Vasile Ernu

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea BR Anna Ahmatova

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea
Anna Ahmatova
blog
Arhiva 2006

La Multi Ani! din 1974

La Multi Ani!

La Multi Ani si iata un desen animat din 1974 din seria Nu pogodi (episodul 8) in care se gaseste si faimosul fragment cu Iepurele degizat in Mos Gerila/Ded Moroz iar Lupul in Alba ca Zapada/Snegurocika…. si cinta un faimos cintec, devenit slagar…

-
26 December, 2006
Niciun comentariu

Nu va temeti, tovarasi, si Lenin s-a privatizat!

Nu va temeti, tovarasi, si Lenin s-a privatizat!
(text aparut in Romania libera Joi, 21 Decembrie 2006)

(cum v-am obisnuit putina muzica, iar pentru cei care au uitat imnul defunctei tari va ofer varianta reggae a trupei 5nizza)

Recent, pe data de 8 decembrie, s-au implinit 15 ani de la incetarea din punct de vedere juridic a Uniunii Sovietice. In 1991, cele trei state Rusia, Ucraina si Belarus au semnat la Belovej un act prin care anuntau disparitia URSS-ului si infiintarea CSI. Zilele acestea, Fondul Opinia publica a organizat un sondaj pe aceasta tema, incercand sa ne dea o perspectiva cat mai exacta a modului de raportare a populatiei actuale fata de URSS. Iata cateva din cele mai semnificative date ale sondajului.
Reactia cetatenilor rusi fata de acel moment e impartita in felul urmator: 46% cred ca atunci ei s-au intristat, 5% ca s-au bucurat si 18% au fost indiferenti, restul nu au putut da un raspuns. Din cei intervievati, 58% cred ca motivele desfiintarii URSS se datoreaza politicienilor din acea vreme. Doar 21% cred ca destramarea URSS are cauze obiective, iar 73% nu cred in posibilitatea refacerii URSS. 62% din cei intervievati compatimesc disparitia URSS, iar numarul celor carora nu le pare rau este mult mai mic: 26%. La acest capitol este important de observat faptul ca 47% din cei care explica destramarea URSS din motive obiective regreta acest lucru.
E important de spus faptul ca fata de acum cinci ani, cand s-a facut un sondaj identic, procentul celor care compatimeau desfiintarea URSS a scazut cu 14%, iar al celor care nu se mai plang de acest eveniment a crescut cu 11%. De asemenea, daca, in 2001, 22% credeau in posibilitatea refacerii URSS, astazi acest numar a scazut la 14%. De la sondajul din 2001, a scazut cu 13% si procentul celor care dadeau vina pe politicienii vremii.
Tot zilele acestea, in Rusia a fost marcata, prin diverse emisiuni TV, radio si nenumarate texte scrise, aniversarea a 100 de ani de la nasterea celui mai longeviv conducator al Rusiei moderne, chiar daca ea s-a numit URSS. El este Leonid Ilici Brejnev si a domnit intre 1964 si 1982, epoca ce a ramas cu numele de zastoi/stagnare.
Fondul Opinia publica a organizat si in legatura cu acest eveniment o ancheta. Conform acesteia, 61% din cetatenii Rusiei cred ca epoca brejnevista a fost cea mai buna perioada a lor si doar 17% cred ca a fost o perioada nefasta. De asemenea, 50% considera ca tovarasul Brejnev a jucat un rol pozitiv in istoria tarii si doar 15% ca a jucat un rol negativ. In ce priveste popularitatea, pentru segmentul varstei intre 36 si 54 de ani, Brejnev atinge cota lui Putin din prezent, 75%.
Privind cu atentie aceste sondaje, precum si evolutia lor, bazandu-ma in acelasi timp si pe ceea ce se intampla pe scena cultural-politica a Rusiei, pot concluziona urmatoarele lucruri. Rusia, spre deosebire de Romania si alte tari fost comuniste din Europa de Est, nu va incerca niciodata (cel putin in viitorul apropiat) sa puna in discutie si sa vorbeasca despre comunismul sau ca fiind un sistem ilegitim. Acest lucru nu e posibil din simplu motiv ca el este asumat si integrat deja in propria istorie colectiva si se merge mai degraba pe o linie a concilierii nationale. URSS este, alaturi de Rusia tarista, parte a istoriei ruse, iar Stalin e un erou sau personaj istoric alaturi de Ivan cel Groaznic sau Petru I. Moscova este un oras in care regasesti cel putin in aceeasi masura si elemente ale epocii tariste, si elemente ale epocii comuniste. Steaua sovietica sta nestingherita alaturi de vulturul cu doua capete, iar Mausoleul lui Lenin e langa Kremlinul tarilor. In acelasi timp, sondajele si realitatea rusa ne spun ca nimic din trecut nu se mai poate repeta, nimic nu mai poate reveni la ceea ce a fost si chiar si cei care isi doresc acest lucru sunt pe cale de disparitie. Rusia, asemenea tarilor iesite din comunism, incearca sa-si gaseasca propriul drum, insa, asa cum ea are mult mai multi ani de comunism si mult mai multe probleme, si solutiile sunt mult mai complicate. Asa ca, dupa cum imi place mie sa spun, nu va temeti, tovarasi romani, proaspat UE-isti, Stalin si Lenin s-au privatizat, iar regulile sunt cu totul altele. Asa ca prietenia dintre popoare nu inseamna (doar) lacrimi si discursuri elogioase, ci conturi bine intretinute si pragmatic gestionate.

