27 de ani de la moartea lui Visotki
Astazi se implinesc 27 de ani de la moartea celebrului cintaret, compozitor, poet şi actor si disident rus, Vladimir Visotki. Iata un film clandestin al anilor 80: Prima aniversare (scuze … Comemorare… e adevarat) a mortii lui Visotki (1981)
Eroul vremurilor noastre
A murit unul dintre cei mai tari autori de animatie, Alexandr Tatarski.
Iata citeva din lucrarile lui din anii 1980…
The Investigation is Held by the Koloboks
Wings, Feets and Tails
E timpul sa ne vindem!
E timpul sa ne vindem!
(text aparut in Cultura si o melodie multi-kulti a trupei Csokolom)
1. Lasand la o parte talentul autorilor, pe ce credeti ca ar trebui sa mizeze literatura romana pentru a se impune in Occident:
a. investitii masive in imagine si promovare agresiva;
b. „sincronizare“ in teme & formule cu ce se vinde in Vest;
c. exploatarea propriului „specific“?
2. Ce criteriu ar trebui sa primeze in selectia volumelor care urmeaza a fi exportate? Valoarea sau vandabilitatea?
3. Presupunand ca in urmatorul an/deceniu/mileniu vom asista la explozia unui „val romanesc“ in Occident, credeti ca un asemenea fenomen va produce si efecte retroactive? Cu alte cuvinte, mai au Eminescu, Rebreanu si Camil Petrescu vreo sansa de a deveni cunoscuti marelui public din afara?
4. Atunci cand se vorbeste despre potentialele traduceri, toata lumea se gandeste la proza, cel mult la teatru. Sa zicem ca poezia oricum nu se vinde. Dar, in momentul de fata, vedeti vreun eseist/teoretician roman cu sanse de a se impune pe piata occidentala a ideilor?
5. Daca ar fi sa alegeti trei scriitori romani care sa fie tradusi in Occident, care ar fi aceia? Si de ce ei?
Vazusem recent un soi de dezbatere pe tema „un Nobel pentru literaratura romana“ . O veche obsesie care nu lasa spiritul romanesc sa doarma. Sa fie Cartarescu, sa fie Manea, sa fie Codrescu, chiar daca scrie in engleza? E clar ca la cate valori am produs noi, la cata cultura am dat, e timpul ca sa fim autentificati si cu un Nobel, daca tot ne-au dat recent un Palme d’Or. Dar ceva imi spune ca nu ni-l vor da. Oare de ce? Eu cred ca din tare multe motive. Si chiar daca motivele vor fi justificate, noi oricum ne vom simti nedreptatiti.
Dar sa vorbim doar despre cateva probleme. Mai intai ar trebui spus ca, asemenea dictonului banal „o politica externa buna se bazeaza pe o politica interna sanatoasa“, si in literatura lucrurile stau asa. Piata noastra literara este o piata foarte tarzie, ca sa nu zic intarziata. Adica, am invatat sa scriem destul de tarziu, iar sa citim am invatat si mai tarziu. Asta e un paradox, dar cred ca este un fapt istoric verificabil. Elita a invatat sa scrie pe la mijlocul secolului XIX, prin saloanele franceze. Cititorii, care sunt o parte mai mare a populatiei decat elita, traiau pe la tara si au invatat sa citeasca ceva mai tarziu. De aceea, exista o mare traditie de a scrie de la elite la elite si de dispretuire a vulgului, desi, in secolul XX, este principalul lector. Din pacate, marea parte a populatiei noastre a stat la sat inclusiv in secolul XX, iar acolo, din cate stim, nu se prea citeste. Intelectualitatea noastra interbelica scria pentru sine, ignorand in mare parte masele, incercand mai degraba sa le seduca decat sa le modernizeze. Intelectualii erau mai curand niste preoti, iar scrierile lor, mai degraba niste „scripturi“ la care sa „iei aminte“, si nu „la care sa gandesti“. Traditia culturala a „sfintelor moaste“ intelectuale s-a prelungit pana astazi, desi cu mai putina intensitate.
In comunism, s-a produs o literatura care se adresa in mare parte criticii, si nu cititorului real. La randul lor, proaspetii cititori veniti de la tara, care nu prea intelegeau ce citesc, i-au rasplatit pe scriitori cu o aura de factura romantica (in mare parte indusa in scoala), pe care astazi si-au pierdut-o si pe care multi o regreta. In anii ’90, am trait betia traducerilor, literatura noastra fiind ignorata cu desavarsire. Asa ca, in mare parte, literatura noastra nu s-a prea intalnit cu cititorii sai reali, fiindca ea nici nu i-a vizat direct. Simplificand in continuare lucrurile, as zice ca literatura noastra inca nu s-a maturizat, nu e destul de diversificata, inca e bolnava de epigonism si tine cont de pareri care nu conteaza. Iar publicul (cititorii) e inca destul de putin numeros ca sa conteze cu adevarat. Lucrurile vor incepe sa functioneze in parametri normali abia cand vor aparea mecanisme care sa permita scriitorului sa devina profesionist. Adica, sa traiasca din ceea ce scrie sau din functii adiacente acestei meserii.
