Zdob & Zdub cinta Bella Chiao

Zdob & Zdub cinta Bella Chiao (aici pentru cine a uitat ce e Bella Chiao.. e si textul). Varianta aceasta aprtine  lui Garik Sukaciov (Neprikasaemie)… Z&Z pe postul National Rusesesc 1.

Nato in Urss. In memoria di un paese scomparso

Fuori le mura / lunedì, 14 febbraio 2011 / di Andreas Marcopoli

 “I soldi non ci interessavano, avevamo scopi di gran lunga più nobili, come l’uguaglianza, la fratellanza, la pace, la libertà.” Vasile Ernu

 URSS: Unione delle Repubbliche Socialiste Sovietiche. Ma forse, per Vasile Ernu, Un Ricordo Sognato Sempre. Nato in URSS (Hacca), il nuovo libro dello scrittore rumeno, è infatti un concentrato di memoria e di ricordi sull’Unione Sovietica, scomparsa dal pianeta nel 1991, ma ancora viva nel cuore di chi in quella terra ci è nato, come lo stesso Ernu, scrittore e filosofo venuto al mondo negli anni ’70 in quella che allora era una delle due superpotenze del pianeta. Nato in URSS si propone innanzitutto di essere un libro diverso da quelli circolanti sul tema: lo stesso autore afferma che non deve essere preso come un libro ideologico contro o a favore del comunismo, ma soltanto come un mezzo in grado di esplorare la quotidianità e la vita di quello che è stato l’uomo sovietico: come si vestiva, come viveva, dove andava a scuola; tutto questo cercando di tralasciare per un attimo l’ideologia, la repressione, la politica.

Photo: Soldato sovietico innalza la bandiera dell’Urss dopo la conquista di Berlino.

Photo: Usa e Urss: il mondo era diviso in due all’epoca della guerra fredda.

 Oggi che la Cina sta corrodendo anche la superpotenza americana, Nato in URSS ripropone in parte un mondo manicheo ormai passato, dove Usa e Urss si contendevano il dominio del globo e dove, pur non sapendo dove fosse la verità, ognuno aveva la consapevolezza, a differenza di oggi, di chi fosse buono e chi cattivo. Un mondo dove Ernu tifava per i Neri, mentre l’intellettuale Kasparov giocava idealmente contro l’irrequieto Bobby Fisher.
Prima che quella regina di nome perestrojka desse definitivamente lo scacco matto al re: “Siamo stati educati così: a perdere, ma a perdere per mano nostra, non loro.”

Nato in URSS
Autore: Vasile Ernu
Traduzione: Anita N. Bernacchia
Casa Editrice: Hacca, 2010
Pagine: 323
Prezzo:  14 €

La 40 cu prietenii… e ca la 20…

Cheful de 40 (dar ca la 20 aproape) a iesit foarte bine. Londophonul e primitor. Au fost multi prieteni (vechi si noi). Unii din pacate nu au ajuns. Unii nici nu aveau cum sa vina… Au lipsit multi prieteni de la Cluj, Iasi, Chisinau, Moscova, Bruxeles… auleu de Canada nu mai zic…   Iata si citeva poze..

Velele mi-au adus un cadou mai antineoliberal…

(Jos miinile murdare de pe visul copilariei mele!.. scrie.. dar care o fi visul?)

*************************************************************************************************************************************************

Erou al bucatariei socialiste (Bogdan Ghiu verifica reteta)

*************************************************************************************************************************************************

• Tiki&Viktoria&Teo studiaza Philosophy& Stuff (primit cadou de la Ionut…. prima noastra revista… eu nu mai aveam nici un numar). Prezent si Sociu.

*************************************************************************************************************************************************

Ernu – cosmarul lui Lenin (cam asa s-ar numi lucrarea lui Laur… cadou)… in flancul drept Pralea&Branea: o parte din vechea echipa Philosophy&Stuff… Tikindeleanu e mai sus cu lecturile…

*************************************************************************************************************************************************

 Au aparut Velele (Oana, Simona, Dana, Marina)… trikoul e mai sus, lampa pe masa… bekul lipseste..

*************************************************************************************************************************************************

•  A venit Ceburaska… eroul copilariei mele… CAdou de la Alexandrina… si in poze  pe linga El CHEburaska.. mai vedem pe Alexandrina & Nemasko

*************************************************************************************************************************************************

• The BASSA….. Familionul Zagura + Oleg Mutu + Oktav… Planeta moldova & CO se gruzeau pe undeva pe acolo… Bulat avea conversatii lungi tot pe acolo…

*************************************************************************************************************************************************

•  Pictorii si Lenin (Laurentiu Midvichi & Roman Tolici…. ) lucrarea lui Tolici am pus-o deja pe perete… “Kosmarul lui Lenin” mai asteapta.

*************************************************************************************************************************************************

 Claude de pe la Paris, Pralea de prin SUA si Schiop din Ferentari… cum ar veni… constructie, deconstrcutie, marx & manele…

*************************************************************************************************************************************************

 Olivotto, Dora & Rogozanu…cu  CriticAtac nu am poza ca nu i-am prins nicoadata impreuna… sedinta fusese pe la 17…

*************************************************************************************************************************************************

Stanescu & Bulat… sigur discuta depre ultima traducere din Maestru si Margarita….

*************************************************************************************************************************************************

Tolici & Fomilionul…. si Bulatika…

*************************************************************************************************************************************************

La BBI e liubovi ca intotdeauana.. tantzuli nu a fost… sorry.. ne vedem la 50..