-
21 December, 2006
Niciun comentariu

Razboiul alcoolului: cauze si efecte

Razboiul alcoolului: cauze si efecte
(text aparut in Romania Libera, Vineri, 08 Decembrie 2006, iar pentru a intra in atmosfera va pun si un Buna dimineata de Zdob si Zdub)

Traditional, piata de alcool este un segment semnificativ al economiei rusesti. Peste 10% din veniturile statului rus se bazeaza pe alcool. Alaturi de cea energetica, piata alcoolului reprezinta o putere de luat in seama in statul rus. In momentul in care apar framantari pe piata alcoolului din Rusia, ca si pe cea energetica, aceasta devine nu numai o problema economica, ci si una politica.
In primavara acestui an, Moscova a interzis comercializarea vinului moldovenesc (si a vinului georgian) pe piata ruseasca. Motivul oficial este unul simplu: vinurile contin prea multe pesticide si metale grele. In realitate, sustin majoritatea analistilor, decizia Moscovei este un raspuns adus “blocadei” economice impotriva Transnistriei, organizata de Moldova in colaborare cu Ucraina. Pe 3 martie, Ucraina a schimbat regimul vamal, astfel incat marfurile sa poata patrunde in Transnistria doar cu parafa oficiala de la Chisinau. Pe 27 martie, vinul moldovenesc era oficial interzis in Rusia.
Pentru Republica Moldova, aceasta interdictie genereaza prejudicii enorme, in primul rand, pentru ca economia republicii este dependenta de aceasta ramura de productie si, in al doilea rand, pentru ca Rusia este cea mai mare piata de desfacere. Analistii rusi insa arata ca relatiile dintre Moldova si Rusia au inceput sa se inrautateasca mai inainte, o data cu caderea “planului Kozak” privind federalizarea Moldovei, plan sustinut de Rusia. Dupa alegerile din 2003, Vladimir Voronin, desi lider al unui partid comunist, devine pentru Moscova mult prea “portocaliu” si intra in categoria presedintilor incomozi, precum cel al Ucrainei si al Georgiei. Rusia continua sa se impuna si sa demonstreze ca are un cuvant greu de spus in zona si mai ales in problema transnistreana, astfel incat “raspunsurile” economice date Moldovei, mai intai interdictia productiei de carne, dupa care cea a vinului, au un evident caracter politic. Raspunsul Moldovei, alaturi de cel al Georgiei, vine prompt: amenintarea cu nesemnarea protocolului intrarii Rusiei in Organizatia Mondiala a Comertului (WTO).
La summit-ul tarilor CSI, care tocmai a avut loc la Minsk, Rusia si-a anuntat intentia de a ridica embargoul asupra produselor din Moldova. Aceasta “reabilitare” a vinului moldovenesc vine in urma unor negocieri si a unui nou context politic care s-a creat in ultima perioada. Ar trebui, mai intai, sa urmarim atent ce se intampla in Ucraina. Idealurile “portocalii” de aici au luat mai degraba culoarea noului sef al guvernului de la Kiev, premierul pragmatic si apropiat Kremlinului, Viktor Ianukovici. Acesta, de exemplu, a inchis pentru reparatii podul de peste Nistru (Moghilov-Podolisk) prin care intrau in Moldova majoritatea marfurilor din directia estica. Ca rezultat, Moldova a fost nevoita sa accepte intrarea marfurilor rusesti si ucrainene, avand ca punct de tranzit Transnistria. In al doilea rand, Rusia nu-si poate permite o inrautatire atat de brusca a relatiilor cu blocul antimoscovit din CSI, Ucraina, Georgia si Moldova. Cum relatia cu Georgia s-a inrautatit vizibil, iar relatia cu Ucraina pare a se ameliora, “indulcirea” relatiei cu Moldova pare fireasca, iar aceasta cu atat mai mult cu cat interesul Rusiei in ce priveste Moldova e bine definit si legat de problema Transnistriei. Nu in ultimul rand, aceasta situatie are conexiuni directe cu contextul creat de discutiile nesfarsite despre colaborarea energetica dintre UE si Rusia. Rusia are tot interesul sa detensioneze relatiile prea politizate dintre ea si UE. Dat fiind ca atitudinea unor membri UE fata de Rusia a devenit mai pragmatica, in mare parte datorita interesului pentru piata energetica, Rusia incearca sa negocieze acum problema Transnistriei direct cu unii membri UE, dorind sa-si impuna propriul plan.
In acest nou context, Rusia e dispusa sa ridice blocada economica impusa Moldovei. Asa-numitul “razboi al alcoolului” ar putea lua sfarsit in scurt timp. Problema majora insa ramane: oare aceasta pace economica nu se va plati cu un pret prea mare, si anume acela de mentinere a trupelor rusesti pe teritoriul Transnistriei, adica pe teritoriul juridic al Moldovei?

-
13 December, 2006
Niciun comentariu

Traian Basescu seen from Moscow

Traian Basescu seen from Moscow
(gasesc textul meu din Romania Libera tradus in engleze si ramin surpsins.. Nine O’Clock issue 3818 page 4 at 2006-11-27)

