Incotro se indreapta Rusia?
Incotro se indreapta Rusia?
Tendintele politicii externe ruse in 2006
(text aparut in Romania libera 6 ianuarie 2007)
Tendintele politicii externe ruse din anul 2006 sunt legate de prioritatile pe care si le-a definit cu mai mult timp in urma: afirmarea si impunerea pe plan mondial. Daca in anii 2004 si 2005 Rusia a trait o perioada in care isi pierdea vizibil influenta in tarile CSI, multe dintre ele intrand in era “portocalie”, in 2006 Rusia se revanseaza. 2006 a inceput cu amenintarea Ucrainei si cu sistarea alimentarii cu gaz, a continuat cu intreruperea relatiilor diplomatice cu Georgia si s-a terminat cu “energo-dialogul” autoritar indreptat impotriva Bielorusiei. In anul care a trecut, Rusia a scos la bataie cea mai sigura arma din dotare pentru a se impune: resursele energetice. In scurt timp, Ucraina a fost nevoita sa accepte regula impusa de Kremlin, iar schimbarile politice din ultima perioada de aici au dus la o imbunatatire semnificativa a relatiilor dintre Kiev si Moscova. Georgia, la randul ei, a fost pusa in pozitie de sah de o maniera destul de dura, ca spre sfarsitul anului lucrurile sa se amelioreze cat de cat, rusii acceptand scoaterea bazelor militare, iar acum se spera la o imbunatatire a relatiilor dintre cele doua tari. In raport cu Moldova, daca initial Rusia a pus embargo pe exportul de carne si vin, spre sfarsitul anului a revenit la sentimente mai bune si, dupa anumite negocieri, embargoul a fost ridicat. Toate aceste cazuri ne arata un lucru foarte clar: Rusia nu mai detine monopol asupra tarilor postsovietice, insa ne convinge ca este cel mai important jucator in aceasta zona si isi joaca cartea cu tot mai multa abilitate.
In ce priveste tendintele politicii ruse in raport cu puterile occidentale, se observa cateva elemente importante. In raport cu ele, Rusia incearca sa joace cartea superputerii bazandu-se pe aceeasi arma a resurselor energetice. Chiar daca “energo-dialogul” cu UE nu a dus la niste decizii clare, iar summit-ul “celor 8” de la Petersburg nu a clarificat prea multe lucruri, Rusia a inteles ca ambitiile ei si noul joc politic care trebuie facut se bazeaza enorm pe elementul economic. In acest sens tendinta principala a noii politici ruse este, cum spun englezii, “Russia goes global”. Globalizarea Rusiei se misca in doua directii. Pe de o parte, au loc globalizarea marilor companii private si integrarea lor in economia mondiala. Aici observam ca marile companii ruse incep sa achizitioneze importante companii occidentale, devin jucatori economici de prim rang si ca pentru prima data capitalul rusesc devine al doilea jucator pe piata de active occidentale, cheltuind 140 miliarde USD pentru achizitionarea lor. Pe de alta parte, Kremlinul dezvolta cateva companii de stat foarte puternice, care devin instrumente de putere si pot influenta atat piata interna, cat si pe cea internationala. Gazprom-ul este poate cel mai cunoscut exemplu de acest fel, insa mai sunt inca multe astfel de companii si cateva sectoare economice in care statul rus inca nu si-a spus ultimul cuvant. Este important la acest capitol faptul ca Rusia a primit acceptul Statelor Unite pentru intrarea in WTO si totul a devenit doar o problema tehnica. In ce priveste relatia dintre SUA si Rusia, se poate spune ca e o perioada mai putin buna, dar acest lucru se intampla mai mult din cauza problemelor politicii externe a SUA, care s-a concentrat pe “razboiul pentru democratie”. Oricum, perspectiva victoriei democratilor in alegerile din SUA nu aduce vesti bune Rusiei.
La capitolul imagine, Rusia a avut de pierdut imens de pe urma celor doua atentate, Litvinenko si Politkovskaia, care sunt deja interpretate ca rezultatele aparitiei unei noi forte politice in Rusia ce are ca scop fie destabilizarea alegerilor, fie izolarea Rusiei. Indiferent care sunt cauzele acestor atentate, este evident ca imaginea Rusiei a avut de suferit.
Ar mai fi de spus ceva despre politica interna, care pe noi ne priveste mai putin, dar care, pe termen mediu si lung, va influenta semnificativ politica externa a Rusiei, fata de care nu putem fi indiferenti. 2006 a insemnat anul in care s-a intrat in linie dreapta pentru pregatirile alegerilor din 2007-2008. Kremlinul a facut cativa pasi importanti in schimbarea imaginii sale. In Rusia actuala, Putin este sinonim cu Kremlinul, insa cum el, peste foarte putin timp, va pleca de la putere e nevoie de noi nume. Putin conduce cu un procent de incredere zdrobitor: 75%. Se vehiculeaza deja cateva nume din anturajul sau care se bucura de incredere si popularitate si pe care Putin ar trebui sa le sprijine la viitoarele alegeri. Poporul rus se pare ca va merge pe mana lui Putin, asa cum l-a ales pe Putin mergand pe mana lui Eltin.
La Multi Ani! din 1974
La Multi Ani!
La Multi Ani si iata un desen animat din 1974 din seria Nu pogodi (episodul 8) in care se gaseste si faimosul fragment cu Iepurele degizat in Mos Gerila/Ded Moroz iar Lupul in Alba ca Zapada/Snegurocika…. si cinta un faimos cintec, devenit slagar…
Nu va temeti, tovarasi, si Lenin s-a privatizat!
Nu va temeti, tovarasi, si Lenin s-a privatizat!
