BIBLIOMANIA. Insigna roşie – Evenimentul zilei, 22 septembrie 2006

Daniel Cristea-Enache

Cu un deceniu in urma, aparitia unei carti precum “Nascut in URSS” de Vasile Ernu (Editura Polirom, 2006) ar fi fost de neimaginat.

Anii ‘90 au insemnat o uriasa decomprimare post-socialista, cu un discurs „anti-” predominant. Asa cum, dupa instalarea comunismului in Romania, numarul fostilor ilegalisti a crescut exponential, dupa caderea lui, firul subtire al disidentei noastre s-a ingrosat spectaculos, regimul primind, post festum, lovituri si acuze nimicitoare.
Nascut la Odessa, in 1971, Vasile Ernu refuza identitatea regionala, basarabeana, ca si apartenenta la o Romanie ideala. Are evidente nostalgii imperiale, deplange alunecarea Rusiei de azi in modelul liberalismului extrem si ii ridiculizeaza pe politicienii din Occident si Statele Unite, care au castigat Razboiul Rece, ideologic-economic, si topaie acum, fericiti, pe cadavrul Uniunii Sovietice.
Activistii moscoviti si cei vest-europeni sunt etichetati la fel: „politruci”. Mai ramanea sa adauge ca milioanelor de victime ale lagarului socialist le corespund milioane de „robi fericiti” ai consumerismului american, pentru ca discursul de stanga, pur si dur, sa reflecte lumea intr-o insigna rosie.
Demersul lui Vasile Ernu este insa mai complex decat o asemenea stupida apologie a comunismului, pe care comentatori neatenti ai cartii i-au reprosat-o pe un ton dur.
Autorul preia un prefabricat uman, „homo sovieticus”, descriind si interpretand prin aceasta grila viata in URSS. Cetateanul care sta la cozi si bea litri de votca merge la „tualetul public”, e mandru de progresele stiintei sovietice si de superioritatea scolii sportive, jura pe Lenin, se teme inca de Stalin si spune bancuri cu Hrusciov.
Pe trunchiul tare, batos al mentalitatii sovietice sunt „altoite” experiente personale, transcrise pe un ton ambiguu, ironic si melancolic. E un rasu’-plansu’ pe care il cunoastem destul de bine, o jale schimbatoare ce defineste exact amalgamul de sentimente cu care ne retraim trecutul.
Vasile Ernu se desparte de comunism razand manzeste, iar nu in stilul sforaitor de pe malurile Dambovitei. Sa nu-l acuzam prea tare ca se uita cu mare atentie si cu o anume emotie inapoi.

IMAGINI VIRTUALE. Memoria trecutului şi… a prezentului – Observator Cultural nr. 81, 14-20 septembrie 2006

Lucia Simona Dinescu

Am remarcat doua tendinte in ceea ce priveste prezenta scriitorilor nostri in mediul on-line. Nu staruim asupra factorilor care ii determina pe cei mai multi dintre acestia sa nu isi inventeze o identitate on-line, factori care sint multipli: de la dorinta de a pastra un anonimat provincial, chiar daca situarea scriitorului e deja in canonul literar, si o anumita modestie a valorii (ce-i drept, mai rar!), la neglijarea aspectelor de promovare si de contact mediat cu cititorii. intre tacerea semnificativa a scriitorilor retrasi pentru a scrie (care adesea par a nu se gindi prea mult la contemporaneitate, scriind parca pentru posteritate) si zgomotul scriitorilor care se agita, atit in opera cit si in viata publica, pentru a se impune cit mai repede si cu orice pret, distantele sint incomensurabile. intre aceste polaritati par a se situa putinii scriitori de valoare care au inceput sa isi construiasca o identitate pe Internet.
Dar sa revenim la cele doua tendinte si sa le exemplificam. in primul rind, se observa nevoia de vizibilitate care, la scriitori si nu numai, transforma spatiul virtual intr-o platforma de reprezentare, de imagine de sine si de construct identitar.

Acesti scriitori isi construiesc pagini web ca o masura mimetica, tinind oglinda reflectorizanta a site-ului intr-o pozitie care le imita opera. Desi acest tip de mimetism virtual ar trebui mai degraba sa-l numim simulare, fiind permanent o imitare de gradul doi, in sensul ca nu avem de-a face cu o imitare a vietii si a realitatii, ci cu o simulare a fictiunii si a operei. Chiar daca majoritatea scriitorilor au incluse pe paginile personale CV-uri, biografii ori autobiografii sau isi contabilizeaza receptarea operei (recenzii, cronici, interviuri), fenomen care tine mai degraba de sociologia literara decit de caracterul fictional al literaturii lor, acest aspect biografic nu trebuie sa induca in eroare. Site-urile scriitorilor ramin proiectii ale operei, jocuri fictionale care prelungesc caracteristica literaritatii in spatiul cultural on-line. Unele sufera de simptomul narcisismului autorului (fara sa se inteleaga prin aceasta remarca ca picam in capcana echivalarii dintre biografie si fictiune), pentru ca altele sa joace si ultima carte pe pactul ludic al creatiei lor si pe dinamica alteritatilor auto-construite.

A doua tendinta este una mai altruista, de aceea preferam sa o ilustram in cele ce urmeaza. E vorba de necesitatea dialogului dintre scriitori si cititori, necesitate care ii determina pe anumiti autori sa isi creeze un spatiu on-line polifonic, deschis catre receptori, mai degraba decit unul inchis in propriile cute de limbaj. in aceasta tendinta as situa site-ul lui Vasile Ernu, www.nascutinurss.ro, unde gasim fragmente (nefinisate!) din cartea Nascut in URSS aparuta recent la Polirom, fotografii de la lansarea acestui volum in Club A, link-uri catre cronicile la carte sau la interviurile autorului, MP3-uri cu „discursurile marilor conducatori“ ori fotografii cu „eroii vremurilor noastre“ si o baza de date fotografice a lui Lenin. Aceasta serie de documente textuale, video si audio arata comunismul in floarea virstei, pentru ca, permanent, istoriografia sa se transforme in construct fictional si cultural de actualitate. in plus, recentul blog al autorului completeaza suita multimedia care transforma pagina alba din fundal (marturie posibila a „tabulei rasa“ la care comunistii au incercat sa reduca mentalul uman) intr-o colorata poliglosie. Mie, cel putin, site-ul lui Vasile Ernu imi aminteste la tot pasul de teoriile lui Bahtin!

Mai mult decit un dosar cu iz autenticist al propriei opere si o oglindire empirica a propriei biografii, site-ul autorului este o constructie culturala a unei epoci, o proiectie fragmentata a imaginarului colectiv, dar si o viziune originala asupra produselor „made in URSS“. De pe site veti afla, de exemplu, ce bea cetateanul sovietic, un fel de vesnic „cetatean turmentat“ de utopia politica, sau despre intrecerea dintre proletarii de ieri si consumatorii de azi, un proces in care ne regasim, fie prin traire si amintire, fie prin memoria livresca. Vasile Ernu ne arata ca spectrele propagandei continua sa bintuie prin lume, insa perspectiva culturala „moale“ abordata este un „exercitiu de stil“ ludic. Autorul nu isi rememoreaza doar propriul trecut, ci se adreseaza si cititorilor din prezentul bintuit. Faptul ca un scriitor are un astfel de site de informatie (documentara si cultural-ludica) si de dialog cu cititorul mi se pare a fi o dovada in plus de respect pentru acesta din urma.