Little has been written in the Russian media about Romania. But as of lately, they have been writing a little more, and most texts concern Romania and its relationship with the Republic of Moldova and Transdniester, NATO and the EU integration. President Traian Basescu’s statements are being commented on, and seen as somewhat exotic. His projects and statements on foreign policy are met with surprise, at best. An ambitious project such as the “Bucharest – London – Washington axis” can only be regarded with irony and scepticism. They, as well as us, are well aware of the elementary history and foreign policy rule: an imbalanced medium and long-term alliance is counterproductive, and the weak ones stand to lose. Smaller states will always come out losing from such alliances. As for the more realistic regional projects, such as the Black Sea Forum for Dialogue and Partnership, Russia has always been absent from these, on grounds that the already existing Black Sea Economic Cooperation pact is sufficient to handle regional issues. As for the settlement of the Transdniester issue, Romania’s presence has not been deemed necessary. President of Romania’s recent statements only define him as one of the populist politicians who regard the relationship with Russia in terms of the old “good guys – bad guys” bipolar policy. A closer look at Mr. Basescu’s statement on the relation between the EU and the Russian gas will bring to light a number of serious problems. In terms of foreign policy, the question is not whether Basescu is right or wrong, but whether Romania stands to gain or to lose from such an approach. What we should know is that Traian Basescu’s statement is tardy and, more importantly, it is mistimed with respect to what happened a while ago in the Western media and politics. The EU – Russia Summit was only recently held in Finland, this October, with the EU presenting its strategy, energy policy and position as to Russia. These things have been mentioned and signalled by the Western media. The issue was turned inside out by experts in the field, and not by state presidents. Without neglecting that a real problem does exist in the field, European states have long undertook concrete and pragmatic projects jointly with Russia, and Romania tends to be absent from these projects. Unfortunately, Romania was not even able to negotiate the gas price, and resorted to go-betweens that only raised these prices. What is even more annoying for Russia is the manner in which the Basescu administration proposes the solving of the Gazprom “political pressure” on the EU. Apart from being a tardy advice, outside an organised framework dedicated to this issue, the solution it proposes is that “NATO should undertake security risks, including energy security hazards.” This proposal already poses a serious problem. First of all, NATO is a sensitive topic for Russia, and secondly, one cannot solve an economic problem having “political pressure” aspects through a military and political structure like NATO. In terms of the current Western policy, NATO may always be a last solution, and never a first solution. Such a proposal, just like the one in which the President of Romania was inviting the R. of Moldova to join the EU together, are outside Romania’s competencies, as defined by the rules of the game.

While Romania is making populist anti-Soviet statements, Russia is negotiating with the US, in the twelfth hour, its accession to the World Trade Organisation, although it is required to first solve its problems with Moldova and Georgia, and Germany calmly carries on the development of joint economic projects. Unfortunately, Romania has not yet managed to overcome the Ceausescu-type foreign policy rhetoric on the relationship with Russia, a country that should be approached, first and foremost, with pragmatism.
by Vasile Ernu

-
12 December, 2006
1 comentariu

Eu nu sînt domnul Şarik, ci cetăţeanul Poligraf Poligrafovici Şarikov

Eu nu sînt domnul Şarik, ci cetăţeanul Poligraf Poligrafovici Şarikov

Nu, aici nu miroase a proletari!Şarik
text aparut in Dilema Veche nr 149

(inainte de a citi textul iata un fragment din filmul Inima de ciine unde puteti vedea prima prezentare a lui Sarik/Sarikov in fata corpului profesoral… la final profesorul disperat intreaba: nu cumva si danseaza?!)

Întîmplător sau nu, Revoluţia rusă are cîteva puncte comune cu avangarda şi cîţiva ani buni, artiştii avangardişti ruşi colaborează şi participă la crearea Noii Rusii. Una dintre problemele majore ale noului stat este modul de raportare din punct de vedere ideologic faţă de „nou şi vechi”. Cei care vor da tonul şi vor crea o platformă populară, nu vor fi Lenin sau Troţky, ci Maiakovski, Rodcenko şi alţi artişti importanţi ai vremii. Poetul scrie poemul Vechi şi nou care va deveni lozinca şi platforma noului model de viaţă cotidiană. Proletariatul trebuie să lupte cu vechile obişnuinţe burgheze, cu vechiul mod de viaţă, trebuie să renunţe la „gunoiul” din locuinţele burgheze, la vechiul lui comportament. În noua lume totul trebuie să se bazeze pe utilitate, funcţionalitate în vederea lichidării asupririi de clasă. Această problemă a „dictaturii gustului”, în termeni puţin diferiţi este pusă şi în spaţiul occidental: raportul dintre cultura de masă şi cultura elitistă, raportul dintre artă şi putere. La Moscova fiind, Walter Benjamin este cel care observă marea transformare a societăţii moderne şi a similitudinea aproape identică dintre spaţiul sovietic şi cel american. Tot acum, în Rusia sovietică apar şi cei mai semnificativi scriitori care fac cîteva observaţii ce vor deveni emblematice, în legătură cu apariţia acestui „om nou”. Aproape toate cărţile lui Ilf şi Petrov, Zoschenko şi Bulgakov fac referinţă la aceste noi mari transformări din societate.
Mihail Bulgakov, poate cel mai complex prozator sovietic, cu un spirit ironic devastator, scrie faimoasele texte Inimă de cîine, Oăle fatale şi Diavoliada, texte ce pun în discuţie exact aceste subiecte. Bulgakov ne anunţă fără echivoc „Domnii? Toţi domnii sînt la Paris” şi ne recomandă ca nu cumva să citim presa sovietică înainte de prînz, căci conform notiţelor profesorului Preobrajenski din Inimă de cîine, pacienţii care nu citesc presa se simt excelent, pe cînd cei care citesc Pravda au început să piardă din greutate. Profesorul observă un lucru interesant privind comportamentul: după 1917, toţi galoşii de pe scară dispar. Profesorul se întreabă retoric: dar unde scrie la Karl Marx că nu avem voie să ţinem galoşii pe scară?
Dacă aş scrie o carte despre tranziţie, oricare ar fi ea, Şarik ar fi eroul meu. Sarik este cîinele transformat în om de profesorul Preobrajenski. Tranziţia, trecerea de la „omul vechi” la „omul nou”, este perfect ilustrată prin metafora trecerii potăii Şarik de la stadiul de cîine la cel de cetaţean. Şi cînd eroul lui Bulgakov trebuie să-şi aleagă o identitate, el spune: familia se moşteneşte, deci mă voi numi Şarikov, iar numele l-am luat din calendar. Mă cheamă Poligraf Poligrafovici!
În legătură cu evoluţia căţelului Şarik, crescut pe stradă şi ştiind că nu tot ce e „albastru” e „carne”, Priobrajenski notează un număr interesant de observaţii. Primul lucru pe care-l aflăm din notiţele profesorului e faptul că primul cuvînt rostit de Şarik este abîr, care nu e altceva decît cuvîntul rîba (peşte) citit de-a-ndoaselea. Prima literă a fost A, a două B, aşa că „îi era mai uşor s-o ia de la coadă în citirea cuvîntului rîba (peşte), întrucît în partea cealaltă a magazinului stătea un miliţian”. Adică orice formă de ideologie, indiferent din ce direcţie vine, nu face decît să răstoarne lectura firească a lucrurilor şi să nu uităm că deşi vitrina sau lozinca s-au schimbat, în colţul străzii există un miliţian.
După pronuntarea primului cuvînt, Şarik încearcă să se ţină „vertical pe picioarele din spate”, iar prima frază rostită coerent este o înjurătură de mamă adresată profesorului care l-a transformat din cîine în om. După primul cuvînt rostit foarte clar, pivnaja (berărie), Şarik începe să rostească coerent toate înjurăturile limbii ruse şi un set de cuvinte vulgare luate nu se ştie de unde: „birjar”, „nu sînt locuri”, „Ediţia de seară”, „cel mai bun cadou pentru copii”. Primul cuvînt pe care-l rosteşte Şarik întrînd în biroul profesorului este: burjui. Profesorul notează că Şarik e pus pe sfadă şi înjură sistematic, consecvent şi iraţional. Potaia care se transformă în om face aceste gesturi maşinal, iar în următoarea zi, lexiconul se îmbogăţeşte cu mare viteză: „nu te-nghjionti”, „ticălosule”, „dă-te jos de pe scară”, „ţi-arăt eu ţie”, „Recunoaşterea Americii”, „Primus”.
Iată şi prima discuţie mai intelectuală între noua fiinţă Şarikov şi profesor, după ce Şarikov zîmbise ironic şi turnase vodcă la toată lumea: „La dumneavoastră totul e ca la paradă. Şervetul – colo, cravata – aici, mă iertaţi, vă rog, mersi. Dar ceva autentic, nu! Vă chinuiţi singur ca pe timpul regimului ţarist”.
Vă mai aduceţi aminte de motanul Beghemot din Maestrul şi Margarita, care nu atrage atenţia nimănui cînd se urcă îmbrăcat în tramvai şi se comportă uman, dar de care toţi se miră cînd compostează biletul?