(text aparut in Romania libera Joi, 21 Decembrie 2006)
(cum v-am obisnuit putina muzica, iar pentru cei care au uitat imnul defunctei tari va ofer varianta reggae a trupei 5nizza)
Recent, pe data de 8 decembrie, s-au implinit 15 ani de la incetarea din punct de vedere juridic a Uniunii Sovietice. In 1991, cele trei state Rusia, Ucraina si Belarus au semnat la Belovej un act prin care anuntau disparitia URSS-ului si infiintarea CSI. Zilele acestea, Fondul Opinia publica a organizat un sondaj pe aceasta tema, incercand sa ne dea o perspectiva cat mai exacta a modului de raportare a populatiei actuale fata de URSS. Iata cateva din cele mai semnificative date ale sondajului.
Reactia cetatenilor rusi fata de acel moment e impartita in felul urmator: 46% cred ca atunci ei s-au intristat, 5% ca s-au bucurat si 18% au fost indiferenti, restul nu au putut da un raspuns. Din cei intervievati, 58% cred ca motivele desfiintarii URSS se datoreaza politicienilor din acea vreme. Doar 21% cred ca destramarea URSS are cauze obiective, iar 73% nu cred in posibilitatea refacerii URSS. 62% din cei intervievati compatimesc disparitia URSS, iar numarul celor carora nu le pare rau este mult mai mic: 26%. La acest capitol este important de observat faptul ca 47% din cei care explica destramarea URSS din motive obiective regreta acest lucru.
E important de spus faptul ca fata de acum cinci ani, cand s-a facut un sondaj identic, procentul celor care compatimeau desfiintarea URSS a scazut cu 14%, iar al celor care nu se mai plang de acest eveniment a crescut cu 11%. De asemenea, daca, in 2001, 22% credeau in posibilitatea refacerii URSS, astazi acest numar a scazut la 14%. De la sondajul din 2001, a scazut cu 13% si procentul celor care dadeau vina pe politicienii vremii.
Tot zilele acestea, in Rusia a fost marcata, prin diverse emisiuni TV, radio si nenumarate texte scrise, aniversarea a 100 de ani de la nasterea celui mai longeviv conducator al Rusiei moderne, chiar daca ea s-a numit URSS. El este Leonid Ilici Brejnev si a domnit intre 1964 si 1982, epoca ce a ramas cu numele de zastoi/stagnare.
Fondul Opinia publica a organizat si in legatura cu acest eveniment o ancheta. Conform acesteia, 61% din cetatenii Rusiei cred ca epoca brejnevista a fost cea mai buna perioada a lor si doar 17% cred ca a fost o perioada nefasta. De asemenea, 50% considera ca tovarasul Brejnev a jucat un rol pozitiv in istoria tarii si doar 15% ca a jucat un rol negativ. In ce priveste popularitatea, pentru segmentul varstei intre 36 si 54 de ani, Brejnev atinge cota lui Putin din prezent, 75%.
Privind cu atentie aceste sondaje, precum si evolutia lor, bazandu-ma in acelasi timp si pe ceea ce se intampla pe scena cultural-politica a Rusiei, pot concluziona urmatoarele lucruri. Rusia, spre deosebire de Romania si alte tari fost comuniste din Europa de Est, nu va incerca niciodata (cel putin in viitorul apropiat) sa puna in discutie si sa vorbeasca despre comunismul sau ca fiind un sistem ilegitim. Acest lucru nu e posibil din simplu motiv ca el este asumat si integrat deja in propria istorie colectiva si se merge mai degraba pe o linie a concilierii nationale. URSS este, alaturi de Rusia tarista, parte a istoriei ruse, iar Stalin e un erou sau personaj istoric alaturi de Ivan cel Groaznic sau Petru I. Moscova este un oras in care regasesti cel putin in aceeasi masura si elemente ale epocii tariste, si elemente ale epocii comuniste. Steaua sovietica sta nestingherita alaturi de vulturul cu doua capete, iar Mausoleul lui Lenin e langa Kremlinul tarilor. In acelasi timp, sondajele si realitatea rusa ne spun ca nimic din trecut nu se mai poate repeta, nimic nu mai poate reveni la ceea ce a fost si chiar si cei care isi doresc acest lucru sunt pe cale de disparitie. Rusia, asemenea tarilor iesite din comunism, incearca sa-si gaseasca propriul drum, insa, asa cum ea are mult mai multi ani de comunism si mult mai multe probleme, si solutiile sunt mult mai complicate. Asa ca, dupa cum imi place mie sa spun, nu va temeti, tovarasi romani, proaspat UE-isti, Stalin si Lenin s-au privatizat, iar regulile sunt cu totul altele. Asa ca prietenia dintre popoare nu inseamna (doar) lacrimi si discursuri elogioase, ci conturi bine intretinute si pragmatic gestionate.
Razboiul alcoolului: cauze si efecte
Razboiul alcoolului: cauze si efecte
(text aparut in Romania Libera, Vineri, 08 Decembrie 2006, iar pentru a intra in atmosfera va pun si un Buna dimineata de Zdob si Zdub)
Traditional, piata de alcool este un segment semnificativ al economiei rusesti. Peste 10% din veniturile statului rus se bazeaza pe alcool. Alaturi de cea energetica, piata alcoolului reprezinta o putere de luat in seama in statul rus. In momentul in care apar framantari pe piata alcoolului din Rusia, ca si pe cea energetica, aceasta devine nu numai o problema economica, ci si una politica.
In primavara acestui an, Moscova a interzis comercializarea vinului moldovenesc (si a vinului georgian) pe piata ruseasca. Motivul oficial este unul simplu: vinurile contin prea multe pesticide si metale grele. In realitate, sustin majoritatea analistilor, decizia Moscovei este un raspuns adus “blocadei” economice impotriva Transnistriei, organizata de Moldova in colaborare cu Ucraina. Pe 3 martie, Ucraina a schimbat regimul vamal, astfel incat marfurile sa poata patrunde in Transnistria doar cu parafa oficiala de la Chisinau. Pe 27 martie, vinul moldovenesc era oficial interzis in Rusia.
