cluj, Baia Mare. După care am traversat pe jos (aidoma lui Ostap Bender, doar că în sens invers) graniţa româno-ucraineană, ajungînd pentru încă o zi la Mukacevo, Ujgorod şi Lvov. Călătoria m-a tulburat din temelii, dar în acelaşi timp nu pot explica de ce. Mi-au provocat efuziuni sentimentale: mirosurile rurale şi cele urbane (celebrul „fum balcanic“, evocat de Constantin Leontiev, produs de arderea lemnelor de foc, provenite de la pomii fructiferi, aşa cred), „şicul provincial“ atît de îndrăgit, într-un restaurant din Cluj. În plus, palatul lui Ceauşescu, muzeul în care am văzut copia Columnei lui Traian, la Bucureşti, concertul de muzică simfonică într-o sală superbă (Ateneul, parcă?), librăriile şi cafenelele bucureştene şi clujene, biserica uniată, biserica metodiştilor, tînăra care se ruga cu rîvnă, într-o mică bisericuţă ortodoxă, precum şi întinsele – aproape ruseşti – peisaje melancolice (ce tristeţe e în stepa moldovenească!).

Pentru drum, am înhăţat Dracula lui Stoker (nimic original). Cuvîntul „nemort“ (nosferatul) l-am receptat ca pe o cheie spre înţelegerea trecutului nostru comun. Am înţeles marea problemă a contelui Dracula, faptul că se află parcă între două lumi, între cei vii şi cei morţi, într-un cîmp nediscursiv, i-aş spune, într-un fel de hălăduială interminabilă, tristă, un fel de „nici-nici“. Această sintagmă româno-rusă „nici una, nici alta“, a funcţionat ca o cheie în deschiderea „uşii“ pe nume România. Pe scurt spus, am clacat în faţa României, am „sevraje“ şi acum. Asta e iubire, nu e raţională şi nu are legătură cu nici o „identitate“. Tocmai de aceea, ca editor, îmi doresc foarte mult să public ceva din proza contemporană românească, doar că am o angoasă, teama de a nu face alegerea cea bună. Mă tem ca nu cumva iubirea mea iraţională pentru România să fie trădată de vreo alegere eronată, printr-o explicaţie de tipul „cum mi-am închipuit, aşa trebuie că şi este“. Acum ştiu clar că între România şi Rusia nu e loc de fleacuri din astea.

Traducere din limba rusă de Vladimir BULAT

Genealogii ale postcomunismului

A aparut o excelenta carte coordonata de Adrian T. Sîrbu si Alexandru Polgár, Genealogii ale postcomunismului. Cartea a aparut la editura din Cluj, Idea Design & Print. Aveti mai jos citvea texte de prezentare.

Text de prezentare

La douăzeci de ani de la începutul istoriei sale, postcomunismul continuă să se dea pentru gîndirea ce vrea să-i discearnă caracteristicile definitorii şi, prin urmare, profilul de epocă situată, sub signatura îngemănată a două trăsături.

Pe de o parte, vocabula “postcomunism” marchează descriptiv o ţesătură de împrejurări prin care se operează trecerea de la ceva (ce a) trecut la ceea ce vine după aceea. Iar asta ridică de îndată problema continuităţii ori, invers, a discontinuităţilor “de-a lungul” hiatului, a cărui intelecţie trebuie şi ea menţinută între un terminus a quo, respectiv ad quem al mişcării, pentru ca ea să fie una într-adevăr reală. Ce a trecut? Ce a rămas? Din ce anume? Ce este ceea ce “a rămas”? Un rest indelebil sau ceva nou? În ce măsură ceea ce se menţine mai seamănă cu ce a fost? Ce s-a schimbat şi în ce fel?… Pe de altă parte, comunismul însuşi – ca nume al unor realităţi determinate şi ca proiect universal, fie acesta şi unul “eşuat” în incarnările lui reale – n-a fost doar o istorie (şi o chestiune) locală, ci dimpotrivă, şi-n toate sensurile (politic, economic, geopolitic, socio-cultural etc.), una mondială. Din acest motiv, aceeaşi ţesătură de evenimente transformatoare se prezintă, deopotrivă, tocmai ca ştergerea, ca resorbţia ori ca ablaţia acelei particularităţi a istoriei moderne care, în secolul trecut, părea să scindeze ferm (şi ireversibil) atît această istorie, cît şi organizarea lumii, ca fundal (“substrat”) al ei.

