Odă pietonilor şi bicicliştilor
(Dupa ce am citit Elogiu lui Siegfried a domnului Liiceanu recunosc ca nu m/am abtinut si am scris un text care a aparut in Observator Cultural nr 118.
Aici se gaseste textul dlui Liiceanu
http://www.cotidianul.ro/index.php?id=11224&art=29747&cHash=1fd0dbadde )
Odă pietonilor şi bicicliştilor
Lui Siegfried din partea unui pieton
De pe bicicleta mea Minsk, de o vârstă cu cravata mea de pionier, merg pe străzile Bucureştiului şi mă uit cu oarecare ironie şi compasiune înspre Maybach-urile, BMW-eurile şi Volvo-urile indiferent cui aparţin ele. Nu am nimic cu maşinile, nici cu automobiliştii, fie că scriu cărţi, fie că vând valută la colţ de stradă. Dar daţi-mi voie, totuşi, să fiu solidar cu pietonii şi bicicliştii. Stimaţi automobilişti vă rog să nu uitaţi că „mersul pe jos face piciorul frumos”. Iar acum o să vă repovestesc (remake) cea mai duioasă odă dedicată PIETONULUI, marca ILF & PETROV.
Pietonii reprezintă cea mai mare parte a omenirii. Mai mult chiar, constituie lamura ei. Pietonii au creat lumea. Ei au construit oraşele, au ridicat clădirile cu etaje peste etaje, au făcut instalaţiile de canalizare şi de alimentare cu apă, au pavat străzile şi le au luminat cu becuri electrice. Ei au răspândit cultura în lumea întreagă, au inventat tiparul şi praful de puşcă, au făcut poduri peste râuri, au descifrat hieroglifele egiptene, au pus în circulaţie lama de ras, au desfiinţat comerţul cu sclavi şi au sta¬bilit că din boabele de soia se pot prepara o sută paisprezece feluri de mâncare gustoasă şi hrănitoare.
Şi când totul a fost gata, când planeta noastră a căpătat un aspect oarecum civilizat, au apărut automobiliştii.
Trebuie să precizăm, de altfel, că şi automobilul a fost inven¬tat de pietoni. Dar automobiliştii au uitat asta numaidecât şi au început să i strivească pe sărmanii pietoni blânzi şi inteligenţi. Străzile, create de pietoni, au trecut sub stăpânirea automobiliştilor. Partea carosabilă a devenit de două ori mai lată, iar tro¬tuarele, de două ori mai înguste, ajungând până la dimensiunile banderolelor de pe pachetele de tutun. Pietonii au început să se lipească, temători, de zidurile caselor.
În oraşele mari, pietonii duc o viaţă de martiri. S a introdus, pentru ei, un fel de restricţie de ghetou în ce priveşte circulaţia. Nu li se îngăduie să traverseze decât la intersecţii, adică tocmai acolo unde circulaţia este mai intensă, unde firul de păr de care atârnă de obicei viaţa pietonului se poate rupe mai uşor decât ori¬unde.
În întinsa noastră patrie, maşina — destinată, în concepţia pietonilor care au inventat o, să servească transportului paşnic al oamenilor şi lucrurilor — a căpătat caracterul primejdios de proiectil fratricid. Ea scoate din arenă coloane întregi de mem¬bri ai sindicatelor şi ai familiilor lor. Iar dacă, uneori, pietonul izbuteşte să scape de sub botul argintiu al maşinii, vine atunci poliţia şi îl amendează pentru nerespectarea catehismului circulaţiei.
În general, prestigiul pietonilor s a şubrezit mult. Ei, care au dat lumii oameni iluştri ca Horaţiu, Boyle Mariotte, Lobacevski, Gutenberg şi Anatole France, sunt nevoiţi acum să se strâmbe cum nu se poate mai caraghios ca să atragă atenţia asupra existenţei lor. Doamne Dumnezeule, care de fapt nu exişti, nu puteai să ţi dovedeşti mai bine inexistenţa decât lăsându-l pe pieton să ajungă unde a ajuns.
Iată-l făcând „autostopul” de la Bucureşti la Vama Veche, pe şoseaua dobrogeană, într o mână cu un steag purtând inscripţia „Să reorga¬nizăm viaţa textiliştilor”, iar pe umăr cu un băţ la capătul căruia atârnă nişte sandale de schimb tip „nenea Vanea” şi un ceainic de tablă fără capac. Este pietonul de weekend, plecat de tânăr în vacanţă şi care, ajuns sub porţile Bucureştiului, în pragul bătrâneţii va fi strivit de un autocar greu, al cărui număr nimeni n o să apuce să-l reţină.
Sau iată un altul, mohican european al mersului pe jos. El face înconjurul lumii, rostogolind în faţa sa un butoi. Ar fi mers el bucuros şi fără butoi; dar atunci nimeni n ar fi băgat de seamă că e într adevăr un pieton de cursă lungă şi ziarele n ar fi scris despre el. Aşa încât e nevoit să împingă în faţa sa, toată viaţa, butoiul blestemat, pe care — colac peste pupăză (ruşine, ruşine!) — este desenată cu galben o mare inscripţie ce laudă neîntrecutele calităţi ale uleiului de automobil: “Visul şoferului”.
