Trei răspunsuri despre volumul „Generația canibală” de la autorul lui, Vasile Ernu
„Eu spun cu modestie că această carte este un mare șantier deschis de mine pe acea epocă: e cel mai mare șantier din ce știu, dar care sper să fie continuat de alți scriitori și cercetători.”
de Familia / 28 aprilie 202527 aprilie 2025
1. Cum s-a conturat ideea volumului Generația canibală?
Generația canibală este o carte la care gândesc de mulți ani și inițial se dorea ca epoca ’80 și ’90 să cuprindă o carte. A ieșit un diptic – Sălbaticii copii dingo. Cartea adolescenței și Generația canibală. Cartea maturități. Ele sunt autonome, chiar dacă există continuitate: aflăm cum copiii dingo se canibalizează.
Ideea de a face o carte dedicată epocii ’90 este una veche, doar că era nevoie de o distanță. De cîte ori mă apucam de ea aveam sentimentul că epoca ’90, cu toate traumele și demențele ei, încă nu m-a părăsit, era vie în mine. Acum a sosit momentul ei, la aproape 30 de ani distanță.
E o carte cu o miză mare pentru mine, căci, dincolo de elementul biografic și partea intimă, are o miză legată de încercarea de a povesti o epocă enorm de complicată care a adus transformări sociale, politice, economice fără precedent într-un timp foarte scurt. Am trăit atât de intens și atât de multe într-o perioadă atât de scurtă cum istoria nu a mai văzut. Încerc să dau un contur acestor schimbări, să găsesc elementele cheie ale spiritului acelei epoci și să dau conturul unor noi grile de interpretare. Totul povestit cu istorii de viață.
În același timp aduc și perspectiva unuia care vine de afară – unul „de-al nostru”, dar format „afară”: un copil de Imperiu care vine în Patrie și descoperă o lume puțin diferită decât ce știa el și ce aștepta. Vedem o România văzută cu alți ochi. Practic, este povestea unei epoci teribile și a unei Românie altfel.
2. Cum a decurs scrierea lui?
Eu lucrez programatic, m-am profesionalizat de mult. Adică am o perioadă de documentare, una de muncă la structură și alta de scriere efectivă. Chiar dacă anii ’90 sunt ani trăiți din plin la o vârstă matură, nu te poți baza doar pe ce știi.
Am avantajul că am trăit în cam 5-6 locuri – și Basarabia, și România, și oraș mare, și sat, și oraș mic – în comunități diferite și în pături sociale diferite. Am mult material. Dar în ciuda acestui lucru, am apelat la documentare pentru că ’90 a atins toate păturile sociale în diverse forme. Pe lângă multă lectură, am făcut enorm de multe chestionare cu oameni din categorii diferite pentru a vedea alte experiențe. Mai ales am vrut să văd cum au trecut prin această criză imensă fetele, prietenele noastre, mamele etc. Eroul tranziției este femeie: am un întreg capitol dedicat acestui fapt, unde încerc să explic anumite lucruri.
Partea de scriere e delicată, că am observat că mulți nu vor să-și amintească multe lucruri din ’90. De ce? E o epocă cu multe traume, umilințe, rușini care ne produc mult disconfort. Dar ele trebuie povestite. Eu spun cu modestie că această carte este un mare șantier deschis de mine pe acea epocă: e cel mai mare șantier din ce știu, dar care sper să fie continuat de alți scriitori și cercetători.
3. Cum vă doriți să fie citit volumul Generația canibală?
Din ce observ, el are deja cîteva categorii de cititori. Mai întâi cei din generația apropiată de mine, cei ce au trăit ’90 matur. Pentru ei e o lectură intimă, melancolică, traumatică, dar ceva ce îi atinge direct, ca ceva ce știau, dar poate au uitat. Sau au vrut să uite. Chiar și când îi enervează sau nu sunt de-acord cu anumite lucruri, e totuși ceva intim, cunoscut. Funcționează ca ceva ce zgândăre o rană veche.
Pentru unii mai tineri sau care nu cunosc epoca e ca o lectură ce le aduce multă informație despre o epocă importantă pentru istoria noastră recentă. Să nu uităm că actualitatea este rezultatul epocii ’90: acum culegem roadele epocii noastre western, cum îi zic eu.
Cred că acest volum, pe lângă partea lui literară, aduce și multe elemente de antropologie, analize sociale, anumite elemente de studii culturale comparative etc. care sunt bine camuflate prin istorii și povești, dar care nu ascund că vor să facă lumină sau să producă un anumit tip de reflecție. Eu totuși îmi asum faptul că fac docu-ficțiune. Adică am o ficțiune care împachetează multă documentaristică și date reale.
Comments
Leave a Reply