*************************************************************************************************************************************************

Sedinta de partid… Vica&Boca& Oli.. se vede o barba a lui Bozo de la Cluj si un Mitos&Cosmin in departare

*************************************************************************************************************************************************

Din 5 in 5 ani ne intilnim si cu Silvana

*************************************************************************************************************************************************

ajunge cred… hai si Ernu&CHEburaska

Nato in URSS

«Se il mondo in cui siamo vissuti era centrato sulla repressione politica, quello di oggi si basa sulla repressione economica. Sono due facce della stessa medaglia. Entrambe ci controllano e ci riducono in sudditanza; cercano di trasformarci in schiavi e macchine che reagiscono a ordini prestabiliti. Entrambe ci lavano il cervello in maniera altrettanto perfida e ci alienano con altrettanta efficacia […]. I nostri compromessi di oggi sono identici a quelli che facevamo in passato». Vasile Ernu, artista rumeno classe 1971, nato e cresciuto sotto l’egida dell’Unione Sovietica, nell’allora Bessarabia, non ha dubbi: tornare a ricordare il passato suo e del suo popolo non è così atroce e disperante come si potrebbe pensare, è piuttosto ragione di una certa nostalgia. Nato in URSS (Hacca, euro 14, pp. 326), sua provocatoria opera prima, è il memoir di un quarantenne che scrive nella piena consapevolezza d’essere stato testimone di un regime totalitario che considera piuttosto «uno dei progetti più utopici dell’umanità»: di quel regime ha conosciuto apogeo e improvviso declino, in quel regime è stato cittadino orgoglioso.

Ernu si considera un «prodotto made in Urss», e ha nostalgia di casa: ma casa sua non più esiste. Per l’homo sovieticus non c’è più un luogo in cui tornare: il passato s’è fatto letteratura. Per questa ragione è appena meno sconcertante del previsto interiorizzare le pagine d’un testo che si propone come un romantico amarcord di qualcosa che per molti popoli è stato un incubo: è chiaro che Ernu non ha nessuna voglia di rispettare i milioni di morti caduti per mano della sua vecchia nazione, e non ha nessuna intenzione di rispettare la sofferenza di quei popoli, come il popolo ucraino, polacco, magiaro, afgano, come i popoli baltici, che hanno vissuto la perdita dell’autonomia o dell’indipendenza e l’esperienza della sovietizzazione come una parentesi terrificante. Ma Ernu non è uno storico. Ernu è un polemista. Ernu è un narratore non più giovane che ha nostalgia della sua adolescenza e della sua giovinezza, del mondo che ha conosciuto e di ciò che ha rappresentato, nel bene e nel male: degli oggetti che incontrava allora, e di cui si serviva, e dell’economia in cui era cresciuto e s’era formato, perché la trovava più onesta e giusta. «Oggi abbiamo sigarette, alcool, tanto da mangiare, ma è svanito il pathos, lo spirito sublime, lo spirito di giustizia. È diventato tutto una specie di vodka analcolica», scrive.

Un approccio lucido e onesto a questo libro pretende un lettore capace di guardare con la dovuta pietà, la dovuta intelligenza e la dovuta sensibilità a tutto ciò che è passato, è caduto, è morto: il lettore ideale di “Nato in Urss” non è un cinico, e non è un nostalgico. È un osservatore delle cose del mondo sensibile e ironico, curioso e onesto. A questo lettore piacerà leggere frammenti d’un’opera che può parlare a tutti, non soltanto agli ex comunisti, non soltanto ai socialdemocratici più sensibili a certe dinamiche e certe possibilità. Può parlare a tutti perché, ad esempio, ricorda quanto è bello e importante conquistare qualcosa passo dopo passo: è vero che il consumismo figlio del turbocapitalismo ci ha tolto uno dei piaceri più grandi, vale a dire «il piacere di possedere delle cose ottenute con fatica». È altrettanto vero, aggiungerei, che la possibilità di poter avere qualsiasi cosa a condizione di potersi indebitare è stata, da questo punto di vista, ulteriormente disastrosa, e in molti sensi. Ernu riesce, nella sua apologia del socialismo sovietico, a ricordarci quanto è importante non cadere nell’inganno della necessità dell’acquisto delle cose superflue: in un periodo di furibonda recessione economica come questo, i nostri compatrioti hanno bisogno di tornare a essere educati al culto dei sacrifici, delle fatiche, dei risparmi pur di avere il diritto di comprare qualcosa o di poter accedere a certi servizi più ludici che essenziali. Non solo: quando l’artista rumeno scrive che all’epoca «i soldi non ci interessavano, avevamo scopi di gran lunga più nobili, come l’uguaglianza, la fratellanza, la pace, la libertà, mentre l’accumulo di capitale era un intento meschino proprio della borghesia capitalista», ci ricorda quale può essere una visione del mondo più giusta e più sensata, e quali i principi su cui fondare un sistema diverso, in futuro. Peccato non siano stati quelli della sua Unione Sovietica, che tutto ha rappresentato fuorché un’oasi di pace e libertà, figuriamoci di fratellanza. Ma quei principi devono tornare a ispirare i nostri contemporanei. Diciamo, col filosofo Slavoj Žižek, che la scintilla utopica non può e non deve spegnersi, quali che siano le nostre convinzioni politiche: se i vecchi marxisti hanno pieno titolo di tornare a meditare sul loro passato, non per ripetere Lenin, ma per «ripetere i suoi tentativi mancati, le sue possibilità perdute», noi, che marxisti non siamo mai stati, abbiamo il dovere morale – e ne sentiamo la necessità sempre di più, ogni giorno che passa – di andare in cerca di nuovi paradigmi culturali, economici ed esistenziali improntati a principi nobili e più giusti. Più umani.

Puterea eretică a literaturii

Paul Cernat / Revista 22

Aproape totul e derutant în acest insolit epistolar al lui Vasile Ernu şi Bogdan-Alexandru Stănescu. Sfidarea aşteptării cititorilor leneşi face parte din regula jocului. Sunt destui cei care, când văd pe copertă numele lui Ernu, fac imediat asocierea între o formulă eseistică ingenioasă şi o critică socială „stângistă“ sau „anti-anticomunistă“. Ei bine, deşi prezent pe ici-pe colo, nu amintitul ingredient se află în centrul volumului de faţă, ci pasiunea pentru literatură şi pentru forţa ei subversivă. Când spun subversivă am în vedere inclusiv conceptul de insolitare (ostranenie) pe care-l teoretizau formaliştii ruşi, acea „înstrăinare“ voluntară faţă de locurile comune ale gândirii şi ale limbajului. Las la o parte faptul că numai cine l-a citit prost pe eseistul nostru născut în URSS îl poate considera „nostalgic“ sau „utopic“ (în realitate, Ernu e un spirit critic profund antiutopic, fapt ce sare-n ochi şi în prezentul duplex).