Acum, legat de literatura romana si piata externa. Nu se prea traduce (cu mici exceptii, cum ar fi Norman Manea) si, mai ales, nu se traduce sistematic, la edituri mari si, foarte important, in spatiul anglo-saxon care acum conteaza cel mai mult. Din punctual meu de vedere, problemele majore sunt legate de continut, de ambalaj si de capacitatea de promovare. Nu putem vinde in strainatate epigonisme, caci le facem mai prost ca ei, cei care le produc. Daca e sa-l credem pe Boris Groys, care sustine ca arta este avangarda economiei, atunci, intr-o cultura in care se produce in masa si in serie, lupta cea mare se da pe ceea ce occidentalul numeste „diferenta“. Cand vrei sa vinzi ceva, trebuie sa scoti in evidenta diferenta. Cultura moderna se bazeaza pe diferenta, nu pe asemanare si repetitie. Pana si reclamele la detergenti ne invata aceasta lectie: detergentul x nu e ca cel „obisnuit“. In acest sens, suntem nevoiti sa venim cu ceea ce avem noi si e diferit de ceea ce au ei, adica sa ne povestim pe noi insine, pe noi cei diferiti de ei. Insa dificultatea mare abia acum vine: problema e limbajul in care o facem. Nu ne plangem noi ca operele noastre marete sunt intraductibile? Ei bine, trebuie sa ne povestim de o maniera ceva mai universala, asa incat sa ne inteleaga si rusul si englezul si peruanul. Aici nu cred insa ca sunt formule magice. Acesta este doar un cadru. In rest, fiecare-si cauta propria formula. Legat insa de promovare, povestea ar avea cateva aspecte importante. Mai intai, ar trebui sa avem proiecte de finantare asa cum au o multime de tari. Ceea ce a facut anul trecut Institutul Cultural Roman (programul TPS), mi se pare un prim pas important. Editurile straine sunt incurajate financiar, li se dau bani pentru traducere, pentru a edita scriitori romani. Insa, eu cred ca cel mai important lucru e intrarea directa a scriitorilor romani in circuite internationale. Asta inseamna participarea la burse, stagii, congrese, targuri etc. Un scriitor roman se imprieteneste cu un scriitor ungur, care e amic cu un scriitor american, care este editat de o editura importanta din Londra. Sunt circuite care functioneaza foarte bine si eficient. Ele sunt un soi de relee care usureaza transmisia de informatie si fac legaturi directe intre scriitor si editor. Nu confundati acest lucru cu „nepotismul“ local. Recomandarile in spatiul occidental nu au ca rol fentarea sistemului, ci eficientizarea lui. Nu inseamna ca este un sistem perfect, ci doar mai eficient. Din pacate, scriitorii nostri sunt prea legati de glie (chiar si cand sunt plecati din tara), si mai aud ca isi secretizeaza informatiile, relatiile pe care le obtin. Alta obsesie locala. Dar atentie: fiti cu ochii pe editurile germane si mai ales pe relatiile lor cu tarile din Est. Daca urmarim ce s-a intamplat in anii de dupa caderea comunismului in acest sector, putem observa doua lucruri importante. Germania este cel mai bun cunoscator occidental al Estului, iar ceea ce a aparut in Germania a fost preluat repede de celelalte tari occidentale. Deci nu Franta, ci Germania a fost punctul de legatura, cu toate ca nu e de ignorat nici Franta. Si inca o chestiune pentru scriitorii romani excesiv de individualisti: Germania nu cumpara la bucata. Imi permit un singur sfat pentru scriitorul roman iesit la plimbare in spatiul occidental: daca vrei sa fii tradus si sa iei Nobelul, vinde-ti intai un prieten, un coleg, sau un dusman, ce o fi el, dar sa scrie cat de cat bine. Vinde-l la o editura sau la un agent literar, fireste. Germania a fost cea care a reusit mereu sa creeze diverse valuri: valul rus, valul ceh, valul maghiar etc. Cel romanesc este inca asteptat. Eu cred ca el va veni curand din simplul motiv ca scriitorii tineri au invatat repede lectia si incep sa puna in aplicare din mers ceea ce invata.
In sistemele de azi, viata iti este furata foarte usor
In sistemele de azi, viata iti este furata foarte usor
Ivana Vlad / Realitatea Romaneasca Miercuri 27.06.2007
A uimit o Romanie letargica prin umorul nebun, savoarea literara, sinceritatea debordanta si atitudinea critica, dialectica a cartii sale “Nascut in URSS” (Ed. Polirom). Distins cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor, Vasile Ernu ia cu inversunare pozitie contra oricarui sistem, tocmai pentru a simti viata.
(5nizza cu faimoasa piessa Soldat)
– Eroii, simbolurile, locurile (de ex. “Tualetul” sau comunalka), obiectele amintite de tine cu umor, ironie si nostalgie incearca sa recreeze o lume sau doar o recupereaza prin tandrete?
– Da, cartea are multa ironie, umor, tandrete si nostalgie. Niciunul dintre aceste sentimente nu-mi sunt straine si fata de niciunul nu ma jenez. Vorbesc despre viata mea, despre viata din interiorul unui sistem, iar aceste sentimente fac parte din viata. Unii au criticat elementul nostalgic din textele mele. Imi pare rau, dar discursul de azi care incearca sa diabolizeze nostalgia cred ca e un discurs fals. Nostalgia face parte din noi si e un sentiment important. Atentie: nostalgia nu are de-a face cu sistemele politice, ci cu timpul si trairea noastra in timp. Unul dintre sensurile centrale ale cartii este legat de modul meu de a privi prezentul. Cartea mea este despre trecut, dar despre un trecut care priveste inspre prezent. Este un soi de privire a prezentului dinspre trecut. De aceea eu ironizez si pun in discutie in aceeasi masura si trecutul, dar si prezentul. Pun fata in fata cele doua sisteme, incercand sa trag un semnal de alarma si sa spun ca, indiferent in ce sistem traim noi, facem in esenta aceleasi compromisuri.
– Fiind de formatie filosof, te consideri ca facand parte din una dintre categoriile amintite in carte, Scepticul?
– Vin din zona stiintelor umane cu toate ca sunt indragostit de literatura. Cred cu convingere in nevoia de reflectie si pledez pentru o pozitie critica. Da, ma regasesc in pozitia Scepticului, cel care interogheaza mereu, pune la indoiala totul si mai ales propriile convingeri. El este cel care nu se inregimenteaza, nu devine un mic pion intr-un mecanism mai mare. El stie ca sistemele (mai ales cele politice) sunt create pentru a te pune la locul pe care-l cred ele necesar. De aceea Scepticul este elementul incomod, un soi de virus al sistemului. Aceste personaje au fost mereu marginale, indiferent daca vorbim despre comunism sau capitalism. Iar limbajul de lemn nu este specific doar sistemului comunist. Putem lua orice domeniu bine marketizat din ziua de azi si vom vedea ca limba de lemn este prezenta si la case mai mari.
– Daca ambele sisteme, atat comunismul, cat si capitalismul inregimenteaza individul, acesta din urma cu mijloace mult mai perfide cum spui tu, ce spatiu ne mai ramane atunci pentru libertatea personala?