Cum se poate atunci da seama de nexul acesta al trecerii şi al ştergerii (al trecerii ca ştergere), proces real al unificării postcomuniste a lumii (şi a istoriei ei)? Cum poate fi el “povestit” veridic, în ce are el cel mai propriu, respectiv în natura sa care face din el mişcarea reală prin care postcomunismul dă – şi face – loc însuşi prezentului nostru în deplasarea sa dinspre trecut spre viitor?

Căci nu trebuie uitat nici de o a treia trăsătură sub care, alături de cele descriptive, se dă postcomunismul; de data aceasta una de factură normativă şi, implicit, intens polemică, prin care el vrea să se prezinte şi ca reparaţie ori normalizare (de nu chiar “vindecare”) a efectelor “rătăcirii comuniste”. Or, potrivit acestei dimensiuni, postcomunismul, povestea pe care el însuşi o spune despre sine, e neîndoielnic şi ideologie (exemplele cele mai la îndemînă sînt nu doar anticomunismul funciar de care această poveste e impregnată, ci şi discursurile standard prin care postcomunismul se tematizează ca “tranziţie”).

Soluţiei alternative la această naraţiune despre prezent – pe care prezentul volum încearcă s-o articuleze – i-am spus genealogie. Genealogie a postcomunismului ca teorie critică şi istorie reflectată a provenienţei prezentului nostru, ca şi a deciziilor în privinţa viitorului ce s-au luat şi continuă să se ia deodată cu această provenienţă.

Nota editorilor

Volumul propus aici îşi are originile şi totodată o primă schiţă în grupajul (dosarul) conceput şi publicat sub genericul “Genealogii ale postcomunismului românesc” în numărul 24/2006 al revistei IDEA artă + societate. Prilejul de a strînge la un loc nişte contribuţii critice pe tema posterităţii imediate a comunismului, printr-o tratare convergentă în care abordări multiple, diferite între ele, ale aspectelor sale locale se completează reciproc, fusese invitaţia adresată revistei de a interveni în cadrul voletului discursiv-teoretic şi publicistic al documenta 12. Fiindcă de-a lungul anilor reflecţia asupra cîtorva dintre mizele vremurilor noastre aflate în relaţie directă cu orizonturile “chestiunii postcomuniste” stătuse oricum, în diverse chipuri, între preocupările diverşilor autori publicaţi de revista IDEA, provocarea lansată de curatorii Documentei era o bună ocazie de a relua, compact şi concertat, tema postcomunismului. În mod precis, dosarul din revistă era conceput anume ca un răspuns deliberat situat la întrebarea (unul din “leitmotivele” acelei ediţii a documentei): “Este modernitatea antichitatea noastră?”. Desigur, după ce, în prealabil, gîndul de fond al întrebării a fost interpretat (explicitat); nu aşa de mult prin deplasarea cîmpului său de aplicaţie, cît prin concretizarea sa istorică şi înzestrarea chestionării călăuzite de el cu un tăiş socio-critic şi politic mai ascuţit.

Cartea de faţă este nu numai o montură nouă, de sine stătătoare editorial, a cadrului intelectual de lucru, în formula colectivă deja experimentată, asupra “postcomunismului”. O simplă comparaţie a compoziţiei (structurii) sumarului de aici cu aceea a grupajului iniţial ar putea deja sugera că, în pofida reluării majorităţii textelor deja publicate (în unele cazuri refăcute), deosebirea nu se reduce la prezenţa unor contribuţii noi, străine şi româneşti (unele inedite), şi nici la lărgirea spaţiului geografic (indicată şi prin eliminarea din titlu a trimiterii particularizante la România). E vorba şi de o altfel de saturare a temei, deopotrivă mai metodică şi mai bogată; de un alt relief al punerii în perspectivă a ce este generic în fenomenul postcomunist şi astfel îl poate înrădăcina mai just în survenirile din care provine, dîndu-le curs mai departe ca o istorie reală, inseparabil locală şi universală, a umanităţii noastre.