Progeniturile utopiei – Contrafort anul 13, nr.9, Chişinău, 9 septembrie 2006

de Vitalie Ciobanu

Vasile Ernu pare să fi găsit formula succesului literar: diferenţa. Într-un fel, aşa a fost mereu: uniformitatea, mimetismul, pastişa, parodia rareori ţi-au oferit satisfacţii genuine, bucurii de altitudine. El îmbrăţişează diferenţa nu numai prin raportare la Occident, unde scriitorii români, în elanul lor sincronist, nu ar avea şanse cu cărţile lor dacă le-ar da vesticilor senzaţia unui déjà vu, ci – mai interesant – Ernu profesează diferenţa şi pe scena literară internă. Volumul său de debut, Născut în URSS (Polirom, 2006), este alimentat de la un capăt la celălalt de ambiţia de a merge împotriva curentului, de a scrie altfel decât cum se consideră corect să se scrie des­pre comunism: adică justiţiar, maniheic, fără drept de apel. Revolta sa împotriva clişeelor nu şochează, facil, prin stridenţe de imagini sau asperităţi de limbaj, cum se întâmplă la alţi iluştri reprezentanţi ai promoţiei sale, nu: Ernu provoacă, trezeşte frisoane prin filtrul reverenţios-empatic, aşternut peste „patria” sa dispărută: Uniunea Sovietică.
Felul său de a „transcrie” realitatea este abordat, cu aplomb, de tot mai mulţi literaţi tineri, dornici să epateze. Se poate vorbi chiar despre o generaţie scoasă de sub obsesia vinei şi frustrării istorice, des­pre o cohortă de intelectuali care priveşte înapoi „fără mânie” – doar câteva titluri: Cartea roz a comunismului, a scriitorilor ieşeni din Club 8; O lume dispărută, de Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici şi Ioan Stanomir; apoi, dincoace de Prut, romanul Iepurii nu mor de Ştefan(Savatie) Baştovoi, şi chiar prozele lui Iulian Ciocan, reunite sub genericul „Amintiri din epoca Brejnev”, apărute în Contrafort. O fantomă, s-ar zice, bântuie întregul Est, de la Berlin la Praga, de la Moscova la Bucureşti, răspunzând, ca un ecou, mişcărilor de stânga şi anarhis­te occidentale. Numele ei este comunis­mul edulcorat. Nu are doctrină, ci doar look estetic: e cool să porţi tricouri roşii inscripţionate „CCCP”, „Mc’Lenin’s” sau „KGB still watching you”. E fain să-ţi prinzi în piept insigne cu secera şi ciocanul, e un fel de valorizare postmodernă a unui coşmar, devenit azi modă elitistă, trend comercial, artefact turistic, alături de mai vechiul cult pentru „neuitatul” Che Guevara. În literatură, tineri autori care au cunoscut regimul comunist cel mult în postură de pionieri sau de preşcolari, îl transformă în prilejul unor şarje parodico-ludice, în panglici scoase pe nas şi-n flăcări băgate pe gură. O literatură descătuşată şi dez-ideologizată despre o lume funciarmente ideologizată, apare, s-ar părea, mai devreme decât era cazul. Mai precis, înainte de a fi fost publicate nişte opere de ficţiune mai ample şi mai profunde despre totalitarismul comunist – e un reproş adresat, în parte, şi optzeciştilor (un singur titlu îmi vine în minte, la repezeală, în apărarea lor: Pupa russa de Gheorghe Crăciun). Această carenţă însă nu poate fi imputată noii generaţii „desfundate”. Ea îşi vede de propriul ciclu vegetal, asemeni lui Gauguin autoexilat în Tahiti.
Vasile Ernu adaugă memoriilor sale „soft” despre comunism un ingredient care lipseşte celorlalţi demolatori de tipare: nos­talgia, tandreţea ironică pentru timpurile apuse, ceea ce a trezit reacţii vehement negative din partea unor comentatori (a se vedea site-ul http://www.nascutinurss.ro – excelentă strategie de marketing!). A­tunci când Ernu spune, de exemplu: „Uniunea Sovietică nu a fost doar o ţară, a fost mai mult decât atât, a fost cel mai mare proiect politic utopic al modernităţii”, când acuză pierderea unor „idealuri”, a unui patos al vieţii propriu măreţului proiect leninist, Ernu trebuie să ia în calcul o anumită responsabilitate auctorială. Cartea sa „cade” pe un teren defectuos (Comisia Tismăneanu, dacă e să glumesc… doar pe jumătate, încă nu şi-a formulat verdictul!), produce efecte colaterale, incontrolabile. Crimele, ororile comunismului nu intră în atenţia lui Vasile Ernu. OK, e alegerea lui. Dar asta induce o imagine asezonată, ireală şi deci cumva dezirabilă a regimului sovietic cuiva care nu i-a trăit în chip nemijlocit realităţile. Are dreptate Simona Sora când observă într-o cronică din Dilema Veche: „documentarul lui Ernu trebuie citit dimpreună cu o serioasă istorie a URSS. Ca să nu ne smintim.”
„Toate lucrurile scrise aici sunt povestite dintr-o dublă experienţă, care nu este neapărat singulară. E vorba, pe de o parte, de o experienţă directă, a cetăţeanului care a locuit în spaţiul sovietic, iar de cealaltă, de o experienţă livrescă, mediată cultural”, precizează Ernu în prefaţa cărţii sale. Miza declarat subiectivă îi oferă totuşi un alibi. El nu tinde spre o imagine exhaustivă asupra comunismului – oferă doar una dintre opticele posibile, care nu exclude viziunile concurente. Mai mult, le incită. Nu-şi propune o judecată morală şi valorică, ci o „arheologie a vieţii de zi cu zi în URSS”. Dacă ai înţeles acest scrupul, dacă i-ai acceptat convenţia relativistă, a insista cu o privire ursuz-suspicioasă pe tipul de scriitură şi cunoaştere pe care ni-l rezervă Vasile Ernu înseamnă a patina în gol, a te plasa în ridicol, şi nu este cea mai bună cale de a sluji adevărul.
Născut în URSS e o carte hibridă ca structură şi tonalitate a discursului. Cred că acest lucru se explică prin intenţia iniţială care i-a stat la bază: alcătuirea unui dicţionar colectiv al cotidianului sovietic. Şi deoarece colegii basara­beni, pe care i-a invitat să-l acompanieze, nu i-au împărtăşit entuziasmul, Vasile Ernu s-a avântat de unul singur să exploreze banalitatea vieţii în comunismul anilor ’60-’80. Principiul său de lucru constă în asamblarea unui puzzle din piese disparate, selectate mai degrabă după capriciul memoriei decât cu metodă – teme, obiecte de consum, fraze înaripate, eroi-comunişti, “supape” psihologice, toposuri legendare, opere de artă, domenii de activitate etc. –, cu care reconstituie un monstru preistoric. Pendulând între confesiune intimă şi studiu psiho-sociologic şi cultural, „colecţia de fişe” a lui Vasile Ernu reuşeşte să redea fos­tei temute împărăţii de la Răsărit o complexitate interesantă, departe de imaginea reducţionist-propagandistică vândută în Occident în timpul Războiului Rece.
„Niciodată n-am reuşit să înţeleg în URSS unde se termină povestea şi unde începe realitatea… Cultura sovietică a reuşit să creeze una dintre cele mai bizare naraţiuni, una din cele mai bizare istorii. Asemenea unui roman, aici, în URSS, toţi eram contemporani şi toţi eram făptaşii unei singure scriituri. URSS era un soi de komunalka în care toţi eroii din viaţa reală sau din cărţi şi filme locuiau împreună alături de noi, simpli cetăţeni sovietici.” „Dacă tot ce am trăit în Uniunea Sovietică a fost adevărat, atunci toţi eroii noştri erau adevăraţi.” Întregul demers al lui Ernu pare să se fundeze pe această premisă: e real ceea ce ni se spune să credem că e aşa, şi atunci în funcţie de ce ni se spune ne construim un etos, un sentiment al comuniunii şi al scopului. La urma urmelor, te poate marca şi o halucinaţie. Era oare Matrix mai puţin real? Nicidecum: dacă mureai în Matrix, mureai şi în lumea dezvrăjită a oamenilor deconectaţi de la aparate.
Exemplele autorului reprezintă, în esenţa lor, demonstraţii ale felului în care diferite fenomene în URSS sunt învestite cu valoare fantasmatică. Blugii, aduşi de fratele său din Afganistan, însemnau mai mult decât un accesoriu vestimentar – erau emblema unui dincolo metafizic. Guma de mestecat aşijderea. Taberele pionereşti de vară; personajele desenelor animate; nonconformismul bine temperat al speciei „stileaga”; filmele lui Gaiday; caietele-oracole ale colegelor de bancă; Vladimir Ilici Lenin, în dubla sa ipostază – de copil şi de matur; Stirlitz din Şaisprezece clipe ale primăverii (cunosc tineri social-liberali de la Chişinău care îşi declară şi azi admiraţia pentru James Bond-ul sovietic!); mitologia cosmosului; nebunia şahului, cu seria meciurilor rituale, „paradigmatice”, Karpov-Kasparov; bucătăria sovietică – matrice a societăţii civile; bancul sovietic „cel mai bun banc din lume”; rock-ul protestatar şi multe altele, asupra cărora insistă autorul, întreţineau mantra fundamental pozitivă a omului sovietic. Chiar şi disidenţa, spune Ernu, făcea parte din sistem, era virusul periferic care îi menţinea tonusul, după principiul „ce nu te omoară te întăreşte”. Evident, şi alcoolul – autorul prezintă un lung repertoriu de băuturi „informale”, de la loţiunea pentru transpiratul picioarelor până la lichidul de frână, preparate în cele mai bizare combinaţii (o competenţă pe care nu i-aş fi bănuit‑o…) Şi sexul, fireşte. Sexul care în URSS oficial „nu exista”: gleznele zgârcit dezgolite ale Ankăi – prietena mitralioară a viteazului Ciapaiev – constituiau proba cea mai fascinantă a erosului proiectiv, aruncau în transă orgasmică sălile de cinema de pe întreg cuprinsul URSS-ului.
De la un punct încolo, discursul lui Ernu împrumută austeritatea unui film de pe Discovery, pare o voce din „off”, povestind fără umori, fără nuanţe personale, o epocă incredibilă. Capitole de mare subtilitate precum „Aventura sovietică a obiectelor”, cu irizaţii à la Pascal Bruckner, tribulaţiile ştiinţei în URSS, sau pasionantul joc dintre libertate şi interdicţie în anii Hruşciov – un joc foarte excitant pentru artişti. Ernu vede mai degrabă o şansă a culturii acest gen de libertate exersată sub sabia lui Damocles, decât libertatea postcomunistă, haotică şi flască, lipsită de garanţii materiale. Sunt pagini de excelentă sociologie culturală, substanţial documentată (inclusiv un tabel cronologic al istoriei sovietice), oferite pe tavă cititorilor interesaţi la modul serios de perioada aceasta.
Oscilaţiile de ton ale autorului produc uneori, aşa cum spuneam mai devreme, senzaţii deconcertante. Umorul negru, ironia caustică ce definea, de exemplu, coada, statul la coadă în URSS, drept „sentiment comunist al fiinţei”, sau verva sarcastică din capitolul consacrat tualetului sovietic – în care hiperbolizarea, cu pasaje greu de reprodus, are un efect de sugestie covârşitor pentru a înţelege natura fetidă a sistemului – sunt pe alocuri înlocuite de puseuri extatice, precum adoraţia pentru geografia URSS, unde prezumţia de ironie şi convenţie jucăuşă îşi pierde din forţă, se estompează, dezvăluind nişte emoţii autentice (de care Ernu nu se jenează – vă amintiţi: „dacă ceea ce am trăit a fost adevărat înseamnă că…”), o geografie măsurată nu în kilometri, ci în ore (puţin a lipsit să fie şi în ani-lumină!). Contemplându-i aceste revelaţii infantile, m-am întrebat: chiar nu a avut Vasile Ernu, în copilăria lui, nişte nedumeriri elementare legate de România, de imensul tabu decretat asupra ei în RSS Moldovenească? Eu, bunăoară, ca progenitură a aceleiaşi epoci, îmi ziceam aşa: „Dacă tot sunt state frăţeşti, socialiste, URSS-ul şi România, noi, moldovenii, am putea foarte bine să ne unim cu România. De ce nu ne unim?” (Ei, de ce, surâd astăzi, tocmai d-aia!). Unele pasaje din carte l-ar încânta chiar şi pe Voronin, ca atunci când autorul face apologia războiului sovietic împotriva nemţilor. De parcă ar uita că „glumeşte”, de parcă ar reintra, pe bune, în pielea „omului nou”. O şi spune la un moment dat că proiectul sovietic nu s-a sfârşit, ci doar „s-a oprit” provizoriu, încât nu mai ştim: să râdem, să plângem? Aş întrezări în aceste elanuri contorsionate, poate dincolo de intenţia autorului, deruta identitară a basarabeanului după 1989: el şi-a cunoscut, în sfârşit, adevărata patrie, România, dar aceasta s-a dovedit o patrie mai mică, mai puţin spectaculoasă decât URSS. Mai balcanică, mai provincială. Şi aşa a rămas moldoveanul suspendat între două lumi imaginare: între o Uniune Sovietică dispărută şi o Românie de vis, care n-a mai venit (mentalitate larg răspândită la noi, deşi mai puţin mărturisită).
Vasile Ernu s-a născut la Odessa. E un spirit cosmopolit, perfect occidentalizat, care refuză tematica regionalistă şi prin asta se deosebeşte net de congenerii săi din Basarabia. Plecat în România pe la 1990, amintirile sale despre URSS sunt mai „pure”, reduse exclusiv la acele vremuri, pe care le colorează deliberat idilic. Amintirile noastre, din contră: amestecă, adesea indiscernabil, trecutul cu actualitatea. De aceea unele din reflecţiile, raţionamentele lui Ernu despre „atlantida sovietică” sună doar amuzant în România şi destul de cinic în Moldova – „ţară” care traversează o fază schizoidă a istoriei sale contemporane, un fel de „comunism după comunism”. Paradoxurile receptării.
Mă uit la Vasile Ernu, cel imprimat pe banda roşie, detaşabilă, a cărţii, şi realizez subit că înfăţişarea fizică a autorului e parte integrantă a mesajului său scriptic: chipiul negru, brechtian, şi tricoul de aceeaşi culoare, ochii oblici, scrutând melancolic un orizont evanes­cent, favoriţii lungi, gâtul subţire, geaca din pânză de doc, steluţa roşie prinsă la rever – portretul clasic al militantului de stânga. „Supravieţuind comunismului şi aşteptându-i fără speranţă a doua venire, Vasile Ernu a prins din urmă prezentul şi, din orizontul acestuia, a descoperit că viitorul nu este luminos, ci sumbru.” – notează Sorin Antohi în postfaţa volumului (un intelectual care şi-a descoperit, mai recent, propria biografie spectrală). Pasiunea pentru Utopie, în URSS, avea ceva înălţător (fie şi pe muchia abisului). Pasiunea pentru Real, în postcomunism, înseamnă mai ales cădere în trivialitate şi patimi joase, ne sugerează autorul. Dar să fim liniştiţi în ceea ce îl priveşte. Tocmai propensiunea pentru Idee, nu ideologie, îl face să întâmpine sceptic orice tip de putere: „În esenţă, nu există putere bună sau putere rea, totul are o consistenţă cameleonică ce te poate duce uşor în eroare; şi, de aceea, trebuie să te raportezi la ea prin punere la îndoială.” E despre democraţie, nu despre totali­tarism.
Deşi mulţi cititori îi vor fi privit destul de contrariaţi accentele stângiste şi nu i-au apreciat mereu ironia, e sigur că se întâlnesc cu Vasile Ernu în acest loc geometric în care stăpână e luciditatea spiritelor libere şi refuzul înregimentării.