Iscat în 2006, de Ziua Naţională a României, în ambianţa de la Hanul lui Manuc, dialogul său amical cu mai tânărul Bogdan-Alexandru Stănescu, fost coleg de redacţie la Polirom şi la fel de adict faţă de crema literaturii universale (de a cărei editare se ocupă, în ultimii ani, cu dedicaţie şi competenţă), s-a materializat şi în scris. El acoperă intervalul 2007-2010, fiind găzduit mai întâi în săptămânalul ieşean Suplimentul de cultură, apoi în Observator cultural şi în paginile Noii literaturi. Un interval cronologic dominat de evenimente electorale şi pasiuni politice aprinse… Ei bine, una dintre performanţele acestui epistolar jucat e de a slaloma – neevazionist! – printre jaloanele acestor evenimente, atingând, en passant, marote la ordinea zilei (de ex. Istoria critică… a lui N. Manolescu), pentru a ajunge la mizele ardente ale literaturii adevărate. Literatura ca deviere şi sfidare a previzibilului: ţara arde şi cei doi discută – şi se dispută – cu inteligenţă, pasiune, vervă şi umor despre „cine e mai mare“ dintre Gogol şi Joyce (pornind de la Cursurile de literatură universală ale lui Nabokov), despre bloomiana „anxietate a influenţei“ lui Dostoievski asupra autorului Lolitei, despre Platonov şi Bulgakov, Nadejda Mandelştam şi Vasili Grossman, despre Hagi Murad şi Moartea lui Ivan Ilici… Dar şi despre utopismul şi antiutopismul rus (marcat „colectiv“) vs. utopiile şi antiutopiile occidentale (marcat „individualiste“), despre puterea sau lipsa de putere a literaturii în comunism, democraţiile liberale şi islamism (v. mai ales secvenţele despre Rushdie şi ale sale Versete satanice, pentru a căror editare românească Bogdan-Alexandru Stănescu şi-a asumat riscuri reale acum câţiva ani). Oricum, editorul trădat din Bogdan-Alexandru Stănescu n-are deloc dreptate să se plângă, la final, de „antimarketingul“ cărţii („Care e publicul ţintă al unei asemenea cărţi? Mi-e teamă
că-i lipsesc consistenţa ideilor, sprinteneala subiectelor marketizabile (doi oameni care vorbesc despre literatură, vise, obsesii personale, totul pornind de la un pariu infantil) şi mi-e cel mai teamă că-i lipseşte o mirodenie esenţială vânzării: deschiderea, promisiunea unui viitor oarecare“). Tocmai acest „antimarketing“ asumat joacă în favoarea ei! Ataşamentul lui Ernu faţă de potenţialul „eretic“ al literaturii ruse leagă subteran duplexul epistolar de cărţile sale anterioare, Născut în U.R.S.S. şi Ultimii eretici ai imperiului, iar prefaţa lui Radu Cosaşu cade la fix: nici nu se putea un prefaţator-precursor cu o grupă de sânge literar mai compatibilă celor doi!

„Ceea ce îi desparte“ pe Ernu şi Bogdan-Alexandru Stănescu este evident mai puţin important decât ce îi uneşte, însă are meritul de a pune în mişcare angrenajul acestui dialog spumos, debordând de idei proaspete, incitante şi de spirit viu, neliniştit, atotproblematizant. „Orice aş face, văd că te sustragi textului şi evadezi în teorie, dacă nu chiar într-un dans aerobic în care nu te pot susţine. Poate cu ocazia asta am aflat ce ne desparte“, scrie la un moment dat Bogdan-Alexandru Stănescu despre un Ernu „posedat de contextul operei“ (cf. Radu Cosaşu). Prin comparaţie, Bogdan-Alexandru Stănescu se arată fascinat de abisurile „monstruoase“ ale „textului ca descindere în infernul oricărei frumuseţi“ (cf. aceluiaşi Cosaşu). El simpatizează, vădit, cu hiperartiştii Joyce şi Nabokov, în timp ce Ernu îi dă şah cu mai mult decât scriitorii Platonov, Bulgakov, Şalamov şi, desigur, Dostoievski. Altfel spus, Ernu evadează în sus, spre ideile generale, în timp ce Bogdan-Alexandru Stănescu coboară în măruntaiele particularului; primul e atras de transgresiunea „dincolo de estetic“, al doilea – de transgresiunea artistului pur.

De remarcat predilecţia ambilor pentru maeştrii subversiunii în şi prin literatură, ca şi pentru literatura care nu „face frumos“ în faţa Autorităţii, cu precizarea că Ernu se arată alergic îndeosebi faţă de locurile comune ale gândirii, în timp ce Bogdan-Alexandru Stănescu – faţă de cele ale limbajului. Însă speculaţiile istorice, politice şi filosofice ale lui Vasile Ernu au o mobilitate, o libertate şi o inteligenţă de-a dreptul „artistice“, în vreme ce imersiunile crude şi rafinate ale lui Bogdan-Alexandru Stănescu în dedesubturile operelor se încarcă de potenţial politic, alunecând din plasa „perversităţilor“ estete ale lui Nabokov în plin demonism dostoievskian. La urma urmei, de ce n-am putea interpreta suspecta aversiune a lui Nabokov faţă de „profeticul“ Dostoievski ca pe o exorcizare a propriei identităţi ruse? Mai departe: ambii epistolieri se întâlnesc în admiraţia lor pentru stranietatea lui Gogol, dar se despart, din nou, în privinţa posterităţii literare a autorului Sufletelor moarte. În plus, Ernu preferă să insiste mai mult asupra laturii de critică socială a operei gogoliene, asumată şi chiar recomandată ca model („…nu înţeleg de ce linia literară începută şi dezvoltată de Caragiale aproape că dispare odată cu el. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu linia Gogol în Rusia, autorul de la care am început această discuţie“ – pp. 166-167), pe când Bogdan-Alexandru Stănescu se mulţumeşte să pedaleze mai ales pe latura estetică a conceptului de poştlosti (asimilat monstruozităţii kitschului „filistin“, mic-burghez).