Nu putem încheia această scurtă prezentare omiţînd mulţumirile noastre la adresa Fundaţiei Erste de la Viena, comitetului ei de jurizare de proiecte, fără a cărui deschidere şi sprijin generos această carte ar fi avut o şansă mult mai mică să apară în această formulă şi la aceste dimensiuni.

Epigraful colecţiei Refracţii

A crea o nouă cultură nu înseamnă doar a face descoperiri „originale” în mod individual, ci de asemenea, şi mai ales, a răspîndi într-o manieră critică adevăruri deja descoperite, a le „socializa” şi, prin urmare, a le face să devină baza unor acţiuni în cadrul vieţii, elementul de coordonare şi ordine intelectuală şi morală. Ca o mulţime de oameni să fie adusă la a gîndi în mod coerent şi unitar realul prezent – acesta e un fapt „filosofic” mult mai important şi mai original decît hazardul prin care un „geniu” filosofic dă peste un nou adevăr ce rămîne patrimoniul unor grupuleţe de intelectuali. (A. Gramsci)

Literatura rusa azi (interviu cu Lev Danilkin “criticul Noului val”)

„Moscova nu dictează modele, cum o face Londra“ – Vasile Ernu in dialog cu Lev DANILKIN

(Am revenit de la Moscova dar voi povesti alta data aventura. Iata un interviu cu criticul literar Lev Danilkin aparut in OBSERVATOR CULTURAL – 479 din 18.06.2009. O mica cartografiere a literaturii ruse actuale. Multumirile mele amicului Vladimir Bulat pentru excelenta traducere)

Pe Lev Danilkin l-am cunoscut în iarna lui 2007, la o dezbatere iniţiată de organizatorii Tîrgului de carte de la Moscova. Danilkin se bucură de o notorietate aparte în lumea intelectuală rusă, fiind „botezat“ de mulţi drept „criticul noii generaţii“ sau „criticul care poate influenţa vînzările“. Cert este că textele lui sînt puncte de referinţă atît pentru „duşmani“, cît şi pentru „prieteni“. Lev Danilkin a debutat cu volumul Parfeanskaia strela, iar ultima sa carte, editată în 2007, Omul cu oul (o biografie beletristică a unui scriitor controversat mai ales din pricina ideilor sale, Alexandr Prohanov), a intrat încă din faza de manuscris în shortlist-ul a două premii importante, Big Book şi National Bestseller.

În România, cînd vorbim despre literatura rusă, am sentimentul că mai toată lumea se referă la „marea literatură“. Toată lumea îi respectă „clasicii ruşi“, chiar şi pe „clasicii sovietici“, însă literatura rusă postsovietică este foarte puţin cunoscută (în afară de Pelevin şi Sorokin). Deci, ce s-a întîmplat cu literatura rusă de după căderea comunismului?

Literatura postsovietică nu se reduce la aceste două nume. Şi asta cu atît mai mult cu cît Sorokin a încetat să mai fie scriitorul de „căpătîi“ – dintr-un revoluţionar literar, el s-a transformat într-un autor de beletristică comercială, care-şi multiplică găselniţele de altădată. Ce s-a întîmplat, de fapt? Pe de o parte, proiectul de „westernizare“ (occidentalizare) a literaturii ruseşti a eşuat. Abrupt spus, literatura e interesată, ca şi în trecut, de destine şi nu de subiecte.
S-a şubrezit, dar s-a păstrat ierarhia din interiorul literaturii: aşa-numita „literatură înaltă“ ocupă centrul, în timp ce autorii „genurilor minore“ (scriitorii de SF, de cărţi poliţiste, cei de la revistele glossy) nu pretind să se substituie celor dintîi. Literatura rusă nu a devenit, totuşi, un domeniu al show-business-ului, al industriei de distracţii. Literatura se ocupă în continuare de metafizică sau, în cel mai rău caz, îndeplineşte funcţia de critică socială. Textele cu pondere din ultimii ani sînt „despre viaţă“, descriu şi analizează realitatea cotidiană. Scriitorii care-şi comercializează „experienţa“ sînt cotaţi la un nivel superior faţă de cei ce-şi descriu „imaginaţia“.
Experienţele formale şi verbale, ornamentalismul (un curent în literatura rusă, nota V.E.) s-au retras către periferie. Tradiţia literaturii ruse, de la Andrei Belîi pînă la Nabokov şi Saşa Sokolov, e, practic, întreruptă.