Copilăria bate ideologia – Steaua nr. 9, septembrie 2006

de Alex Goldiş

A devenit aproape un loc comun să vorbeşti, azi, de mutaţia dinspre imaginea unui comunism „dur”, al suferinţelor şi al traumelor, din memorialistica unui Paul Goma, Ion Ioanid sau Lena Constante către un comunism cotidian, mai senin, ilustrat de volume precum Cartea roz a comunismului (coord. Gabriel H. Decuble), Cartea cu euri sau studiile lui Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir. Un pas şi mai important în această evoluţie îl reprezintă volumul recent apărut, Născut în URSS (Vasile Ernu), care a creat deja un val de discuţii în spaţiul intelectual românesc – dovedind încă o dată, dacă mai era nevoie, faptul că deşi a afectat naţiuni diferite, comunismul e unul singur.
Fapt la care, de altfel, Vasile Ernu nu prea subscrie, căci comunismul românesc, afirmă el, e un fenomen banal pe lângă efervescenţa ideologică sovietică. (v. interviul din Observator cultural, nr. 323, 1 – 7 iunie). Cu alte cuvinte, pentru Ernu, comunismul e motiv de competiţie şi de afirmare a superiorităţii unei naţiuni faţă de alta. Cu cât comunismul din ţara ta a fost mai atroce, cu atât eşti o personalitate mai demnă de luat în seamă.
Dar să nu anticipăm şi să vedem care sunt raţiunile cărţii lui Ernu. Perspectiva din care e scrisă şi mizele ei principale sunt confuze încă de la început. Căci autorul nu poate să se hotărască între perspectiva subiectivă, a scrierii memorialistice, şi „o arheologie a vieţii de zi cu zi” din URSS, după o formulare cam preţioasă. În plus, dezideratul de a vorbi din unghiul unui homus sovieticus nu mi se pare decât o ficţiune. Fie că îi place sau nu, Ernu a experimentat, inevitabil, în cei 15 ani de la dispariţia sistemului totalitar, o perspectivă exterioară acelei gândiri a lui homo sovieticus. Prin urmare, aş fi mai circumspect faţă de poziţia inocentă din care pretinde că ne vorbeşte homuncus-ul acestei cărţi.
Dacă treci de câteva agramatisme şi de o retorică sentimentală de tip Creangă („Şi apoi, cum să adormi dacă era atât de vesel cu colegii şi toată lumea avea de povestit ceva!”), îţi dai seama că volumul a fost construit cu atenţie şi cu o oarecare fineţe. În primul rând, Ernu mizează pe inaccesibilitatea comunismului sovietic la ora actuală, pe faptul că el a devenit „o lume dispărută”. Prin insistenţa pe ideea unui comunism dispărut, îi revine, fireşte, autorului, misiunea importantă de a ni-l reapropria. Prima condiţie pentru a face ca acest comunism „să se vândă” e sugestia, mult exploatată de Ernu, conform căreia comunismul e o altă planetă. Fragmente ca „Se pare că totul a rămas, într-un fel sau altul, la locul său, cu execepţia URSS. Cum ar veni am eroi, caut o ţară” sunt concludente în acest sens. La fel, capitolele cărţii au o structură destul de fixă: fie că tratează filmele, eroii, alcoolul, sau diferite aspecte sociale, ele debutează inevitabil cu un „apogeu” sau o sărbătoare (a situării în miezul comunismului), pentru a se încheia în imagini ale decăderii. Fiecare capitol reface, în mic, povestea ascensiunii şi a declinului utopiei sovietice. În plus, universul sovietic stă sub semnul hiperbolicului. Fie că e vorba de întinderea geografică a ţării, de comunism ca „cel mai important proiect politic al secolului” sau de cele mai tari bancuri, totul e, în cartea lui Ernu, gigantic şi de neegalat. Autorul îşi structurează naraţiunea despre sistemul totalitar pe un tipar mitic: comunismul se confundă cu  imaginea paradisului pierdut.
Multe sunt imaginile şi situaţiile care compun această viziune paradisiacă a comunismului, de la fragmentul despre „samizdatul alcoolic”  – unde autorul inventariază toate modalităţile în care se bea pieziş în URSS,  cu reţete foarte pitoreşti, a căror lectură e un spectacol în sine – , până la cele despre sexul în comunism sau despre „tualet”. Cartea lui Ernu ne vinde toate „minunile” comunismului, are aspectul unei pieţe în care ni se pun sub nas toate „produsele” sistemului sovietic. Fragmentul despre toaletele sovietice e şi cel mai reuşit, întrucât aici, umorul negru al autorului e de neegalat: în lumea întoarsă a lui Ernu, „tualetul” nu e numai biblioteca ce a format mare parte a intelectualităţii ruseşti, ci, mai mult, este corelativul rusesc al „madlenei proustiene” sau ceea „una dintre trăsăturile esenţiale ale spiritului nostru”. La fel, „statul la cozi” e un adevărat ritual filozofic, beneficiind de un sistem propriu de simboluri. Mai în glumă mai în serios, Ernu încearcă să construiască o întreagă filozofie în spatele atrocităţilor cotidiene ale comunismului. Când readuce în prim plan obiecte sau lucruri mărunte, autorul adoptă o atitudine parodică şi ironică. Pe de altă parte, însă, când ridică în slăvi politica sovietică, începi să ai senzaţia că Ernu nu mai glumeşte, că el este, realmente, un partizan convins al sistemului comunist.
Şi aici intervin cele mai serioase întrebări pe care le formulează volumul lui Ernu, un volum lăudat peste măsură pentru atitudinea sa „simpatică” şi pentru o retorica plăcută şi relaxată. Mai toate recenziile pe care le-am citit au făcut abstracţie, însă, de ideologia pe care o propune, în subtext, Născut în URSS. Pentru că de la un punct încolo, ai zice că Ernu scrie o carte de ideologie deghizată în memorialistică. De aici şi natura destul confuză a mizelor volumului: ba mărturie personală, ba compilaţie documentară, ba excurs şi comentariu ideologic.
Pe măsură ce înaintezi în volum, acesta pare să-şi trădeze natura de manifest politic. Aberaţii de tipul „nu poţi produce cultură având doar libertate”, „sovieticii, cel puţin, spuneau pe faţă că burghezia era duşmanul nostru de moarte” sau „reprezentanţii media de azi nu sunt decât propagandiştii comunişti de ieri” trădează alunecarea dinspre o ideologie soft a comunismului către un militantism hard. Una dintre ideile principale care traversează cartea e aceea că statele capitaliste nu sunt cu nimic mai presus decât regimurile comuniste – că între ele ar exista doar o diferenţă de perspectivă, de plasare.
Dincolo de a condamna poziţiile politice de stânga (cred, dimpotrivă, că ideologia de stânga trebuie revigorată în spaţiul românesc postrevoluţionar), nu pot să nu semnalez viciul de structură al discursului cu care Vasile Ernu se lansează în spaţiul românesc. Căci discursul din Născut în URSS e profund scindat: autorul încearcă să ne convingă la fiecare pas că nu el, persoana empirică de acum, este cel care optează pentru valorile politice comuniste, ci copilul din el. Cu alte cuvinte, aruncă responsabilitatea opţiunii politice în sfera formulei inocente a nostalgiei şi a copilăriei. Dacă nu s-ar situa, permanent, la adăpostul perspectivei infantile, Vasile Ernu ar trebui să dea argumente pentru opţiunile sale politice  – vezi, pentru exemplificarea acestei scindări, acelaşi interviu din Observator cultural, unde, chiar dacă militează pentru multe dintre valorile comuniste, Ernu mărturiseşte că nu s-ar întoarce nici în comunism, nici în URSS. Prin urmare, ipocrizia cărţii lui Vasile Ernu constă în infantilizarea ideologiei, tocmai pentru a o putea afirma în relieful textului. În plus, ambiguitatea poziţiei sale rezidă în tocmai obiectul pe care îl constituie această carte: deşi autorul se declară făţiş împotriva legilor pieţei, volumul Născut în URSS a fost scris şi gândit ca un succes editorial, ca un produs de piaţă, cu un site autonom. Întreaga carte conţine, de altfel, o colecţie de produse vandabile, de „export” (nu numai în sens teritorial, ci şi temporal) ale comunismului. „Legile pieţei” sunt cele care decid ce rămâne şi ce nu în naraţiunea lui Ernu, ce poate fi vândut cititorului de azi şi ce nu. Prin urmare, din punct de vedere politic, mesajul lui Vasile Ernu nu poate fi decât unul hibrid. „Ironia” sau atitudinea pe care autorul mărturiseşte că a cultivat-o în carte nu e decât o modalitate în plus de a-i opaciza sensurile.
Născut în URSS rămâne un volum reuşit prin pasajele de memorialistică, cu toate că autorul n-a ştiut să-şi ţină mizele foarte clar în frâu. Cartea mai e importantă şi pentru potenţialul unor eventuale dezbateri despre rolul discursului de stânga în România postcomunistă – chiar dacă în acest sens, autorul face un pas mai degrabă timorat. Întrebarea, totuşi, rămâne, dincolo de „cazul” pe care îl constituie apariţia acestui volum: cum se mai poate azi argumenta pe faţă, nu în scrieri care se plasează la adăpostul literaturii, o atitudine politică care să se situeze clar pe redutele stângii?

“Importanta este viata si nu sistemul”

interviu realizat de Florina Pirjol – Time Out Bucureşti 13, 1-14 septembrie 2006

Vasile Ernu s-a nascut la Odessa, in 1971, si din 1990 traieste in România. Experienta comunismului prin care a trecut  a fost inregistrata intr-o carte. Cartea a aparut recent, se numeste “Nascut in URSS” si a iscat multe discutii. Florina Pirjol a vorbit despre ea cu autorul.

Sunteti un nostalgic? Este cartea dvs. “Nascut in URSS” una nascuta din nostalgie?
Nu, demersul meu nu este unul nostalgic. Povestea cu nostalgia face parte din faimoasa tehnica a culturnicilor locali care deturneaza sensurile. |n România nu ai voie sa gândesti diferit. Exista o doza de nostalgie, dar e o nostalgie controlata. E nostalgia unui matur fata de copilarie.
Filonul tare al cartii ramâne insa ironia, iar criticii mei, nu stiu de ce, nu prea vor sa spuna acest lucru. Ei nu concep ca trecutul poate fi tratat din mai multe perspective. Eu il povestesc fara incrâncenare, incercând  sa-l inteleg. Eu nu gândesc in alb si negru, ci nuantat. Comunismul cred ca  a fost facut de oameni (nu de bubuli sau extraterestri), iar tot ce e facut de om are parti proaste si parti bune. Nimic nu e rau sau bun in mod absolut.

Cu ce e ea diferita de demersurile similare facute, de pilda, de cei patru autori ai cartii “Explorari in comunismul românesc”?
Mai intâi e diferita caci vorbeste despre un spatiu care a fost matricea comunismului. Acolo comunismul a fost in prima faza asumat, iar acest lucru s-a transmis sub diverse forme. Apoi, eu nu pornesc de la supozitia ca viata din comunism a fost rea in esenta si ca trebuie sa-mi avertizez cititorii ca “fiti atenti, comunismul este raul absolut”. |n cartile la care faceti referire gasiti intotdeauna acest avertisment spus  fie prin prefete, postfete sau dialoguri, fie printre rânduri. Eu incerc sa scap de aceasta judecata tare. |nsa totusi s-au facut pasi importanti in relatia cu regândirea comunuismului, mai ales la cei tineri (“O lume disparuta”, “Cartea roz a comunismului”, “Cartea cu e-uri”). Fata de ei, eu ma raportez intr-o vecinatate distanta.

Puteti defini comunismul celor douazeci de ani petrecuti in URSS  nu in câteva sute de pagini, ci – sa zicem – in trei rânduri?
In comunism am trait 20 de ani. Importanta este insa viata si nu sistemul. Eu pun accent pe viata, o viata traita fireste intr-un sistem care exercita o anumita forma de represiune. De exemplu, eu dedic o oda “tualetului” (WC-ului) sovietic si acesta e unul dintre cele mai reusite texte ale mele. Toata experienta sovietica o sintetizez in acest raport intim intre mine, viata mea si “tualetul” (cel public si cel de la ”comunalka”, camin).
Ce este un tualet sovietic? Un loc damnat, mizer si murdar, urât mirositor etc. |n acelasi timp un loc necesar, nu neaparat in acea forma. Eu spun indirect un lucru tare si destul de sensibil, si anume faptul ca pentru mine el joaca acelasi rol pe care il avea “madelaine” pentru Proust. Acest loc are functia de a-mi reaminti cele mai frumoase  lucruri. Dar si pe cele mai urâte. Acest “tualet” a fost viata mea. Dati-mi voie   sa-mi respect si sa-mi iubesc viata.