În aşa hal a decăzut pietonul!
Numai în micile oraşe de provincie (pe cale de dispariţie) pietonul (şi biciclistul) mai este respectat şi iubit. Numai acolo mai este stăpân al străzilor şi poate călca, fără să se sinchisească, pe caldarâm, şi să-l traverseze în orice direcţie, cum vrea şi când îi pofteşte inima.
Fraţilor, e timpul să reabilităm demnitatea Pietonului şi Biciclistului! Şi nu uitaţi: maşina nu este un lux ci un mijloc de locomoţie care poate dăuna grav sănătăţii.
Tehnica Shashki / Dame
Tehnica Shashki / Dame
In cartea mea am vorbit de citeva tehnici de consum a alcoolului. Iata o tehnica de care am uitat: tehnica Dame (Shashki cum zic rusii).
E vorba de jocul de Dame care in loc de piese se folosesc pahare mici umplute cu vodka (cele albe) si cu vinars (cele negre). 12 piese pe de o parte si 12 pe cealalta parte. Se juca pe principiul jocului clasic. Cel care cistiga o piesa consuma continutul. Cistiga cine consuma, fireste, toate piesele/pahar ale adversarului.
Iata o mostra din filmul Fitil.
Rog sa nu incercati acasa si nici la munca!
Tinerii scriitori între Nicoleta Luciu şi Nicolae Manolescu
Tinerii scriitori între Nicoleta Luciu şi Nicolae Manolescu
(text aparut in Observator Cultural)
Recunosc, sint pentru prima data la un astfel de eveniment. Nu cred ca am mai vazut atitia scriitori gramada. Scriitori, dar mai ales poeti. Cum nu m-am prea invirtit in medii literare, eram foarte curios sa-i cunosc pe unii pe care-i stiam doar din citite. De fapt, aceasta si este menirea unor astfel de intilniri. Se dau niste fonduri (nu multi bani, ca scriitorii sint baieti fara pretentii si pot sta si cite patru in camera… а propos, mai sint hoteluri cu astfel de camere si la Cluj), se aduna lumea si au o parte oficiala, de altfel, neinteresanta, care justifica evenimentul, si una neoficiala, cea cu adevarat importanta.
Orice intilnire de acest ordin porneste de la citeva intrebari tari care vin din partea criticii. Sint intrebari care se pun cu degetul la timpla, cu fruntea putin incretita si cu o privire indreptata in gol. Ce este un scriitor? Ce mai inseamna sa fii astazi un scriitor? Ce vrea scriitorul? S-au incercat diverse raspunsuri. Nimeni nu a fost de acord cu nimeni, insa toata lumea prezenta a acceptat unanim o concluzie: viata ii este data omului o singura data pentru a-si scrie Opera si mai ales, vorba lui Venicika Erofeev, sa nu uite reteta de bautura.
Acum o sa va spun ce am inteles eu din toata aceasta mahmureala de discutii. Cum in acest moment sint pasionat de literatura si scriu un volum de Lectii de literatura pentru ochisori micuti (5-8 ani), nu stiu sa le explic alora mici ce e un scriitor, insa pot sa le explic simplu ce vor scriitorii. Ei bine, scriitorii vor doua lucruri banal de simple. Mai intii, ei vor sa intre in manuale. Nu exista exceptie. Cine crede in arta de dragul artei in secolul al XXI-lea se insala amarnic. Acesti baieti suparati, mai mult sau mai putin orgoliosi sau vanitosi, vor cu tot dinadinsul sa intre in arhive. Pentru asta sint dispusi sa faca orice. Ei vor sa fie cit mai repede cu putinta muzeificati. Din fericire, majoritatea intra in manuale abia dupa moarte, dar, slava domnului, sint destui care intra in ele si in perioada vietii. De aceea, prima masina de produs staruri literare (asta se simtea extraordinar de bine in comunism) era Crisma Muzeului Literaturii si saptaminalul Romania literara. O binecuvintare a lui Preda, o cronica buna scrisa de un critic important si… erai scriitor! Aceasta e prima lectie.
in afara de dorinta apriga de a intra in manualul de literatura, scriitorul mai vrea un lucru. El vrea sa fie citit, adica sa fie vindut. insa, atentie, nu vrea sa fie comercial! Ei, aici e mare bai. Traditional, scriitorul roman dispretuieste masele, cultura de masa si tot ce e comercial. Scriitorul roman este elitist prin excelenta. in acelasi timp este foarte invidios pe Nicoleta Luciu pentru ca apare in toate revistele glossy si la televiziune. Scriitorul roman se simte nedreptatit, iar obraznica de Luciu ii face concurenta neloiala. Daca s-ar putea sa scrie ca Herman Hesse si sa fie faimos ca Bruce Willis ar fi excelent. Dar asta nu se prea poate. Asa ca faima dupa care tinjeste se cistiga prin alte mijloace, putin mai sofisticate. insa astia mici au inceput sa inteleaga cum stau treburile cu procurarea de imagine, notorietate, faima, fie ea si derizorie. Pentru asta, ei trebuie sa renunte la mecanismul vechi de productie culturala sau, mai bine zis, sa stimulezi mecanismul vechi cu alte mecanisme mai noi. Acum nu trebuie sa te lupti sa apara o cronica a lui Manolescu in Romania literara, ci sa fii recomandat de Gheorghe, Mihaela Radulescu sau Nicoleta Luciu.
