Anul 2010
pe HotNews mi-am dat cu parerea (alaturi de amicul Costi Rogozanu) despre anul 2010. E un pronostic subiectiv si destul de general……
Sint un tip optimist, insa cred ca anul 2010 va fi unul din cei mai grei ani din perioada postcomunist?. Nu e vorba ca vom muri de foame si nici macar criza nu ne va aduce cele mai multe necazuri. Asa cum il prevad eu, anul 2010 (in continuarea acestui an) ne va demonstra ca pentru Romania nu mai exista niciun orizont de sens politic. Romania in acest moment nu are nici un proiect politic, social si cultural. Anul 2010 va fi un soi de statia terminus pentru acest gen de politic? (si care se va intinde pe citiva ani). Dar poate asta ne va pune in fata unui nou inceput. România nu se mai indreapta nicaieri, de acea vor trebui regindite noi proiecte politice, sociale, culturale.
1. Alegerile din 2009 si instalarea noului guvern ne arata ca toata ura si fobia, toata aceasta batalie crincena intre 2 grupari s-a terminat cu o „schimbare” esentiala: venirea acelorasi la putere. Un cartel (PSD&com) a fost invins de o clona a acestuia (PDL&com) cu aceleasi metode si arme. Cartelul „partidul-puterii” va repune in functiune masinaria administrativ-birocratica si va schimba de la ministru la portar redistribuind resursele administrative pe criterii strict clientelare si in interesul „partidului-cartel” aflat la putere.
2. Statul Roman cartelizat, care functioneaza pe modelul clientelar are in continuare acelasi rol, care va deveni tot mai accentuat in urmatoarea perioada: este „paznicul de nopate” care trebuie sa protejeze averea acumulata in ultimii ani de o minoritate in fata unei majoritati (in plina crestere) fara acces la resurse elementare si la o minima protectie. Ritmul accelerat cu care se distrug, de exemplu, mecansimele de acces a unei populatii sarace majoritare la educatie si la sanatate pare sa ne arunce inapoi cu vreo 50 de ani. O astfel de catastrofa (in vreme de pace) nu am mai trait din anii ‘40-50 a secoluilui trecut. Efectele vor fi dezastruoase si vom incepe sa le simtim si mai ales sa le constientizam odata cu anul 2010.
3. Reformele anun?ate de presedinte sint moarte din fasa fiindca nu are nici sustinerea politica necesara, dar nici vointa sau puterea reala de a le produce. Au fost doar mesaje populiste preelectoarale. Mi-e greu sa cred ca un guvern (Boc IV) care deja si-a demonstrat limitele in precedenta guvernare (Boc III), de data asta fiind intr-o combinatie mult mai fragila, va putea sa produca un proiect coerent si sa ofere solutii „de criza” viabile. Singurul lucru pozitiv e ca in anul 2010 va exista la „ghiseul România” un guvern Boc IV care va r?spunde cel putin formal, spre deosebire de 2009, an in care nu a fost mai nimeni la „ghiseu”.
4. Mogulii/oliharhii au dovedit a cita oara ca sint „dincolo” de sfera politic? vizibil?. Ei nu sint apolitici, ci transpolitici. Ei vor fi mai mereu cu Puterea si la Putere. Un conflict real dintre Oligarhi si Putere nu poate avea loc fiindca ei, banii lor, mai degraba, sint singele Puterii actuale care curge prin toate venele ei. Discursul antimoguli a fost doar unul tehnic, propagandistic care a avut un scop pur electoral. „Mogulii rai” pot deveni peste noapte „buni” dincolo de ecranele televizoarelor, cind interesul Puterii o cere. in anul 2010 va avea loc o renegociere si repozitionare a acestora. 2010 e si anul in care Puterea incepe sa plateasca facturile mogulilor pentru cheltuielile electorale. Nicio factura nu va ramine neplatita, iar platnicii sintem noi.
5. Revolte/demonstratii. Anul 2009 a fost un an in care manipularea si propaganda au atins cote ingrijoratoare si au afectat toate zonele politice si sociale. Orice spirit critic, revolta sau demonstratie au fost anul acesta manipulate si transformate in arme propagandistice. Astfel, in 2009, orice forma de manifestare critica a fost decredibilizata. In acest sens, in anul 2010 este aproape imposibil ca o anumita revolta sau critica sa aiba? un sens sau un efect real.