– Teza mea este foarte simpla. Ne nastem in cadrul unor sisteme politice, economice, culturale. Unii au sanse de a se naste in sisteme mai putin dure, in vremuri mai putin tragice. Insa, indiferent in ce sistem te nasti, trebuie sa nu uiti ca viata este lucrul cel mai important. Nu trebuie sa uitam ca viata ii este data omului pentru a fi traita, si ar fi mare pacat ca sistemul sa ne traiasca viata. Riscul mare in sistemele de azi, unde se mimeaza atat de bine fericirea si unde bunastarea se confunda cu fericirea, e faptul ca viata iti este furata foarte usor. Viata poate deveni o minciuna asemenea reclamei. Asa ca nu trebuie sa credem ca cele 30 de feluri de salam si cele 30 de posturi TV au rezolvat lucrurile. Aceste lucruri, ca si cei “30 de arginti” pe care-i primim pot uneori complica si nicidecum rezolva lucrurile. Acesta este paradoxul. Pericolele mari pot veni de unde ne asteptam mai putin.
– Daca “cel mai mare proiect politic utopic al modernitatii”, URSS-ul, a dat faliment, crezi ca si capitalismul are sansa asta? Sau problema nu se pune in termeni de contradictie a celor doua sisteme, ci de complementaritate?
– In esenta cele doua sisteme nu au fost fundamental contradictorii. URSS si SUA erau un soi de vas comunicant. E adevarat ca URSS a fost net mai brutal si cu incalcari flagrante si la vedere. Cred ca SUA (ca s-o luam ca etalon al sistemului capitalist) nu s-a bucurat foarte mult cand a disparut URSS, caci si-a pierdut punctul de referinta. Iar cand dusmanul fata de care de definesti dispare, ai probleme cu propria identitate. Acest lucru se vede tot mai mult in incercarea Statelor Unite de a reinventa permanent dusmani. Revin: fata de sistem, oricare ar fi el, trebuie sa fim critici si in nici un caz nu “trebuie” sa-l aplaudam. Aplauzele intaresc si dezvolta partea urata si totalitara a sistemului. Ceausescu este un exemplu perfect. Dintr-un amarat de cizmar a devenit ditamai dictatorul si “fiu iubit” fiindca poporul s-a transformat in aplaudac. Cand am incetat sa aplaudam, el a disparut. Asta e lectia simpla, dar care se invata foarte greu.
Cat de Bastroe este politica noastra externa?
Cat de Bastroe este politica noastra externa?
(Text aparut in Romania Libera, Joi, 21 Iunie 2007. Iar pentru a nu va tine in politichii triste va pun o faimoasa trupa cu iz odessit Amsterdam Klezmer Band. Piesa 2 este specifica mahalalelor din Odessa)
Recent scriam un text pe care-l publicam aici si il numeam sugestiv “Exista, oare, Ucraina?”. si sustineam ca Ucraina exista asemenea oricarui alt stat produs dupa destramarea URSS-ului. El este chiar un vecin impunator, dar care are foarte multe probleme. Acest tanar stat se confrunta in mod radical cu propria identitate, o identitate rupta in doua. Aici totul este juma-juma. Jumatate din cetateni vorbesc limba rusa, jumatate, limba ucraineana, jumatate voteaza politica “orange” care este tot mai confuza, jumatate voteaza o politica “albastra” care devine tot mai pragmatica. Iar Maidanul din centrul Kievului este impartit de fiecare data de doua grupari, una pro-Iuscenko, alta pro-Ianukovici. Insa, in ciuda acestui fapt, Ucraina reuseste de o maniera consecventa, pragmatica si mai putin spectaculoasa, sa ne creeze probleme. Probleme pe care, surpriza, diplomatia noastra nu numai ca nu le-a prevazut, ci a fost cea care a aflat aproape ultima. Pe langa Insula serpilor, marea problema cu care ne confruntam de ceva vreme este faimosul Canal Bastroe.
Contextul este urmatorul. In 1997, in mare graba, la presiuni externe si pe fondul dorintei Romaniei de a intra in NATO, era semnat la Neptun tratatul romano-ucrainean de catre presedintii Emil Constantinescu si Leonid Kucima, dar o multime de probleme comune ramaneau nesolutionate. Punerea in aplicare a proiectului de constructie a canalului a inceput in mai 2004 si viza constructia unui canal de 162 de km, de la bratul Bastroe din Delta secundara a bratului Chilia si pana la portul Reni. Primul tronson era inaugurat deja in august 2004. Intr-un tarziu a reactionat si diplomatia noastra, amenintand cu procese, incercand sa arate incalcarile flagrante ale vecinilor nostri. In ciuda prieteniei “orange” ale celor doi presedinti actuali, in ciuda amenintarilor unor institutii occidentale importante, Ucraina si-a vazut de canal. Rezultatul “mecanismelor si procedurilor derulate” de catre diplomatia noastra a fost infim.
Pana in acest moment, adancimea canalului este de 5 metri, insa Guvernul de la Kiev si-au propus ca aceasta sa fie de 8,5 metri, fata de 7 metri, cat au canalele Dunare-Marea Neagra si Sulina. Recent MAE al Romaniei a anuntat ca “informatia conform careia canalul ucrainean Dunare-Marea Neagra ar fi fost in mod oficial redeschis navigatiei in data de 8 mai 2007 nu este confirmata inca oficial. Potrivit Ministerului Transporturilor de la Kiev, navigatia a fost reluata, in regim experimental, pe data de 27 aprilie 2007”. Mai nou aflam din presa ruseasca ca Rusia este interesata direct in proiectul Bastroe, iar cele doua parti par dispuse sa colaboreze, lucru care va schimba mult datele problemei. Nici acest lucru nu l-am prevazut.