Bataia mare se duce acum pe cotidiene, reviste glossy, TV-uri etc. Se pare ca Nicoleta Luciu vinde mai tare decit Manolescu. insa va spun sincer ca Manolescu n-are nici o vina. Ideal ar fi ca Manolescu sa te laude la ziar, iar Luciu la TV. Scriitorii tineri au inteles povestea cu vindutul si asta se simte atit in atitudinea lor, cit si in ceea ce scriu si cum scriu. Si, in sfirsit, in Romania incepe sa se dezvolte literatura de consum. Este poate cel mai important moment de pe piata culturala locala, iar vinovatul cel mare este Editura Polirom. Repet – si o spun cu multa convingere – acesta este poate cel mai important moment cultural din ultima suta de ani, intrucit convingerea mea porneste de la o teza simpla: o cultura care nu are o literatura de consum nu exista. Dar asta e o discutie mai ampla si o lasam pe alta data.
La intoarcerea de la Cluj, Dan Sociu imi spune doua poante pline de haz in stilul sau inconfundabil. „Stii care e cel mai mediatizat scriitor roman?“ – ma intreaba el. „Habar n-am, cred ca Mircea Cartarescu“ – zic eu. „Cel mai mediatizat scriitor sint eu, Dan Sociu“. Si-mi explica. Zilnic intre ora 8.30 si 9.00 (cu exceptia simbetei si a duminicii) Dan Sociu merge spre biroul din Calea Victoriei al Cartii Romanesti si trece prin fata televiziunii B1TV. Cum transmisia din studio are in fundal Calea Victoriei, Dan Sociu poate fi vazut zilnic intre aceste ore cind merge la serviciu. Va dati seama: ce scriitor roman mai are o expunere zilnica la un post de televiziune? Asa ca-l puteti vedea zilnic. Mai nou, face si cu mina nu stiu cui. Atentie: joia viitoare se va opri un minut si-si va prezenta cartea. Nu-l veti auzi ce spune, dar il veti vedea. Aceasta conteaza mai mult.
A doua faza e legata de ceva scandal scriitoricesc, o intrebare care a stirnit discutii in mediul scriitoricesc al tinerilor. Cine-i cel mai „gugalit“ scriitor. Sau, mai bine spus, cine are cele mai multe afisari pe Google. S-au facut topuri. Ehe, de mult tinerilor nu prea le mai pasa daca apar in Romania literara (eu zic ca inca le mai pasa). A fi sau a nu fi inseamna a fi sau a nu fi pe Google. Topul lui DCM sau Manolescu e batut de Topul Google. Atentie. Scriitorii care au diacritice sint dezavantajati. Asta e concluzia lui Ianus, care a avut de suferit de pe urma s-ului din coada. Ce sa-i faca, nu toti au norocul sa se cheme escu.
Simbata dimineata, cind coborim din tren in Gara de Nord, ce face Sociu? Imaginati-va ca nu merge sa-si cumpere o apa minerala cum credeti, ci isi cumpara presa. Adica doar un ziar. Romania literara? Gresit. isi cumpara Evenimentul zilei. Din EvZ, de pe o poza imensa, ma privesc Sociu, Crudu si Terian. Sociu mi-a luat-o si de data asta inainte. Promit sa nu mai ratez data viitoare.
NASCUT IN URSS + CD
Din aceasta saptamina editia II poate fi gasita in Librarii si contine si un CD facut in colaborare cu AUKTYON&HVOST.
Proiectul acestui CD s-a realizat cu sprijiul celor din trupa Auktyon. Auktyon este una dintre legendarele trupe din perioada sovietică care activeaza cu mare succes şi în zilele noastre. Piesele alese pentru acest proiect sînt scrise chiar în perioada destramarii URSS-ului. Auktyon este una dintre cele mai complexe trupe din punct de vedere muzical şi a reuşit să se menţină în zona muzicii alternative chiar şi în perioada ei de glorie. Ori de cite ori ascult aceste melodii am un straniu sentiment de tristeţe şi libertate. Invitatul special al proiectului este HVOST, un mit al muzicii undergound din URSS. Textele selectate din carte sint citite de Bogdan Ghiu, iar textele versurilor sint traduse de Mihail Vakulovski. Vasile Ernu
Albumul meu preferat este Pasarea de la Auktyon (cel care e pe acest CD). Muzica asta mă unge pe suflet. Tristeţea mea e luminoasă. Cînd ascult muzica asta tristeţea mea e luminoasă şi am cea mai bună dispoziţie. Sviatoslav Starus (Zdob si Zdub)
Auktyon este o trupă care te ajută să mergi mai departe, nu doar care-ţi place „ca muzică”, cum există şi alte trupe rock ex-sovietice – Aquarium, Nautilus Pompilius, Kino, Mashina Vremeni, Kruiz, Chaif ş.a., o trupă care formează acel curent numit „russkii rock”, care se deosebeşte de rock-ul „tradiţional” datorită textului, care e foarte-foarte important pentru aceşti rock-eri şi pentru ascultătorii lor. Mihail Vakulovski (scriitor)
Auktyon e o altă planetă, aşa cum muzica rusească e o altă galaxie. Auktyon a început să cînte ceea ce cînta înainte de (sau cam în acelaşi timp cu) Massive Attack şi Portishead. Şi mult mai bine – ne vine să spunem azi, cînd descoperim trupa Auktyon graţie lui Vasile Ernu şi Mihail Vakulovski. Oricum mult mai patetic, mai trăit, mai pe sufletul nostru estic… Ascultînd cîntecele selectate de Vasile şi urmărind versurile traduse de Mihai, m-am gîndit inevitabil la glorii din anii ’80-’90 ale art-rock-ului românesc, precum Mircea Florian sau Sorin Chifiriuc. Şi m-am gîndit la marele Dan Aldea. Nu m-am putut împiedica să mă gîndesc că noi, cei care îi ascultam şi îi admiram atunci, nu am reuşit să „mergem cu ei” pînă la capăt, să le susţinem demersul şi să le încurajăm căutările artistice. Alde Auktyon au fost, din punctul ăsta de vedere, mai norocoşi. Iar publicul rusesc chiar îi merită. Florin Dumitrescu (textierul trupei Sarmale Reci)
Iata trupa Auktion intr-un concert de apartament alaturi de Hvost.