Ce pregatiti in continuare? Ati creat asteptari si lumea e cu ochii pe dumneavoastra.
Sper ca vor veni texte surprinzatoare si incomode.

CCCP – Ziarul de duminică (publicaţie a Ziarului Financiar), 1 septembrie 2006

Daniel Cristea-Enache

Cu un deceniu în urmâ, apariţia unei cârţi precum Nâscut în URSS* de Vasile Ernu ar fi fost de neimaginat. Anii ’90 au însemnat, în primul rând, o uriaşâ decomprimare post-socialistâ, cu un discurs anti- predominant. Aşa cum, dupâ instalarea comunismului în România, numârul foştilor ilegalişti a crescut exponenţial (conform devizei sarcastice “Puţini am fost, mulţi am râmas”), dupâ câderea lui, firul subţire al disidenţei noastre s-a îngroşat spectaculos, regimul primind, post festum, lovituri şi acuze nimicitoare.

Chiar şi acum, se vorbeşte şi se scrie despre comunismul autohton cu multâ patimâ şi pârtinire, acuzatorii inflexibili şi apârâtorii nostalgici disputându-şi prada (propriul trecut) fârâ un minim efort de obiectivare. Mai oneste ştiinţific, fiindcâ mai curate biografic, sunt mârturiile “decreţeilor” Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici şi Ioan Stanomir reunite în volumul O lume dispârutâ (2004) şi care au avut ecou tocmai prin autenticitatea confesiunii. Problema esenţialâ, pe care o ridicâ şi cartea lui Vasile Ernu, aceasta este: ne-am trâit viaţa în comunism ca nişte jalnice larve, ca nişte prizonieri cu toate atributele şi reflexele captivitâţii? Sau am putut fi, totuşi, senini – nu numai laşi, ci şi curajoşi, nu doar deprimaţi, ci şi fericiţi în cadrul vechiului Sistem? Iar dacâ rememorâm episoade frumoase, fragmente existenţiale pline de luminâ, al cui e meritul? Al regimului sau al individului care i-a rezistat, smulgându-i frânturi de bucurie personalâ?

Tânârul Vasile Ernu riscâ sâ meargâ şi mai mult împotriva curentului de opinie, fiind destul de aproape de ceea ce numim legitimarea comunismului. Nâscut la Odessa, în 1971, el refuzâ identitatea regionalâ, basarabeanâ, ca şi apartenenţa la o Românie idealâ, regâsindu-se în schimb fârâ probleme de conştiinţâ în “necuprinsa ţara mea natalâ”, Uniunea Sovieticâ. Printre cei 262.400.000 de cetâţeni ai “bastionului pâcii”, CCCP. Are evidente nostalgii imperiale, deplânge alunecarea Rusiei de azi în modelul liberalismului extrem şi îi ridiculizeazâ, de câte ori are ocazia, pe politicienii, istoricii şi creatorii de istorie din Occident şi Statele Unite, care au câştigat Râzboiul Rece, ideologic-economic, şi ţopâie acum, fericiţi, pe cadavrul Uniunii Sovietice. Opiniile autorului despre disidenţii estici sunt absolut consternante: “Disidentul este primul produs al colaborârii dintre cele douâ sisteme, comunist şi capitalist. Cred câ este primul produs exportat de URSS pe care occidentalii nu numai câ l-au consumat, ci i-au şi pus aceastâ etichetâ frumoasâ. Disidenţa e o creaţie, un soi de limbaj comun al celor douâ sisteme care a fost întreţinut de ambele pârţi. (…) Când URSS era vie, el era cel care îi împiedica sâ gândeascâ, sâ scrie, cu toate câ el, sistemul, era obiectul muncii, al cercetârii şi al criticii lor. Acum, câ URSS nu mai existâ, ceea ce le stâ în drumul liberei lor creaţii nu mai e URSS, ci lipsa sa.” (pp. 191-192). Iar activiştii moscoviţi şi cei vest-europeni sunt etichetaţi la fel: “politruci”. În fine, între televiziunea de stat din URSS şi mass-media occidentale, comerţul socialist şi cel capitalist, existâ o subteranâ trâsâturâ de unire. Diferenţa e de accent, de nuanţâ: unii vând ideologie, alţii vând mârfuri. Propagandâ şi într-o parte, şi în cealaltâ. Mai râmânea de adâugat câ milioanelor de victime ale lagârului socialist (morţi, torturaţi, deportaţi, deznaţionalizaţi, deposedaţi de avere, trimişi la munca de jos…) le corespund milioane de “robi fericiţi” ai consumerismului american, pentru ca discursul de stânga, pur şi dur, încheiat la toţi nasturii, sâ reflecte lumea într-o insignâ roşie.

Nu vâ grâbiţi, totuşi, sâ-l puneţi la zid pe Vasile Ernu! Demersul lui e mai complex şi totodatâ mai subtil decât o asemenea stupidâ apologie a comunismului, pe care comentatori neatenţi ai cârţii i-au reproşat-o pe un ton dur. Autorul preia de fapt un prefabricat uman, o psihologie şi o moralâ de homo sovieticus, descriind şi interpretând prin aceastâ grilâ viaţa în URSS. Aşa numitul homucus, cetâţeanul care stâ la cozi şi bea litri de vodcâ, suferâ cumplit când Gorbaciov introduce prohibiţia bâuturilor alcoolice, merge la “tualetul public” şi se descarcâ alâturi de alţi tovarâşi, stâ în apartamente comune şi îşi cunoaşte la perfecţie vecinii, e mândru de progresele ştiinţei sovietice şi de superioritatea şcolii sportive, jurâ pe Lenin, se teme încâ de Stalin şi spune bancuri cu Hruşciov, aşteptând ziua în care mâreaţa lui Uniune va zdrobi şi ultima redutâ, impunându-şi modelul dincolo de Atlantic. Frisoanele pe care le avem la lecturâ (realizâm câ multe secvenţe de “socializare” din copilâria noastrâ, în perimetrul şcoalâ-tabere-cozi, sunt exact pe formatul sovietic, câ viaţa pe care câteva generaţii de români au dus-o a fost decisâ în altâ parte) alterneazâ cu momentele de realâ delectare, Vasile Ernu întorcând cu un umor cuceritor filele cotidiene ale comunismului. Pe trunchiul tare, bâţos al mentalitâţii sovietice sunt “altoite” experienţe personale, transcrise pe un ton ambiguu, ironic şi melancolic. E un râsu’- plânsu’ pe care, de asemenea, îl cunoaştem destul de bine, o jale schimbâtoare ce defineşte exact amalgamul de sentimente cu care ne retrâim trecutul.

Nâscut în URSS se citeşte pe nerâsuflate şi cu bun folos intelectual. Bancurile geniale abundâ, Ilf şi Petrov sunt la ordinea zilei şi, în general, fiecare strat al vieţii în Uniunea Sovieticâ este descompus într-o sumedenie de întâmplâri şi istorioare cu tâlc, excelent narate de autorul debutant. Dincolo de acest savuros desfâşurâtor, existâ însâ şi reflecţii de mare profunzime, analiza, de pildâ, a raportului libertate/ interdicţii arâtând acuitate şi acurateţe criticâ.

Vasile Ernu se desparte de comunism râzând mânzeşte, iar nu în stilul sforâitor bine cunoscut pe malurile Dâmboviţei. Sâ nu-l acuzâm prea tare câ se uitâ cu mare atenţie şi cu o anume emoţie înapoi.

*) Vasile Ernu, Nâscut în URSS, postfaţâ de Sorin Antohi, Editura Polirom, Iaşi, 2006, 272 p.

Ecografia şi fătul monstruos – Revista 22 nr.860, 1-6 septembrie 2006

Mirela Troncota
Printre multimea de tomuri ce au fost dedicate din 1990 si pana acum perioadei comuniste si istoriei URSS, cartea lui Vasile Ernu e cu siguranta o pata de culoare. El isi concepe demersul mergand pe ideea ca impartasirea experientei personale e mult mai convingatoare si ne poate “atinge” mai bine decat orice dosar de arhiva ce poate dovedi monstruozitatile sistemului. O voce detasata, ironica, lucida, trecand prin toate varstele unui discurs (de la umor – partea cea mai reusita a volumului, la analize profunde, de o mai slaba intensitate datorita tonului grav si poate prea afectat) ne povesteste “fara partinire”, asa cum se declara din introducere, despre un URSS internalizat ca experienta de viata, pe care cei ce nu au impartasit-o nu o pot cunoaste si intelege (vezi diatribele adresate in acest sens “specialistilor lor in problemele noastre” – kremlinologii occidentali). Aceasta maniera difuza de a trata un subiect atat de “grav” ca sistemul sovietic se doreste a fi ceva mai mult decat o cale (de altfel, una foarte batatorita in ultima vreme) de la cliseu la anticliseu. Este o sinteza ce isi propune sa sara dincolo de simpla fronda “cool” a tinerilor ce injura “o amintire pe care nu au trait-o”, cum o numeste inspirat Sorin Antohi in prefata. La granita dintre proza, memorial, istorisire, eseu, text documentar, parodia Nascut in URSS se vrea o replica la toate titlurile ce trateaza  tema sovietica, inchistate intr-un cliseu criticist deja prea ingust pentru scepticul Ernu.
Nascut in URSS este o carte despre timp si metamorfozarea acestuia in emotie si apoi in gandire. Daca Proust ne arata ca timpul pierdut exista in masura in care il gandim si il recuperam, Vasile Ernu contempla un timp ce nu exista pentru ca, fiind utopic, e de nerecuperat. Dar el se incapataneaza sa ne demonstreze contrariul. Acest fapt il transforma intr-un narator contemporan cu o utopie pe care nu o poate depasi, nici distruge, si nu-i ramane decat sa o glorifice.
O alta dimensiune a timpului la care suntem invitati sa reflectam este dilatarea acestuia de-a lungul vastului spatiu sovietic. Asa cum descrie Ernu in unul din cele mai frumoase capitole, sovieticii nu masoara spatiul in kilometri, ci in unitati temporale. De aici si nevoia de reiterare a vietii cotidiene din URSS, ca revolta in fata unui timp prezent mereu insuficient, mereu incapabil sa domine spatiul.
Dar sa nu ne lasam atrasi in capcana de persoana I care nareaza, identificabila cu insusi autorul, caci personajul principal al cartii este URSS. Si aceasta idee se poate sustine prin frecventa raportare a naratorului la URSS ca la o fiinta vie, cu sentimente, cu o viata proprie, cu slabiciunile si fortele aferente, inclusiv cu un CV de sine statator (atasat la sfarsitul cartii, formula inedita in descrierea unei tari si a unui regim).
Observam cum Ernu preia in maniera sa de a se raporta la URSS metoda specifica comunismului sovietic, imbunatatita doar si adaptata nevoii de autenticitate de factura postmodernista: ca sa existi ca entitate individuala trebuie sa faci ca utopiile sa fie parte din tine si astfel malaxorul social nu te va transforma intr-un ins printre altii. “Rezistenta fata de sistem si putere, lupta impotriva lor, sunt poate cele mai autentice acte umane”, sustine Ernu. Am putea adauga, in aceasta ordine de idei, ca autorul incearca poate ceea ce insusi sistemul sovietic practica: perpetuarea disidentilor ca formula de perpetuare a sistemului. Caci puterea, in aceasta viziune, exista numai atunci cand are oponenti, cand are ocazia de a-si exercita functia de coercitie.
Din numeroasele povesti despre eroii comunisti ce i-au hranit imaginatia de copil putem intelege nevoia disperata a personajului sovietic de a trai in poveste, de a truca necontenit adevarul. Fiindca sistemul capitalist i-a distrus eroii si gloria, i-a furat miturile din care isi construise realitatea, homo sovieticus ratacit in istoria recenta, concreta si pragmatica, personajul-victima al acestui proces isi inventeaza un nou erou, pentru ca structural el nu poate aborda viata altfel. El respira prin mit. Asa putem intelege numeroasele capitole dedicate eroilor sovietici, incepand cu Lenin, perceput diferit la fiecare varsta in parte.
Ernu observa ca “Traditia ruso-sovietica (…) mereu s-a raportat la erou ca la o persoana necesara, dar in acelasi timp inutila (…) Nu mai conta ce era adevarat si ce nu era adevarat in acele povesti”. Se contureaza astfel mentalitatea sovietica ce a supravietuit naufragiului, si prin poveste isi perpetueaza existenta la nesfarsit. Caci, asa cum descrie si autorul, “niciodata nu am reusit sa inteleg in URSS unde se termina povestea si unde incepea realitatea, unde se termina realitatea si unde incepea povestea”.
Ideea centralizatoare a textului, in fata careia se subordoneaza fiecare cuvant al cartii se refera la nostalgie (sau, cum o numea Sorin Antohi in postfata, ostalgie) ca fapt autentic de raportare la sistemul politic ce asteapta inregimentarea fiecaruia. Caci cartea sustine cu tarie ca, daca traiesti timpul trecut nostalgic la modul subversiv, nu te inregimentezi, nu devii marfa (vezi referirile la dictatura marfii ca fiind mai teribila decat dictatura cozii). “Nostalgia este o utopie indreptata spre trecut, pe cand el (homo sovieticus) lucreaza cu utopii indreptate spre viitor.” Iata o definitie interesanta, in care Ernu vrea sa-si clarifice pozitia, ca nu cumva sa fie confundat nici cu un resentimentar, nici cu un regretard. Numai printr-o nostalgie la rece, asa cum ne propune Ernu, putem deveni “locuitorii unui trecut idealizat”, pe care, inainte de a-l demoniza, mumifica sau, Doamne fereste, improspata, trebuie sa-l intelegem.