Ce fenomen literar se manifestă, ce scriitori importanţi sînt în literatura rusă actuală? Cum ar spune Turgheniev: cine mai sînt azi „marii scriitori ai pămîntului rus“? Sau cum îi spunea Cehov lui Bunin: „A murit Lev Tolstoi şi totul se va duce dracului!“. Uite că au murit Gogol şi Tolstoi, Bulgakov şi Dovlatov, şi se pare că literatura rusă nu „s-a dus dracului“.

În opinia mea, Maxim Kantor – al cărui roman, Manual de desen, urmează a fi digerat de Occident – seamănă foarte mult cu un Lev Tolstoi al zilelor noastre. Mai cred că mari scriitori sînt şi decanii de vîrstă, Prohanov, Mamleev, Limonov, Makanin, Rasputin, Voiskunskii, Liciutin şi alţii. Cei care nu au eşuat în marasm ies în relief ca nişte autori cu adevărat uriaşi.
În ultimii ani, s-a făcut un mare tamtam în jurul premiilor literare. Aveţi cele trei premii mari, care aduc mulţi bani şi prestigiu, cîştigate, de exemplu, în 2008: Russian Booker Prize (Mihail Elizarov), Big Book (Vladimir Makanin), National Bestseller (Zahar Prilepin). Ce rol joacă aceste premii în contextul literar rus sau în industria cărţii?
În condiţiile în care cititorul nu are posibilitatea să se orienteze de unul singur într-o librărie, el devine atent la finaliştii unor premii literare prestigioase. Un premiu asigură o explozie a interesului faţă de un scriitor, iar efectul acesta s-a făcut simţit relativ de curînd, de vreo trei ani încoace. Înainte, premiile erau o chestiune ce aparţinea exclusiv organismului literar, îi lăsau reci cam pe toţi.

În 2008, două din cele trei premii importante au fost acordate nu „clasicilor“ literaturii, cum se întîmpla pîna acum, ci unor scriitori tineri. E vorba de o nouă strategie a pieţei de carte sau, pur şi simplu, „noul val“ s-a legitimat?

În realitate, nu cred că există nici un „nou val“, ci funcţionează doar necesitatea ca lectorul să aibă în faţa ochilor un „lider“ al „literaturii ruseşti“, iar acesta s-a întîmplat să fie Zahar Prilepin. E un scriitor căruia nu-i lipseşte deloc talentul, însă are la fel de multe texte proaste ca şi bune; nu e cea mai bună alegere.

Ce rol mai joacă astăzi în Rusia critica literară? Am văzut că pe tine, de exemplu, unii te judecă pentru că nu scrii în „revistele groase“ şi scrii prea mult în cele glossy.