Iata textul piesei
Orlandina
La miezul nopţii am ieşit la plimbare,
Mergeam în întuneric pe trotuare.
Deodată văd la colţ o fată
Cu faţa în lacrimi.
“Unde, – zic, – te-am mai văzut?
Spune-mi cine te-a supărat?
Te-am uitat?
Eşti Orlandina, soarta mea,
Recunoaşte că te-am recunoscut”
“Da, eu sînt.
Da, numele meu e Orlandina,
Da, Orlandina, Orlandina,
Să ştii, Orlandina, Orlandina
E numele meu.
Ai spus că undeva m-ai văzut?
Ştii că m-ai supărat?
M-ai uitat?
Dar pentru tine voi uita de lacrimi,
Te voi urma de mă vei chema,
Voi fi a ta”.
“Eh, ce te-aş cuprinde,
Ţi-aş săruta mîneca hainei.
Hai, vino în braţele mele…”
Şi-n acea clipă
Cu lînă fruntea fetei s-a acoperit,
Ochiul s-a înroşit, vocea i s-a piţigăiat…
Şi ochii ca unui lup i-au strălucit.
Fioroasa m-a înşfăcat
Scoţînd un sunet ciudat
Un ţipăt turbat.
“Vezi tu, nu sînt Orlandina,
Da, nu mai sînt Orlandina,
Nu sînt deloc Orlandina,
Sînt Lucifer!
Vezi, acum eşti în mîinile mele,
Auzi mirosul sur şi-ngrozitor
Şi al focului fior?”
Astfel a zbierat şi şi-a înfipt dinţii
În ceafa mea veche şi plăpîndă
Însuşi satana,
Însuşi satana.
CD – Nascut in URSS & Auktyon&Hvost
1. Născut în URSS. În loc de introducere
2. Doroga/Drumul
3. Prima mea pereche de djinsi
4. Eşcio ne pozdno/Inca nu-i tîrziu
5. Komunalka
6. Glaza/Ochii
7. Steclopunct sau ce se poate face cu o rublă?
8. Moya lyubovi/Dragostea mea
9. Ce bea cetăţeanul sovietic? (I)
10. Ptita/Pasarea
11. Oda tualetului sovietic
12. S dnem rojhdeniya/La multi ani
13. De la kuhne la oceredi
14. Sedimoi/Al şaptelea
15. Ce-i de facut?
16. Orlandina
Auktyon:
Leonid Fedorov – vocal, chitară, percuţie / Oleg Garkyşa – showman, vocal, text / Viktor Bondarciuk – chitară bas / Dimitri Ozersky – clape, percuţie, trompetă / Nikolai Rubanov – saxofon, clarinet / Boris Şaveinikov – percuţie / Mihail Kolovski – trompetă, trombon / Mihail Rappaport – regizor de sunet
Invitat special la piesa Orlandina, vocalistul – Hvost
Textul este citit de Bogdan Ghiu
Traducerea versurilor in romaneste este facuta de Mihail Vakulovski si pot fi citite pe: www.nascutinurss.ro
Liniste: aici se doarme cu spor!
Liniste: aici se doarme cu spor!
(text aparut in Observator Cultural nr 112 din 2007)
Vasile ERNU
No Pasaran! …dar de ce sa nu incercam?
Recent am participat la o discutie pe o tema care vrea sa raspunda la ce-i cu stinga, comunismul si marxismul de la noi. Am auzit aceleasi vechi teze care circula dupa ’89 si care au devenit litera de lege in discursul public dominant. Le amintesc intr-o formula sintetizata, fara o anumita ordine si ierarhie:
Proprietatea privata este sfinta. Indiferent de formele ei, ea nu poate fi pusa in discutie.
Marx (si, bineinteles, marxismul) este periculos fiindca are idei care omoara.
Piata libera este egal cu democratia. Cele doua nu pot fi gindite separat.