-
8 December, 2006
3 comentarii

Text în group – Revista Tomis, decembrie 2006

Ancheta T / Doina JELA

Nu m-am gândit până acum la ideea asta. Am scris o carte, la două mâini, cu Vladimir Bukovski (Reuşeşti sau mori, Humanitas, 2004), fiindcă o carte de interviuri nu pot să spun că a fost. Întrebările mele erau uneori de o jumătate de pagină şi răspunsul lui, de patru silabe. Trebuia să reduc întrebarea mea la două silabe sau să tai tot, în aşa fel încât, până la urmă, să iasă un dialog decent. Decent în ce mă privea, fiindcă el este întotdeauna substanţial, interesant, original şi liber în gândire ca nimeni altul.
La târgul de carte din toamna asta m-am întâlnit cu Vasile Ernu, autorul volumului intens mediatizat anul trecut, Născut în U.R.S.S., şi am schimbat câteva vorbe. Eram la standul Editurii Vremea şi răsfoiam fiecare acelaşi volum despre Occident al lui Zinoviev. Ernu mi-a spus că îl respectă pe Bukovski enorm, dar de citit empatic, îl citeşte pe Zinoviev, eu i-am spus că, dimpotrivă, pe Zinoviev îl citesc cu iritare, admirându-i doar dexteritatea lingvistică. Nici nu m-am îndepărtat bine şi mi-am dat seama că din această deosebire dintre noi ar putea ieşi un dialog de dimensiunile unei cărţi, despre două feluri de a înţelege lumea în care am trăit, două feluri de a fi, două feluri de a asuma, respinge etc. Zinoviev – Bukovski. Mi-ar plăcea să am un dialog cu Ernu despre asta şi, dacă om avea timp, s-ar putea să şi scriem o dată şi o dată aşa ceva, „la două mâini“. Ar fi mai mult decât un dialog între două persoane care au scris diferit despre comunism, cred că ar fi ilustrarea a două atitudini diferite faţă de epocă, pornind de la cei doi. Mie mi se pare că Zinoviev se lasă purtat ca în lesă, de articulaţiile propriului discurs logic (dialectic), ajungând să caute grade de vinovăţie, subcategorii şi subclase despărţite pe acest criteriu, în rândul victimelor. Pierzând din vedere în jocul ăsta sistemul. Homo Sovieticus este un monstru, fireşte, dar e un monstru creat de o maşinărie monstruoasă de creat monştri. Poţi râde de cum arată o broască strivită sub şenilele unui tanc, ea arată chiar caraghios, a orice, numai a broască vie nu, dar s-o acuzi, ironizezi, că arată aşa, nu e în regulă, fiindcă tancul e cel care a făcut-o aşa. La fel, Occidentul e plin de cusururi, dar asta nu înseamnă că spaţiul comunist devine unul simpatic, numai prin contrast şi graţie împrejurării că atunci eu eram cu 20 de ani mai tânără.
Afirmaţia că regimul s-a bazat şi pe tăcerea noastră subînţelege o acuzaţie: de ce aţi tăcut? Asta e o întrebare, dar persistând în ea, uiţi să o pui pe cealaltă: de ce, ca să-mi exprim ideile, trebuie să-mi pierd viaţa? E normal să mi se ceară să mor pentru idei? (Cei care vor să moară pentru idei, nu au decât să o facă ei, cei subjugaţi de idei, nu toată lumea în jurul lor. Or, de regulă, în regimurile acestea s-a ucis pentru idei, nu s-a murit pentru ele).