Pentru Republica Moldova, aceasta interdictie genereaza prejudicii enorme, in primul rand, pentru ca economia republicii este dependenta de aceasta ramura de productie si, in al doilea rand, pentru ca Rusia este cea mai mare piata de desfacere. Analistii rusi insa arata ca relatiile dintre Moldova si Rusia au inceput sa se inrautateasca mai inainte, o data cu caderea “planului Kozak” privind federalizarea Moldovei, plan sustinut de Rusia. Dupa alegerile din 2003, Vladimir Voronin, desi lider al unui partid comunist, devine pentru Moscova mult prea “portocaliu” si intra in categoria presedintilor incomozi, precum cel al Ucrainei si al Georgiei. Rusia continua sa se impuna si sa demonstreze ca are un cuvant greu de spus in zona si mai ales in problema transnistreana, astfel incat “raspunsurile” economice date Moldovei, mai intai interdictia productiei de carne, dupa care cea a vinului, au un evident caracter politic. Raspunsul Moldovei, alaturi de cel al Georgiei, vine prompt: amenintarea cu nesemnarea protocolului intrarii Rusiei in Organizatia Mondiala a Comertului (WTO).
La summit-ul tarilor CSI, care tocmai a avut loc la Minsk, Rusia si-a anuntat intentia de a ridica embargoul asupra produselor din Moldova. Aceasta “reabilitare” a vinului moldovenesc vine in urma unor negocieri si a unui nou context politic care s-a creat in ultima perioada. Ar trebui, mai intai, sa urmarim atent ce se intampla in Ucraina. Idealurile “portocalii” de aici au luat mai degraba culoarea noului sef al guvernului de la Kiev, premierul pragmatic si apropiat Kremlinului, Viktor Ianukovici. Acesta, de exemplu, a inchis pentru reparatii podul de peste Nistru (Moghilov-Podolisk) prin care intrau in Moldova majoritatea marfurilor din directia estica. Ca rezultat, Moldova a fost nevoita sa accepte intrarea marfurilor rusesti si ucrainene, avand ca punct de tranzit Transnistria. In al doilea rand, Rusia nu-si poate permite o inrautatire atat de brusca a relatiilor cu blocul antimoscovit din CSI, Ucraina, Georgia si Moldova. Cum relatia cu Georgia s-a inrautatit vizibil, iar relatia cu Ucraina pare a se ameliora, “indulcirea” relatiei cu Moldova pare fireasca, iar aceasta cu atat mai mult cu cat interesul Rusiei in ce priveste Moldova e bine definit si legat de problema Transnistriei. Nu in ultimul rand, aceasta situatie are conexiuni directe cu contextul creat de discutiile nesfarsite despre colaborarea energetica dintre UE si Rusia. Rusia are tot interesul sa detensioneze relatiile prea politizate dintre ea si UE. Dat fiind ca atitudinea unor membri UE fata de Rusia a devenit mai pragmatica, in mare parte datorita interesului pentru piata energetica, Rusia incearca sa negocieze acum problema Transnistriei direct cu unii membri UE, dorind sa-si impuna propriul plan.
In acest nou context, Rusia e dispusa sa ridice blocada economica impusa Moldovei. Asa-numitul “razboi al alcoolului” ar putea lua sfarsit in scurt timp. Problema majora insa ramane: oare aceasta pace economica nu se va plati cu un pret prea mare, si anume acela de mentinere a trupelor rusesti pe teritoriul Transnistriei, adica pe teritoriul juridic al Moldovei?
Traian Basescu seen from Moscow
Traian Basescu seen from Moscow
(gasesc textul meu din Romania Libera tradus in engleze si ramin surpsins.. Nine O’Clock issue 3818 page 4 at 2006-11-27)
Little has been written in the Russian media about Romania. But as of lately, they have been writing a little more, and most texts concern Romania and its relationship with the Republic of Moldova and Transdniester, NATO and the EU integration. President Traian Basescu’s statements are being commented on, and seen as somewhat exotic. His projects and statements on foreign policy are met with surprise, at best. An ambitious project such as the “Bucharest – London – Washington axis” can only be regarded with irony and scepticism. They, as well as us, are well aware of the elementary history and foreign policy rule: an imbalanced medium and long-term alliance is counterproductive, and the weak ones stand to lose. Smaller states will always come out losing from such alliances. As for the more realistic regional projects, such as the Black Sea Forum for Dialogue and Partnership, Russia has always been absent from these, on grounds that the already existing Black Sea Economic Cooperation pact is sufficient to handle regional issues. As for the settlement of the Transdniester issue, Romania’s presence has not been deemed necessary. President of Romania’s recent statements only define him as one of the populist politicians who regard the relationship with Russia in terms of the old “good guys – bad guys” bipolar policy. A closer look at Mr. Basescu’s statement on the relation between the EU and the Russian gas will bring to light a number of serious problems. In terms of foreign policy, the question is not whether Basescu is right or wrong, but whether Romania stands to gain or to lose from such an approach. What we should know is that Traian Basescu’s statement is tardy and, more importantly, it is mistimed with respect to what happened a while ago in the Western media and politics. The EU – Russia Summit was only recently held in Finland, this October, with the EU presenting its strategy, energy policy and position as to Russia. These things have been mentioned and signalled by the Western media. The issue was turned inside out by experts in the field, and not by state presidents. Without neglecting that a real problem does exist in the field, European states have long undertook concrete and pragmatic projects jointly with Russia, and Romania tends to be absent from these projects. Unfortunately, Romania was not even able to negotiate the gas price, and resorted to go-betweens that only raised these prices. What is even more annoying for Russia is the manner in which the Basescu administration proposes the solving of the Gazprom “political pressure” on the EU. Apart from being a tardy advice, outside an organised framework dedicated to this issue, the solution it proposes is that “NATO should undertake security risks, including energy security hazards.” This proposal already poses a serious problem. First of all, NATO is a sensitive topic for Russia, and secondly, one cannot solve an economic problem having “political pressure” aspects through a military and political structure like NATO. In terms of the current Western policy, NATO may always be a last solution, and never a first solution. Such a proposal, just like the one in which the President of Romania was inviting the R. of Moldova to join the EU together, are outside Romania’s competencies, as defined by the rules of the game.