Marx l-a produs pe Lenin, Lenin pe Stalin, iar cei doi au produs comunismul care este egal Gulag-ul.
Comunismul romanesc este ilegitim fiind un regim de ocupatie.
Indiferent de ce ne spun statisticile, comunismul trebuie condamnat si nu analizat.
Stinga este egal comunism.
Stinga a fost invinsa definitiv si irevocabil.
S-a demonstrat: stinga nu mai are drept de apel, iar capitalismul victorios nu mai are alternativa.
Stinga nu a produs nimic viabil si functional.
Proprietatea privata produce bunastare si democratie.
Enumerarea de dogme poate fi continuata fara probleme. E normal sa avem anumite convingeri, anumite opinii la care tinem si sa incercam sa le demonstram. insa este total anormal sa enuntam in stilul dogmatic al anilor ’50: „s-a dovedit ca“; „se stie ca“; „stiinta a demonstrat“; „singura solutie este“ etc. Aceasta nu poate fi o abordare liberala, din simplul motiv ca la noi nu exista nici macar o cultura liberala, ci mai degraba un conservatorism arhaic. in discutiile cu amici care au o gindire liberala declarata si asumata, observ cu uimire ca avem o multime de idei comune. Ma intreb „de ce acest lucru?“, daca tot venim de pe filiere de gindire diferite. in acest moment tind sa cred ca din cauza faptului ca establishment-ul cultural local este dominat de o gindire conservatoare, iar aceasta gindire ne deranjeaza, indiferent de simpatii. De asemenea, cred ca o dezbatere reala in jurul acestor subiecte va fi posibila abia dupa ce vom reusi sa dizolvam acest conservatorism cultural anchilozat si sa cream o platforma in care sa coexiste mai multe grupuri de dezbatere si influenta. Nu sint convins, dar poate fi un punct de pornire.
Noua burghezie si intelighentie romana
Noua burghezie romana are citeva probleme majore. Pe de o parte, ea este in mare masura un produs al fostei nomenclaturi, iar pe de alta parte, ea se legitimeaza pe vechiul principiu: nu ma intrebati cit de legal am facut primul milion. Iar cel mai grav lucru in acest moment e faptul ca nu reuseste sa-si stabileasca propriile sale interese si sa propuna un proiect viabil pentru ea si societate. Pina acum s-a aflat practic in faza unei acumulari primitive de capital. De altfel, se observa in toate fostele tari comuniste ca cea care face exces de propovaduire a „economiei de piata“ nu este nimeni alta decit tocmai intelighentia.
Aceste excese nu fac decit sa duca la crearea unei intelighentii de factura burgheza (si in slujba acesteia) sau, mai degraba, a unei clase de lumpen-burghezie. Intelighentia – si asta se vede cu ochiul liber – a trecut, in marea ei parte, cu arme si munitii in tabara noii puteri, adica, in esenta, in slujba banului/puterii. (Exemplul oferit de „apelul intelectualilor“ in sustinerea anumitor presedinti sau a interventiei NATO in Kosovo etc. ne arata perfect cum functioneaza discursul unei „intelectualitati de buzunar“. Intelectualitatea stie bine ca in astfel de lupte nimeni nu este nevinovat, numai ca ea a ales calea discursului profitabil. Nu sintem chemati la dezbatere, ci la consemnarea unor decizii deja luate ale „celor buni“, ale lucrurilor „deja stiute“.) Problema ei nu e faptul ca lupta pentru a cistiga bani spre a trai, fapt absolut normal, ci pentru ca a transformat banii/puterea intr-o valoare superioara si un scop in sine, renuntind la menirea ei. in acest context, eu pot continua afirmatia care sustine ca discursul anticomunist romanesc actual este ilegitim spunind nu doar ca e ilegitim, ci si profitabil.
Dar, in ultima perioada, se observa o schimbare importanta: intelectualitatea a devenit inutila puterii. Burghezia, care include, fireste, si clasa politica, a inteles ca nu mai are nevoie de intelectualitate decit sub forma unui decor. Paradoxul cinic al intelighentiei din Estul Europei, inclusiv al celei de la noi, e faptul ca Partidul-stat impotriva caruia au luptat avea nevoie de ei, pe cind burghezia pentru care au luptat nu mai are nevoie de ei. Partidul-stat avea nevoie de intelectual – de aceea i-a acordat un rol privilegiat – fiindca el era cel care putea produce propaganda (sau antipropaganda), precum si contribui la crearea statului modern, fie el si de factura comunista. in noul context istoric, masinaria propagandei si a dezvoltarii statului este preluata de tehnologiile mass-media si oamenii-cheie sint specialistii, tehnocratii, domenii unde intelectualul poate juca cel mult un rol marginal.