Ce-ar fi de conchis cu privire la politica noastra spre Est. Unu: este incredibil sa vezi cum politica externa romaneasca isi continua inertia fata de tarile din Est inca in stilul politicii externe ceausiste. De mult ar fi trebuit sa constientizam faptul ca Rusia nu mai este URSS, ca Ucraina este un stat nou cu propriile interese, diferite de cele ale Rusiei si, indiferent de ce culoare va fi la putere, caracterul interesului sau nu se schimba fundamental. Iar fata de Republica Moldova, oricat de multa istorie si limba comuna am avea, trebuie sa ne raportam ca fata de un stat independent, chiar daca problemele lui sunt complicate si dificile. Doi: politica fata de aceste tari nu se mai poate duce de o maniera abstracta si din postura unei “mobilizari generale” fata de “dusmanul”, “problema” prestabilita inca din secolele trecute. Trei: cred ca si cu aceste tari trebuie sa lucram punctual, intr-o continua negociere a intereselor si cu proiecte bine definite, chiar daca aceasta necesita mai mult efort si creativitate. Patru: prezenta (sau mai bine spus lipsa) noastra pe piata tarilor vecine in proiectele politice si economice din zona etc. arata si inaltimea diplomatiei noastre. Cinci, dar nu in ultimul rand: reactia intarziata si maniera slaba in care am reactionat la cazul “Canalul Bastroe”, precum si solutiile gasite arata lipsa expertilor (sau mobilizarea lor, daca ei exista) pe politica externa din zona Estului. Felul in care se incearca luari de pozitii in diverse chestiuni si care se reduc doar la nivel de discurs populist ne arata lipsa unei strategii pe aceasta zona. Dupa parerea mea, cele mai mari probleme din perioada postaderare la UE si NATO cu care se va confrunta politica externa romaneasca vor veni din aceasta regiune. Cum le vom rezolva depinde foarte mult de noi.
Odă pietonilor şi bicicliştilor
(Dupa ce am citit Elogiu lui Siegfried a domnului Liiceanu recunosc ca nu m/am abtinut si am scris un text care a aparut in Observator Cultural nr 118.
Aici se gaseste textul dlui Liiceanu
http://www.cotidianul.ro/index.php?id=11224&art=29747&cHash=1fd0dbadde )
Odă pietonilor şi bicicliştilor
Lui Siegfried din partea unui pieton
De pe bicicleta mea Minsk, de o vârstă cu cravata mea de pionier, merg pe străzile Bucureştiului şi mă uit cu oarecare ironie şi compasiune înspre Maybach-urile, BMW-eurile şi Volvo-urile indiferent cui aparţin ele. Nu am nimic cu maşinile, nici cu automobiliştii, fie că scriu cărţi, fie că vând valută la colţ de stradă. Dar daţi-mi voie, totuşi, să fiu solidar cu pietonii şi bicicliştii. Stimaţi automobilişti vă rog să nu uitaţi că „mersul pe jos face piciorul frumos”. Iar acum o să vă repovestesc (remake) cea mai duioasă odă dedicată PIETONULUI, marca ILF & PETROV.
Pietonii reprezintă cea mai mare parte a omenirii. Mai mult chiar, constituie lamura ei. Pietonii au creat lumea. Ei au construit oraşele, au ridicat clădirile cu etaje peste etaje, au făcut instalaţiile de canalizare şi de alimentare cu apă, au pavat străzile şi le au luminat cu becuri electrice. Ei au răspândit cultura în lumea întreagă, au inventat tiparul şi praful de puşcă, au făcut poduri peste râuri, au descifrat hieroglifele egiptene, au pus în circulaţie lama de ras, au desfiinţat comerţul cu sclavi şi au sta¬bilit că din boabele de soia se pot prepara o sută paisprezece feluri de mâncare gustoasă şi hrănitoare.
Şi când totul a fost gata, când planeta noastră a căpătat un aspect oarecum civilizat, au apărut automobiliştii.
Trebuie să precizăm, de altfel, că şi automobilul a fost inven¬tat de pietoni. Dar automobiliştii au uitat asta numaidecât şi au început să i strivească pe sărmanii pietoni blânzi şi inteligenţi. Străzile, create de pietoni, au trecut sub stăpânirea automobiliştilor. Partea carosabilă a devenit de două ori mai lată, iar tro¬tuarele, de două ori mai înguste, ajungând până la dimensiunile banderolelor de pe pachetele de tutun. Pietonii au început să se lipească, temători, de zidurile caselor.
În oraşele mari, pietonii duc o viaţă de martiri. S a introdus, pentru ei, un fel de restricţie de ghetou în ce priveşte circulaţia. Nu li se îngăduie să traverseze decât la intersecţii, adică tocmai acolo unde circulaţia este mai intensă, unde firul de păr de care atârnă de obicei viaţa pietonului se poate rupe mai uşor decât ori¬unde.
În întinsa noastră patrie, maşina — destinată, în concepţia pietonilor care au inventat o, să servească transportului paşnic al oamenilor şi lucrurilor — a căpătat caracterul primejdios de proiectil fratricid. Ea scoate din arenă coloane întregi de mem¬bri ai sindicatelor şi ai familiilor lor. Iar dacă, uneori, pietonul izbuteşte să scape de sub botul argintiu al maşinii, vine atunci poliţia şi îl amendează pentru nerespectarea catehismului circulaţiei.
În general, prestigiul pietonilor s a şubrezit mult. Ei, care au dat lumii oameni iluştri ca Horaţiu, Boyle Mariotte, Lobacevski, Gutenberg şi Anatole France, sunt nevoiţi acum să se strâmbe cum nu se poate mai caraghios ca să atragă atenţia asupra existenţei lor. Doamne Dumnezeule, care de fapt nu exişti, nu puteai să ţi dovedeşti mai bine inexistenţa decât lăsându-l pe pieton să ajungă unde a ajuns.
Iată-l făcând „autostopul” de la Bucureşti la Vama Veche, pe şoseaua dobrogeană, într o mână cu un steag purtând inscripţia „Să reorga¬nizăm viaţa textiliştilor”, iar pe umăr cu un băţ la capătul căruia atârnă nişte sandale de schimb tip „nenea Vanea” şi un ceainic de tablă fără capac. Este pietonul de weekend, plecat de tânăr în vacanţă şi care, ajuns sub porţile Bucureştiului, în pragul bătrâneţii va fi strivit de un autocar greu, al cărui număr nimeni n o să apuce să-l reţină.
Sau iată un altul, mohican european al mersului pe jos. El face înconjurul lumii, rostogolind în faţa sa un butoi. Ar fi mers el bucuros şi fără butoi; dar atunci nimeni n ar fi băgat de seamă că e într adevăr un pieton de cursă lungă şi ziarele n ar fi scris despre el. Aşa încât e nevoit să împingă în faţa sa, toată viaţa, butoiul blestemat, pe care — colac peste pupăză (ruşine, ruşine!) — este desenată cu galben o mare inscripţie ce laudă neîntrecutele calităţi ale uleiului de automobil: “Visul şoferului”.