-
6 December, 2006
Niciun comentariu

Moscova – Bucureşti

Moscova – Bucureşti
Jurnalul vremurilor de inflaţie
(text aparut in Noua literatura unde voi tine o rubrica pe aceasta tema… inainte de a citi textul recomand Nochnie snaiperi – Katastraficheski)

Să fi fost iarnă, să fi fost vară? Dar nu cred că acest lucru vă interesează. Ştiu că era cald în compartiment, dar nu ştiu daca era de la soarele dogorîtor de vară, de la sistemul de încălzire folosit iarna, de la ceai sau mai ştiu eu ce licori care se folosesc din abundenţă pe rutele interminabile ale unei ţări în care distanţele se măsoară în timp. Da, însă îmi aduc bine aminte că nici un geam nu se deschidea şi că, indiferent dacă mă duc sau mă întorc, voi coborî peste două zile.
Trenul cu „perdeluţe” se urni din loc. Lumea începu să se foiască încolo şi încoace pe holul cu covoraş persan roşu iar, în câteva minute sunetul atît de specific spaţiului rusesc al linguriţei amestecînd zahărul în ceaşca de ceai începu să se audă din toate compartimentele. Cum ruşii sînt mari băutori de ceai, acest sunet se aude în toate bucătăriile şi cafenelele ţării. Cel mai mare şoc pe care l-am avut legat de acest procedeu a fost prima mea întâlnire cu un grup de englezi, şi ei mari băutori de ceai, dar care reuşeau să nu scoată nici un sunet folosind aceleaşi tehnici.
Plecam totuşi, căci mergeam să mă văd cu cel pe care eu îl numesc Marele Instigator. Cine este acesta? El este născut în Moscova într-o familie de ţărani mutate în capitala tânărului stat sovietic în anii `20 ai secolului trecut. A fost din tinereţe un socialist convins, a intrat la facultatea de filosofie, iar la sfârşitul anilor `30 a creat o mică organizaţie teroristă care avea ca scop lichidarea lui Stalin. Este deconspirat şi condamnat la moarte. Din fericire pentru el în acea perioadă începe al II-lea război pentru apărarea Patriei şi este trimis în prima linie. Mai tîrziu, cînd deja devenise un nume de referinţă în toată lumea, îi plăcea să spună că „Marile catastrofe din viaţa mea m-au salvat!”. În anii `60 este unul din cei mai cunoscuţi intelectuali din spaţiul sovietic, este expulzat din ţară pentru opiniile incomode, iar odată ajuns în Occident unde este aşteptat ca un mare disident, devine un personaj controversat din cauza atitudinii critice şi faţă de această lume. De aceea eu l-am numit Instigatorul. Toate cărţile şi opiniile lui sînt surprinzătoare, imprevizibile, incomode şi te pun pe gînduri.
Am ţinut foarte mult să-l cunosc şi am reuşit acest lucru destul de tîrziu. Am corespondat cîţiva ani buni, iar acum merg cu trenul cu „perdeluţe” să mă întîlnesc cu el. S-a întors în ţară, nu duce o viaţă uşoară în aceşti ani nebuni de tranziţe, în aceşti ani de mare inflaţie economică, politică şi mai ales culturală, însă a rămas acelaşi Mare Instigator. Desfac pachetul cu scrisorile primite de la el şi le pun în ordine pentru o eventuală publicare a lor şi dau peste una de care uitasem şi care făcea parte din seria „Emigrantul sovietic/comunist în Occident”.

„ Dragă…
O să continui povestea aventurii mele în Occident. Vreau să-ţi spun că pentru omul sovietic şi în general cel educat în spaţiul comunist, a trăi în Occident nu e deloc uşor, ba e chiar foarte greu. Şi o să-ţi dau numai doua exemple. Primul exemplu e legat de hîrţogăraia birocratico-juridică. Gînd locuiam acasă acest aspect nu mi-a creat niciodată probleme şi nu am avut această grijă. Cartea mea de muncă era undeva înregistrată şi nu am văzut-o decît cînd am fost dat afară. Acasă aveam paşaportul şi cam atît. Da, mai trebuia să te înregistrezi la noul domiciliu dacă îl schimbai. Ei bine, aici însă în decurs de un an am primit atîtea hîrtii pe care nu numai că trebuie să le păstrez, ci la care trebuie să şi reacţionez într-un fel. Aici dacă nu ai un raport constant cu hîrtiile birocratice nu exişti. Un stat juridic fără astfel de proceduri nu poate exista, iar ca să reacţionezi normal la aceste proceduri trebuie să fii obişnuit de mic.
Într-una din zile am primit un pachet cu acte oficiale. Am încercat să citesc, dar nu am înţeles nimic şi mi-am dat seama că pe lîngă limba literară mai trebuie să ştii şi un limbaj birocratic. Nici localnicii nu cunosc bine acest limbaj, însă ei completează formularele maşinal, din obişnuinţă. A trebuit să apelez la un amic care la rîndul lui m-a recomandat la o firma care ar face pentru mine acest serviciu. Aşa că eu i-am anunţat că voi plăti dublu numai să nu mai văd aceste hîrtii niciodată. Nu am scăpat fireşte de hîrtii. Plicurile au început să vină tot mai des şi de fiecare dată mi se par tot mai groase. Mi-am cumpărat un dulap şi le pun pe toate acolo fără să le mai desfac folosind vechiul principiu sovietic: daca au ei nevoie de mine mă vor găsi şi vor veni după mine.
O altă mare problemă cu care mă confrunt e legată de a alege. Aici mereu sînt pus în situaţia de a alege, lucru cu care omul sovietic nu e obişnuit. Cînd eşti pus să alegi dintr-o varietate de lucruri, te confrunţi cu problema responsabilităţii şi a mustrărilor de conştiinţa care rezultă din ea. Am fost zilele trecute la magazin şi am văzut o cămaşă care mi-a plăcut. Ca un om sovietic am înhăţat-o ca şi cum ar fi fost singurul produs şi acela ocazional şi am plecat spre casă fericit de marea mea achiziţie. În drum spre casă la un alt magazin vad aceeaşi cămaşă la un preţ mult mai mic. Buna mea dispoziţie a început să-şi piardă din intensitate. Peste cîteva zile văd aceeaşi cămaşă de două ori mai ieftină, iar peste două săptămîni era aproape gratis. Acum nu mai pot s-o mai văd în faţa ochilor. Am pus-o în şifonier ca un simbol al incapacităţii mele de adaptare la lumea occidentală.
Despre restaurant ce să mai zic! De fiecare dată intru în panică cînd trebuie să comand. Fie că îmi comand lucruri scumpe, fie că îmi comand lucruri ieftine, tot am surprize. Aşa că am renunţat să mai fac experimente şi indiferent dacă sînt la Roma, Paris, Londra sau Berlin comand sigur şniţel vienez. Îmi invidiez colegii occidentali care nu numai că ştiu ce să comande, ci ştiu şi ce anume mănîncă.
Însă am observat un lucru interesant: că viaţa lor socială este strîns legată de aceste activităţi ale persoanelor individuale. Noi sîntem lipsiţi de o mulţime de griji pe care ei le au din plin. În acest sens, noi avem o viaţă mult mai liniştită. Aşa că am decis la ultima conferinţă să vorbesc despre acest lucru. Le-am explicat că noi avem o viaţă mai liniştită şi fără griji, iar acest lucru se plăteşte scump. Pentru o viaţă mai liniştită trebuie să renunţi la un nivel mai ridicat al bunăstării şi la anumite libertăţi. Am încercat să fiu sincer cu ei şi le-am spus că această idee, îmi vine deseori in minte şi ca aş fi tentat să o pun în practică. După această conferinţă, o bună parte din invitaţi au încetat să mă mai salute.”

