Literatura rusa azi (interviu cu Lev Danilkin “criticul Noului val”)

„Moscova nu dictează modele, cum o face Londra“ – Vasile Ernu in dialog cu Lev DANILKIN

(Am revenit de la Moscova dar voi povesti alta data aventura. Iata un interviu cu criticul literar Lev Danilkin aparut in OBSERVATOR CULTURAL – 479 din 18.06.2009. O mica cartografiere a literaturii ruse actuale. Multumirile mele amicului Vladimir Bulat pentru excelenta traducere)

Pe Lev Danilkin l-am cunoscut în iarna lui 2007, la o dezbatere iniţiată de organizatorii Tîrgului de carte de la Moscova. Danilkin se bucură de o notorietate aparte în lumea intelectuală rusă, fiind „botezat“ de mulţi drept „criticul noii generaţii“ sau „criticul care poate influenţa vînzările“. Cert este că textele lui sînt puncte de referinţă atît pentru „duşmani“, cît şi pentru „prieteni“. Lev Danilkin a debutat cu volumul Parfeanskaia strela, iar ultima sa carte, editată în 2007, Omul cu oul (o biografie beletristică a unui scriitor controversat mai ales din pricina ideilor sale, Alexandr Prohanov), a intrat încă din faza de manuscris în shortlist-ul a două premii importante, Big Book şi National Bestseller.

În România, cînd vorbim despre literatura rusă, am sentimentul că mai toată lumea se referă la „marea literatură“. Toată lumea îi respectă „clasicii ruşi“, chiar şi pe „clasicii sovietici“, însă literatura rusă postsovietică este foarte puţin cunoscută (în afară de Pelevin şi Sorokin). Deci, ce s-a întîmplat cu literatura rusă de după căderea comunismului?

Literatura postsovietică nu se reduce la aceste două nume. Şi asta cu atît mai mult cu cît Sorokin a încetat să mai fie scriitorul de „căpătîi“ – dintr-un revoluţionar literar, el s-a transformat într-un autor de beletristică comercială, care-şi multiplică găselniţele de altădată. Ce s-a întîmplat, de fapt? Pe de o parte, proiectul de „westernizare“ (occidentalizare) a literaturii ruseşti a eşuat. Abrupt spus, literatura e interesată, ca şi în trecut, de destine şi nu de subiecte.
S-a şubrezit, dar s-a păstrat ierarhia din interiorul literaturii: aşa-numita „literatură înaltă“ ocupă centrul, în timp ce autorii „genurilor minore“ (scriitorii de SF, de cărţi poliţiste, cei de la revistele glossy) nu pretind să se substituie celor dintîi. Literatura rusă nu a devenit, totuşi, un domeniu al show-business-ului, al industriei de distracţii. Literatura se ocupă în continuare de metafizică sau, în cel mai rău caz, îndeplineşte funcţia de critică socială. Textele cu pondere din ultimii ani sînt „despre viaţă“, descriu şi analizează realitatea cotidiană. Scriitorii care-şi comercializează „experienţa“ sînt cotaţi la un nivel superior faţă de cei ce-şi descriu „imaginaţia“.
Experienţele formale şi verbale, ornamentalismul (un curent în literatura rusă, nota V.E.) s-au retras către periferie. Tradiţia literaturii ruse, de la Andrei Belîi pînă la Nabokov şi Saşa Sokolov, e, practic, întreruptă.

Ce fenomen literar se manifestă, ce scriitori importanţi sînt în literatura rusă actuală? Cum ar spune Turgheniev: cine mai sînt azi „marii scriitori ai pămîntului rus“? Sau cum îi spunea Cehov lui Bunin: „A murit Lev Tolstoi şi totul se va duce dracului!“. Uite că au murit Gogol şi Tolstoi, Bulgakov şi Dovlatov, şi se pare că literatura rusă nu „s-a dus dracului“.

În opinia mea, Maxim Kantor – al cărui roman, Manual de desen, urmează a fi digerat de Occident – seamănă foarte mult cu un Lev Tolstoi al zilelor noastre. Mai cred că mari scriitori sînt şi decanii de vîrstă, Prohanov, Mamleev, Limonov, Makanin, Rasputin, Voiskunskii, Liciutin şi alţii. Cei care nu au eşuat în marasm ies în relief ca nişte autori cu adevărat uriaşi.
În ultimii ani, s-a făcut un mare tamtam în jurul premiilor literare. Aveţi cele trei premii mari, care aduc mulţi bani şi prestigiu, cîştigate, de exemplu, în 2008: Russian Booker Prize (Mihail Elizarov), Big Book (Vladimir Makanin), National Bestseller (Zahar Prilepin). Ce rol joacă aceste premii în contextul literar rus sau în industria cărţii?
În condiţiile în care cititorul nu are posibilitatea să se orienteze de unul singur într-o librărie, el devine atent la finaliştii unor premii literare prestigioase. Un premiu asigură o explozie a interesului faţă de un scriitor, iar efectul acesta s-a făcut simţit relativ de curînd, de vreo trei ani încoace. Înainte, premiile erau o chestiune ce aparţinea exclusiv organismului literar, îi lăsau reci cam pe toţi.