În aşa hal a decăzut pietonul!
Numai în micile oraşe de provincie (pe cale de dispariţie) pietonul (şi biciclistul) mai este respectat şi iubit. Numai acolo mai este stăpân al străzilor şi poate călca, fără să se sinchisească, pe caldarâm, şi să-l traverseze în orice direcţie, cum vrea şi când îi pofteşte inima.
Fraţilor, e timpul să reabilităm demnitatea Pietonului şi Biciclistului! Şi nu uitaţi: maşina nu este un lux ci un mijloc de locomoţie care poate dăuna grav sănătăţii.
Tehnica Shashki / Dame
Tehnica Shashki / Dame
In cartea mea am vorbit de citeva tehnici de consum a alcoolului. Iata o tehnica de care am uitat: tehnica Dame (Shashki cum zic rusii).
E vorba de jocul de Dame care in loc de piese se folosesc pahare mici umplute cu vodka (cele albe) si cu vinars (cele negre). 12 piese pe de o parte si 12 pe cealalta parte. Se juca pe principiul jocului clasic. Cel care cistiga o piesa consuma continutul. Cistiga cine consuma, fireste, toate piesele/pahar ale adversarului.
Iata o mostra din filmul Fitil.
Rog sa nu incercati acasa si nici la munca!
Tinerii scriitori între Nicoleta Luciu şi Nicolae Manolescu
Tinerii scriitori între Nicoleta Luciu şi Nicolae Manolescu
(text aparut in Observator Cultural)
Recunosc, sint pentru prima data la un astfel de eveniment. Nu cred ca am mai vazut atitia scriitori gramada. Scriitori, dar mai ales poeti. Cum nu m-am prea invirtit in medii literare, eram foarte curios sa-i cunosc pe unii pe care-i stiam doar din citite. De fapt, aceasta si este menirea unor astfel de intilniri. Se dau niste fonduri (nu multi bani, ca scriitorii sint baieti fara pretentii si pot sta si cite patru in camera… а propos, mai sint hoteluri cu astfel de camere si la Cluj), se aduna lumea si au o parte oficiala, de altfel, neinteresanta, care justifica evenimentul, si una neoficiala, cea cu adevarat importanta.
Orice intilnire de acest ordin porneste de la citeva intrebari tari care vin din partea criticii. Sint intrebari care se pun cu degetul la timpla, cu fruntea putin incretita si cu o privire indreptata in gol. Ce este un scriitor? Ce mai inseamna sa fii astazi un scriitor? Ce vrea scriitorul? S-au incercat diverse raspunsuri. Nimeni nu a fost de acord cu nimeni, insa toata lumea prezenta a acceptat unanim o concluzie: viata ii este data omului o singura data pentru a-si scrie Opera si mai ales, vorba lui Venicika Erofeev, sa nu uite reteta de bautura.
Acum o sa va spun ce am inteles eu din toata aceasta mahmureala de discutii. Cum in acest moment sint pasionat de literatura si scriu un volum de Lectii de literatura pentru ochisori micuti (5-8 ani), nu stiu sa le explic alora mici ce e un scriitor, insa pot sa le explic simplu ce vor scriitorii. Ei bine, scriitorii vor doua lucruri banal de simple. Mai intii, ei vor sa intre in manuale. Nu exista exceptie. Cine crede in arta de dragul artei in secolul al XXI-lea se insala amarnic. Acesti baieti suparati, mai mult sau mai putin orgoliosi sau vanitosi, vor cu tot dinadinsul sa intre in arhive. Pentru asta sint dispusi sa faca orice. Ei vor sa fie cit mai repede cu putinta muzeificati. Din fericire, majoritatea intra in manuale abia dupa moarte, dar, slava domnului, sint destui care intra in ele si in perioada vietii. De aceea, prima masina de produs staruri literare (asta se simtea extraordinar de bine in comunism) era Crisma Muzeului Literaturii si saptaminalul Romania literara. O binecuvintare a lui Preda, o cronica buna scrisa de un critic important si… erai scriitor! Aceasta e prima lectie.
in afara de dorinta apriga de a intra in manualul de literatura, scriitorul mai vrea un lucru. El vrea sa fie citit, adica sa fie vindut. insa, atentie, nu vrea sa fie comercial! Ei, aici e mare bai. Traditional, scriitorul roman dispretuieste masele, cultura de masa si tot ce e comercial. Scriitorul roman este elitist prin excelenta. in acelasi timp este foarte invidios pe Nicoleta Luciu pentru ca apare in toate revistele glossy si la televiziune. Scriitorul roman se simte nedreptatit, iar obraznica de Luciu ii face concurenta neloiala. Daca s-ar putea sa scrie ca Herman Hesse si sa fie faimos ca Bruce Willis ar fi excelent. Dar asta nu se prea poate. Asa ca faima dupa care tinjeste se cistiga prin alte mijloace, putin mai sofisticate. insa astia mici au inceput sa inteleaga cum stau treburile cu procurarea de imagine, notorietate, faima, fie ea si derizorie. Pentru asta, ei trebuie sa renunte la mecanismul vechi de productie culturala sau, mai bine zis, sa stimulezi mecanismul vechi cu alte mecanisme mai noi. Acum nu trebuie sa te lupti sa apara o cronica a lui Manolescu in Romania literara, ci sa fii recomandat de Gheorghe, Mihaela Radulescu sau Nicoleta Luciu.
Bataia mare se duce acum pe cotidiene, reviste glossy, TV-uri etc. Se pare ca Nicoleta Luciu vinde mai tare decit Manolescu. insa va spun sincer ca Manolescu n-are nici o vina. Ideal ar fi ca Manolescu sa te laude la ziar, iar Luciu la TV. Scriitorii tineri au inteles povestea cu vindutul si asta se simte atit in atitudinea lor, cit si in ceea ce scriu si cum scriu. Si, in sfirsit, in Romania incepe sa se dezvolte literatura de consum. Este poate cel mai important moment de pe piata culturala locala, iar vinovatul cel mare este Editura Polirom. Repet – si o spun cu multa convingere – acesta este poate cel mai important moment cultural din ultima suta de ani, intrucit convingerea mea porneste de la o teza simpla: o cultura care nu are o literatura de consum nu exista. Dar asta e o discutie mai ampla si o lasam pe alta data.