While Romania is making populist anti-Soviet statements, Russia is negotiating with the US, in the twelfth hour, its accession to the World Trade Organisation, although it is required to first solve its problems with Moldova and Georgia, and Germany calmly carries on the development of joint economic projects. Unfortunately, Romania has not yet managed to overcome the Ceausescu-type foreign policy rhetoric on the relationship with Russia, a country that should be approached, first and foremost, with pragmatism.
by Vasile Ernu
Eu nu sînt domnul Şarik, ci cetăţeanul Poligraf Poligrafovici Şarikov
Eu nu sînt domnul Şarik, ci cetăţeanul Poligraf Poligrafovici Şarikov
Nu, aici nu miroase a proletari!Şarik
text aparut in Dilema Veche nr 149
(inainte de a citi textul iata un fragment din filmul Inima de ciine unde puteti vedea prima prezentare a lui Sarik/Sarikov in fata corpului profesoral… la final profesorul disperat intreaba: nu cumva si danseaza?!)
Întîmplător sau nu, Revoluţia rusă are cîteva puncte comune cu avangarda şi cîţiva ani buni, artiştii avangardişti ruşi colaborează şi participă la crearea Noii Rusii. Una dintre problemele majore ale noului stat este modul de raportare din punct de vedere ideologic faţă de „nou şi vechi”. Cei care vor da tonul şi vor crea o platformă populară, nu vor fi Lenin sau Troţky, ci Maiakovski, Rodcenko şi alţi artişti importanţi ai vremii. Poetul scrie poemul Vechi şi nou care va deveni lozinca şi platforma noului model de viaţă cotidiană. Proletariatul trebuie să lupte cu vechile obişnuinţe burgheze, cu vechiul mod de viaţă, trebuie să renunţe la „gunoiul” din locuinţele burgheze, la vechiul lui comportament. În noua lume totul trebuie să se bazeze pe utilitate, funcţionalitate în vederea lichidării asupririi de clasă. Această problemă a „dictaturii gustului”, în termeni puţin diferiţi este pusă şi în spaţiul occidental: raportul dintre cultura de masă şi cultura elitistă, raportul dintre artă şi putere. La Moscova fiind, Walter Benjamin este cel care observă marea transformare a societăţii moderne şi a similitudinea aproape identică dintre spaţiul sovietic şi cel american. Tot acum, în Rusia sovietică apar şi cei mai semnificativi scriitori care fac cîteva observaţii ce vor deveni emblematice, în legătură cu apariţia acestui „om nou”. Aproape toate cărţile lui Ilf şi Petrov, Zoschenko şi Bulgakov fac referinţă la aceste noi mari transformări din societate.
Mihail Bulgakov, poate cel mai complex prozator sovietic, cu un spirit ironic devastator, scrie faimoasele texte Inimă de cîine, Oăle fatale şi Diavoliada, texte ce pun în discuţie exact aceste subiecte. Bulgakov ne anunţă fără echivoc „Domnii? Toţi domnii sînt la Paris” şi ne recomandă ca nu cumva să citim presa sovietică înainte de prînz, căci conform notiţelor profesorului Preobrajenski din Inimă de cîine, pacienţii care nu citesc presa se simt excelent, pe cînd cei care citesc Pravda au început să piardă din greutate. Profesorul observă un lucru interesant privind comportamentul: după 1917, toţi galoşii de pe scară dispar. Profesorul se întreabă retoric: dar unde scrie la Karl Marx că nu avem voie să ţinem galoşii pe scară?
Dacă aş scrie o carte despre tranziţie, oricare ar fi ea, Şarik ar fi eroul meu. Sarik este cîinele transformat în om de profesorul Preobrajenski. Tranziţia, trecerea de la „omul vechi” la „omul nou”, este perfect ilustrată prin metafora trecerii potăii Şarik de la stadiul de cîine la cel de cetaţean. Şi cînd eroul lui Bulgakov trebuie să-şi aleagă o identitate, el spune: familia se moşteneşte, deci mă voi numi Şarikov, iar numele l-am luat din calendar. Mă cheamă Poligraf Poligrafovici!
În legătură cu evoluţia căţelului Şarik, crescut pe stradă şi ştiind că nu tot ce e „albastru” e „carne”, Priobrajenski notează un număr interesant de observaţii. Primul lucru pe care-l aflăm din notiţele profesorului e faptul că primul cuvînt rostit de Şarik este abîr, care nu e altceva decît cuvîntul rîba (peşte) citit de-a-ndoaselea. Prima literă a fost A, a două B, aşa că „îi era mai uşor s-o ia de la coadă în citirea cuvîntului rîba (peşte), întrucît în partea cealaltă a magazinului stătea un miliţian”. Adică orice formă de ideologie, indiferent din ce direcţie vine, nu face decît să răstoarne lectura firească a lucrurilor şi să nu uităm că deşi vitrina sau lozinca s-au schimbat, în colţul străzii există un miliţian.