Intelighentia, intre imposibilitate critica si putere
Traditional, intelectualitatea romana nu are nici un apetit fata de gindirea de stinga. Stinga a fost si este tratata ca o „gindire de ocupatie“. Intelectualitatea romana are citeva trasaturi esentiale, trasaturi care, de altfel, se regasesc la multe tari din Europa de Est: intelectualitatea lucreaza pe un principiu corporatist de la constructia retelei pina la principiile de functionare. Intelectualitatea romana a avut nu numai rolul unei autoritati in domeniul cimpului cultural, cit, mai ales, pretentia unei autoritati morale. in Romania comunista, chiar si in perioadele de represiune maxima, cind exista un numar mare de intelectuali parveniti, societatea stia care erau „adevaratii intelectuali“. O buna parte din ei traiesc inca din aura creata in acea perioada si repusa acum pe o filiera de descendenta interbelica. insa, prin toate acestea, intelectualitatea nu a facut decit sa se puna intr-o pozitie de impostura care o delegitimeaza. Impostura consta in faptul ca, desi in viata privata avea o atitudine critica fata de regim, in viata publica accepta tacit (sau nu) privilegiile oferite de regim, fara a incerca o atitudine critica fata de acesta. in perioada postcomunista insa, ea a reusit sa-si dovedeasca de o maniera exemplara ineficienta sau, vorbind in termenii noii ideologii, ea a devenit neproductiva si neprofitabila.
Mai intii, nu a reusit sa contribuie la crearea unei opozitii functionale, a unui discurs critic eficient si a unei societati civile, totul reducindu-se la gesturi de tip „pupat piata Universitatii“ sau la insusirea tehnicilor de consum de fonduri occidentale. Iar in al doilea rind, odata cu venirea la putere a celor din „tabara noastra“, ineficienta s-a dovedit falimentara: a acceptat posturi de conducere in orice conditie/conditii, a renuntat total la discursul critic, a facut jocul delegitimant de sustinere a puterii de pe pozitiile unui intelectual „critic“, facind parte, in acelasi timp, din structurile ei. Puterea financiaro-politica a inteles foarte repede strategiile de pozitionare oportuna a intelighentiei si a jucat cu ea aceasta carte. Asa ca i-a oferit remunerari simbolice si financiare, fiind de fapt foarte putin interesata de adevaratele probleme ale culturii, educatiei, cercetarii etc., dovada bugetele execrabile alocate acestor domenii.
Unul din principiile tari ale establishment-ului intelectual romanesc, de factura corporatista, se regaseste in modul in care ea reuseste sa se grupeze si sa ia atitudine (sau sa taca) cind in joc sint „oamenii nostri“. Indiferent de situatie, cind „oamenii nostri“ din politica sau din lumea culturala sint in pericol, facem mobilizarea generala pentru cauza trustului Intelectualitatea romana. Iar greselile, deseori flagrante, ale „oamenilor nostri“ fie le trecem cu vederea, fie le gasim o scuza, caci supozitia „de beton“ a corporatiei intelectuale este: indiferent ce fac, ei sint de „partea cea buna“. Iar partea cea buna sintem, fireste, „noi“.
1 mai muncitoresc
De 1 mai o melodie de atmosfera / Garyk Sukachev.
A murit marele violoncelist Mstislav Rostropovici
El e Rostropovici. Bach Suita nr.3. (sper ca nu gafez).
Am fost prea neangajat politic
“Am fost prea neangajat politic”
Adrian Schiop
(aparut Miercuri, 25 Aprilie 2007 in Romania Libera. Puteti asculta prezentarea lui BAS si citirea fragmentului din Nascut in URSS la adresa http://www.creativeconomy.org.uk/iypy/
si faceti click pe Romania)
Bogdan Alexandru Stanescu, favorit al publicului la concursul Tanarul Editor al Anului din Marea Britanie
Fiecare finalist a trebuit sa prezinte in fata publicului o carte netradusa in engleza, incercand sa convinga publicul ca merita citita. “Book pitch-ul (partea de prezentare a unei carti – n.red.) a fost, sa zicem, partea de show a programului: succesul depindea atat de calitatea prezentarii, cat si de cea a textului selectat si tradus din cartea propusa. Noutatea acestui an a fost aceea ca fiecare persoana din public
avea sansa de a vota cu editorul preferat, votul fiind electronic si secret. Ceea ce nu s-a precizat niciodata a fost faptul ca intre votul publicului si cel al juriului s-a facut o medie. Astfel incat, dupa ce am avut o majoritate zdrobitoare din partea publicului, a trebuit sa asist la niste discursuri cel putin ciudate: un membru al juriului, o tanara prezentata drept critic literar, a spus ca va vota cu alta carte tocmai datorita succesului meu la public. Un editor de la Serpent’s Tail a avut aceeasi atitudine. Astfel incat s-a spus ca am castigat «la mustata», in competitia cu Siria. Mustata a fost cam asa: 90% din votul publicului pentru mine, 60% pentru sirian. Mi-e teama ca partea cu «media» s-a inventat pe loc… Doar, doar…” Pentru prezentare, Bogdan Alexandru Stanescu a ales unul din best-seller-urile Polirom, cartea lui Vasile Ernu, “Nascuti in URSS”, despre care a vorbit purtand o cravata de pionier la gat. “Am ales cartea lui Vasile Ernu tocmai pentru ca mi s-a parut cea mai amuzanta, vie si inteligenta solutie. In plus, stiam ca le voi prezenta ceva diferit. Nu se asteptau la asa ceva. Unica mea strategie a fost sa ma prezint absolut natural in fata lor, sa-i sochez putin, sa le retin atentia atat vizual, cat si ca discurs. Restul stiam ca-l va face fragmentul citit de actor. Comentariile specialistilor au fost generale, un fel elegant de a nu spune nimic… oricum, nu se prea auzea nimic – publicul inca ridea. si inca ceva: am fost singurul care nu si-a citit discursul.”