Nu scriu nici în revistele „groase“, nici în cele glossy; de un deceniu, am o rubrică permanentă într-o revistă „semilucioasă“ (Afisha), cu un tiraj destul de mare. E un loc foarte comod, de unde pot vorbi lumii despre autori aproape anonimi spre a-i face cunoscuţi; există destule antecedente în acest sens. Mi-e foarte la îndemînă acest format, căci rubrica mea a devenit într-un fel protecţionistă. Chiar şi în cei mai arizi ani, găseam romane ruseşti despre care aveam ce să spun.
Nu pot să vorbesc despre alţii, dar eu funcţionez ca un fel de filtru pentru cititori – pentru că ştiu că acest lucru este cu adevărat important –, în loc să dau sfaturi scriitorilor; ei se vor descurca şi fără mine. Adevărul e că, în ultimul deceniu, cantitatea de carte a crescut cam de zece ori în comparaţie cu anii ’90, ca să nu mai punem la socoteală producţia din era sovietică. Cititorul e descumpănit şi nu prea ştie cum să facă o selecţie, se simte total dezorientat, pentru că nu are instrumente cu care ar putea opera o alegere. Un astfel de cititor este lesne manipulabil – asta generează o cantitate considerabilă de reclamă, astfel încît un număr de cărţi de nimic, foarte slabe, au ajuns să fie vîndute în sute de mii de exemplare. Ceea ce fac eu asta este: mă ocup de căutarea cărţilor bune şi, implicit, le trimit la rebuturi pe cele excesiv promovate. Funcţia unui critic este să descopere nume noi, să aducă la lumină opere necunoscute, să povestească cititorului cum aceste opere noi se raportează la tradiţia literară şi ce perspective pot avea ele.

Critica literară este pentru tine o chestiune ce ţine de gust sau de o anumită abordare metodologică?

Gustul e o chestiune care se manifestă cel mai plenar în absenţa lui; contrariul oferă experienţe curioase. Ca să devină mai clar, uneori e nevoie ca despre o operă vizibil monstruoasă să se spună: „Susţin că e minunată“ sau „Aceşti profesionişti, care au ticluit atît de meşteşugit dosarul de presă, în realitate mint!“, adică trebuie să-ţi asumi o opinie. În caz contrar, rişti să devii o duduiţă filologică, avînd un gust estetic bine format, dar pentru care orice nu se înscrie firesc în canon e proclamat de prost gust şi inadmisibil. Algoritmul analizei textului din perspectivă „artistică“ există, dar criticul literar ar trebui să se abţină de a-l manipula. Un critic nu are nevoie de algoritme, ci de intuiţie. E ca-n şah. Şahistul joacă „cu vîrful degetelor“, pentru că numărul variantelor şi al mişcărilor este atît de mare, încît nici o prognoză nu este cu putinţă. Niciodată nu pot spune de ce un scriitor a „jucat“ aşa şi nu altfel, de ce romanul Matisse al lui Alexandr Ilicevsky mi se pare genial, iar povestirile lui sînt plictisitoare pînă la moarte. Nu intenţionez să „forez“ în povestirile acestui scriitor pentru a-mi explica mie, dar şi altora, de ce sînt un eşec.

Dac-ar trebui să aleg cîţiva scriitori ruşi tineri, „noul Cehov“, „noul Tolstoi“, tu ce mi-ai recomanda?

Există un echivalent al lui Thomas Mann, e vorba de Serghei Samsonov. I-a apărut de curînd un roman aproape genial, Anomalia lui Kamlaev. Roman Sencin este un maestru al prozei psihologice, un autor care posedă o tonalitate proprie, unică, în sensul concreteţii şi al măestriei de povestitor, echivalentul contemporan al lui Cehov. Există romanul Matisse al lui Alexandr Ilicevsky. Există Corbii au plecat al lui Serghei Nosov, un autor cu o intuiţie foarte fină a vremii sale, a ironiilor acestui timp. Scriitorul Alexei Ivanov este autorul unui foarte important roman despre anii ’90, Un geograf a bătut întregul glob. Pavel Pepperştein a scris eposul Iubirea mitogenetică a castelor. E şi romanul San’kea al lui Zahar Prilepin, scriere ce poate fi, foarte schematic, încadrată în echivalentul actual al celebrului roman al lui Gorky, Mama.

Cred că cititorul român, iubitor de literatură rusă, ar fi interesat să ştie ce se mai scrie azi în literatura rusă, care sînt tendinţele ei, care sînt „temele“ ei?