După pronuntarea primului cuvînt, Şarik încearcă să se ţină „vertical pe picioarele din spate”, iar prima frază rostită coerent este o înjurătură de mamă adresată profesorului care l-a transformat din cîine în om. După primul cuvînt rostit foarte clar, pivnaja (berărie), Şarik începe să rostească coerent toate înjurăturile limbii ruse şi un set de cuvinte vulgare luate nu se ştie de unde: „birjar”, „nu sînt locuri”, „Ediţia de seară”, „cel mai bun cadou pentru copii”. Primul cuvînt pe care-l rosteşte Şarik întrînd în biroul profesorului este: burjui. Profesorul notează că Şarik e pus pe sfadă şi înjură sistematic, consecvent şi iraţional. Potaia care se transformă în om face aceste gesturi maşinal, iar în următoarea zi, lexiconul se îmbogăţeşte cu mare viteză: „nu te-nghjionti”, „ticălosule”, „dă-te jos de pe scară”, „ţi-arăt eu ţie”, „Recunoaşterea Americii”, „Primus”.
Iată şi prima discuţie mai intelectuală între noua fiinţă Şarikov şi profesor, după ce Şarikov zîmbise ironic şi turnase vodcă la toată lumea: „La dumneavoastră totul e ca la paradă. Şervetul – colo, cravata – aici, mă iertaţi, vă rog, mersi. Dar ceva autentic, nu! Vă chinuiţi singur ca pe timpul regimului ţarist”.
Vă mai aduceţi aminte de motanul Beghemot din Maestrul şi Margarita, care nu atrage atenţia nimănui cînd se urcă îmbrăcat în tramvai şi se comportă uman, dar de care toţi se miră cînd compostează biletul?
Moscova – Bucureşti
Moscova – Bucureşti
Jurnalul vremurilor de inflaţie
(text aparut in Noua literatura unde voi tine o rubrica pe aceasta tema… inainte de a citi textul recomand Nochnie snaiperi – Katastraficheski)
Să fi fost iarnă, să fi fost vară? Dar nu cred că acest lucru vă interesează. Ştiu că era cald în compartiment, dar nu ştiu daca era de la soarele dogorîtor de vară, de la sistemul de încălzire folosit iarna, de la ceai sau mai ştiu eu ce licori care se folosesc din abundenţă pe rutele interminabile ale unei ţări în care distanţele se măsoară în timp. Da, însă îmi aduc bine aminte că nici un geam nu se deschidea şi că, indiferent dacă mă duc sau mă întorc, voi coborî peste două zile.
Trenul cu „perdeluţe” se urni din loc. Lumea începu să se foiască încolo şi încoace pe holul cu covoraş persan roşu iar, în câteva minute sunetul atît de specific spaţiului rusesc al linguriţei amestecînd zahărul în ceaşca de ceai începu să se audă din toate compartimentele. Cum ruşii sînt mari băutori de ceai, acest sunet se aude în toate bucătăriile şi cafenelele ţării. Cel mai mare şoc pe care l-am avut legat de acest procedeu a fost prima mea întâlnire cu un grup de englezi, şi ei mari băutori de ceai, dar care reuşeau să nu scoată nici un sunet folosind aceleaşi tehnici.
Plecam totuşi, căci mergeam să mă văd cu cel pe care eu îl numesc Marele Instigator. Cine este acesta? El este născut în Moscova într-o familie de ţărani mutate în capitala tânărului stat sovietic în anii `20 ai secolului trecut. A fost din tinereţe un socialist convins, a intrat la facultatea de filosofie, iar la sfârşitul anilor `30 a creat o mică organizaţie teroristă care avea ca scop lichidarea lui Stalin. Este deconspirat şi condamnat la moarte. Din fericire pentru el în acea perioadă începe al II-lea război pentru apărarea Patriei şi este trimis în prima linie. Mai tîrziu, cînd deja devenise un nume de referinţă în toată lumea, îi plăcea să spună că „Marile catastrofe din viaţa mea m-au salvat!”. În anii `60 este unul din cei mai cunoscuţi intelectuali din spaţiul sovietic, este expulzat din ţară pentru opiniile incomode, iar odată ajuns în Occident unde este aşteptat ca un mare disident, devine un personaj controversat din cauza atitudinii critice şi faţă de această lume. De aceea eu l-am numit Instigatorul. Toate cărţile şi opiniile lui sînt surprinzătoare, imprevizibile, incomode şi te pun pe gînduri.
Am ţinut foarte mult să-l cunosc şi am reuşit acest lucru destul de tîrziu. Am corespondat cîţiva ani buni, iar acum merg cu trenul cu „perdeluţe” să mă întîlnesc cu el. S-a întors în ţară, nu duce o viaţă uşoară în aceşti ani nebuni de tranziţe, în aceşti ani de mare inflaţie economică, politică şi mai ales culturală, însă a rămas acelaşi Mare Instigator. Desfac pachetul cu scrisorile primite de la el şi le pun în ordine pentru o eventuală publicare a lor şi dau peste una de care uitasem şi care făcea parte din seria „Emigrantul sovietic/comunist în Occident”.
„ Dragă…
O să continui povestea aventurii mele în Occident. Vreau să-ţi spun că pentru omul sovietic şi în general cel educat în spaţiul comunist, a trăi în Occident nu e deloc uşor, ba e chiar foarte greu. Şi o să-ţi dau numai doua exemple. Primul exemplu e legat de hîrţogăraia birocratico-juridică. Gînd locuiam acasă acest aspect nu mi-a creat niciodată probleme şi nu am avut această grijă. Cartea mea de muncă era undeva înregistrată şi nu am văzut-o decît cînd am fost dat afară. Acasă aveam paşaportul şi cam atît. Da, mai trebuia să te înregistrezi la noul domiciliu dacă îl schimbai. Ei bine, aici însă în decurs de un an am primit atîtea hîrtii pe care nu numai că trebuie să le păstrez, ci la care trebuie să şi reacţionez într-un fel. Aici dacă nu ai un raport constant cu hîrtiile birocratice nu exişti. Un stat juridic fără astfel de proceduri nu poate exista, iar ca să reacţionezi normal la aceste proceduri trebuie să fii obişnuit de mic.