Aceste „divergenţe“ benigne, cărora li se adaugă şi frapante diferenţe stilistice – Ernu: limpede, clasic, amuzat, BAS: manierist, pasional, mordant – conferă dialogului epistolar ritm şi suspense al ideilor, făcând din el deopotrivă stimul pentru recitiri revelatoare şi reconsiderări drastice, din mers, ale propriilor opinii. Pagini remarcabile sunt cele despre partea de umbră (dar… fără perdea!) a literaturii lui Joyce şi Nabokov, despre Cevengur-ul lui Platonov şi „inversarea“ destabilizantă a discursului utopic stalinist (nu întâmplător, cititorul său ideal, Iosif Visarionivici Stalin, a fost singurul care i-a înţeles mesajul, răzbunându-se în consecinţă!) şi, în general, tot ce are legătură cu literatura rusă clasică sau modernă, cu potenţialul ei critic, destabilizant, vizionar şi antiutopic. Miezul tare al acestui dialog rămâne însă, alături de sclipitoarele consideraţii despre Cevengur, scrisoarea lui Ernu intitulată Cum ar fi reacţionat Stalin la Versetele satanice (II). Ideea sa de bază ar fi că puterea literaturii e maximă în regimurile logocratice, guvernate de un discurs unic al Autorităţii, şi tinde spre zero în democraţiile liberale: „… Dacă limba (cuvinte, texte, directive etc.) este materialul de construcţie a politicului şi, deci, a comunismului, duşmanul lui se naşte exact din acelaşi aluat. (…) În lumea arabă, o lume cu adevărat religioasă (în sensul vechi al cuvântului), care, după cum spuneam, se întemeiază şi ea pe limbă şi unde orice iotă poate răsturna lumea, volumul are o semnificaţie politico-religioasă. În lumea occidentală, care este o lume prin excelenţă economică, unde limba are o valoare eminamente comercială, acest element «scandalos» a fost transformat într-o banală marfă cu o anumită conotaţie estetică“.

Chiar dacă Bogdan-Alexandru Stănescu mai comite câte-o inexactitate istorică („celebrul puci al lui Elţîn din 1993“, p. 100 – de fapt din 1991…) sau se lasă furat, incidental, de divagări oţioase, chiar dacă Ernu se complace câteodată în generalizări riscante, cartea oferă pe ansamblu spectacolul unui dialog captivant între doi cititori extraordinari, ca-n vremurile în care literatura însemna (şi) o cale regală de salvare a fiinţei captive, aservite, depersonalizate… E reconfortant faptul că în generaţia (încă) tânără mai există astfel de oameni pentru care literatura nu constituie un moft sau un fetiş pios, ci o problemă „de viaţă şi de moarte“, deschisă către toate azimuturile existenţei sociale şi individuale.

Cadou…

De ziua mea îmi permit să pun ce vreau….

Sînt 2 cîntecele din desenul animat cu Ceburaşka şi Crocodilul Ghena pe care le ascult de fiecare dată la ocazii din astea… scuze.. prietenii din copilarie nu se uită.. cu ei am crescut mare… (cu titrare engl)

Homo sovieticus, rievocato dallo scrittore romeno Vasile Ernu

di Horia Corneliu Cicortaș/FIRI

Il primo libro (Născut în URSS, Iași, 2006) dello scrittore Vasile Ernu, classe 1971, è stato da poco pubblicato in Italia, nell’ottima traduzione di Anita Natascia Bernacchia. (Vasile Ernu, Nato in URSS, Hacca Edizioni, 323 pp., 14 euro). Il volume  è composto da una serie di brevi frammenti autonomi che rievocano, in modo (auto)ironico, diversi aspetti della vita quotidiana nell’Unione Sovietica: da “Pioniere forever” o “Il sesso nell’URSS”, fino a “Cosa beve il cittadino sovietico?”, “La questione ebraica nell’Unione Sovietica” o “L’avventura sovietica degli oggetti”. Qui di seguito, una conversazione con l’autore del libro.

Horia Corneliu Cicortaș: A proposito dell’esistenza quotidiana vissuta dall’homo sovieticus negli anni settanta e Ottanta, rievocata nel libro, come ha vissuto la tua generazione le novità apportate dalla perestrojka?

 Vasile Ernu: Io sono prima di tutto un “prodotto” del periodo della perestrojka prima ancora di essere un homo sovieticus. Il periodo della perestrojka ha significato innanzitutto ribellione, polemica e molta apertura. È stato il periodo dei grandi cambiamenti e delle dimostrazioni continue. Allora ho imparato cosa vuol dire polemizzare, costruire argomenti, lottare e avere coraggio. È stato un  periodo delle speranze che svanite poi in questa interminabile transizione post-comunista. Per me, resta il periodo più bello.

Nel libro, io racconto la vita quotidiana in una duplice prospettiva: partendo dalla ma esperienza diretta, ma anche dall’esperienza di coloro che mi hanno raccontato il loro vissuto o le loro letture. Ma è un archivio personale e soggettivo, senza la pretesa di una verità storica e scientifica. Io voglio costruire un mondo che dice: sì, abbiamo vissuto nel comunismo, c’è stata repressione e dolore, ma in questo mondo le persone hanno vissuto, hanno amato, hanno cantato e ballato, hanno gioito e hanno pianto. È la nostra vita e non ci possiamo permettere di gettarla nel cassonetto della spazzatura.

 Rispetto ai cittadini di altre ex-patrie comuniste, senti qualche forma di solidarietà, di particolare interesse?

Penso che il mondo comunista abbia creato un certo tipo di cultura, di memoria, di esperienza quotidiana. Certo, esistono delle differenze importanti tra lo spazio sovietico e quello dei paesi comunisti dell’est, così come esistono grandi distinzioni tra il tipo di nazional-comunismo romeno (che a me sembra uno dei meno interessanti) e il comunismo polacco o ungherese. Ma vi è anche un legame comune. Per questo, quando incontriamo gente della stessa generazione degli ex paesi comunisti, abbiamo una moltitudine di racconti e di esperienze comuni. Invece, con una persona della stessa generazione appartenente allo spazio capitalista, le cose non stanno così, poiché abbiamo avuto una storia separata, anche se non così distante come può sembrare. Abbiamo anche con loro storie comuni perché la cultura di massa aveva già iniziato a funzionare anche nello spazio comunista e abbiamo avuto accesso, sia pure per poco tempo, a diversi elementi culturali occidentali (musica, film, cartoni animati, libri). Tuttavia, un certo tipo di esperienza sotto il comunismo ci rende molto più vicini all’interno dell’ex blocco comunista.