Cu doar cîţiva ani în urmă, lumea toată scria antiutopii; era tendinţa anilor 2005-2006. 2017, scris de Slavnikova, 2008 de Dorenko, Evakuator şi JD de Bîkov, Babiloniană de Veller, Ziua opricinicului de Sorokin. Nimănui nu-i venea să creadă că a sosit „stabilitatea“, se prezicea o prăbuşire inevitabilă, într-o formă sau alta. Statul a fost incapabil să inventeze o nouă ideologie, un Proiect comun, un Sens comun, iar scriitorii au fost cuprinşi de anxietate. Apoi, petrolul a început să se scumpească şi parcă toată lumea a avut de cîştigat din asta. Scriitorii s-au liniştit, în ultimii doi ani, fluviul antiutopiilor a secat. Acum, de cînd cu criza, se prea poate ca acest fluviu să reînvie; doar că acum se pot picta peisaje în plein-air.
Tema principală, care e chiar la suprafaţă, este conştientizarea experienţei anilor ’90, foarte ciudaţi în cazul Rusiei; şi mai stranii se arată însă ultimii opt ani, care sînt, la prima vedere, marcaţi de bunăstare, de stabilitate, dar în profunzime – foarte dubioşi. Literatura rusă face efortul să înţeleagă acest fenomen absolut atipic pentru istoria autohtonă, fenomenul „înfloririi spirituale“. În ceea ce priveşte însă tema de profunzime, aceasta este sondarea adîncurilor adevăratei istorii ruse. Pentru că simţim că versiunea istoriei Rusiei, considerată oficială, nu corespunde întru totul realităţilor, că e ceva în neregulă. Ni se spune că am zăcut 300 de ani sub ocupaţie mongolă, dar urmele ei nu s-au prea păstrat. Ni se spune că Rusia e o periferie, că aici e marginea dintotdeauna a Europei, dar ruşii au ocupat teritorii cuprinse între Marea Baltică şi California. Ruşii se simt un popor mesianic, ales de Dumnezeu, cum spun unii dintre istorici, dar, de fapt la mijloc, e o neînţelegere. Această stranie discrepanţă dintre soartă şi realitate, dintre trăirile ascunse ale ruşilor şi faptele istorice care ne stau la dispoziţie constituie temelia şi tema de bază a literaturii ruse. Aşa se explică în Rusia succesul dintotdeauna, şi în ultimul timp cu atît mai mult, al „istoriei alternative“.
Poate că ar trebui tradus romanul lui Vladimir Mikuşevici, Învierea în a Treia Romă, pentru a înţelege mai bine toate aceste lucruri.

Cultura rusă, ca de altfel toate „culturile imperiale“, se consideră „măreaţă, mesianică, unică, irepetabilă“. Cu toate acestea, în Rusia se traduce aproape tot sau, cel puţin, tot ce apare pe piaţa europeană şi nord-americană. Cum e de înţeles acest paradox?

În Rusia, în comparaţie cu debutul anilor 2000, cînd se traducea aproape tot ce exista, acum scade simţitor interesul faţă de romanele traduse (e de consemnat că există acum un interes enorm faţă de literatura de nonficţiune, faţă de literatura ştiinţifică de popularizare). Literatura rusă actuală a devenit suficientă sieşi, nu mai are nevoie de o alta. Acum, despre „sindromul imperial“. Aici nu s-a produs ceva similar cu ceea ce s-a întîmplat în fostul Imperiu Britanic; el, deşi şi-a pierdut teritoriile politice, s-a păstrat ca imperiu cultural. „URSS-ul cultural“ nu s-a conservat nicicum; foarte puţini autori dintre cei care au aparţinut fostului URSS sau ţărilor Tratatului de la Varşovia se mai orientează spre cultura rusă. Moscova nu dictează modele, aşa cum face Londra. Totuşi, asta nu deranjează deloc literatura rusă. Sînt convins că niciodată în istoria Rusiei nu a existat vreo altă perioadă ca cea de acum, în care să apară atîtea romane bune, în doar cîţiva ani. Aici s-au scris cîteva romane geniale, care nu cunosc echivalent în nici o altă literatură. Manual de desen al lui Maxim Kantor, de pildă. Este exact ceea ce a fost Război şi pace la vremea lui, istoria secolului al XX-lea în Europa, povestită prin prisma unei familii.