Născut în URSS – Citeva reflectii despre o anumita memorie a comunismului – Dilema Veche nr.134, 18-24 august 2006

Mirel BĂNICĂ

Printre cei ce îşi dispută ceea ce denumim generic „memoria comunismului“ a mai apărut un jucător ce propune o nouă abordare: Vasile Ernu şi a sa carte intitulată simplu Născut în URSS, Editura Polirom, 2006. Împărţită între tăcerea dureroasă a Memorialului de la Sighet, analiza ludică şi fără pretenţii a cărţilor „roz“ ale comunismului sau abuzurile de memorie asociate deschiderii progresive a arhivelor Securităţii, memoria comunismului este o memorie în „bucăţi“, caleidoscopică. În fostele societăţii est-europene, fiecare individ aparţinea, la rîndul său, unei multitudini de grupuri. Disocierea funcţională a propriei experienţe personale a comunismului împiedică accesul la o memorie unificată a acestuia – aşa cum s-a încercat o vreme pe la începutul anilor ’90, cînd serialul Memorialul durerii şi cărţile ce relatau experienţe concentraţionare, erau „locomotivele“ memoriale ale trecutului comunist. Individul îşi „bricolează“ propria sa viziune asupra trecutului şi prin intermediul grupului din care provine. Întîmplarea face să cunosc bine grupurile de studenţi basarabeni din care provine autorul, cei cu care am împărţit o perioadă din viaţa mea bucuriile şi privaţiunile asociate vieţii de student de la începutul schimbătorilor ani ’90. Născuţi la periferia imperiului, conştienţi de statutul subaltern printre popoarele din „marea familie“ care alcătuiau URSS, străini într-o ţară căreia îi vorbeau limba, dar despre care învăţaseră ani de-a rîndul că reprezintă răul absolut la adresa existenţei Moldovei pruto-nistrene, „basarabenii“ au fost nevoiţi să-şi construiască în grabă o memorie socială fictivă, al cărei punct de rezistenţă îl reprezintă tocmai acel homo sovieticus atît de des pomenit în cuprinsul cărţii, dar niciodată definit cu exactitate. Relicvariul memorial, stropit din belşug cu vodca marca „Nostalghia“, pe care îl reprezintă cartea lui Vasile Ernu, este un exemplu în acest sens.
Istoricul francez Pierre Nora dedică un capitol consistent noţiunii de generaţie în monumentala trilogie pe care a coordonat-o, Les Lieux de Mémoire, lucrare ce a consacrat diferenţierea noţiunii de memorie de cea istorie. Pentru Nora, memoria asociată unei generaţii nu ţine doar de psihologia individuală. Locurile, în care acesta se condensează, se exprimă cel mai pregnant, sînt tocmai locurile comune, centrele de participare colectivă, ce permit imediate apropieri personale între indivizi. Cartea lui Vasile Ernu este şi o carte generaţională, iar autorul nu ascunde acest lucru. Obsesia „tualetului“, ca loc de „intimitate colectivă“ (sic!), a „komunalkăi“ sau a defilărilor de 1 mai verifică afirmaţia de mai sus. Pentru cei de dincolo de Prut, pionierii şi uteciştii din România lui Ceauşescu, condensatoarele de nostalgie sînt internatele, căminele studenţeşti, practica agricolă sau taberele gratuite de la Costineşti. Nici „noul val“ al tinerilor romancieri nu este străin de ele. Oare de ce? Mai pot oare tinerii de astăzi să înţeleagă acest lucru? Teribila „ruptură generaţională“, pe care o trăim în ultima vreme, îşi are rădăcinile şi în tendinţa unora de a imortaliza trecutul pentru a memorializa mai bine prezentul, după cum spune Pierre Nora. Iar „memorializarea“ trecutului se produce uneori cu riscul de a irita pe cei din jur (a se vedea şi unele comentarii inflamate la adresa acestei cărţi, chiar la limita decenţei). Nu a fost încă inventată o metodă universal acceptată care să-i mulţumească pe toţi cei care sînt preocupaţi de memoria comunismului.

Într-un articol publicat în anii ’30, un preot ortodox român, proaspăt întors din America de Sud, debordînd de idei şi impresii de voiaj, propunea pe un ton cît se poate de serios construirea, pe malul Nistrului, a unei statui uriaşe, care să-l reprezinte pe Christos cu braţele întinse. Scopul: stoparea invaziei bolşevice şi individualizarea României ca „ţară a crucii“. Nu întîmplător am reamintit această veche propunere: de-a lungul timpului s-a creat şi consolidat, între România şi spaţiul slav de la Est, o cortină a necunoaşterii, dispreţului şi complexelor de tot felul, alimentată generos de „bovarismul geocultural“ al românilor şi ambiţia imperială a Moscovei. Prinsă între cele două cîmpuri de forţă, Moldova şi locuitorii săi au fost obligaţi să se „înţeleagă“ cu cele două părţi pentru a supravieţui. Din acest punct de vedere, eu percep cartea lui Vasile Ernu şi ca pe o poartă deschisă pentru înţelegerea fostului spaţiu sovieto-rusesc, cu care ne-am învecinat atîta vreme, dar care ne-a rămas (cvasi)necunoscut. Autorul are toate calităţile passeur-ului (călătorului) dintre două lumi (vede detalii cu care cei rămaşi acasă s-au obişnuit sau le-au uitat) şi defectele sale (tendinţa pronunţată de a înfrumuseţa excesiv o realitate mult mai crudă). Vasile Ernu ne ajută, stîngaci şi involuntar, să acceptăm şi să înţelegem mai bine dimensiunea „slavă“ a sufletului românesc, cea îndelung refulată, imposibil de explicitat, dar atît de evidentă în ochii străinilor ce ajung să ne cunoască mai bine.

Întrebări şi nedumeriri de simplu cititor: tonul detaşat, pe alocuri ironic al autorului, este real sau fabricat în vederea „marketizării“ cărţii? Să nu uităm, ne-am născut în comunism, dar ne vindem cartea (se pare că bine) totuşi în capitalism! „Scînteia utopică“ a lui Lenin, des menţionată şi deschis regretată în carte, chiar merită păstrată? Dacă într-un viitor, imposibil de precizat, ea va aprinde un alt foc revoluţionar, putem face abstracţie de victimele pe care obligatoriu le va produce? Vasile Ernu este un veritabil „leninist“ sau a virat pur şi în Che-Guevara fashion, socialism de tricou ce începe să-şi facă simţită prezenţa şi la noi? Povestea celui de-al doilea război mondial, descrisă în carte, seamănă cu cea prezentată în manualele şcolare sovietice. În acest caz, România a fost o ţară agresoare? – exerciţiile memoriale duc indubitabil la conflicte de interpretare. Memoria colectivă, ceea ce se transmite peste timp, este o reconstrucţie a trecutului prin adaptarea faptelor trecutului la cerinţele prezentului (Maurice Halbwachs). Dacă ar trebui să-l credem pe marele sociolog francez, procesul de „adaptare“ la cerinţele prezentului nu duce, în cazul acestei cărţi şi a altora asemănătoare, la inevitabile, fatale conflicte cu cei care percep altfel, dureros şi revendicativ, comunismul?

Publicul din România trebuie să se obişnuiască, odată cu trecerea timpului, cu ideea că dreptul de a vorbi despre trecutul comunist nu aparţine doar celor ce au suferit în gulaguri şi închisori, istoricilor profesionişti sau pasionaţilor de arhive, el aparţine şi celor ca Vasile Ernu, cei ce au făcut din nostalgie o „formă benignă a memoriei“, după cum scrie profesorul Sorin Antohi în relaxat-detaşata postfaţă a volumului. El doar a deschis un drum în această direcţie. Nu trebuie să li se ceară acestora nici un stil literar perfect, nici ambiţii veritative exagerate, plasate sub semnul „fidelităţii epistemologice“ a amintirii cu privire la ceea ce s-a întîmplat cu adevărat în comunism (Paul Ricœur). Dar acest exerciţiu intelectual nu trebuie să iasă prea mult din matricea istorică, tentaţia de a înlocui exerciţiul memorial cu istoria propriu-zisă fiind extrem de mare, iar rezultatele pe termen lung, imprevizibile. Violenţa fondatoare a comunismului şi puterea sa traumatică nu pot fi (încă) trecute prea uşor cu vederea, cel puţin în acele ţări care l-au cunoscut în mod direct şi nu doar prin intermediul cărţilor, filmelor, saiturilor Internet şi tricourilor inscripţionate cu stea roşie.

E simplu sa condamni fara a incerca sa intelegi

Interviu – Vasile Ernu  /- Metropotam, 15 August 2006, 

Vasile Ernu este nascut in 1971 in URSS. A publicat recent una dintre cele mai controversate carti din ultimii ani – Nascut in URSS (Am fost si noi la lansarea ei din Club A). Este pentru prima oara in Romania cand o carte are un site propriu www.nascutinurss.ro, care este o extensie audio-vizuala a textului. In curind pe piata va iesi un nou produs sub forma unui CD, care este un proiect comun al scriitorului Vasile Ernu si al cunoscutului artist rus (compositor, interpret, actor si regizor) Garyk Sukachiov.
Faptul ca este o carte controversa se vede in reactiile diferite pe care le-a generat. Unii au fost entuziasmati, altii au criticat-o. Din ultima categorie face parte si Marius Chivu, care spunea in interviul pe care i l-am luat ca “E misto ca avem reclame cu Ceausescu si ca Vasile Ernu scoate o carte in care are nostalgia statului la coada si cere momente de reculegere pentru Lenin. Din pacate, nu acesta a fost adevaratul comunism. Daca Ernu si-ar citi cartea in fata bunicului meu care a trecut pe la canal si care si-a pierdut tot pamintul si animalele la colectiv, s-ar alege cu o lopata peste fata.”
Vasile Ernu a replicat intr-un comentariu ca Marius Chivu nu a inteles unde bate cartea “Nascut in URSS”. Asa ca am fost curiosi sa aflam ce crede Vasile Ernu si cum vede el lucrurile. Din aceasta “disputa” a iesit un interviu interesant.

Draga Vasile Ernu, comunismul e cool?