În 2008, două din cele trei premii importante au fost acordate nu „clasicilor“ literaturii, cum se întîmpla pîna acum, ci unor scriitori tineri. E vorba de o nouă strategie a pieţei de carte sau, pur şi simplu, „noul val“ s-a legitimat?

În realitate, nu cred că există nici un „nou val“, ci funcţionează doar necesitatea ca lectorul să aibă în faţa ochilor un „lider“ al „literaturii ruseşti“, iar acesta s-a întîmplat să fie Zahar Prilepin. E un scriitor căruia nu-i lipseşte deloc talentul, însă are la fel de multe texte proaste ca şi bune; nu e cea mai bună alegere.

Ce rol mai joacă astăzi în Rusia critica literară? Am văzut că pe tine, de exemplu, unii te judecă pentru că nu scrii în „revistele groase“ şi scrii prea mult în cele glossy.

Nu scriu nici în revistele „groase“, nici în cele glossy; de un deceniu, am o rubrică permanentă într-o revistă „semilucioasă“ (Afisha), cu un tiraj destul de mare. E un loc foarte comod, de unde pot vorbi lumii despre autori aproape anonimi spre a-i face cunoscuţi; există destule antecedente în acest sens. Mi-e foarte la îndemînă acest format, căci rubrica mea a devenit într-un fel protecţionistă. Chiar şi în cei mai arizi ani, găseam romane ruseşti despre care aveam ce să spun.
Nu pot să vorbesc despre alţii, dar eu funcţionez ca un fel de filtru pentru cititori – pentru că ştiu că acest lucru este cu adevărat important –, în loc să dau sfaturi scriitorilor; ei se vor descurca şi fără mine. Adevărul e că, în ultimul deceniu, cantitatea de carte a crescut cam de zece ori în comparaţie cu anii ’90, ca să nu mai punem la socoteală producţia din era sovietică. Cititorul e descumpănit şi nu prea ştie cum să facă o selecţie, se simte total dezorientat, pentru că nu are instrumente cu care ar putea opera o alegere. Un astfel de cititor este lesne manipulabil – asta generează o cantitate considerabilă de reclamă, astfel încît un număr de cărţi de nimic, foarte slabe, au ajuns să fie vîndute în sute de mii de exemplare. Ceea ce fac eu asta este: mă ocup de căutarea cărţilor bune şi, implicit, le trimit la rebuturi pe cele excesiv promovate. Funcţia unui critic este să descopere nume noi, să aducă la lumină opere necunoscute, să povestească cititorului cum aceste opere noi se raportează la tradiţia literară şi ce perspective pot avea ele.

Critica literară este pentru tine o chestiune ce ţine de gust sau de o anumită abordare metodologică?

Gustul e o chestiune care se manifestă cel mai plenar în absenţa lui; contrariul oferă experienţe curioase. Ca să devină mai clar, uneori e nevoie ca despre o operă vizibil monstruoasă să se spună: „Susţin că e minunată“ sau „Aceşti profesionişti, care au ticluit atît de meşteşugit dosarul de presă, în realitate mint!“, adică trebuie să-ţi asumi o opinie. În caz contrar, rişti să devii o duduiţă filologică, avînd un gust estetic bine format, dar pentru care orice nu se înscrie firesc în canon e proclamat de prost gust şi inadmisibil. Algoritmul analizei textului din perspectivă „artistică“ există, dar criticul literar ar trebui să se abţină de a-l manipula. Un critic nu are nevoie de algoritme, ci de intuiţie. E ca-n şah. Şahistul joacă „cu vîrful degetelor“, pentru că numărul variantelor şi al mişcărilor este atît de mare, încît nici o prognoză nu este cu putinţă. Niciodată nu pot spune de ce un scriitor a „jucat“ aşa şi nu altfel, de ce romanul Matisse al lui Alexandr Ilicevsky mi se pare genial, iar povestirile lui sînt plictisitoare pînă la moarte. Nu intenţionez să „forez“ în povestirile acestui scriitor pentru a-mi explica mie, dar şi altora, de ce sînt un eşec.

Dac-ar trebui să aleg cîţiva scriitori ruşi tineri, „noul Cehov“, „noul Tolstoi“, tu ce mi-ai recomanda?