Într-una din zile am primit un pachet cu acte oficiale. Am încercat să citesc, dar nu am înţeles nimic şi mi-am dat seama că pe lîngă limba literară mai trebuie să ştii şi un limbaj birocratic. Nici localnicii nu cunosc bine acest limbaj, însă ei completează formularele maşinal, din obişnuinţă. A trebuit să apelez la un amic care la rîndul lui m-a recomandat la o firma care ar face pentru mine acest serviciu. Aşa că eu i-am anunţat că voi plăti dublu numai să nu mai văd aceste hîrtii niciodată. Nu am scăpat fireşte de hîrtii. Plicurile au început să vină tot mai des şi de fiecare dată mi se par tot mai groase. Mi-am cumpărat un dulap şi le pun pe toate acolo fără să le mai desfac folosind vechiul principiu sovietic: daca au ei nevoie de mine mă vor găsi şi vor veni după mine.
O altă mare problemă cu care mă confrunt e legată de a alege. Aici mereu sînt pus în situaţia de a alege, lucru cu care omul sovietic nu e obişnuit. Cînd eşti pus să alegi dintr-o varietate de lucruri, te confrunţi cu problema responsabilităţii şi a mustrărilor de conştiinţa care rezultă din ea. Am fost zilele trecute la magazin şi am văzut o cămaşă care mi-a plăcut. Ca un om sovietic am înhăţat-o ca şi cum ar fi fost singurul produs şi acela ocazional şi am plecat spre casă fericit de marea mea achiziţie. În drum spre casă la un alt magazin vad aceeaşi cămaşă la un preţ mult mai mic. Buna mea dispoziţie a început să-şi piardă din intensitate. Peste cîteva zile văd aceeaşi cămaşă de două ori mai ieftină, iar peste două săptămîni era aproape gratis. Acum nu mai pot s-o mai văd în faţa ochilor. Am pus-o în şifonier ca un simbol al incapacităţii mele de adaptare la lumea occidentală.
Despre restaurant ce să mai zic! De fiecare dată intru în panică cînd trebuie să comand. Fie că îmi comand lucruri scumpe, fie că îmi comand lucruri ieftine, tot am surprize. Aşa că am renunţat să mai fac experimente şi indiferent dacă sînt la Roma, Paris, Londra sau Berlin comand sigur şniţel vienez. Îmi invidiez colegii occidentali care nu numai că ştiu ce să comande, ci ştiu şi ce anume mănîncă.
Însă am observat un lucru interesant: că viaţa lor socială este strîns legată de aceste activităţi ale persoanelor individuale. Noi sîntem lipsiţi de o mulţime de griji pe care ei le au din plin. În acest sens, noi avem o viaţă mult mai liniştită. Aşa că am decis la ultima conferinţă să vorbesc despre acest lucru. Le-am explicat că noi avem o viaţă mai liniştită şi fără griji, iar acest lucru se plăteşte scump. Pentru o viaţă mai liniştită trebuie să renunţi la un nivel mai ridicat al bunăstării şi la anumite libertăţi. Am încercat să fiu sincer cu ei şi le-am spus că această idee, îmi vine deseori in minte şi ca aş fi tentat să o pun în practică. După această conferinţă, o bună parte din invitaţi au încetat să mă mai salute.”
Compromisuri vechi si noi
Compromisuri vechi si noi
VASILE ERNU
Bucurestiul cultural nr 22 (supliment la Revista 22)
Cand mi-am propus sa scriu cartea Nascut in URSS am pornit de la ideea ca, indiferent in ce sistem traiesti, indiferent cu ce forma de represiune te confrunti, economica sau politica, viata este cel mai de pret lucru: asa ca am incercat, astfel, sa inteleg viata din acea perioada. A doua idee importanta a cartii, care ma obseda de mult timp, e cea legata de problema compromisului. Cred ca varianta facila a celor mai tineri e sa-i condamne pe cei care au trait in comunism si au avut inconvenientul de a fi pusi in fata unor alegeri, situatii care aveau in spate un intreg aparat de represiune. Inainte de a-i condamna, eu sustin ca e bine sa incercam sa-i intelegem. Si, pentru a-i intelege mai bine, am incercat sa raspund la o intrebare simpla: ce as fi fost eu, cum m-as fi comportat eu, daca sistemul comunist ar fi continuat? Si raspunsul meu este la fel de simplu: cred ca, indiferent in ce sistem traiesti, esti pus in fata acelorasi probleme esentiale, iar compromisurile, la randul lor, sunt aceleasi. Fireste, unele sisteme sunt mai subtile, mai sofisticate, iar altele mai brutale. Ca sa ne dam seama cum ne-am fi comportat in vechiul regim, putem sa analizam faptele noastre din noul sistem. Compromisurile pe care le facem astazi sunt cel putin la fel de grave precum cele pe care le-am fi putut face in comunism.