-
3 December, 2006
4 comentarii

Compromisuri vechi si noi

Compromisuri vechi si noi
VASILE ERNU
Bucurestiul cultural nr 22 (supliment la Revista 22)

Cand mi-am propus sa scriu cartea Nascut in URSS am pornit de la ideea ca, indiferent in ce sistem traiesti, indiferent cu ce forma de represiune te confrunti, economica sau politica, viata este cel mai de pret lucru: asa ca am incercat, astfel, sa inteleg viata din acea perioada. A doua idee importanta a cartii, care ma obseda de mult timp, e cea legata de problema compromisului. Cred ca varianta facila a celor mai tineri e sa-i condamne pe cei care au trait in comunism si au avut inconvenientul de a fi pusi in fata unor alegeri, situatii care aveau in spate un intreg aparat de represiune. Inainte de a-i condamna, eu sustin ca e bine sa incercam sa-i intelegem. Si, pentru a-i intelege mai bine, am incercat sa raspund la o intrebare simpla: ce as fi fost eu, cum m-as fi comportat eu, daca sistemul comunist ar fi continuat? Si raspunsul meu este la fel de simplu: cred ca, indiferent in ce sistem traiesti, esti pus in fata acelorasi probleme esentiale, iar compromisurile, la randul lor, sunt aceleasi. Fireste, unele sisteme sunt mai subtile, mai sofisticate, iar altele mai brutale. Ca sa ne dam seama cum ne-am fi comportat in vechiul regim, putem sa analizam faptele noastre din noul sistem. Compromisurile pe care le facem astazi sunt cel putin la fel de grave precum cele pe care le-am fi putut face in comunism.

Ca postfatator al cartii, mi-am ales un intelectual care este unul dintre cei mai autorizati intelectuali romani, la care tin mult, care este acceptat de majoritatea gruparilor de la noi si cu care, chiar daca nu esti de acord, poti construi o platforma de dialog. Pe atunci nici nu banuiam ca cel in cauza, respectabilul profesor de la CEU, Sorin Antohi, va deveni in doar cateva luni exemplul perfect al tezei la care tin atat de mult: indiferent de sistem, suntem pusi in fata acelorasi alegeri si facem aceleasi compromisuri. Cand am aflat de colaborarea dumnealui cu Securitatea, am acceptat ca, in conditii de santaj si presiune, oamenii cedeaza, mai ales la o varsta atat de tanara. Mi-a fost insa foarte greu sa-i inteleg lunga tacere si, mai ales, accesul la functii in comisii si comitete care implicau obligativitatea de a fi o persoana care nu are nici un acord de colaborare semnat cu aceasta institutie (cel putin). In ce priveste compromisul facut in lumea libera, pe langa faptul ca acesta complica mult situatia lui Sorin Antohi, il si scoate din circuitul academic in care parea destul de bine ancorat. Il scoate din acest circuit fara a-i lua meritele, fara a i se pune la indoiala calitatile si competenta. Este scos din sistemul academic, sistemul birocratic universitar, pentru ca el a intrat in acest sistem apeland la o minciuna fondatoare, iar acest lucru iese din regulile jocului. Daca, in primul caz, Sorin Antohi ne-a pus la dispozitie un text si ne-a promis o carte, in cazul al doilea nu am primit un minimum de explicatii (cu toate ca explicatiile trebuie sa le dea in primul rand institutiei care i-a acordat incredere), ci doar o promisiune ca va reveni.

Cazul lui Sorin Antohi este un exemplu important si semnificativ pentru noi, datorat anvergurii si nivelului la care a avut loc, insa nu este decat un caz particular. Ceea ce mi se pare mult mai grav si care trece dincolo de aceste forme si cazuri particulare, este tacerea care se asterne in jurul acestor dezvaluiri. Modul in care se raporteaza intelighentia romana (cu foarte mici exceptii, si acelea vin din zone periferice, de la cei implicati direct sau de la tineri cercetatori romani din afara tarii) nu face decat sa contribuie la un proces mai larg de delegitimare a sa. Procesul de delegitimare a intelectualitatii romane a inceput cu mult timp in urma. Ea s-a petrecut si prin felul in care s-a raportat intelectualitatea romana fata de perioada legionara si prin tacerea care s-a asternut in comunism, ca sa nu mai vorbim de colaborationism. Ea se petrece si in modul in care discursul anticomunist ni se prezinta ca un discurs critic, cand el este de fapt un discurs postfactum, care nu reprezinta astazi decat avantaje (fireste, asta nu inseamna ca perioada comunista nu trebuie analizata si criticata).