Există un echivalent al lui Thomas Mann, e vorba de Serghei Samsonov. I-a apărut de curînd un roman aproape genial, Anomalia lui Kamlaev. Roman Sencin este un maestru al prozei psihologice, un autor care posedă o tonalitate proprie, unică, în sensul concreteţii şi al măestriei de povestitor, echivalentul contemporan al lui Cehov. Există romanul Matisse al lui Alexandr Ilicevsky. Există Corbii au plecat al lui Serghei Nosov, un autor cu o intuiţie foarte fină a vremii sale, a ironiilor acestui timp. Scriitorul Alexei Ivanov este autorul unui foarte important roman despre anii ’90, Un geograf a bătut întregul glob. Pavel Pepperştein a scris eposul Iubirea mitogenetică a castelor. E şi romanul San’kea al lui Zahar Prilepin, scriere ce poate fi, foarte schematic, încadrată în echivalentul actual al celebrului roman al lui Gorky, Mama.

Cred că cititorul român, iubitor de literatură rusă, ar fi interesat să ştie ce se mai scrie azi în literatura rusă, care sînt tendinţele ei, care sînt „temele“ ei?

Cu doar cîţiva ani în urmă, lumea toată scria antiutopii; era tendinţa anilor 2005-2006. 2017, scris de Slavnikova, 2008 de Dorenko, Evakuator şi JD de Bîkov, Babiloniană de Veller, Ziua opricinicului de Sorokin. Nimănui nu-i venea să creadă că a sosit „stabilitatea“, se prezicea o prăbuşire inevitabilă, într-o formă sau alta. Statul a fost incapabil să inventeze o nouă ideologie, un Proiect comun, un Sens comun, iar scriitorii au fost cuprinşi de anxietate. Apoi, petrolul a început să se scumpească şi parcă toată lumea a avut de cîştigat din asta. Scriitorii s-au liniştit, în ultimii doi ani, fluviul antiutopiilor a secat. Acum, de cînd cu criza, se prea poate ca acest fluviu să reînvie; doar că acum se pot picta peisaje în plein-air.
Tema principală, care e chiar la suprafaţă, este conştientizarea experienţei anilor ’90, foarte ciudaţi în cazul Rusiei; şi mai stranii se arată însă ultimii opt ani, care sînt, la prima vedere, marcaţi de bunăstare, de stabilitate, dar în profunzime – foarte dubioşi. Literatura rusă face efortul să înţeleagă acest fenomen absolut atipic pentru istoria autohtonă, fenomenul „înfloririi spirituale“. În ceea ce priveşte însă tema de profunzime, aceasta este sondarea adîncurilor adevăratei istorii ruse. Pentru că simţim că versiunea istoriei Rusiei, considerată oficială, nu corespunde întru totul realităţilor, că e ceva în neregulă. Ni se spune că am zăcut 300 de ani sub ocupaţie mongolă, dar urmele ei nu s-au prea păstrat. Ni se spune că Rusia e o periferie, că aici e marginea dintotdeauna a Europei, dar ruşii au ocupat teritorii cuprinse între Marea Baltică şi California. Ruşii se simt un popor mesianic, ales de Dumnezeu, cum spun unii dintre istorici, dar, de fapt la mijloc, e o neînţelegere. Această stranie discrepanţă dintre soartă şi realitate, dintre trăirile ascunse ale ruşilor şi faptele istorice care ne stau la dispoziţie constituie temelia şi tema de bază a literaturii ruse. Aşa se explică în Rusia succesul dintotdeauna, şi în ultimul timp cu atît mai mult, al „istoriei alternative“.
Poate că ar trebui tradus romanul lui Vladimir Mikuşevici, Învierea în a Treia Romă, pentru a înţelege mai bine toate aceste lucruri.

Cultura rusă, ca de altfel toate „culturile imperiale“, se consideră „măreaţă, mesianică, unică, irepetabilă“. Cu toate acestea, în Rusia se traduce aproape tot sau, cel puţin, tot ce apare pe piaţa europeană şi nord-americană. Cum e de înţeles acest paradox?

În Rusia, în comparaţie cu debutul anilor 2000, cînd se traducea aproape tot ce exista, acum scade simţitor interesul faţă de romanele traduse (e de consemnat că există acum un interes enorm faţă de literatura de nonficţiune, faţă de literatura ştiinţifică de popularizare). Literatura rusă actuală a devenit suficientă sieşi, nu mai are nevoie de o alta. Acum, despre „sindromul imperial“. Aici nu s-a produs ceva similar cu ceea ce s-a întîmplat în fostul Imperiu Britanic; el, deşi şi-a pierdut teritoriile politice, s-a păstrat ca imperiu cultural. „URSS-ul cultural“ nu s-a conservat nicicum; foarte puţini autori dintre cei care au aparţinut fostului URSS sau ţărilor Tratatului de la Varşovia se mai orientează spre cultura rusă. Moscova nu dictează modele, aşa cum face Londra. Totuşi, asta nu deranjează deloc literatura rusă. Sînt convins că niciodată în istoria Rusiei nu a existat vreo altă perioadă ca cea de acum, în care să apară atîtea romane bune, în doar cîţiva ani. Aici s-au scris cîteva romane geniale, care nu cunosc echivalent în nici o altă literatură. Manual de desen al lui Maxim Kantor, de pildă. Este exact ceea ce a fost Război şi pace la vremea lui, istoria secolului al XX-lea în Europa, povestită prin prisma unei familii.