Un concurs cu tenta politica
Intre cei nominalizati, cazul lui Bogdan Alexandru Stanescu este singular fiindca nu s-au luat in calcul dimensiunea politica, angajamentele pentru o cauza sociala (de pilda motivatia juriului in cazul castigatorului, indianul S. Anand, are in vedere “teme ca inegalitatile dintre caste si identitatea politica”). Din pacate, acesta a fost si punctul perdant al lui Bogdan: “M-am dus acolo ca editor, hotarat sa invat despre meseria asta de la «cei mari». Dimensiunea politica a programului am prins-o abia la fata locului: fiecare lupta pentru ceva, numai eu vroiam sa devin un editor mai bun. Credeam ca asta este scopul principal al programului. Am stiut imediat dupa castigarea book pitch-ului ca nu am cum sa iau trofeul celui mai tanar editor. Eram prea editor, prea neangajat politic, veneam dintr-o tara in care marile edituri britanice nu exporta carti (India – 1 miliard si 200 de milioane de locuitori, una dintre limbile oficiale fiind engleza…)”.
Concursul Tanarul editor al anului este sustinut de British Council si London Book Fair si se adreseaza tinerilor intre 25 si 35 de ani care lucreaza in domeniul editorial, venind din tari in curs de dezvoltare. Bogdan a fost selectionat in urma unui concurs national. “Selectia a constat din doua etape: scris si oral. Partea scrisa a cuprins o autobiografie, cat si patru prezentari de carte, in vederea unui book pitch. Partea orala a constat practic in sustinerea celor scrise. Totul in limba engleza.” Finalistii fac o prezentare despre industria editoriala a tarii lor in fata unui juriu compus din nume de top din bransa cartii – anul acesta Christopher MacLehose, “taticul lui Harvill Press”, Joanna El Mir, castigatoare a IYPY 2006, Sue Pandit, decan al School of Printing and Publishing (London College of Communication), Louis Baum, jurnalist si scriitor.
Discursul lui Bogdan Alexandru Stanescu acoperea situatia actuala a pietei editoriale din Romania, evolutia editurii Polirom plus evolutia personala in cadrul acesteia.
5 angajati si 3 carti pe saptamana
Pana in 2005, Bogdan Stanescu a lucrat ca jurnalist cultural si producator pentru Pro TV. Conversia lui in domeniul editorial s-a produs in 2005, cand a luat locul Denisei Comanescu, coordonatoarea celei mai de succes marci a editurii Polirom, Biblioteca de literatura straina. Putini dadeau sorti de izbanda unui tanar fara experienta in domeniu, pronosticand un recul al editurii. “Trecerea a fost absolut socanta: nu stiam nimic despre acest job nobil. A trebuit sa invat in mai putin de doua luni”, marturiseste franc Bogdan. Totusi, dupa un an, el a urcat la pozitia de director editorial, devenind “cel mai tanar angajat pe aceasta pozitie din Romania”, in cadrul “celei mai mari edituri romanesti”, cum scrie in motivatia nominalizarii pentru Tanarul editor al anului, care adauga ca “a creat noi colectii, pe literatura chic si thriller si a obtinut drepturile de traducere pe carti importante, ca Versetele Satanice (Salman Rushdie) sau Curcubeul Gravitatiei (Thomas Pynchon), scotand 2-3 carti pe saptamana”; ce nu se spune in prezentare e ca echipa cu care lucreaza e compusa din cinci oameni. “Au fost uimiti sa afle asta, la fel de uimiti cum au fost cei de la Penguin Londra, cand le-am spus ca ne apropiem incet de numarul lor de titluri publicate anual, neavand insa echipa lor de 2000 de oameni.” Despre realizarile sale in cadrul editurii, Bogdan spune diplomatic ca “cel mai mare succes al meu ca editor l-au reprezentat faptul ca am castigat increderea lui Silviu Lupescu (directorul editurii), cat si faptul ca Biblioteca Polirom a «inflorit» si doua noi colectii s-au nascut”. Evita insa sa dea cifre: “Nu vreau sa vorbesc despre tiraje, dat fiind ca nu m-as simti confortabil in pozitia unicului editor care da tiraje reale”. Ca proiecte de viitor, Bogdan Alexandru Stanescu spune doar ca “in urma targului de la Londra, pregatesc o mare surpriza publicului de carte”.
Jurnalul vremurilor de inflaţie (IV)
Jurnalul vremurilor de inflaţie (IV)
(Text aparut in Noua Literatura nr. IV)
De trei săptămîni mă chinui să-mi termin rubrica pe care o ţin la voi. Nimic nou. O mulţime de angajamente, de activităţi inutile şi de textuleţe fără miză. E vechea boală a inelighenţiei: niciodată nu poate învăţa să spune un NU hotărît. Mereu are impresia că orice propoziţie pe care o scrie sau o debitează va schimba lumea. Şi ca să nu cad în pacatul de a mă lua prea în serios recitesc/rememorez Ilf şi Petrov şi îmi aduc aminte de finalul lui Ostap Bender, care avea un simţ al autoironiei foarte bine dezvoltat: „Nu e nevoie de ovaţii. N‑am reuşit să ajung un nou conte de Monte Cristo. Va trebui să mă recalific şi să mă fac administrator de bloc.”