Come è stato accolto il libro sull’URSS in Russia e nei dintorni?

Riconosco di aver avuto piccoli timori riguardo alla sua ricezione nell’ex spazio sovietico e in particolare in Russia. In fondo, parlavo a persone che conoscevano benissimo quelle realtà. Ma le cose non sono andate proprio come pensavo. Sembra che il tempo crei un certo tipo di oblio, attivando un certo tipo di memoria. Vi è una nostalgia, una tenerezza rispetto al passato, rispetto ad un periodo scomparso. Sta di fatto che il volume ha riscosso un qualche successo sia di pubblico che di critica. La critica ha apprezzato questa miscela ben dosata di nostalgia, tenerezza e ironia; un ironia che manca nello spazio slavo. Per il resto, cerco di agire simultaneamente negli spazi che sento familiari: Romania, Repubblica Moldova e Russia.

Da quanto ne so, negli altri paesi post-sovietici il libro può essere ordinato solo per corrispondenza. Adesso si sta preparando una traduzione in Georgia e sto negoziando una per l’Ucraina. Naturalmente, il volume si trova, o almeno so che si trovava, nelle librerie della Repubblica Moldova.

In Romania, le prime edizioni del libro, targate Polirom, sono esaurite. Quando sarà di nuovo sul mercato romeno?

 La prima edizione è andata a ruba. C’è stata una seconda edizione, con un cd contenente testi del libro letti da Bogdan Ghiu e pezzi musicali della band russa Auktion. Poi, una terza edizione che si sta esaurendo. Il libro si trova ancora e l’editrice Polirom è interessata a pubblicare altre edizioni se ci sarà richiesta. Per uno scrittore, essere letti è la cosa più importante.

Dopo Gli ultimi eretici dell’impero, quali sono i cantieri letterari nei quali sei impegnato?

 Ho pubblicato qualche mese fa un libro insieme ad un amico, Bogdan-Alexandru Stănescu, che si intitola Ciò che ci divide. È un libro in cui polemizziamo attorno alle nostre ossessioni letterarie. Sto lavorando ad alcuni libri nuovi ma non so in che ordine usciranno. Mi è abbastanza difficile parlare dei progetti in corso perché non so come si svolgeranno. M’interessano alcuni temi chiari e i soggetti sono delineati. Sicuramente ne sentirete parlare quando usciranno, perché sono temi dolorosi che irriteranno molti.

I tuoi autori prediletti, la famiglia degli scrittori ai quali ti senti più vicino?

 Sono cresciuto con molta letteratura russa, per questo ne sono più intimamente legato. La linea Gogol mi è quella più vicina. Gogol e Bulgakov, ma anche Tolstoi e Cehov, Platonov e Babel. Come anche i più giovani Prilepin e Peperstein. Tra i romeni, mi piacciono molto i cronisti e gli avanguardisti. Nell’adolescenza, mi ha impressionato Panait Istrati. Ho letto tardi Preda e Rebreanu, ma non posso dire di avere con loro una grande intimità. Tra i contemporanei leggo Cimpoeşu, Lungu, Aldulescu, Cărtărescu (narrativa breve), Ilis e quasi tutti i miei colleghi di generazione.

La versione originale romena della presente intervista è pubblicata sul quindicinale Ora di Torino (n. 12, 27 genn. 2011).

Voci correlate: “Io non penso che la sofferenza sia la chiave di lettura del comunismo”. Dialogo con Vasile Ernu, a cura di Maria Luisa Lombardo, in eSamizdat (2008).

Filmul rusesc în 2010

Topuri, topuri, topuri. Eu nu vă ofer topuri şi nici filme care circulă la tot pasul. O sa vă propun o listă cu cele mai semnificative filme ruseşti ale anului 2010. Pe astea le ştiu şi eu mai bine. Nu spun că sînt cele mai bune, cele mai apreciate, premiate etc. Sînt cele mai semnificative, cred eu, pentru cinematografia rusă actuală. Marea obsesie a filmelor din acest an este ideea  redescoperirii  Rusiei (istorie, spaţiu, necunoscut etc). Aşa mi se pare mie.

 Dacă vreţi să aveţi habar de cinematografia rusă (pe 2010) ar trebui să vedeţi următoarele filme (ordinea e aleatorie şi subiectivă):

1. Alexei Balabanov – Fochistul/Kocegar. Balabanov nu are nevoie de nici o recomandare. Reclama zice: “acest Tarantino rus”. A făcut valuri cu Gruz 200, dar şi cu Brat. Mie îmi place tot ce face Balabanov, chiar şi cînd o dă pe “poshleak” etc. E foarte actual, e fără aere de “inteligentia metafizică”. Acest film e cu “bespridelul-dezmăţul” anilor 90. O foarte bună frescă socială a anilor 90. Aşa arată trailerul celui de-al 13-lea lui film a lui Balabanov. Eroul principal rupe…. Am învaţat un lucru important marca Balabanov: “Cînd se trage de la depărtare nu se poate numi război”…

2. Dmitri Mamulia – Un alt cer /Drugoe nebo / Another sky. Nici nu ştiu ce să zic despre acest film. Asia, iubire, căutare, pierdut într-un megapolis şi iar căutare.

3. Serghei Lozniţa – Fericirea mea/Sciaste moe / My Joy (operator Oleg Mutu). Trebuie să-l sun pe Oleg să-l întreb cum  de a rezistat să filmeze acest film. Pe mine m-a deprimat. E de văzut doar dacă aveţi nervii tari. Serghei Lozniţa e un foarte bun documentarist. Tot ce a făcut e bun. Acesta este primul lui film artistic de lung metraj. A fost primit destul de bine de critică iar în anumite cercuri a creat polemici. Oare de ce?

4. Alexei Popogrebsky  – Cum am petrecut această vară / Ended This Summer. Mie mi-a plăcut mult. Cuvinte cheie: Adevăr, dreptate, îndoială, responsabilitate, descoperire… imagini copleşitoare.