La intoarcerea de la Cluj, Dan Sociu imi spune doua poante pline de haz in stilul sau inconfundabil. „Stii care e cel mai mediatizat scriitor roman?“ – ma intreaba el. „Habar n-am, cred ca Mircea Cartarescu“ – zic eu. „Cel mai mediatizat scriitor sint eu, Dan Sociu“. Si-mi explica. Zilnic intre ora 8.30 si 9.00 (cu exceptia simbetei si a duminicii) Dan Sociu merge spre biroul din Calea Victoriei al Cartii Romanesti si trece prin fata televiziunii B1TV. Cum transmisia din studio are in fundal Calea Victoriei, Dan Sociu poate fi vazut zilnic intre aceste ore cind merge la serviciu. Va dati seama: ce scriitor roman mai are o expunere zilnica la un post de televiziune? Asa ca-l puteti vedea zilnic. Mai nou, face si cu mina nu stiu cui. Atentie: joia viitoare se va opri un minut si-si va prezenta cartea. Nu-l veti auzi ce spune, dar il veti vedea. Aceasta conteaza mai mult.
A doua faza e legata de ceva scandal scriitoricesc, o intrebare care a stirnit discutii in mediul scriitoricesc al tinerilor. Cine-i cel mai „gugalit“ scriitor. Sau, mai bine spus, cine are cele mai multe afisari pe Google. S-au facut topuri. Ehe, de mult tinerilor nu prea le mai pasa daca apar in Romania literara (eu zic ca inca le mai pasa). A fi sau a nu fi inseamna a fi sau a nu fi pe Google. Topul lui DCM sau Manolescu e batut de Topul Google. Atentie. Scriitorii care au diacritice sint dezavantajati. Asta e concluzia lui Ianus, care a avut de suferit de pe urma s-ului din coada. Ce sa-i faca, nu toti au norocul sa se cheme escu.
Simbata dimineata, cind coborim din tren in Gara de Nord, ce face Sociu? Imaginati-va ca nu merge sa-si cumpere o apa minerala cum credeti, ci isi cumpara presa. Adica doar un ziar. Romania literara? Gresit. isi cumpara Evenimentul zilei. Din EvZ, de pe o poza imensa, ma privesc Sociu, Crudu si Terian. Sociu mi-a luat-o si de data asta inainte. Promit sa nu mai ratez data viitoare.
Comunismul, cel mai consistent produs istoric – ZIUA, 18 mai 2007
interviu cu Vasile Ernu realizat de Iulia Popovici
Vasile Ernu a castigat doua premii de debut scriind despre omul sovietic. A vrut sa se faca lustragiu si a ajuns scriitor. S-a nascut in Republica Socialista Sovietica Moldoveneasca, a trecut pe la Iasi si Cluj si a ramas la Bucuresti. Lucreaza la Polirom, editura care i-a publicat cartea “Nascut in URSS”. Surprinzator pentru multi, cu acest volum Vasile Ernu a castigat, la distanta de cateva zile, si Premiul de debut al revistei “Romania literara”, si pe cel al Uniunii Scriitorilor din Romania.
1. Spuneai, la un moment dat, că ţi-au trebuit şase luni departe de “lumea dezlănţuită” ca să scrii “Născut în URSS”. De la ce a pornit însă această carte? E pentru tine un soi de exorcizare amestecat cu un gest de sfidare (a unei lumi culturale româneşti pentru care cei 50 de ani de comunism au fost un accident iremediabil negativ)?
DA, mi-am permis acest lux, adică acela de a nu face nimic, decît să stau şi să lucrez la cartea mea. Cartea a pornit de la o incercare de a povesti trecutul comunist arătînd elemente-cheie ale vieţii cotidiene. Vroiam să fie un soi de dicţionar al vieţii cotidiene sovietice. Ceea ce mă enervează aici, aproape mă înfurie, e incapacitatea românilor de a-şi valorifica pozitiv trecutul, fie şi un trecut dezastruos. După cum am mai spus, eu încerc să arăt că sistemul în sine nu înseamnă nimic, că orice sistem e o formă de represiune, iar ceea ce contează cu adevărat e însăşi viaţa noastră. Eu povestesc această viaţă în micile ei bucurii şi tristeţi. Culmea e că şi în comunism a existat viaţă, şi în comunism am dansat, băut, jucat, cîntat etc. Niciodată nu trebuie să lăsăm sistemul să ne trăiască viaţa.
Mie îmi place să fac afirmaţii contradictorii, uneori chiar şocante, căci scopul meu este acela de a pune oamenii pe gînduri. Şi acum o să-ţi spun o chestie tare. Fie vorba între noi: cel mai consistent produs istoric (cultural, economic, politic) al Romaniei moderne este comunismul. Nu analizez valoric acest produs, eu doar îl constat. (Fireşte, e opinia mea şi rămîn dator cu nişte argumente). Ei bine, dacă asta e cel mai consistent produs atunci el trebuie analizat, înţeles şi asumat. Noi ce facem? Il negăm, îl privim ca pe un sistem de ocupaţie, nu ni-l asumăm, îl aruncăm la gunoi. Asta mi se pare o mare idioţenie. E incredibil cum noi nu sîntem în stare să revalorificăm cultural acest lucru. Producţia noastra culturală e jalnică. Acest moloz de gunoi, numit comunism, este în acelaşi timp o mină de aur dacă ştim să-l revalorificăm. Uitaţi-vă ce sa întimplat anul trecut în film. 3 regizori au produs 3 filme şi au avut un suces foarte mare în Occident, unde vrem de fapt să fim validaţi. Ce au povestit ei? Ne-au povestit crîmpeie din comunism. Au revalorificat acel trecut de o manieră exemplară. Occidentul aşteaptă de la noi diferenţă. Produsul cultural se bazează acum mult mai mul pe diferenţă decît pe repetiţie.