Zilele acesta am vrut să verific ce mai înţelege un tînăr de 16 ani din Ilf şi Petrov. Amicul meu Max a citit cele două romane pe nerăsuflate şi mai vrea. A rîs cu poftă, cu mare poftă. Eu m-am entuziasmat şi am concluzionat: da, aici nu e Rio, dar nu mai e chiar aşa de rău. Cu gîndul la Rio şi la tînărul meu amic Max, mi-am adus aminte de următorul fragment din Viţelul de aur.
¤¤¤
De cîte lucruri nu se apucă oamenii!
Paralel cu lumea mare în care trăiesc oameni mari şi se fac lucruri mari, există o lume mică, cu oameni mici şi lucruri mici. În lumea mare s‑a inventat motorul Diesel, s‑a scris cartea Suflete moarte, s‑a construit hidrocentrala de pe Nipru şi s‑a înfăptuit un zbor în jurul lumii. În lumea mică s‑a inventat balonaşul ţipător „dor‑de‑ducă”, s‑a scris cîntecul Cărămizile şi s‑au făcut pantalonii tip „plenipotenţiar”. În lumea mare oamenii sunt mînaţi de dorinţa de a ferici omenirea. Lumea mică este departe de asemenea preocupări înalte. Locuitorii ei au o singură dorinţă: să‑şi ducă cumva zilele fără să sufere de foame.
Oamenii mici se grăbesc să‑i ajungă din urmă pe cei mari. Ei îşi dau seama că trebuie să fie în pas cu vremea, căci numai atunci îşi vor putea desface marfa lor măruntă. În era sovietică, eră în care în lumea mare s‑au clădit fortăreţe ideologice, şi în lumea mică se observă o înviorare. Oricărei invenţii mărunte din această lume a furnicilor i se dă baza de granit a ideologiei „comuniste”. Pe balonaşul „dor‑de‑ducă” s‑a desenat un Chamberlain, care seamănă foarte mult cu cel ce apare mereu în Izvestia. Într‑un cîntec de muzică uşoară, un lăcătuş isteţ, ca să cîştige dragostea unei comsomoliste, îndeplineşte şi chiar depăşeşte în trei refrene planul industrial şi financiar. Şi în timp ce în lumea mare au loc discuţii aprige asupra organizării vieţii noi, în lumea mică înnoirea e gata: există cravata „Visului udarnicului”, bluza tip „Tolstoi‑Gladkov”, statueta în gips „Colhoznică făcînd baie” şi subrauri de plută pentru femei: „Dragostea albinelor muncitoare”.
Tot aşa s‑a simţit un suflu nou şi în domeniul rebusurilor, şaradelor, cuvintelor încrucişate etc. Lucrul după metodele vechi a încetat să mai fie la modă. Secretarii rubricilor În orele de odihna sau Pentru a pune în mişcare circumvoluţiunile creierului încetară categoric să mai primească la ziarele şi revistele unde funcţionau marfă fără ideologie. Şi în timp ce ţara fremăta de la un capăt la altul al vastelor ei întinderi, în timp ce se construiau uzine de tractoare şi se creau grandioase fabrici de grîne, bătrînul Siniţki, de profesie autor de rebusuri, şedea în odaia sa şi, privind cu ochi sticloşi tavanul, compunea o şaradă având la bază cuvântul la modă industrializare”…………………………..
Obosit de acest ultim efort, Siniţki se lăsă pe speteaza scaunului şi închise ochii. Împlinise şaptezeci de ani. Cincizeci de ani din aceşti şaptezeci compusese rebusuri, şarade, ghicitori şi anagrame, dar niciodată nu‑i venise venerabilului rebusist atât de greu să lucreze ca acum. Rămăsese în urma vieţii, nu avea deloc nivel politic şi concurenţii tineri i‑o luau uşor înainte. Aceştia aduceau la redacţie probleme cu o orientare ideologică atât de impresionantă, încât, citindu‑le, bătrînul plîngea de invidie. Cum ar fi putut el, bunăoară, să compună o problemă ca aceasta:
(Şi pentru luna viitoare vă recomand să reyolvaţi problema Aritmoid care l-a obisit pe Siniţki)…
Avem trei gări: Vorobiovo, Gracevo şi Drozdovo, cu un număr egal de funcţionari, fiecare. În gara Drozdovo, sunt de şase ori mai puţini comsomolişti decât în celelalte două luate la un loc, iar în gara Vorobiovo, doisprezece membri de partid mai mult decât în gara Gracevo, unde numărul celor fără partid e mai mare cu şase decât în primele două. Câţi funcţionari avem în fiecare gară şi care e, dintre ei, numărul membrilor de partid şi al comsomoliştilor?
12 aprilie e Gagarin
Sa-mi fie rusine
…
am uitat ca 12 aprilie e ziua in care Gagarin a cucerit cosmosul si a zis faimoasa fraza POEHALI…
in amintirea lui GAGARIN iata un desen animat rus cu numele lui.
« go back — keep looking »