Ca postfatator al cartii, mi-am ales un intelectual care este unul dintre cei mai autorizati intelectuali romani, la care tin mult, care este acceptat de majoritatea gruparilor de la noi si cu care, chiar daca nu esti de acord, poti construi o platforma de dialog. Pe atunci nici nu banuiam ca cel in cauza, respectabilul profesor de la CEU, Sorin Antohi, va deveni in doar cateva luni exemplul perfect al tezei la care tin atat de mult: indiferent de sistem, suntem pusi in fata acelorasi alegeri si facem aceleasi compromisuri. Cand am aflat de colaborarea dumnealui cu Securitatea, am acceptat ca, in conditii de santaj si presiune, oamenii cedeaza, mai ales la o varsta atat de tanara. Mi-a fost insa foarte greu sa-i inteleg lunga tacere si, mai ales, accesul la functii in comisii si comitete care implicau obligativitatea de a fi o persoana care nu are nici un acord de colaborare semnat cu aceasta institutie (cel putin). In ce priveste compromisul facut in lumea libera, pe langa faptul ca acesta complica mult situatia lui Sorin Antohi, il si scoate din circuitul academic in care parea destul de bine ancorat. Il scoate din acest circuit fara a-i lua meritele, fara a i se pune la indoiala calitatile si competenta. Este scos din sistemul academic, sistemul birocratic universitar, pentru ca el a intrat in acest sistem apeland la o minciuna fondatoare, iar acest lucru iese din regulile jocului. Daca, in primul caz, Sorin Antohi ne-a pus la dispozitie un text si ne-a promis o carte, in cazul al doilea nu am primit un minimum de explicatii (cu toate ca explicatiile trebuie sa le dea in primul rand institutiei care i-a acordat incredere), ci doar o promisiune ca va reveni.
Cazul lui Sorin Antohi este un exemplu important si semnificativ pentru noi, datorat anvergurii si nivelului la care a avut loc, insa nu este decat un caz particular. Ceea ce mi se pare mult mai grav si care trece dincolo de aceste forme si cazuri particulare, este tacerea care se asterne in jurul acestor dezvaluiri. Modul in care se raporteaza intelighentia romana (cu foarte mici exceptii, si acelea vin din zone periferice, de la cei implicati direct sau de la tineri cercetatori romani din afara tarii) nu face decat sa contribuie la un proces mai larg de delegitimare a sa. Procesul de delegitimare a intelectualitatii romane a inceput cu mult timp in urma. Ea s-a petrecut si prin felul in care s-a raportat intelectualitatea romana fata de perioada legionara si prin tacerea care s-a asternut in comunism, ca sa nu mai vorbim de colaborationism. Ea se petrece si in modul in care discursul anticomunist ni se prezinta ca un discurs critic, cand el este de fapt un discurs postfactum, care nu reprezinta astazi decat avantaje (fireste, asta nu inseamna ca perioada comunista nu trebuie analizata si criticata).
Acum, in acest caz ma intreb: cum se poate ca o astfel de minciuna sa fie ascunsa atata timp de catre cei care au stiut? Cum se face ca, dupa ce am aflat de acest lucru, tot establishment-ul cultural, care de obicei nu scapa nici un moment sa-i puna la punct pe “deviationistii morali”, nu ia nici o atitudine in acest caz? Ba, din contra, exista mai degraba o tendinta de solidarizare. De ce pe “ai nostri” ii tratam preferential, iar pe “ai lor” nu-i iertam? “Lor” nu le-o iertam nici macar pe femeia de serviciu, cu toate ca “al nostru” a avut responsabilitati infinit mai mari.
Discut cu foarte multi prieteni si amici pe aceste teme si exista un raspuns pe care-l primesc destul de frecvent: da, ei au gresit, da, ei sunt vinovati, insa ei sunt de partea cea buna. Acest raspuns ma ingrozeste: de cand decidem noi cu atata seninatate si convingere care este partea buna si de cand putem noi accepta impostura doar pentru a salva “partea buna” a lucrurilor?
Traian Basescu vazut de la Moscova
Traian Basescu vazut de la Moscova
Romania Libera, Sambata, 25 Noiembrie 2006 – Un articol de Vasile ERNU
Despre Romania s-a scris destul de putin in presa ruseasca. In ultima perioada se scrie insa ceva mai mult, iar majoritatea textelor sunt legate de Romania si raporturile ei cu Republica Moldova si Transnistria, NATO si integrarea in UE. Mai nou, sunt comentate afirmatiile presedintelui Traian Basescu, care sunt privite cu o anumita doza de exotism.
Proiectele si afirmatiile legate de politica externa trezesc in cel mai bun caz nedumerire. Un proiect ambitios precum “Axa Bucuresti-Londra-Washington” nu poate fi privit decat cu scepticism si ironie. Si ei, ca si noi, stiu foarte bine lectia elementara de istorie si politica externa: o alianta inegala pe termen mediu si lung este contraproductiva, iar cei care au de castigat sunt cei puternici. Statele mici vor iesi mereu sifonate din astfel de aliante. In ce priveste proiectele regionale mai realiste, precum Forumul Marii Negre pentru Dialog si Parteneriat, Rusia a fost marea absenta, considerand ca deja existenta Organizatie de Cooperare Economica a Marii Negre (OCEMN) este suficienta in gestionarea problemelor zonale. Iar in solutionarea conflictului transnistrean prezenta Romaniei nu a fost considerata necesara.
In ce priveste afirmatiile recente ale presedintelui Romaniei, acestea nu fac decat sa il plaseze in zona politicienilor populisti care trateaza raportul cu Rusia in maniera vechii politici bipolare “good guys – bad guys”. Daca privim atent la declaratia domnului Basescu legata de raportul dintre UE si gazul rusesc, vom observa cateva probleme grave. In termenii de politica externa nu se pune problema daca Basescu are sau nu dreptate, ci daca Romania are de castigat sau de pierdut in urma unei astfel de abordari. Ceea ce ar trebui sa stim foarte bine e ca afirmatia lui Traian Basescu vine cu intarziere si, mai mult decat atat, e in contratimp cu ceea ce s-a intamplat cu ceva timp in urma in politica si presa occidentala. Numai ce a avut loc in octombrie summit-ul din Finlanda intre membrii UE si Rusia, unde UE si-a prezentat strategia, politica energetica si pozitia unitara fata de Rusia. Aceste lucruri au fost spuse si semnalate de presa occidentala. Aceasta problema a fost analizata si rasturnata pe toate partile de specialisti in domeniu, nu de presedinti de stat. Fara a uita de existenta unei reale probleme in acest domeniu, statele europene au trecut demult la proiecte concrete si pragmatice cu Rusia, proiecte din care Romania cam lipseste. Romania, din pacate, nu a fost capabila nici macar sa-si negocieze pretul gazului, apeland la intermediari care nu fac decat sa-l creasca.