……
5. Alexei Fedorcenko – Silent Souls /Ovsyanki. Cel mai bun film din ce s-a produs anul acesta în Rusia. Foarte bun. O tristeţe cum numai un cocktail ruso-finlandez o mai poate produce. Dar o tristeţe foarte luminoasă. Ce am înţeles? “Merii (populaţia despre care se vorbeşte) nu au dumnezei ci au doar iubirea dintre ei. Dacă ea va fi uitată nu va mai rămîne nimic”.

Ar mai fi de văzut…

6. Anton Barmantov – Chujaia/Stăina. E făcut după cartea unui autor mai special, Vladimir “Adolfici” Nesterenko, un fost bandit (adevărat) devenit scriitor şi promovat de editura AdMarginem. Cartea e mai bună (cum zic scriitorii). Filmul reia tema anilor 90. Am văzut premiera la Moscova. Amicii mei ruşi erau împărţiţi în două tabere: pro şi contra. Eu sînt în tabăra contra, adică nu mi-a prea plăcut. Nu-mi plac anii 90, nici în realitate, nici în film. Prefer anii 80, sau oricare alţii. Filmul merită însă văzut pentru jargon şi cîteva fizionomii. Pentru anii 90 recomand Balabanov de mai sus.

7. Nikita Mihalkov – Utamlionnoe solnţe 2/ Burnt by the Sun 2. Un film cu un buget imens şi cu o ideologie clară, scrisă ca la carte. Mihalkov nu mai este ce a fost iar filmul e o variantă a cinematografiei “oficiale” ruse. A supărat pe “independenţi” şi a plăcut “patrioţilor”. Dar cum toată producţia hollywoodiană ultraideologizată nu ne deranjează nu văd de ce nu am vedea din cînd în cînd şi cîte un film marca Kremlin.

8. Alexandr Kott – Brestkaya kreposti / Cetatea Brest. Un alt film despre război. E vorba practic de începutul răboiului pe frontul sovietic. Brest e locul unde s-a dat prima confruntare germano-sovietică. La război, ca la război: sînge, explozii, morţi. Un film cu mulţi bani, efecte speciale etc. Aerul rusesc se păstrează totuşi.

9. Viktor Ginzburg – Generation “П”. Trebuie  văzut căci e o ecranizare după romanul cult al lui Viktor Pelevin (Generation “П”): generaţia care a ales Pepsi. O carte foarte bună se ratează mai întotdeauna în film. La răspunsul metafizic “Ce este lumea aceasta?” există un răspuns simplu: “Este locul în care bussines-ul întîlneşte banii”… Vă recomand totuşi cartea care e anunţată de cîţiva ani. Parcă editura Curtea Veche zicea că o pregăteşte.

10. Alexei Uciteli – Krai / The Edge. O poveste ca în Siberia. Dură şi adevărată. Poate înţelegeţi din trailer mai mult decît dacă aşi povesti eu.

ŞI…
11.  Şi pentru generaţia mea (generaţia perestroika) s-a făcut un Remix după un film cult Игла Remix – Raşid Nugmanov. Iată cîtva fragmente.

Parcă nu am uitat nimic. Dacă mai aveţi propuneri, lista e deschisă.

“In sufletul nostru, Lenin ramane un erou pozitiv”

Interviu cu Vasile Ernu realizat de Cezar Paul Badescu / Adevarul literar si artistic , 12 decembrie 2007

Împreună cu scriitorul Vasile Ernu, proaspăt întors de la Moscova, unde şi-a lansat traducerea cărţii “Născut în URSS”, am avut de curând la Muzeul Enescu din Capitală o întâlnire cu publicul, pe tema “Nostalgii comuniste”. Cu ocazia aceasta, am lăsat deoparte propria mea calitate de scriitor invitat, am îmbrăcat haina de jurnalist şi l-am provocat pe Vasile Ernu la o discuţie.

Cezar Paul-Bădescu: După ce a apărut cartea ta „Născut în URSS”, multă lume te-a acuzat că eşti nostalgic după Uniunea Sovietică. Eşti nostalgic într-adevăr?
Vasile Ernu: Nu mă consider un tip nostalgic şi ironizez povestea cu nostalgia spunând: “Comunismul a funcţionat perfect, ne-a pregătit foarte bine pentru lumea de astăzi”. Deci îi mulţumim din inimă partidului, pentru că ne-a făcut nişte buni PR-işti ai lumii capitaliste şi suntem foarte adaptaţi la lumea în care trăim. De fapt, eu mă ocup cu o anumită formă de arheologie, adică încerc să pun cap la cap un anumit gen de arhivă subiectivă.
E o arhivă a mea, a memoriei mele faţă de o lume care a dispărut. Practic, fac un soi de muzeu. În comunism am trăit copilăria şi adolescenţa, iar eu încerc să povestesc lumea aceea din perspectiva obiectelor şi a elementelor care ne-au construit viaţa cotidiană. “Brifcor”, “Cico” sau îngheţata “Polar” sunt obiecte care ne mediază nişte amintiri foarte concrete.
Datorită faptului că pe vremea aceea erau puţine produse, avem o memorie foarte puternică a acestor obiecte. De aici vine şi nostalgia. În acelaşi timp, eu răstorn nostalgia printr-un element tehnic, pe care-l folosesc conştient: ironia. Întotdeauna ironizez această sensibilitate profun­dă, care e aproape biologică.