A fi cool inseamna a fi la moda. Eu nu lucrez cu astfel de concepte. A fi la moda inseamna sa intelegi putin din ce se intimpla acum si sa intri intr-o masinarie care produce aparente si nu sensuri. Eu lucrez cu sensul, diferenta si daca e sa gasesc un echivalent care sa ma reprezinte in zona acestui termen cool / moda. As spune ca lucrez cu noul care e o forma de reevaluare a valorii – recomand cartea lui Boris Groys pe aceasta tema: Despre nou.
A fi la moda inseamna sa reproduci continuu un stil, sa fii, sa gindesti, sa epatezi in stilul lui escu. Eu vreau sa produc reflectie, dialog si diferenta. Cel care lucreaza cu un discurs bazat pe stil si cu retorici stilizate (emotii, jumatati de argument, stari de spirit) nu prea are de a face cu discursul bazat pe idei si argumente insiruite rational. Ei produc un soi de coolthinking, gindire glossy, gindirea lor e ca un fel de shooting fotografic, cu toate ca acest gen de poze-discurs imi aduce aminte mai degraba de pozele din frizeriile anilor ‘80 din Romania.
Pe aici vad ca se mai lucreaza si cu o  strategie care se cheama deturnarea sensului. A spune ca Ernu e baiat cool si ironizeaza comunismul de o maniera cool, ca e iresponsabil ca nu critica statul la coada  si comunismul (ceea ce e fals), ca e nostalgic caci vrea sa-si ia un bilet sa mai viziteze URSS-ul etc. mi se pare ridicol si trimite intr-o directie gresita.
A deturna sensul e sa arunci discutia, textul la care faci referinta intr-un orizont de sens fals, care nu apartine textului. E o tehnica des folosita in Romania. Apare o tema, o problema care trebuie discutata si apoi apare un culturnic-sef care-i deturneaza sensul pentru a discuta despre ce doreste el, pentru a ajunge la concluziile dorite. Sint culturnicii care “te fac” din retorica, nu din idei.
Eu as fi putut foarte bine  sa renunt la citeva texte incomode si sa combin cu citeva texte pe care le adora anticomunistii de serviciu si era perfect. Ma aplaudau toti. Sa te pui rau cu anticomunsitii din Romania (care de fapt in mare parte sint fostii comunisti) nu e deloc cool.
Stiu foarte bine ca pozitionarea (discursul si gindirea) caldicica e cheia succesului in Romania. Mai ales ca eu fac o paralela intre comunism  si capitalism, iar asta e de-a dreptul neobrazare pe aici. Aceste lucruri tari afirmate in cartea nu-mi fac deloc viata mai usoara, ci din contra. Am vost etichetat ca scriitor periculos, care-si sminteste cititorii, iar asta te pune intr-o postura nefavorabila fata de mai marii culturii romane.
Ceea ce m-a minunat e ca in ciuda faptului ca sint “periculos si iresponsabil” (caci nu condamn comunismul pe fata, nu-i asa?) sint declarat un tip curajos. Abia acum am inteles ca in Romania daca spui franc ceea ce gindesti esti un tip curajos. Eu cred ca ceea ce numim curaj necesita mai mult decit atit. Acest lucru spune multe despre cum s-a dezvoltat comunismul in tara noastra si cum se dezvolta mecanismul cultural-politic actual.  Te tirii pe burta, pupi mina sefilor si inainte spre victoria finala.

Vorbeati de experienta culturala si de cea personala. Cum se influenteaza una pe alta in discutia despre URSS?

Da, in prefata spun ca eu povestesc cu acest dublu etalon: experienta directa si cea mediata cultural (lecturi, filme, educatie etc). E foarte greu sa faci distinctie intre ele. caci sint practic un tot, un intreg. Vrem sau nu vrem, experientele noastre cotidiene sint mediate cultural si tot asa, experientele culturale devin personale. Eu incerc sa arat anumite crimpeie din acel homo sovieticus, din acea cultura sovietica care s-a construit in URSS. Incerc sa fiu autoreflexiv si ironic/autoironic fata de acea lume, dar si fata de noua lume.
E interesant faptul ca in ciuda represiunii puternice care a existat in URSS, aceasta tara a produs o cultura semnificativa, rupta destul de radical de cea Occidentala. Ea a produs literatura, filme, diverse arte, un mod de viata, o importanta dezvoltare tehnico-stiintifica etc. Si  mai interesant e faptul ca toate acestea s-au produs intr-un interval de timp foarte scurt.
Adica saltul pe care l-a facut URSS de la Rusia tarista este ametitor. O tara agrara, analfabeta, cu o populatie iobaga a devenit in aproximativ 50 de ani una dintre cela mai semnificative puteri pe toate palierele dezvoltarii. Ei bine, acest salt s-a facut cu sacrificii imense, cu suferinta imensa. Sint convins ca de acum incolo se va scrie mult pe spatiului sovietic. Si e posibil ca pentru Rusia istoria secolului XX, adica perioada comunista sa devina perioada ei de glorie. Secolul XX a fost intr-un fel secolul sovieticilor.

In carte spuneati ca a disparut entuziasmul de a crede in idealuri. In ce idealuri credea omul sovietic?

Multi oameni au crezut sincer in idealurile Revolutiei din Octombrie: o lume fara clase, o lume egala, mai buna, o lume in care toti sa aiba sanse egale, o lume fara asupritori si asupriti. Unii si-au dat viata pentru aceste idealuri.
Sa nu uitam ca lumea liberalismului clasic era destul de diferita fata de lumea actuala. Noi nu ne dam seama ce rol imens a jucat lumea comunista in schimbarea la fata a politicii capitaliste. In stilul cartii as putea spune putin cinic: suferinta noastra a contribuit semnificativ la fericirea lor.
Drepturile cistigate de clasa muncitoare si clasele neprivilegiate s-au facut la presiunea miscarilor de stinga. Nu a venit nimeni sa zica: baieti nu vreti sa aveti dreptul la vot?; baieti nu vreti sa lucrati numai 8 ore? n-ar fi bine sa lasam si femeile sa voteze? Oare cum s-au schimbat toate astea? Sa nu uitam ca liberalismul/capitalismul clasic nu avea multe in comun cu ceea ce numim democratie. Sa nu uitam ca nu prea erau de acord cu votul universal si ca din punct de vededere legal cetateanul cu drept de vot era cel care avea proprietate.
Adica proprietatea te facea om, iti dadea statut juridic, iar cei cu proprietate erau tare putini. Prin urmare, marea parte a populatiei era nedreptatita si lipsita de protectie. Ei bine, idealurile s-au nascut din dorinta de a lichida aceste nedreptati. Din pacate/sau din fericire a iesit un rateu toata povestea, dar care indirect a contribuit la schimbarea intregii gindiri si politici liberale. Aceste lucruri nu trebuie uitate.

Daca peste noapte s-ar reface URSS-ul, exact la fel, unde ati trai, acolo sau intr-o tara occidentala?

Ca sa-l parafrazez pe Nabokov cind a fost intrebat daca Anna Karenina a existat in realitate, as spune simplu: “aceasta nu este o intrebare culturala”.
Eu nu cred ca ceva se poate reface asa cum a fost. Spun ca comunismul s-a oprit si nu a murit. Iar asta e o problema mai complexa.  Tot ce spun spun in esenta in carte e atit: nu conteaza in ce sistem traiesti, ci cum iti gestionezi viata in raport cu el. Adica noi sintem pusi sa rezolvam niste probleme, sa luam niste decizii, sa facem niste alegeri.
Si spun foarte clar in cartea mea: noi facem aceleasi compromisuri indiferent de sistemul in care traim. Caci indiferent de sistem compromisul are acelas amalgam de ratiuni: dorinta de putere, lasitatea, carierismul si viata mai calduta, frica, servilismul, indiferenta. Eu incerc sa le explic cititorilor ca datoria noastra, indiferent de sistemul in care traim, e sa chestionam, sa incomodam sistemul si sa nu ne inregimentam.
Subordonindu-te sistemului nu faci decit sa-i fortifici partea tare, totalitara, iar chestionind sistemul nu faci decit sa-i intaresti zona lui slaba, democratica (ca sa folosesc un termen placut noii orinduiri). Deci baietii care aplauda noul regim nu se deosebesc la nivel de sens cu nimic fata de cei care au aplaudat (sau tacut) in vechiul regim. Cum spuneam: stapinii se schimba, slugile ramin aceleasi.

Nostalgia dvs se refera la URSS propriu-zis sau la copilaria petrecuta acolo?

Care nostalgie? Asta cu nostalgia face parte din acele forme de deturnare de sens. Iata ce scrie un cititor atent al cartii mele, pe care nu-l cunosc dar zice bine, Marin Pruteanu:
“Cat despre carte, as putea spune ca este ceea ce astept mai de mai multa vreme sa citesc. Pista de lectura oferita de profesorul Sorin Antohi in postfata cred ca este una gresita. De aceea consiliez a se citi postfata dupa ce v-ati format deja o idee despre carte (Sorin Antohi  are, ca de obicei, un text atat de bine consolidat si cu o emanatie intelectuala atat de puternica, incat riscul de a ramane impregnat cu perspectiva dansului este foarte mare). A privi textul lui Vasile Ernu ca pe o revarsare nostalgica, chiar daca aceasta nostalgie se desfasoara intre frustrare si tandrete, mi se pare ca este in disonanta atat cu tonul cartii, cu intentia autorului cat si cu nenumaratele pasaje sarcastice si autoironice care nu caracterizeaza  de obicei rememorarile melancolice. Am gresi daca am spune ca nostalgia este absenta din lucrare, doar ca eu o vad ca fiind un efect literar controlat, si nu manifestarea unui sentiment generativ al discursului, o stare de care autorul sa fie purtat fara voie.
Nascut in URSS schiteaza profilul unei  comunism absurd dar vivabil, ticalos politic dar exuberant social, represiv insa cu oaze de libertate informala in anumite perioade, cu crime si cu succese. Sub aerul aparent de confesiune lejera, Vasile Ernu face un bilant dupa ce a vazut cu ochii lui la lucru societatea capitalista si dupa ce a avut timp sa faca o evaluare decomunizarii. Luand distanta fata de orice maniheism si fata de cliseele in circulatie, Vasile Ernu ofera cetatenilor postcomunisti obisnuiti, comparabili cu oricare alti cetateni obisnuiti de oriunde, sansa sa incerce si alte sentimente decat cele de penibil, de culpa, si de ratare ireversibila.”
Are perfecta dreptate si o spune mai bine decit mine.

Marius Chivu zicea ca tinerii dau un alt sens trecutului, fara sa-l cunoasca. Cum comentati acest lucru?

Marius Chivu e tinar sau batrin? Daca e tinar, conform tezei lui, inseamna ca habar nu are de trecut, iar daca e batrin ar fi bine sa tina o lectie despre sensul trecutului, ca sa invete si tinerii astia ceva. Eu nu cred in aceasta impartire, tinar si batrin. Marius ar trebui sa stie ca batrinetea sau tineretea nu au de-a face doar cu virsta biologica… Oamenii se deosebesc semnificativ, se diferentiaza prin capacitatea lor de a gindi.
Iar daca tot vrem sa aratam ce ii deosebeste pe cei mai tineri fata de cei mai batrini (biologic) in problema intelegerii comunismului, eu as zice ca tocmai cei mai tineri sint capabili sa priveasca mai lucid. De ce? Pentru ca pe de o parte nu au coparticipat la crearea acestui sistem.
Acest sistem nu a fost facut de bubulii lui Pavel Corut sau extraterestri, ci de oamenii concreti din aceasta tara. Toti am contribuit intr-o forma sau alta la dezvoltarea acestui sistem: unii au construit din convingere, altii din lasitate, marea parte pentru carierism, altii prin indiferenta. Stiti cine a contribuit cel mai mult la constructia sistemului communist? Cei care au tacut si acestia sint majoritatea, iar  astazi o fac pe anticomunistii si aplauda noile ideologii fara discernamint.
Tinerii nu au fost pusi in situatia asta. Ei nu au avut sansa (nesansa) parintilor lor, de a fi pusi in situatia de a face compromisuri si de a participa la acel sistem. Iar pe de alta parte nu au avut de suferit de pe urma lui, deci nu au resentimente legate de acea perioada si asta le da un mare avantaj. Ei pot vedea lucrurile mai detasat si lucid. Asta nu inseamna neaparat ca sint mai buni decit parintii lor, ci doar ca nu au avut sansa sa-si verifice verticalitatea in acel context.
Vor vedea cit de verticali sint in noul sistem, caci in esenta sint pusi in fata acelorasi dileme, insa mult mai sofisticate si mai viu colorate… niste aparente inselatoare. Vad ca tendinta e aceiasi: “sa i-o sugem Marelui Licurici” ca sa-l citez pe presedintele tarii care a dat formula. Ne place sa aplaudam chiar si cind nimeni nu ne-o cere.
Asa ca eu nu mi-as face mari probleme pentru capacitatile tinerilor de a intelege trecutul, cit pentru capacitatea lor de a aprecia corect prezentul si de a construi viitorul. Ma tem ca tinerii vor face aceleasi compromisuri in noul sistem, asa cum parintii lor au facut in vechiul sistem.
Prea gindim conform job description-ului trasat de sefii sau protejatii nostri. Trebuie sa faca omul o cariera…nu? Citi au curajul sa spuna public si franc ceea ce gindesc? Foarte putini, caci strategic e bine sa-ti gestionezi opiniile si sa le emiti asa incit sa dea bine la CV. Gindirea a devenit un soi de marfa, asa ca gindim in functie de ce are nevoie piata si ce cer inaltii diriguitori culturnici.