Acum, in acest caz ma intreb: cum se poate ca o astfel de minciuna sa fie ascunsa atata timp de catre cei care au stiut? Cum se face ca, dupa ce am aflat de acest lucru, tot establishment-ul cultural, care de obicei nu scapa nici un moment sa-i puna la punct pe “deviationistii morali”, nu ia nici o atitudine in acest caz? Ba, din contra, exista mai degraba o tendinta de solidarizare. De ce pe “ai nostri” ii tratam preferential, iar pe “ai lor” nu-i iertam? “Lor” nu le-o iertam nici macar pe femeia de serviciu, cu toate ca “al nostru” a avut responsabilitati infinit mai mari.

Discut cu foarte multi prieteni si amici pe aceste teme si exista un raspuns pe care-l primesc destul de frecvent: da, ei au gresit, da, ei sunt vinovati, insa ei sunt de partea cea buna. Acest raspuns ma ingrozeste: de cand decidem noi cu atata seninatate si convingere care este partea buna si de cand putem noi accepta impostura doar pentru a salva “partea buna” a lucrurilor?

-
27 November, 2006
1 comentariu

Traian Basescu vazut de la Moscova

Traian Basescu vazut de la Moscova
Romania Libera, Sambata, 25 Noiembrie 2006 – Un articol de Vasile ERNU

Despre Romania s-a scris destul de putin in presa ruseasca. In ultima perioada se scrie insa ceva mai mult, iar majoritatea textelor sunt legate de Romania si raporturile ei cu Republica Moldova si Transnistria, NATO si integrarea in UE. Mai nou, sunt comentate afirmatiile presedintelui Traian Basescu, care sunt privite cu o anumita doza de exotism.
Proiectele si afirmatiile legate de politica externa trezesc in cel mai bun caz nedumerire. Un proiect ambitios precum “Axa Bucuresti-Londra-Washington” nu poate fi privit decat cu scepticism si ironie. Si ei, ca si noi, stiu foarte bine lectia elementara de istorie si politica externa: o alianta inegala pe termen mediu si lung este contraproductiva, iar cei care au de castigat sunt cei puternici. Statele mici vor iesi mereu sifonate din astfel de aliante. In ce priveste proiectele regionale mai realiste, precum Forumul Marii Negre pentru Dialog si Parteneriat, Rusia a fost marea absenta, considerand ca deja existenta Organizatie de Cooperare Economica a Marii Negre (OCEMN) este suficienta in gestionarea problemelor zonale. Iar in solutionarea conflictului transnistrean prezenta Romaniei nu a fost considerata necesara.
In ce priveste afirmatiile recente ale presedintelui Romaniei, acestea nu fac decat sa il plaseze in zona politicienilor populisti care trateaza raportul cu Rusia in maniera vechii politici bipolare “good guys – bad guys”. Daca privim atent la declaratia domnului Basescu legata de raportul dintre UE si gazul rusesc, vom observa cateva probleme grave. In termenii de politica externa nu se pune problema daca Basescu are sau nu dreptate, ci daca Romania are de castigat sau de pierdut in urma unei astfel de abordari. Ceea ce ar trebui sa stim foarte bine e ca afirmatia lui Traian Basescu vine cu intarziere si, mai mult decat atat, e in contratimp cu ceea ce s-a intamplat cu ceva timp in urma in politica si presa occidentala. Numai ce a avut loc in octombrie summit-ul din Finlanda intre membrii UE si Rusia, unde UE si-a prezentat strategia, politica energetica si pozitia unitara fata de Rusia. Aceste lucruri au fost spuse si semnalate de presa occidentala. Aceasta problema a fost analizata si rasturnata pe toate partile de specialisti in domeniu, nu de presedinti de stat. Fara a uita de existenta unei reale probleme in acest domeniu, statele europene au trecut demult la proiecte concrete si pragmatice cu Rusia, proiecte din care Romania cam lipseste. Romania, din pacate, nu a fost capabila nici macar sa-si negocieze pretul gazului, apeland la intermediari care nu fac decat sa-l creasca.
Ceea ce e si mai deranjant pentru Rusia e modul in care administratia Basescu propune solutionarea problemei legate “de presiunea politica” a Gazpromului asupra UE. Pe langa faptul ca e un sfat tardiv si in afara unui cadru organizat si dedicat acestei probleme, ea vine cu solutia: “Asumarea NATO a riscurilor de securitate, inclusiv energetica”.
Aceasta propunere devine deja o problema serioasa. Mai intai, NATO este o chestiune sensibila pentru Rusia, iar in al doilea rand nu vii sa solutionezi o problema economica care are factori “de presiune politica” cu o structura politica si militara precum NATO. NATO, in termenii politicii occidentale actuale, poate fi intotdeauna o ultima solutie si nicidecum o prima solutie. O astfel de propunere, asemenea celei prin care presedintele Romaniei invita R. Moldova sa intre in UE odata cu Romania, nu tin de domeniul competentelor Romaniei, daca e sa respectam regulile jocului.
In timp ce Romania face declaratii populiste de maniera antisovietica, Rusia negociaza cu SUA, pe ultima suta de metri, intrarea sa in Organizatia Mondiala a Comertului, chiar daca i se cere rezolvarea problemelor cu Moldova si Georgia, iar Germania isi continua nestingherita dezvoltarea proiectelor economice comune. Romania, din pacate, inca nu a iesit din discursul ceausist al politicii externe in raport cu Rusia, o tara care trebuie tratata in primul rand cu mult pragmatism.

-
26 November, 2006
Niciun comentariu

C.V. – U.R.S.S. – Dilemateca, noiembrie 2006

Paul CERNAT

Vasile ERNU, Născut în U.R.S.S.
, postfaţă de Sorin Antohi, Editura Polirom, Colecţia „Ego-grafii”, 2006, 268 p.