Ceea ce e si mai deranjant pentru Rusia e modul in care administratia Basescu propune solutionarea problemei legate “de presiunea politica” a Gazpromului asupra UE. Pe langa faptul ca e un sfat tardiv si in afara unui cadru organizat si dedicat acestei probleme, ea vine cu solutia: “Asumarea NATO a riscurilor de securitate, inclusiv energetica”.
Aceasta propunere devine deja o problema serioasa. Mai intai, NATO este o chestiune sensibila pentru Rusia, iar in al doilea rand nu vii sa solutionezi o problema economica care are factori “de presiune politica” cu o structura politica si militara precum NATO. NATO, in termenii politicii occidentale actuale, poate fi intotdeauna o ultima solutie si nicidecum o prima solutie. O astfel de propunere, asemenea celei prin care presedintele Romaniei invita R. Moldova sa intre in UE odata cu Romania, nu tin de domeniul competentelor Romaniei, daca e sa respectam regulile jocului.
In timp ce Romania face declaratii populiste de maniera antisovietica, Rusia negociaza cu SUA, pe ultima suta de metri, intrarea sa in Organizatia Mondiala a Comertului, chiar daca i se cere rezolvarea problemelor cu Moldova si Georgia, iar Germania isi continua nestingherita dezvoltarea proiectelor economice comune. Romania, din pacate, inca nu a iesit din discursul ceausist al politicii externe in raport cu Rusia, o tara care trebuie tratata in primul rand cu mult pragmatism.
Un nou razboi rece?
Incepind de azi voi avea o rubrica de opinie (pe zona estica… fost sovietica) in Romania Libera….
Un nou razboi rece?
In recenta mea calatorie la Moscova, ceea ce m-a frapat in mod special au fost preturile. Cunosteam destul de bine aceasta realitate, dar abia cand m-am confruntat direct cu ea mi-am dat seama ca pe cat e de dura pe atat de greu este de inteles. Amicul meu moscovit, un bun cunoscator si analist al realitatii rusesti, mi-a explicat ca, de fapt, Moscova este capitala unui imperiu energetic (gaz, petrol), iar preturile excesive nu sunt decat reflexia imensului profit cumulat intr-un singur loc. Moscova este un soi de capitala a petrodolarilor rusi.
Astazi, presa occidentala vorbeste tot mai mult despre declansarea celui de-al doilea Razboi rece. Stim bine ca, o data cu caderea Zidului Berlinului, analistii au ajuns cu toti la concluzia ca Razboiul rece a luat sfarsit. In anii ’90, Rusia a intrat intr-o profunda criza politica, sociala si economica si toti o dadeau ca si iesita din jocul geopolitic de mare calibru. Acum insa se pare ca toate pronosticurile arata ca Rusia vrea sa-si joace ultima carte, cea a resurselor naturale energetice. De altfel, Rusia isi construieste noua pozitie politica mizand mult tocmai pe aceasta carte. Asa ca, atunci cand analistii europeni fac referinta la acest “nou razboi rece”, aceasta sintagma are o conotatie foarte exacta, cu atat mai mult cu cat analizele arata ca peste 20 de ani 70% din energia consumata de europeni va fi de provenienta ruseasca.
In ultimii ani, Kremlinul a vandut libertate si a dat bani celor care detineau monopolul asupra petrolului si gazului rusesc, dar le-a luat in schimb firmele care detineau tocmai acest monopol. Statul rus a devenit astfel cel mai important jucator de pe piata rusa si unul din cei mai importanti de pe piata mondiala. Rusia e in plina expansiune in domeniul energetic nu numai spre Europa, ci si in zona asiatica, unde ritmul de crestere economica devine din ce in ce mai accelerat. Expansiunea spre tari precum India si China este privita de unii specialisti americani cu mai multa ingrijorare decat expansiunea spre Europa. Tarile occidentale, la randul lor, incearca sa forteze liberalizarea pietei energetice din Rusia. In acest caz, jocul de pe piata energetica nu mai este doar un joc economic, ci si unul politic, iar cel care incearca sa impuna regulile de joc este statul rus. Asa cum, candva, batalia se ducea pentru plasarea rachetelor in locuri bine alese, pentru a fi capabile sa atinga puncte strategice, asa si acum dezvoltarea spre Europa si Asia a retelelor de alimentare energetica devine esentiala in noua strategie economica si geopolitica.
Cat de eficienta este pentru Rusia aceasta noua strategie? Primul exemplu de eficienta a fost modul in care ea a reusit sa puna la punct noile conduceri ale tarilor “portocalii” care au deranjat vizibil Kremlinul. Kievul a trebuit sa revina la masa tratativelor cu Rusia si chiar sa instaureze un premier prorus, iar Georgia e pe cale sa intre in colaps economic si nu pare sa aiba alta iesire decat sa accepte regulile impuse de Kremlin.
Prioritatile Moscovei in acest moment sunt legate de dezvoltarea unor noi retele de aprovizionare energetica spre Europa si Asia si de achizitia a cat mai multe companii energetice din afara tarii, in vederea controlului cat mai eficient al intregului traseu. Se pare ca Rusia vrea sa joace in stilul ei aceasta carte, adica pe picior mare. Unii specialisti spun ca acestea sunt investitii, altii ca e o forma de expansiune a interesului Rusiei. Inca e greu de spus ce este, caci jocul a devenit destul de complicat si are multe necunoscute.