Rusia (şi URSS) şi-a făcut un titlu de glorie punîndu-şi eticheta de „cea mai cititoare ţară din lume“. Mai este această lozincă valabilă în Rusia de azi?

Un om cu o carte în mînă nu mai atrage atenţia, în timp ce altul, cu un gadget electronic, trezeşte o curiozitate firească. Şi apoi, e mult mai simplu să manipulezi, spunînd că procesul de selecţie din multitudinea de show-uri este infinit mai captivant decît lectura unei cărţi.
Doar statul, în esenţă, mai e capabil să facă lobby pentru literatură ca practică culturală, pentru lectură ca metodă de autoidentificare naţională. Să mi se spună cu sinceritate: cine va merge primul într-un prezumtiv război pentru apărarea patriei? un om care a văzut Matrix sau cel care a citit romanul Ultimul termen de Rasputin? În ce măsură statul îndeplineşte o astfel de funcţie, o ştii şi fără ajutorul meu… În acest caz, cred, cel mai înţelept este să te bizui pe tine însuţi şi să nu te îmbeţi la gîndul că ai tăi compatrioţi vor deveni campioni la lectură…

Am observat în ultimii ani în Rusia un fenomen interesant legat de opinia ruşilor despre România (mă refer, cu precădere, la mediul intelectual). cînd vine vorba despre ea, discursul capătă o nuanţă confuză, totul capătă conotaţii stranii şi exotice. De unde acest „exotism“ şi ce înseamnă cuvîntul „România“ pentru tine?

Ce-mi vine în minte cînd aud cuvîntul România? Acolo, din cîte cunosc, a fost inventat conceptul celei „de-a Treia Rome“, pe care, ulterior, în secolul al XV-lea, şi-a însuşit-o monahul rus Philotei – un ideolog care a proclamat Moscova „a Treia Romă“; despre această amprentă românească puţină lume are cunoştinţă. Cu „boierii“ români luptau eroii romanului Cetatea veche de Beleaev, care-mi plăcea foarte tare în copilărie. Ocupanţii români erau duşi cu zăhărelul în cel de-al Doilea Război Mondial de către eroii altui roman care-mi plăcea, Valurile Mării Negre al lui Valentin Kataev, iar acţiunea se desfăşoară la Odessa. Da, în bună măsură e vorba de acel exotism european, de o fundătură a Europei, cu o istorie expresivă, uitată apoi, ascunsă de ochii lumii şi pervertită – exact ca-n cazul istoriei Rusiei. Dacia (filmul Dacii l-am văzut de nenumărate ori în copilărie), Dracula. Masacrarea cruntă a evreilor în anii ’40. Palatul lui Ceauşescu. Limba pitorească – de regulă, atunci cînd călătoreşti şi nu există posibilitatea să-ţi dai seama în ce limbă se vorbeşte la masa vecină, într-o limbă evident romanică, dar nu în franceză-spaniolă-italiană-portugheză, devine clar că e vorba de română. În ceea ce priveşte literatura, atunci tare mă tem că singurul scriitor român pe care l-am citit în întreaga mea viaţă este Vasile Ernu.

Traducere din limba rusă de
Vladimir BULAT

Comments

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• „INTRARE LIBERĂ”: DESPRE LITERATURĂ ȘI RĂZBOI, ÎN CONTEXTUL FESTIVALULUI DE LITERATURĂ DE LA ODESA | VIDEO
• VASILE ERNU: „NOI NE TEMEM ENORM DE SĂRĂCIE”
• Prietenii între ei – DE IULIAN BOCAI
• 2023 – repere în non-ficțiunea românească – Victor Cobuz | Observator cultural
• INTRARE LIBERĂ | PLEDOARIE PENTRU LITERATURĂ – VASILE ERNU ŞI BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU #tvrcultural
• Lansare – Centrul nu se mai susține
• Bursieri Taifas
• Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte
• Cum să fugi de Untold şi Gheboasa? Doar Darabani ne mai poate salva…
• ”Profesorul tău e mult mai interesant decât cel din La Casa de Papel.”

Cautare