2. Cartea ta a fost succesiv atribuită mai multor genuri (eseu, memorialistică, proză). Tu cum o priveşti?
La începutul anului m-am văzut în toate topurile posibile şi imposibile şi figuram la toate categoriile. M-am şi minunat să mă vad la proză, eseu, jurnal etc. O singură categorie nu mă nominaliza: poezia. De unde am dedus că 1. nu sînt poet (ceea ce m-a liniştit) şi 2. că originile mele româneşti sînt îndoielnice odată ce nu scriu poezie. Aşa îmi place mie să glumesc. Eu numesc ceea ce fac ca fiind un gen eretic, adică un gen care combină mai multe stiluri. Asta te avantajeează, dar şi te dezavantajează. Dar eu îmi asum acest lucru şi îmi văd de drum. Şi oricum, eu mi-am făcut treaba, am scris o carte, acum e rîndul criticilor să-şi dea cu parerea şi să-şi bată capul.
3. Ce înseamnă pentru tine cele două premii pe care le-ai primit recent?
Recunosc ca nu m-am aşteptat să le primesc. M-am bucurat fireşte, cu toate că pentru mine premiile adevarate au fost legate mai degraba de faptul ca tirajul s-a epuizat in 7-8 luni, numărul imens de cronici care s-a scris şi faptul ca am reuşit să scot o a doua ediţie în mai puţin de un an. Ce sa spun despre premii. Ele te încurajează, dar şi te obligă. Premiul vine ca un fel de validare valorică cu toate că e o validare subiectivă. Oricum nu premiile te fac scriitor. Eu le-am primit cu multă autoironie. Dar cum im place sa citez din Ostap Bender, o să o fac şi acum, iar fraza de la finele cărţii, cînd este jefuit de grănicerii romani spune cam aşa: «Va rog fara ovatii! N-am reusit sa devin un Conte de Monte Cristo asa ca va trebui sa ma recalific si sa ma fac administrator de bloc», iar în cazul meu scriitor. Eu oricum am visat să fiu lustragiu. Poate că o să m-apuc şi de asta.
4. Ai acum, în “Suplimentul de cultură”, un schimb de epistole literare cu Bogdan-Alexandru Stănescu, în jurul lui Nabokov. De unde a pornit acest “exerciţiu” şi unde crezi (sau speri) că va duce?
Totul a pornit de la îndemn banal de la finele zilei: “Oare are rost să bem o bere?” Şi ambii am fost de acord ca are rost. Pe urma, a fost o discuţie copilărească: cine-i cel mai tare scriitor. În domeniul literaturii, Bogdan este un adevărat profesionist, citeşte tot şi încă ceva pe deasupra, iar eu sînt doar un amator. El a scris prima epistolă pe care a pubicat-o în Suplimentul de cultura. Practic, el a aruncat mănuşa şi eu am raspuns. După care, ne-am dat seama că poate deveni o rubrică permanenta. Vrem să continuam, caci ne-a “aprins”, ca să zic aşa. Acum trebuie să şi citesc o mulţime de cărţi pentru a mă documenta. Începe sa-mi placă. Cred că ar trebui să avem un ritm mai rapid, adică sa fie săptamînal. Care va fi rezultatul, e greu de spus, dar sînt şanse să se strîngă material de o carte. O să fii anunţată în timp util, daca aceasta se va întîmpla.
5. Ai afirmat de mai multe ori că eşti un om de stânga. Ce înseamnă, totuşi, stânga pentru tine? se pare că marxismul mai poate trăi printre noi sau e vorba de un alt fel de a înţelege această ideologie?
Opţiunile noastre ideologice (un cuvînt demult damnat) ţin de o anumită cultură, o anumită educaţie, de anumite lecturi şi oameni care te-au influenţat. Recunosc că nu rezonez deloc cu dreapta, fie ea politică, culturala sau economică. Îmi este străină, o respect şi încerc să o înţeleg. Însă treaba mea este să o chestionez, să o bun la îndoială, mai ales că acum ea este ideologia victorioasă şi dominantă. În România, din pacate, stînga a lipsit şi lipseşte cu desăvîrşire (fireşte cu cîteva excepţii). Nu există o tradiţie a gîndirii de stînga. În Romania, pînă şi comunismul a fost de dreapta. Ceauşismul a fost mai degrabă un recul interbelic. Stînga nu este comunism, nu este psd-ism, nu îmseamnă egalitarism sau mai ştiu eu ce «isme» care i se atribuie. Discursul de stînga îşi centrează mesajul pe ideea eliberării, pe diversele forme de eliberare: sociala, politica, economica, culturală. Statul modern democratic este în mare parte un produs al acestui discurs al stîngii. Liberalismul clasic care se baza pe principiul libertatea = proprietate, adică doar cel care detinea o proprietate,avea anumite drepturi, (în defavoarea celor mulţi care nu aveau nici o proprietate), a fost nevoit să-şi schimbe anumite principii, să facă concesii datorită intervenţiei în forţă a discursului de stîngă. Îmi pare rău, dar o mulţime de drepturi de care ne bucuram azi, nu ne-au fost facute cadou, ci le-am obţinut prin efort; cei puţini, care deţineau puterea şi avuţia, a trebuit să facă concesii celor mulţi care au avut ghinionul să se nască “inegali”. Dreptul la şanse egale, la echitate socială ne-a fost concesionat, nu dat, iar marele merit îl are discursul de stînga.
6. Dacă stânga înseamnă critica socială, de unde poate veni o “critică a criticii”, de pe poziţiile dreptei?
Stînga este şi critică socială. Eu cred că o critică a stîngii ar trebui să vină chiar din interiorul ei. E nevoie de o regîndire a ei, o reactualizare. Însă acest lucru deja se întîmplă.
7. Cât de “afiliat ideologic” ţi se pare că poate fi un scriitor fără a-şi limita cititorii?
E decizia fiecăruia să se afilieze cum vrea şi unde vrea pe eşicherul ideologic. Pentru mine, important e ca această “afiliere”, ataşare, să nu devină anchilozată şi sectară. Adică, important e să fii capabil de dialog cu oricine, să fii capabil să-ţi chestionezi şi să-ţi pui la îndoială propriile convingeri. Eu încerc mereu să ma autoironizez, sa-mi pun la îndoială propriile convingeri şi să încerc să-i înţeleg pe cei care au opinii diferite. Convingerea mea e că marile pericole vin şi vor veni de unde ne aşteptăm mai puţin, iar în mare parte, noi sîntem producătorii acestor pericole. Duşmanii cu adevărat periculoşi nu sînt externi, ci interni. Una dintre marile patologii ale Romaniei e faptul că mereu şi-a externalizat duşmanii. Acest lucru spune foarte multe. Dar ca sa revenim la intrebare, cred că cititorii vor o gîndire vie şi un text viu.