Atunci cînd şi-a scris puzzle-ul autobiografic Născut în U.R.S.S. (titlu bilingv, replică la celebra piesă rock a lui Bruce Springsteen, „the boss”, Born in the U.S.A.…) Vasile Ernu se va fi aşteptat, probabil, la reacţii ulcerate. Ideea de a-i solicita o postfaţă unui intelectual precum Sorin Antohi a fost, presupun, şi un gest menit să preîntîmpine eventualele atacuri dure din partea intelectualităţii noastre anticomuniste şi să facă pilula blasfemică mai uşor de asimilat. Ar fi fost însă la fel de interesant dacă autorul şi-ar fi publicat volumul după dezvăluirea trecutului de informator al postfaţatorului (dezvăluire coroborată cu scandalul academic privind lipsa doctoratului acestuia…)
Indubitabil necesară, cartea îşi ocupă dezinvolt şi expresiv propria nişă. Deşi înrudită prin alianţă cu istoriile personale din O lume dispărută şi Cartea roz a comunismului sau cu caleidoscopul antropologic din Anii ’80 şi bucureştenii, ea se diferenţiază de ele în punctele esenţiale (nu discut aici fenomenele similare din alte ţări ex-comuniste). Terapiei de grup îi răspunde un volum cu autor unic. O „egografie” asumat nostalgică, „ostalgică” după trecuta glorie a Imperiului părinte. O carte autoironică a unui fost homo sovieticus aflat în căutarea mitului pierdut. Nu cu o „despărţire de trecut rîzînd” avem de-a face aici. Cu ironia, dar şi cu empatia de rigoare, trecutul comunist este integrat, justificat şi explicat dinspre versantul său „pozitiv”, „eroic”, eventual „seducător”, ca mit personal. Dacă ar fi să căutăm precursori pe sol românesc, primul nume care îmi vine în minte este cel al lui Radu Cosaşu din Supravieţuiri. Acelaşi talent lucid şi ludic de a face din „rahartul” propagandistic bici estetic, acelaşi comic versatil, acid şi tandru care excită pe întreg parcursul cărţii apetitul de lectură. Dar atenţie: nu avem de-a face, în cazul lui Ernu, cu o carte „beletristică”, avînd în centru un personaj. Este un eseu memorialistic, o metaistorie personală, un ghid prin muzeul figurilor de ceară al idealurilor care formatau imaginarul şi conştiinţa unui copil al U.R.S.S. O pedagogie critică menită să toarne puţină apă rece peste „visul occidental/american” al românilor ieşiţi de sub călcîiul fostului Imperiu. Aici este, cred, adevărata miză a demersului: trezirea din beţia comunistă se cerea a fi dublată de un antidot corespunzător la adresa narcozelor capitalismului. Paradisului consumist din Apus îi e contrapus mitul sovietic, cu toate argumentele, atuurile şi slăbiciunile lui. Cu oferta lui de ideal. Inclusiv cu posibilităţile de a-ţi forma o gîndire critică independentă. De unde? Din romanele lui Ilf şi Petrov, ale lui Bulgakov şi Platonov, din textele formaţiilor rock etc… Oricum: perspectiva nu este aceea a unui copil/tînăr cu conştiinţă de victimă sau de om sub vremi, ci a unui copil/tînăr cu sentimentul apartenenţei afective la codurile acelei lumi astăzi dispărute. Fost membru al grupului filozofic „underground” din jurul revistei clujene Philosophy & Stuff, intelectual critic de stînga pe format occidental (dar cu background estic), om de editură la Idea transferat mai nou la Polirom, Vasile Ernu este, sau cel puţin pare un om care s-a despărţit de trecut pentru că… l-a integrat firesc şi îl poate privi acum în faţă fără patimă nevrotică, fără ipocrizie schizoidă. Citiţi excelentele secevenţe Sex în U.R.S.S. Ostap Bender, eroul meu preferat, Stirlitz, un fel de James Bond sovietic, Reclamă vs. propagandă în U.R.S.S., Muzica de zi cu zi şi rockul sovietic şi… restul şi vă veţi convinge.
Nu-i mai puţin adevărat însă că „reconstituirea” lui Ernu, dublată în final de o cronologie istorică: C.V.-U.R.S.S. foloseşte uneori (de dragul demonstraţiei) argumente fragile. Renunţarea la comunismul de stat nu a fost un semn al puterii, ci al slăbiciunii, o înfrîngere. Nu trebuie să fii anticomunist îngust pentru a constata, de pildă, falimentul economic şi, mai ales, simbolic, mitologic al Imperiului Sovietic. O fi fost rockul moscovit elevat şi poetic, dar tinerii ruşi de după 1990 s-au predat în faţa Madonnei şi a celor de la Scorpions, nu a trubadurilor locali, aşa cum pudibonderia oficială s-a predat în faţa sexualismului occidental (şi, în fond, rock-ul a fost brevetat în Occident, Estul doar l-a adaptat). Iar adevărata cultură umanistă în U.R.S.S. – şi în toate ţările lagărului socialist – a fost, cel mult, tolerată şi eventual instrumentalizată de sistem, nu produsă de el. Din ea, din acest „al treilea discurs” se alimentează şi spiritul independent al lui Vasile Ernu…
Născut în U.R.S.S. este cartea-manifest a unei identităţi în răspăr. Chiar dacă autorul ei nu va mai publica nimic (ceea ce nu cred!) el poate sta liniştit. Punctul ochit – memoria colectivă – a fost bine lovit, iar mesajul deja asimilat. Deşi (îmi şopteşte un drăcuşor) e mai reconfortant să scrii în numele U.R.S.S.-ului pierdut decît să scrii – ca (încă) tînăr român din România – în numele comunismului autohton…

-
26 November, 2006
Niciun comentariu
keep looking »