Rusia (şi URSS) şi-a făcut un titlu de glorie punîndu-şi eticheta de „cea mai cititoare ţară din lume“. Mai este această lozincă valabilă în Rusia de azi?

Un om cu o carte în mînă nu mai atrage atenţia, în timp ce altul, cu un gadget electronic, trezeşte o curiozitate firească. Şi apoi, e mult mai simplu să manipulezi, spunînd că procesul de selecţie din multitudinea de show-uri este infinit mai captivant decît lectura unei cărţi.
Doar statul, în esenţă, mai e capabil să facă lobby pentru literatură ca practică culturală, pentru lectură ca metodă de autoidentificare naţională. Să mi se spună cu sinceritate: cine va merge primul într-un prezumtiv război pentru apărarea patriei? un om care a văzut Matrix sau cel care a citit romanul Ultimul termen de Rasputin? În ce măsură statul îndeplineşte o astfel de funcţie, o ştii şi fără ajutorul meu… În acest caz, cred, cel mai înţelept este să te bizui pe tine însuţi şi să nu te îmbeţi la gîndul că ai tăi compatrioţi vor deveni campioni la lectură…

Am observat în ultimii ani în Rusia un fenomen interesant legat de opinia ruşilor despre România (mă refer, cu precădere, la mediul intelectual). cînd vine vorba despre ea, discursul capătă o nuanţă confuză, totul capătă conotaţii stranii şi exotice. De unde acest „exotism“ şi ce înseamnă cuvîntul „România“ pentru tine?

Ce-mi vine în minte cînd aud cuvîntul România? Acolo, din cîte cunosc, a fost inventat conceptul celei „de-a Treia Rome“, pe care, ulterior, în secolul al XV-lea, şi-a însuşit-o monahul rus Philotei – un ideolog care a proclamat Moscova „a Treia Romă“; despre această amprentă românească puţină lume are cunoştinţă. Cu „boierii“ români luptau eroii romanului Cetatea veche de Beleaev, care-mi plăcea foarte tare în copilărie. Ocupanţii români erau duşi cu zăhărelul în cel de-al Doilea Război Mondial de către eroii altui roman care-mi plăcea, Valurile Mării Negre al lui Valentin Kataev, iar acţiunea se desfăşoară la Odessa. Da, în bună măsură e vorba de acel exotism european, de o fundătură a Europei, cu o istorie expresivă, uitată apoi, ascunsă de ochii lumii şi pervertită – exact ca-n cazul istoriei Rusiei. Dacia (filmul Dacii l-am văzut de nenumărate ori în copilărie), Dracula. Masacrarea cruntă a evreilor în anii ’40. Palatul lui Ceauşescu. Limba pitorească – de regulă, atunci cînd călătoreşti şi nu există posibilitatea să-ţi dai seama în ce limbă se vorbeşte la masa vecină, într-o limbă evident romanică, dar nu în franceză-spaniolă-italiană-portugheză, devine clar că e vorba de română. În ceea ce priveşte literatura, atunci tare mă tem că singurul scriitor român pe care l-am citit în întreaga mea viaţă este Vasile Ernu.

Traducere din limba rusă de
Vladimir BULAT

« go back — keep looking »

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• Vai și amar de țara care se sprijină doar pe cronicarii și intelectualii de curte de Vasile Ernu
• „INTRARE LIBERĂ”: DESPRE LITERATURĂ ȘI RĂZBOI, ÎN CONTEXTUL FESTIVALULUI DE LITERATURĂ DE LA ODESA | VIDEO
• VASILE ERNU: „NOI NE TEMEM ENORM DE SĂRĂCIE”
• Prietenii între ei – DE IULIAN BOCAI
• 2023 – repere în non-ficțiunea românească – Victor Cobuz | Observator cultural
• INTRARE LIBERĂ | PLEDOARIE PENTRU LITERATURĂ – VASILE ERNU ŞI BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU #tvrcultural
• Lansare – Centrul nu se mai susține
• Bursieri Taifas
• Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte
• Cum să fugi de Untold şi Gheboasa? Doar Darabani ne mai poate salva…

Cautare