18 May, 2007
Comments Off on Comunismul, cel mai consistent produs istoric – ZIUA, 18 mai 2007
NASCUT IN URSS + CD
Din aceasta saptamina editia II poate fi gasita in Librarii si contine si un CD facut in colaborare cu AUKTYON&HVOST.
Proiectul acestui CD s-a realizat cu sprijiul celor din trupa Auktyon. Auktyon este una dintre legendarele trupe din perioada sovietică care activeaza cu mare succes şi în zilele noastre. Piesele alese pentru acest proiect sînt scrise chiar în perioada destramarii URSS-ului. Auktyon este una dintre cele mai complexe trupe din punct de vedere muzical şi a reuşit să se menţină în zona muzicii alternative chiar şi în perioada ei de glorie. Ori de cite ori ascult aceste melodii am un straniu sentiment de tristeţe şi libertate. Invitatul special al proiectului este HVOST, un mit al muzicii undergound din URSS. Textele selectate din carte sint citite de Bogdan Ghiu, iar textele versurilor sint traduse de Mihail Vakulovski. Vasile Ernu
Albumul meu preferat este Pasarea de la Auktyon (cel care e pe acest CD). Muzica asta mă unge pe suflet. Tristeţea mea e luminoasă. Cînd ascult muzica asta tristeţea mea e luminoasă şi am cea mai bună dispoziţie. Sviatoslav Starus (Zdob si Zdub)
Auktyon este o trupă care te ajută să mergi mai departe, nu doar care-ţi place „ca muzică”, cum există şi alte trupe rock ex-sovietice – Aquarium, Nautilus Pompilius, Kino, Mashina Vremeni, Kruiz, Chaif ş.a., o trupă care formează acel curent numit „russkii rock”, care se deosebeşte de rock-ul „tradiţional” datorită textului, care e foarte-foarte important pentru aceşti rock-eri şi pentru ascultătorii lor. Mihail Vakulovski (scriitor)
Auktyon e o altă planetă, aşa cum muzica rusească e o altă galaxie. Auktyon a început să cînte ceea ce cînta înainte de (sau cam în acelaşi timp cu) Massive Attack şi Portishead. Şi mult mai bine – ne vine să spunem azi, cînd descoperim trupa Auktyon graţie lui Vasile Ernu şi Mihail Vakulovski. Oricum mult mai patetic, mai trăit, mai pe sufletul nostru estic… Ascultînd cîntecele selectate de Vasile şi urmărind versurile traduse de Mihai, m-am gîndit inevitabil la glorii din anii ’80-’90 ale art-rock-ului românesc, precum Mircea Florian sau Sorin Chifiriuc. Şi m-am gîndit la marele Dan Aldea. Nu m-am putut împiedica să mă gîndesc că noi, cei care îi ascultam şi îi admiram atunci, nu am reuşit să „mergem cu ei” pînă la capăt, să le susţinem demersul şi să le încurajăm căutările artistice. Alde Auktyon au fost, din punctul ăsta de vedere, mai norocoşi. Iar publicul rusesc chiar îi merită. Florin Dumitrescu (textierul trupei Sarmale Reci)
Iata trupa Auktion intr-un concert de apartament alaturi de Hvost.
Iata textul piesei
Orlandina
La miezul nopţii am ieşit la plimbare,
Mergeam în întuneric pe trotuare.
Deodată văd la colţ o fată
Cu faţa în lacrimi.
“Unde, – zic, – te-am mai văzut?
Spune-mi cine te-a supărat?
Te-am uitat?
Eşti Orlandina, soarta mea,
Recunoaşte că te-am recunoscut”
“Da, eu sînt.
Da, numele meu e Orlandina,
Da, Orlandina, Orlandina,
Să ştii, Orlandina, Orlandina
E numele meu.
Ai spus că undeva m-ai văzut?
Ştii că m-ai supărat?
M-ai uitat?
Dar pentru tine voi uita de lacrimi,
Te voi urma de mă vei chema,
Voi fi a ta”.
“Eh, ce te-aş cuprinde,
Ţi-aş săruta mîneca hainei.
Hai, vino în braţele mele…”
Şi-n acea clipă
Cu lînă fruntea fetei s-a acoperit,
Ochiul s-a înroşit, vocea i s-a piţigăiat…
Şi ochii ca unui lup i-au strălucit.
Fioroasa m-a înşfăcat
Scoţînd un sunet ciudat
Un ţipăt turbat.
“Vezi tu, nu sînt Orlandina,
Da, nu mai sînt Orlandina,
Nu sînt deloc Orlandina,
Sînt Lucifer!
Vezi, acum eşti în mîinile mele,
Auzi mirosul sur şi-ngrozitor
Şi al focului fior?”
Astfel a zbierat şi şi-a înfipt dinţii
În ceafa mea veche şi plăpîndă
Însuşi satana,
Însuşi satana.
CD – Nascut in URSS & Auktyon&Hvost
1. Născut în URSS. În loc de introducere
2. Doroga/Drumul
3. Prima mea pereche de djinsi
4. Eşcio ne pozdno/Inca nu-i tîrziu
5. Komunalka
6. Glaza/Ochii
7. Steclopunct sau ce se poate face cu o rublă?
8. Moya lyubovi/Dragostea mea
9. Ce bea cetăţeanul sovietic? (I)
10. Ptita/Pasarea
11. Oda tualetului sovietic
12. S dnem rojhdeniya/La multi ani
13. De la kuhne la oceredi
14. Sedimoi/Al şaptelea
15. Ce-i de facut?
16. Orlandina
Auktyon:
Leonid Fedorov – vocal, chitară, percuţie / Oleg Garkyşa – showman, vocal, text / Viktor Bondarciuk – chitară bas / Dimitri Ozersky – clape, percuţie, trompetă / Nikolai Rubanov – saxofon, clarinet / Boris Şaveinikov – percuţie / Mihail Kolovski – trompetă, trombon / Mihail Rappaport – regizor de sunet
Invitat special la piesa Orlandina, vocalistul – Hvost
Textul este citit de Bogdan Ghiu
Traducerea versurilor in romaneste este facuta de Mihail Vakulovski si pot fi citite pe: www.nascutinurss.ro