ONU se implica
(un text de Joseph Stiglitz aparut in Romania libera)
In timp ce discutia despre “mugurii verzi” ai economiei continua neabatut in SUA, in alte tari, in special in cele din lumea a treia, situatia se inrautateste. Scaderea a inceput in SUA printr-un esec al sistemului financiar, tradus rapid intr-o incetinire a economiei reale. In statele in curs de dezvoltare, scenariul este unul opus: declinul exporturilor, reducerea transferurilor financiare private si a investitiilor straine directe, prabusirea fluxurilor de capital au dus la o slabire a economiei. Efectul este ca pana si tarile
cu sisteme bune de reglementare se confrunta acum cu probleme in sectorul financiar.
Pe 23 iunie, o conferinta ONU dedicata crizei economice globale a produs un consens legat atat de cauzele scaderii economice, cat si de motivele pentru care aceasta afecteaza atat de serios tarile in curs de dezvoltare. Conferinta a schitat cateva contramasuri care ar trebui luate in calcul si a stabilit ca un grup de lucru sa cerceteze modalitatile de rezolvare a situatiei, cu posibilitatea de a consulta un grup de experti, de asemenea, nou-infiintat.
Acordul e remarcabil: oferind un diagnostic al crizei din multe privinte mai corect decat cel formulat de G-20, ONU a demonstrat ca procesul decizional nu trebuie limitat la un club select, autopropus, suferind de pe urma lipsei de legitimitate politica si, pe deasupra, dominat tocmai de aceia care poarta o raspundere considerabila pentru criza. Acordul a aratat cat de valoroasa este o abordare mai cuprinzatoare – de exemplu, prin discutarea unor intrebari-cheie, prea sensibile pentru a fi aduse in atentie de catre tarile mai mari, sau prin a sublinia ingrijorarile celor mai saraci, chiar daca ele sunt mai putin importante pentru cei bogati.
Ar fi fost de asteptat ca SUA sa-si asume rolul de lider in dezbatere, din moment ce criza provine de acolo. Trezoreria SUA (cu implicarea unor oficiali care fac acum parte din echipa economica a presedintelui Barack Obama) a fost un avocat fervent al liberalizarii pietelor financiare si de capital, rezultatul fiind ca lumea s-a imbolnavit rapid de problemele contagioase ale Americii.
Desi America a dovedit mai putina initiativa decat s-ar fi putut spera – chiar astepta in circumstantele date –, multi participanti au fost, pur si simplu, usurati ca SUA macar nu au pus bete in roate consensului global, asa cum ar fi fost cazul daca George W. Bush mai era presedinte.
De asemenea, am fi putut spera ca America sa fie prima care sa ofere sume mari de bani pentru a ajuta numeroasele victime nevinovate ale politicii sustinute de SUA. Dar nu s-a intamplat asa, iar Obama a trebuit sa duca o lupta apriga pentru a convinge un Congres rezervat sa ofere FMI macar sume minore.
Dar multe tari in curs de dezvoltare abia au terminat de platit datorii apasatoare si nu mai vor sa treaca inca o data printr-o situatie asemanatoare. De aici rezulta ca ele au nevoie de ajutoare nerambursabile, nu de imprumuturi. G-20, care s-a adresat FMI pentru a asigura cea mai mare parte a banilor de care statele in dezvoltare au nevoie pentru a se descurca in criza, nu a tinut cont de aceasta realitate, conferinta ONU insa da.
Cea mai sensibila problema atinsa de conferinta ONU – prea sensibila pentru a fi discutata de G-20 – a fost reforma sistemului global de rezerve valutare. Acumularea de rezerve contribuie la dezechilibrele globale si la o cerere agregata insuficienta, pentru ca statele strang sute de miliarde de dolari ca masura de precautie in fata volatilitatii globale. Nu e de mirare ca America, beneficiind astfel la dobanzi aproape zero de imprumuturi de trilioane de dolari din partea statelor in curs de dezvoltare, nu s-a aratat teribil de incantata de deschiderea discutiei.
Dar, indiferent ca ii place Americii sau nu, sistemul de rezerve valutare in dolari se uzeaza tot mai mult; intrebarea e doar daca schimbarea sistemului curent cu o alternativa are loc hazardat sau daca ea va fi atent planificata si structurata. Cei care au rezerve mari in dolari stiu ca a tine dolarii e o afacere proasta: profitul e mic sau nu exista deloc, in schimb, exista riscul inflatiei sau deprecierii valutare – ambele ar diminua valoarea reala a rezervelor.
In ultima zi a conferintei, pe cand America isi exprima rezervele fata de simpla discutare a problemei (care afecteaza bunastarea tuturor tarilor) in cadrul ONU, China reitera faptul ca a sosit momentul pentru a incepe sa lucram la o valuta globala de rezerva. Dat fiind ca moneda unei tari poate fi valuta de rezerva doar daca alte tari sunt dispuse sa o accepte ca atare, era dolarului ar putea incepe sa apuna.
Emblematica pentru diferenta dintre conferintele ONU si ale G-20 a fost discutia legata de secretul bancar: in vreme ce G-20 s-a concentrat pe evaziunea fiscala, conferinta ONU a abordat si coruptia – un fenomen care, in opinia unor experti, permite in unele dintre cele mai sarace tari scurgerea unor sume de bani mai mari decat asistenta pe care o primesc.
SUA si alte state industrializate au promovat globalizarea. Dar criza ne-a aratat ca ele nu au gestionat aceasta globalizare asa cum ar fi trebuit sa o faca. Daca vrem ca globalizarea sa functioneze pentru toata lumea, deciziile despre gestionarea ei trebuie luate democratic – cu participarea atat a autorilor, cat si a victimelor greselilor.
ONU, in pofida tuturor defectelor sale, este institutia internationala care reuneste cel mai mare numar de tari. Conferinta ONU din iunie, la fel ca cea precedenta pe probleme de finantare pentru statele in curs de dezvoltare, a demonstrat ca ONU trebuie sa joace un rol-cheie in orice dezbatere globala despre reforma sistemului financiar si economic.
Comments
Leave a Reply