Ce i-ati spune bunicului lui Marius sau oricui a suferit din cauza regimului comunist?

Eu nu-mi schimb disursul la nivel de sens fata de nici un interlocutor indiferent de virsta, pozitie sau importanta. Eu pot schimba numai nuanta discursului pentru a incerca sa inlesnesc comunicarea. Mesajul meu este acelasi pentru oricine este interesat de acest subiect si e dispus sa dialogheze.
Nu cred ca suferinta este cheia de intelegere a comunismului. Insa cred ca oamenii care au suferit au un orizont al intelegerii mult mai mare si mai semnificativ, de aceea am un mare respect pentru ei. Insa suferinta nu schimba datele problemei, asa ca discutia ramane valabila. Ce a fost comunismul? Care este sensul sau? Ce semnificatie a avut el pentru tara noastra si locuitorii sai? Etc. E simplu sa condamni fara a incerca sa intelegi.

Spuneati in comentariu ca Marius Chivu nu a inteles exact unde bate cartea dvs. Unde bate, care e de fapt miza ei?

Un critic cu care inca nu am reusit sa fac cunostinta – Mihai Iovanel – cred ca a aratat destul de bine directia de sens spre care bate cartea:
“Doua lucruri extrem de simple, dar in acelasi timp greu de asumat:
(i) “lumea in care am trait nu a fost nici atit de rea si nici atit de buna pe cit cred unii sau altii. La aceasta lume din care am iesit nu ar trebui sa ne raportam cu ura, dispret, dragoste sau ignoranta, ci trebuie doar sa incercam sa o intelegem si sa ne-o asumam”
(ii) “Intre lumea din care am iesit si lumea in care am intrat nu exista o deosebire fundamentala, ci doar una de nuante, de ambalaj.
Daca lumea in care am trait era axata pe represiune politica, lumea in care am intrat e bazata pe represiune economica. Sint doua fete ale aceleiasi monede. Ambele sint forme de represiune si de control. Ambele ne controleaza si ne subordoneaza; incearca sa ne transforme in sclavi si masini care raspund unor comenzi prestabilite. Ambele spala creiere la fel de perfid si ne alieneaza la fel de eficient. ” Pina sa ajunga la aceste concluzii (care multora le vor parea scandaloase), Vasile Ernu isi reviziteaza viata de ex-cetatean sovietic (atentie! nu de român). Cum? Cu ironie si, in acelasi timp, cu tandrete. Vasile Ernu inventariaza aproape toate lucrurile marunte sau mari, obiectele, ticurile, decorurile, personajele si rutinele printre care a trait. Si nu lasa nimic in urma (decit la modul distantei ironice), pentru ca toate acestea fac parte din el. A fost nasol? OK, si ce daca? Viata e viata, oricum si oriunde ai trai-o, indiferent de ideologia la moda, spune printre rinduri Ernu.”
E o directie de interpretare in care ma regasesc….

Polemică Alex Leo Şerban – Alex. Cistelecan (hedonişti-consumişti vs. spectrul ciorii vopsite) – Dilema Veche & Observator cultural, august 2006

1. “Hedonişti-consumişti”, anarhişti şi artişti / Alex Leo SERBAN

Dilema Veche nr.133, 11-17 august 2006

Un cititor reproşează revistei (sau re: vistei) Re: publik „oferta hedonisto-consumistă“ (în numărul dublu, „de vară“, cu „SUPEEER!!!“ pe copertă); re: dacţia răspunde: „ne place cum sună, aşa că ne proclamăm hedonisto-consumişti“…
Poate că mă înşel, dar cred că este prima dată că o publicaţie „glossy“ – chit că „glossy-alternativă“! – îşi asumă, fără piruete şi fără regrete, statutul de vitrină a civilizaţiei de consum. O civilizaţie atacată atît dinspre dreapta posacă şi puritană, cît şi dinspre stînga (posacă şi puritană). Ceea ce ar trebui să fie un paradox, dar nu este. Căci există un discurs vehement anticonsumist – ipostaziat, la noi, în special de publicaţia (f. „blindată“ din p.d.v. intelectual) IDEA şi de extensiile sale internetice de tip „indymedia“ – care, atunci cînd avansează argumente, avansează aceleaşi argumente. Ceea ce caracterizează „oferta stîngist-puritană“ nu este numai setul (limitat şi deja-răsuflat) al argumentelor; este refuzul de a se angaja într-o discuţie. Refuzul altor argumente. Autosuficienţa.
Paradoxul este altul. Acela că, pentru a „se vinde“, anticonsumismul recurge la aceleaşi strategii de marketing ca şi capitalismul. Stînga îşi pune ţoalele de firmă şi iese la agăţat clienţi. Ce altceva a fost campania de promovare – inclusiv în Re: publik, unde se face reclamă la carte prin publicarea site-ului! – a cărţii lui Vasile Ernu Născut în URSS?! Amicul Ernu (altminteri simpatic, vioi şi cu şapcă sovietică) critică cultura consumului, dar o face exact cu aceleaşi mijloace. O dă pe „show“. E „entertaining“, ca să facă rating (= vînzări). OK, am auzit şi noi de „deturnări“, l-am citit şi noi pe Debord… Ne dăm seama cam ce înseamnă un „cal troian“. Dar. Dar „găselniţa“ este mult prea cinică pentru a nu trezi suspiciuni – măcar de „inadecvare metodologică“. Pentru că cinismul capitalist este „în firea lucrurilor“ – funcţionează pe principiul: what you see is what you get (ce vezi, aia şi ai). În schimb, cinismul „anticapitalist“ e o trişerie: fiind „cinism“, este (deja) capitalist; fiind „anti“, este cam schizoid; fiind schizoid, e cam varză, frate!… Stînga umblă cu cioara vopsită – acesta fiind singurul mod în care venerabila fantomă istorică mai poate scoate capul în lume. Toţi altermondialiştii, toţi ecologiştii, toţi Chomsky-ii şi toţi Bové-ii sînt, de fapt, nişte produse derivate ale capitalismului. Dacă, mîine, capitalismul ar da faliment, oamenii aceştia ar rămîne şomeri.

Money makes the world go round, cînta Liza Minnelli în Cabaret. Ştiu, nu e o referinţă pentru stîngiştii puri şi duri – deşi romanul inspirator (Good-bye to Berlin) era scris de un autor (Christopher Isherwood) care cochetase cu comunismul… În ce mă priveşte, între atîtea dileme, am şi o cvasi-certitudine: nu doar că banul face lumea să se-nvîrtească – deci nu numai Capitalul-ca-titirez –, ci şi faptul că el, Banul, (poate) stinge conflicte! Nu budismul, nu creştinismul, nu predicile politic-corecte şi nici parlamentările soft-politicienilor europeni pot aduce pacea pe lume… Nu: singurul care ar putea-o face este Banul. Comerţul. Capitalismul. Cînd faci afaceri cu altul, nu-i dai o bombă în cap. Cînd baţi palma pe bani, nu-ţi dă mîna să-l iei la bătaie. Numiţi-l „idealism“, dacă vreţi; eu îl numesc pragmatism. Sau, mă rog, „pragmatism idealist“. Sună, oricum, mai bine ca „anticapitalism capitalist“… l Re: publik vine, în numărul dublu amintit, cu una din cele mai „frivole“ şi mai cinic-vesele „oferte hedonisto-consumiste“ pentru sezonul de vară: două pagini de imagini cu „jucării de prost gusto“! Este vorba de jucăriile – cocomîrle multicolore „transgenice“ ciudate rău – găsibile în pungile de pufuleţi Gusto made in China. Aţi citit bine: în China! Ţara în care comunismul are faţă umană, adică – virgulă – consumistă. Sau capitalismul are faţă de cîine, care latră la comunism?… Whatever; jucăria favorită a re: dacţiei Re: publik este „un gogoloi galben cu faţă de cîine şi mecanism clămpănitor, care zvîcneşte cînd ţi-e lumea mai dragă“. Oricum, faptul că poate să zvîcnească este un semn bun: înseamnă că nu mai are laţ…

Pe www.cinemagia.ro, acest comentariu al unui user la filmul lui Oliver Stone dedicat lui Fidel Castro, Comandante: „Încerc să evit termenul propagandă, dar este prea greu. De ce Stone, după ce l-a criticat în Scarface, acu’ îl linge-n cur? De ce, dacă e aşa frumos în Cuba, toţi vor să plece în SUA, acea ţară urîtă? De ce toată lumea spune că în Cuba au loc un număr uriaş de încălcări ale drepturilor omului? De ce e economia la pămînt? Şi, în loc să-l întrebi dacă a văzut Gladiatorul, mai bine l-ai întreba toate astea, dle Stone. Iar Castro, marele comunist, poartă Nike. Just do it, Fidel! (Parc-aş fi văzut un episod din MTV Cribs!)“
Apropo de artişti şi stîngişti: toţi, dar absolut toţi, cei care au avut de-a face cu „lady Vanessa Redgrave“ la TIFF povestesc – în aceeaşi Re: publik – experienţele neplăcute avute cu această mare doamnă a scenei & ecranului… De unde se vede că interesul pentru „marile cauze ale omenirii“ eclipsează, cînd nu anulează de-a dreptul, interesul pentru semenii imediaţi. Probabil că „doamna Vanessa“ – cum ar spune acel ziarist de la Ziua – are o inimă prea mare pentru oamenii „mici“ pe care-i întîlneşte; she thinks big – transindividual & global.(a.l.ş.)

2. Spectrul ciorii vopsite / Alex. CISTELECAN

Observator Cultural nr. 77, 17-23 august 2006

Daca n-a prea functionat ca ideologie politica realizata, comunismul se pare ca functioneaza insa perfect ca spectru ireductibil si amenintare perpetua. Cit timp era in viata, deviatiile de stinga sau de dreapta ii puneau mereu in pericol unitatea teoretica. ascoate din sertar spectrul comunist si porneste-te pe trasul alarmei. Decreteaza urgent un moment de reculegere, o tacere generala in care numai glasul tau grav sa rezoneze. De-acum, tot ce-ti mai trebuie e doar o secretara competenta.
Spectrul comunismului naste oameni de cultura.

Alex. Leo Serban rapune monstrul

Urmind traseul pe care se plimba sprinten, deja de ceva vreme, prin institutiile de cultura romanesti, fantoma odioasa i-a facut saptamina trecuta o vizita lui Alex. Leo Serban. Zbuciumata relatare a intilnirii, publicata in revista Dilema veche, nr. 133, reda, din fericire, toate momentele tensionate ale acestei confruntari ideatico-spectrale exceptionale. in cele din urma, cunoscutul filmolog se pare ca a reusit sa rapuna monstrul si, privindu-l pentru o ultima clipa in ochi, a apucat sa citeasca in ei tot ceea ce noi vrem sa stim despre stinga dar n-am avut inca sansa sa fim vizitati de stim-noi-cine.