– Mulţi, când au citit textele în care ridici ode lui Lenin, au fost indignaţi. Pe de altă parte, în cartea ta – exact după cum spui – nu ştii cât este ironie, cât vorbeşti serios…
– Despre Lenin am scris, iar în următoarea carte voi scrie şi despre Stalin şi Ceauşescu. Cred că aceste figuri sunt foarte nedreptăţite, că li se atribuie mult prea multe lucruri pe care nu le-au făcut, adică tot ce e rău li se atribuie lor.
Este un mare fals, pentru că ei sunt un produs al nostru, al tuturor. Noi i-am produs pe Lenin, noi i-am produs pe Ceauşescu, pe Stalin etc. Apoi, aceste personalităţi au jucat un rol foarte important în lumea din care am ieşit şi mi se pare foarte interesant să încerci să-i înţelegi, pentru a înţelege practic ce s-a întâmplat. Mi se pare necesar să vedem care au fost eroii şi cum au funcţionat ei, ca iconuri în viaţa cotidiană. Iar Lenin e foarte important, din cauză că el se afla lângă tine în toate fazele vieţii.
Era Lenin pentru toată lumea: aveai un Lenin mic, un Lenin adolescent, un Lenin tătic, un Lenin bunic, şi acest icon funcţiona ca un fel de pater care te proteja, care lupta alături de tine pentru dreptate. Eu spun că Uniunea Sovietică era un soi de naraţiune utopică, în care indiferent în ce perioadă te năşteai aveai lângă tine aceşti eroi, ca într-un fel de poveste… Lenin, în mentalul nostru şi la nivel de sensibilitate intimă, rămâne un erou pozitiv – vrem, nu vrem.
Evident, dacă am avea o discuţie teoretică, aş putea foarte simplu să-l desfiinţez şi să arăt care au fost hibele întregului sistem. Când vorbesc de o anumită intimitate a ceea ce simt, el rămâne un erou pozitiv – în ciuda întregii propagande de acum antisovietice şi anticomuniste.

– Spune drept: îţi doreşti o reinstaurare a comunismului?
– Comunismul a dispărut, e o poveste încheiată.

– Regreţi asta?
– Regret multe lucruri, regret până şi faptul că trăim în capitalism – dar asta e altă poveste. Eu consider că, de fapt, comunismul nu s-a terminat, ci doar s-a oprit. Nu cred în sfârşitul istoriei, nu cred că nu se mai poate întâmpla absolut nimic. Cred mai degrabă în faptul că diverse forme culturale, ideologice, politice, economice pot căpăta forme la care noi nu ne aşteptăm.
Formele de represiune care au fost în comunism pot oricând reapărea ­altfel ambalate. De exemplu, e foarte important astăzi să fim atenţi la ceea ce se întâmplă, că şi acum trăim într-o altă formă de represiune. Pe mine mă interesează toată povestea cu trecutul doar în perspectiva înţelegerii prezentului. Prezentul, pentru mine, are forme la fel de monstruoase şi urâte ca trecutul.

– Care sunt aceste forme de represiune ale prezentului?
– De exemplu, eu cred că economia, sub forma ei proliberală, are mecanisme de represiune mult mai subversive. Începând de la faptul că ai un contract de muncă, ai un salariu – toate acestea sunt nişte constrângeri. Şi ce e foarte interesant este că piaţa are o capacitate de a te constrânge într-o manieră mult mai perversă: reuşeşte să dea o aparenţă de libertate, de fericire.

– Cum vezi situaţia stângii în momentul de faţă, în România?
– România este o ţară în care tradiţia de stânga este aproape inexistentă şi există o anumită apetenţă către dreapta.
Ceauşismul a fost un soi de comunism de dreapta, în care s-a vehiculat tot discursul naţionalist. Acum, avem un partid care se declară de stânga, dar este de fapt un partid al oligarhiei birocratice – PSD. PD, care a cochetat cu o anumită formă de stânga, s-a transformat într-un partid populist, cu tentă liberală. E foarte greu să înţelegi o ţară în care intelectualii sunt majoritari şi declaraţi doar de dreapta. De când există Europa, intelectualul este, prin natura lui, de stânga.

– Revenind la aşa-zisele “nostalgii comuniste”, la întâlnirea pe care-am avut-o cu publicul pe această temă, amândoi am fost de acord că, practic, obiectele pe care le invocăm nu au valoare în sine, ci sunt un fel de madlene proustiene, nişte conductori către vremurile copilăriei noastre…
– Este foarte greu de înţeles astăzi o astfel de atitudine, pentru că obiectele, din cauza surplusului şi diversităţii lor, nu mai capătă o semnificaţie simbolică atât de puternică. De exemplu, dacă aş numi o marcă de suc de astăzi, nu ne spune mai nimic în afară de produsul efectiv. Legătura dintre obiect şi persoană nu mai este atât de puternică. De asta spun că, în comunism, obiectele au început să capete viaţă. Ele deveneau un soi de eroi ai noştri.

– Există acum un întreg curent, o modă a nostalgiei faţă de lumea comunistă a Estului. Te înscrii în moda asta, de tip “Good bye, Lenin”?
– Nu cred în a scrie conform unor trenduri care, să zicem, par a fi acum interesante sau bine cotate. Moda, prin natura ei, înseamnă că tot trebuie schimbat imediat. Tot ce este acum bun, mâine nu va mai fi. Am scris cartea “Născut în URSS” în primul rând pentru mine. A fost o necesitate a mea. A trecut suficient timp în care să fiu distant de acea perioadă şi să o pot aborda cu o anumită luciditate.
De asta nu m-am gândit la modă. Pe de altă parte, nu este întâmplătoare coincidenţa – în Rusia sau în Germania se scriu de mult cărţi de acest gen. Pur şi simplu, a apărut o generaţie care nu a fost complice a sistemului şi e mai detaşată. Noi nu ne simţim vinovaţi. Ne-am trăit viaţa în comunism fără a apuca să facem compromisuri.
Asta nu din cauză că suntem mai buni decât părinţii noştri, ci că nu am avut şansa. Nu ştiu cum ne-am fi comportat dacă am fi avut aceleaşi condiţii ca părinţii noştri. Pe de altă parte, compromisul trebuie gândit ca o chestiune actuală.
Adică şi noi facem astăzi diverse compromisuri cu sistemul sau cu contextul social-politic pentru a avea anumite avantaje. Trebuie să înţelegem că, în esenţă, lumea nu s-a schimbat. Toată povestea asta că suntem într-o lume liberă este doar o iluzie.