Pe scurt, stinga intelectuala este o „varza, frate“. Cum asa? Pur si simplu: doar aparent stingistii sint foarte blindati intelectual, caci, in realitate, ei agita acelasi si acelasi set de argumente „limitat si deja-rasuflat“. Ceea ce deja e o surpriza. Carevasazica, de la Marx pina la Zizek, aceleasi dume. Taca-taca. Adorno, Benjamin, Althusser, Foucault, Agamben, Badiou – ce plictiseala, cita lipsa de originalitate, cita opacitate fata de speculativ. Pe cind dincolo, in tabara capitalistilor, ce mai teorii, ce mai argumente! Si ce lista de nume! Ce pacat ca tocmai un pragmatist ca Rorty a emis urmatorul argument blindat teoretic, adresat filozofilor (francezi in special): baieti, lasati-o mai incet, nu vedeti ca numaram?, formulind astfel ceea ce se numeste „superioritatea democratiei asupra filozofiei“ sau inutilitatea filozofiei pentru democratie. E un argument forte, bita chiar, nu-ncape nici o indoiala.
Mai mult decit atit, stingistii refuza, doamnelor si domnilor, discutia. Nu vor nicicum sa se angajeze in dialog.

Trebuie ca e vorba insa de un lapsus explicabil, caci, prins in viltoarea luptei cu monstrul socialist, Alex. Leo Serban uita de discutiile pe care chiar domnia-sa le-a avut cu Ovidiu Tichindeleanu si Bogdan Ghiu, discutii in cursul carora cel ramas fara munitie argumentativa a fost nimeni altul decit domnia-sa, reprezentantul marelui capital. Intr-un mod la fel de explicabil, criticul de film uita ca, in general, aceia care, in cultura romana, initiaza discutii de idei si produc argumente teoretice in opozitie la grupurile conservatoare dominante sint tot niste intelectuali de formatie stingista, mai mult sau mai putin radicala. Si ca, daca e sa identificam un refuz al dialogului, acesta vine – sub formele variate ale atacului la persoana, ale agitarii stindardului anticomunist sau, in cel mai bun caz, ale unei taceri superioare – tocmai din tabara dreptei.

Dar, afirma autorul, mai e o problema cu stinga contemporana: desi se opune capitalului si consumismului aferent, „anti-consumismul recurge la aceleasi strategii de marketing ca si capitalismul“. Asta-i intr-adevar culmea! Oare n-ar fi mai firesc si mai onest ca, atunci cind vor sa-si difuzeze ideile, stingistii sa inhame caii la caruta si sa bata sat dupa sat, casa dupa casa? Evident ca nu, caci s-ar alarma organizatiile pentru protectia animalelor. Dar atunci, de ce nu s-ar aplica aici teoria deturnarii mijloacelor capitaliste in scopuri stingiste? Nu merge, pentru ca Alex. Leo Serban l-a citit deja pe Guy Dйbord: domnia-sa stie ca situationismul si orice practica de acest fel e un fel de cinism; iar daca e cinism, e deja capitalist! Atingem aici, in caz ca nu ne dam seama, o problema realmente groasa pentru stinga: s-ar spune ca e condamnata la moralitate. De cum isi sufleca minecile si renunta la scrupule, devine capitalism si, ca atare, se auto-saboteaza. „Stinga umbla cu cioara vopsita“ – concluzioneaza autorul.

Globalizare economica, universalizare democratica

Ceea ce trebuie inteles astfel: problema nu e cioara vopsita, ci faptul ca stinga umbla. Atita vreme cit stinga sta, ii putem acorda presupozitia de nevinovatie. Dar de cum se pune in miscare, trece la actiune, se trezeste cu o cioara capitalista in geanta. Curata aporie! Cu alte cuvinte, stingii nu-i este specific decit eleatismul. in schimb, tot ceea ce tine de actiune e de resortul capitalismului: revolutia, cum s-ar zice, e numai a capitalului. Cit priveste opozantii acestuia, ei sint cu totii – afirma criticul de film – niste produse derivate ale capitalismului. Aici, trebuie sa o spunem, nu incape nici o indoiala: dupa cum tot niste derivate ale feudalismului au fost si burghezii, sau niste derivate ale sclavagismului au fost nobilii medievali: istoria merge prin derivare, nu e nimic rau in asta. Sau ar trebui sa ne asteptam la crearea unei clase politice ex nihilo?

Mai mult decit atit, argumentul conform caruia stinga se prevaleaza de mijloace capitaliste in actiunea sa anti-capitalista poate fi, si el, intors in directia opusa: dimpotriva, capitalismul e cel care e nevoit sa accepte, unul cite unul, principii politice initial de stinga, cum ar fi: votul universal, nediscriminarea femeilor, toleranta pentru homosexuali, imigranti si alti marginali. Pe scurt, capitalismul e cel care a fost constrins, de-a lungul timpului, sa indulceasca principiul sau – globalizarea economica – printr-o universalizare democratica, si aceasta evolutie constituie chiar ceea ce numim, de obicei, victoria istorica a democratiei. Chiar si in cazul, citat de catre autor, al altermondialistilor, protestul lor nu vizeaza globalizarea pur si simplu, ci faptul ca aceasta globalizare economica se realizeaza fara o universalizare simultana a principiilor democratice, ca reprezinta, asadar, o globalizare in care periferiile capitalului sint integrate ca periferii, sint incluse ca excluse. Ca si acum, toate aceste principii democratice, provenind din partea stinga a politicii, nu s-au putut impune decit prin presiune si violenta si, ca si acum, ele au fost privite initial ca o amenintare. Nu am putea oare extrage de aici un principiu universal valabil pentru democratie: anume ca, in cazul ei, cea mai buna aparare e atacul, ca, altfel spus, critica institutiilor democratice e cea mai sigura metoda de a intari democratia; si ca, dimpotriva, apararea cu orice pret a organizarii momentane este cea mai sigura cale de a osifica si rigidiza democratia, transformind-o in totalitarism?

Urechi intotdeauna ciulite in directia corecta

In ce-l priveste pe Alex. Leo Serban, domnia-sa considera ca nu aceste ideologii politice pot lega oamenii intre ei, nu aceste principii abstracte pot unii natiunile, ci banul. „Banul stinge conflicte!“. Asta, s-avem pardon, e chiar asa! Sa ne gindim doar cum s-ar fi derulat evenimentele din Orientul Mijlociu daca stingistii ar fi fost cei care s-ar fi trezit ca au nevoie de petrolul irakian: doamne fereste, probabil ca, in lipsa lor de scrupule, ar fi ocupat tara, si-ar fi insusit rezervele de petrol si, pe deasupra, ar mai fi si declarat lumii intregi ca realizeaza o actiune de eliberare! Dupa care, in culmea nesimtirii, ar fi prezentat nota de plata aceluiasi popor irakian. Pe cind, in realitate, americanii au venit in numele banului, au discutat afaceri cu autoritatile locale, au batut palma si, cu aceasta ocazie, daca tot erau in zona, au si instaurat, fara sa se laude, pacea si democratia in lumea araba. „Cind faci afaceri cu altul, nu-i dai o bomba in cap. Cind bati palma, nu-ti da mina sa-l iei la bataie“, astfel formuleaza criticul de film codul bunelor maniere monetare. Si totusi, specialistii americani ai succesului in afaceri demonstreaza ca si mai bine e ca, mai intii, sa-i dai celuilalt o bomba in cap si numai dupa aceea sa bati palma cu el, ca sa fii sigur ca a inteles. Aici, inca o data, trebuie sa ne miram de fidelitatea nestirbita a intelectualului roman fata de tatucul american.

Poate tocmai in acest context ar merita agitata amenintarea comunista, atragind astfel atentia asupra acestui spectru al vechiului servilism filo-sovietic. Cind, in momentul razboiului din Irak, opinia publica din toata lumea a protestat, inclusiv marile biserici, inclusiv o mare parte a poporului american, cel mai sigur bastion al americanismului a ramas societatea civila romana. insa si mai paradoxal e faptul ca intelectualul roman, in elogiul sau neconditionat adus eliberatorului transatlantic, a uitat, de fapt, sa conspecteze ultima bibliografie propusa la Washington: caci schimbarea recenta in discursul politic american consta tocmai in asumarea deschisa a criticilor ce i s-au adus: da, sintem un imperiu, da, avem de gind sa facem curatenie pe planeta, da, sintem mai presus de acordurile internationale. Ceea ce nu va intirzia sa produca schimbari extraordinare in raporturile internationale, dar, deocamdata, n-a ajuns la urechile – de altfel intotdeauna ciulite in directia corecta – ale proamericanilor nostri de serviciu.

Puritanism fara ferestre

In fine, merita spuse citeva cuvinte despre pledoaria criticului de film pentru un curent hedonisto-consumist si despre presupusa rezistenta a stingii la el. Hell no! in ce ma priveste, sint pentru societatea de consum pina-n maduva oaselor. Dac-as sti ca pot oricind sa-mi procur de la Abc-ul din colt o punga de iarba si-un revolver – ca tot aud mai nou cuvintul „cultura“ – as fi cel mai fericit contribuabil. Dar lucrurile nu stau chiar asa. Problema cu societatea de consum e, tocmai, ca nu-i destul societate de consum. in ce priveste hedonismul, subscriu oricind la un libre usage du corps, la o practica a placerilor neconstrinsa de nici o ideologie. Se-ntimpla insa ca realitatea o ia exact in directia inversa: renuntam la marile interdictii morale si ne trezim coplesiti de o puzderie de mici interdictii fiziologice: nu fumat, nu baut, nu sex, in schimb: jogging, jogging, jogging (probabil varianta capitalista la „invatati, invatati, invatati“). Asa se-ntimpla ca actuala pledoarie pentru un hedonism fara frontiere se concretizeaza intr-un puritanism fara ferestre. Societate de consum a dietelor. in aproape oricare epoca am privi inapoi, am descoperi o societate in care consumul – care e, intotdeauna, unul in principal de sine – era mult mai deschis. in comparatie cu ele, hedonismul nostru e doar un slogan publicitar, un fel de tactica а la Halagian: trece mingea, omul ramine; marfa circula, omul prezinta pasaportul.

Si, in fond, ceea ce e valabil pentru retorica hedonista este la fel de valabil pentru capitalismul actual in genere: a spune ca stinga ameninta proprietatea privata, drepturile elementare ale omului, piata publica, dreptul la initiativa si tot restul retoricii contemporane, e infinit de naiv. Dimpotriva, cel care le ameninta este capitalismul insusi: de la un punct incoace, democratia si regulile ei elementare devin pentru capital o scara ce poate fi aruncata, ba mai mult chiar, o piedica in calea autoreproducerii sale. Si astfel, incet incet, libertatile efective dispar una cite una, in timp ce aparatorii societatii civile suna neobositi trompeta anticomunista, blocind astfel spatiul dezbaterii politice veritabile si lasind economicul sa-si urmeze orbeste mersul nestingherit. La lotta continua.

« go back — keep looking »

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• Cartea celei mai libere epoci din istorie
• Interviu cu scriitorul Vasile Ernu, realizat de Dumitru Crudu
• Autorul lunii mai la Libris
• Lecțiile trecutului: de la generația de sacrificiu la generația canibală
• VASILE ERNU: „Teza mea e simplă: noi nu ne mai cunoaștem țara în care trăim“
• Cronica româno-română a insuportabililor ani ’90
• Unii citesc atent – Emilia Chebac
• Vasile Ernu, autorul lunii mai: „În viaţă am înţeles târziu: oamenii buni sunt mai importanţi decât oamenii inteligenţi.”
• De la cititori #readingfunclub
• O prodigioasă cronică a istoriei noastre recente

Cautare