„În sistemul cultural rusesc, noi lipsim cu desăvârşire”

– Te-ai întors de câteva zile de la Moscova, unde ţi-a fost tradusă cartea “Născut în URSS” şi a fost lansată pe piaţă în cadrul unui târg.
– Este important faptul că a fost tradusă o carte (întâmplarea face că a fost cartea mea) pe o piaţă şi într-o cultură unde nu s-a mai tradus de foarte mult timp ceva din România. În sistemul cultural rusesc, noi lipsim cu desăvârşire. În Rusia nu se pot câştiga bani mulţi pe cărţi, dar literatura rusă – ne place sau nu ne place – este una semnificativă pentru Europa.
De asta prezenţa unor scriitori români mi se pare foarte importantă. Sunt autori pe care ruşii îi cunosc foarte bine – Cioran, Eliade, Ionescu -, dar sunt percepuţi ca scriitori francezi, fiindcă au fost traduşi prin filiera franceză. Eu am lucrat cu un traducător foarte bun, Oleg Pamfil, şi, ştiind rusă, am reuşit să urmăresc ce traduce.
În plus, am fost luat de o editură foarte bună. Mică, dar care scoate pe piaţă autori cu greutate. Deseori, pentru a vinde un produs, mai ales cum este cel literar, nu este suficient să ai cărţi bune. Ai nevoie de oameni care să te prezinte. Norocul meu a fost că am avut prieteni.
De exemplu, Viktor Misiano, un foarte bun prieten de-al meu şi influent om de cultură în Rusia. A citit câteva fragmente. Îl cunoştea pe directorul Editurii Ad Marginem, la care am apărut, şi m-a recomandat.

– Cum te aştepţi să fie primită cartea ta de către publicul rus?
– Nici nu ştiu ce să zic… Probabil în cartea mea este prea puţină nostalgie pentru a-i sensibiliza pe ruşi. La ei trebuie să fie sânge, lacrimi, trebuie lucrat puternic la corason. Pentru ei, cartea mea nu este una radicală. Nu ridică probleme, cum a ridicat în spaţiul cultural românesc, din cauză că ei au tradiţie enormă în acest gen de abordări radicale, acolo anarhismul este la el acasă.
Trebuie să scrii chestii foarte dure ca să atragi atenţia prin acest gen de scriitură. Am observat însă că i-a impresionat un anumit gen de umor pe care-l folosesc, umorul pe care ei îl numesc de Odessa (oraşul unde m-am născut, de altfel), o combinaţie între genul de umor rusesc cu cel evreiesc şi cu o anumită tentă mai mediteraneano-balcanică.

^înapoi sus^

Interviu cu scriitorul Vasile Ernu

realizat de Alexandru VAKULOVSK/Zile si nopti, 14 noiembrie 2007

Nascut in URSS – prima carte a lui Vasile Ernu, a facut multa zarva in lumea literara. Acuzat ca ar fi nostalgic dupa comunism, laudat de numerosi critici, Ernu a incasat premii si in curand traducerea volumului in rusa va fi lansata la Moscova. Nascut in URSS e singura carte romaneasca ce are site. La a doua editie contine si un CD cu legendara trupa ruseasca Auktyon.

Vakulovski: cum te-ai apucat de scris?
Ernu: Initial am scris doar texte de presa. In adolescenta am vrut sa scriu, dar se pare ca nu am avut suficient curaj. La un anumit moment, in anumite conditii date de viata, m-am decis sa scriu. Asa ca pentru mine viata a fost un imbold mai mare decat literatura, cu toate ca ea joaca un rol central, dar nu esential, pentru mine.

Vakulovski: te asteptai ca Nascut in URSS sa aiba un impact atat de mare in Romania?
Ernu: Sincer, nu atat de mare. Dar se pare ca tocmai faptul ca am abordat tema comunismului cu anumita tandrete, ironie si nostalgie a declansat anumite reactii pro si contra. In Romania comunsimul a fost tratat, cu mici exceptii, doar din perspectiva celor care scriu despre comunism ca despre un rau absolut. Am pus altfel problema: imi pare rau, dar si in comunism, am iubit, dansat, baut etc. Este viata noastra si de aceea trebuie respectata si mai ales inteleasa.

Vakulovski: o sa ai lansare si in Moscova. Cum crezi ca va fi primita cartea de rusi?
Ernu: Din ce am discutat cu editorul meu de la Ad Margine, una dintre editurile importante din Rusia si cu traducatorul meu, care stie bine situatia actuala a pietei de carte, cred ca e un moment bun pentru aparitia ei acolo. E o tema foarte actuala pentru cultura rusa. Insa cartea mea totusi a fost gandita pentru un public nesovietic, adica pentru cei care au o experienta diferita. Cred ca distanta de 16 – 17 ani de la caderea comunsimului si modalitatea in care povestesc viata cotidiana sovietica poate interesa multa lume. Este un test important pentru mine si sunt curios de reactiile celor de acolo.

Vakulovski: Lucrezi acum la vreo carte?
Ernu: Da, sunt la finalul unei noi carti care sper sa apara in primavara anului urmator. E o carte mai putin joviala decat prima. As zice ca e scrisa chiar intr-un timbru ceva mai tragic si cu idei mult mai radicale. Va avea si un titlul destul de transant, dar pe care inca nu-l anunt. E o carte la limita fictionalului si nonfictionalului, dar care se citeste usor. Asta e primul proiect care ar trebui sa iasa foarte repede. Dupa care mai lucrez la o carte pentru copii si la un volum de proza.

Vakulovski: Ai schimbat multe orase din Romania. Unde te-ai simtit sau unde te simti cel mai bine?
Ernu: In general incerc sa nu ma leg de geografie prea mult. Oamenii sunt mai importanti, de aceea ma leg de oameni, nu de cladiri si locuri. In orice oras imi place sa fiu ca in deplasare: am venit, am rezolvat, am plecat.

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• Cartea celei mai libere epoci din istorie
• Interviu cu scriitorul Vasile Ernu, realizat de Dumitru Crudu
• Autorul lunii mai la Libris
• Lecțiile trecutului: de la generația de sacrificiu la generația canibală
• VASILE ERNU: „Teza mea e simplă: noi nu ne mai cunoaștem țara în care trăim“
• Cronica româno-română a insuportabililor ani ’90
• Unii citesc atent – Emilia Chebac
• Vasile Ernu, autorul lunii mai: „În viaţă am înţeles târziu: oamenii buni sunt mai importanţi decât oamenii inteligenţi.”
• De la cititori #readingfunclub
• O prodigioasă cronică a istoriei noastre recente

Cautare