6. Establishmentul intelectual romanesc s-a deligitimat definitiv in ultimii ani renuntind nu doar la spiritul critic fata de Putere, cit mai ales devenid partizanii Puterii, majoritatea fiind in acelasi timp parte a Puterii. incepind cu anul 2010 establishmentul intelectual practic va fi oficializat cu inalta distinctie „Intelectuali de curte”. Li se vor da remuneratiile financiare si posturile cuvenite. Probabil presedintele va infiinta o noua comisie prezidentiala care sa rescrie „istoria adevarata”. Din 2010 ea va lucra cu norma intreaga pentru noua-veche putere producind texte de protectie a ei fata de „dusmanii democratiei”. Singura speranta poate aparea din zona inteletualilor mai putin vizibili sau a celor tineri care activeaza si scriu pe diverse bloguri. Acolo nu exista inca monopol.
La Multi Ani si somn usor!
La final de an va zic La Multi Ani
si cadou un proiect animat pornit in 2003 care are deja peste 60 de filme animate: Kolibelinaia/Cintece de leagan (bazate pe cintece de leagan a deverselor popoare).
Iata citeva exemple (pe parcurs mai adaug):
Cintec de leagan frantuzesc
Cintec de leagan spaniol/tiganesc
Cintec de leagan moldovenesc
Cintec de leagan rusesc
Cintec de leagan turcesc
Revoluţia de la televizor. Cum am distrus cel mai mare mit democratic românesc
un text de Costi Rogozanu cris pe VoxPublica / 22 Dec. 2009
Acest text e un îndemn către o altfel de filtrare a lucrurilor întîmplate acum 20 de ani şi în ultimii 20 de ani. O carte mai puţin populară decît interviurile cu cine ştie ce general criminal, dincolo de întrebările din gama “a fost sau n-a fost”. Se numeşte “Revoluţia română televizată”. E o antologie coordonată de Konrad Petrovszky şi Ovidiu Ţichindeleanu, apărută la Idea din Cluj, şi cuprinde mai ales studii despre cum a fost văzută revoluţia la televizor în exterior.
Distrugerea mitului
Cartea începe cu un studiu al celor doi antologatori care respectă un impuls dat în urmă cu vreo 8-9 ani de G.M.Tamas într-o scrisoare către intelectualii români:
Pentru că voi, dragii mei prieteni, cărora nu v-au convenit consecinţele politice (într-adevăr, neplăcute) ale revoluţiei, aţi convins o lume întreagă că revoluţia, de fapt, nici n-a avut loc, că a fost vorba de o scamatorie, de un miraj, de o halucinaţie, de o înşelătorie, de o jonglerie, reuşind ca prin tertipurile poetice ale mitologizării negative să escamotaţi cea mai mare faptă istorică a poporului român, numai pentru faptul că, la fel ca în toate revoluţiile, a existat prea multă fanfaronadă, exagerre, pălăvrăgeală, prea mult haos. (G.M.Tamas, Scrisoare către prietenii mei români, 2002)
Cei doi autori, Konrad Petrovszky şi Ovidiu Ţichindeleanu, insistă asupra unor realităţi mai puţin discutate provocate tocami de un soi de preluare de cătreintelectuali a unui discurs legitimator. Ei spun, şi sînt perfect de acord, că au fost eliminate aproape complet din “poveştile revoluţionare” muncitorii, principali actori în multe in mişcările din ţară. Efectul? Eliminarea unei realităţi clare: mişcarea de masă. Oricîte necunoscute ar fi, oricîte rapoarte SRI oficiale care să confirma existenţa unor agitatori, în decembrie 1989 am avut de-a face cu un fenomen de masă.
Voluptatea demitizării revoluţiei din 89 a cuprins mulţi istorici şi analişti ai fenomenului şi am ajuns astfel la un soi de concluzie clară că totul a fost o uriaşă făcătură, că ni s-a provocat artificial sentimentul teribil al schimbării. A cîştigat eşalonul doi al nomenclaturii, ăsta a fost marele “adevăr” vehiculat de mainstream. Evident că există şi adevăr în această afirmaţie, dar în nici un caz nu trebuia să fie proclamat ca un adevăr absolut. de aceea e foarte important că ies cercetători “alternativi” (filozofi, cunoscători ai fenomenului media) care să spună că sînt destule argumente pentru “a fost revoluţie”.
CNN…
Cartea incepe cu transmisia imagine cu imagine (o lucrare a Rozalindei Borcilă) de la CNN, in care crainica si-a inceput stirea astfel.
“Bună seara! “O cauză dreaptă” Asta spune Mihail Gorbaciov că motivează revoltele populare ce au năpădit România. “O cauză dreaptă” este şi numele de cod al invaziei SUA în Panama ordonate de George Bush.”
Alte idei provocatoare
– lupta nu a fost dusă de intelectuali, dar ei au preluat gloria de eroi ai anticomunismului după 89. “Societatea civilă” a cîştigat prestigiu enorm, dar au fost eliminate mişcările populare din scena politică.
– prin diverse locuri comune mediatice, blocul ex-comunist a fost transformat într-un soi de Lumea a Treia europeană – pasivă şi gata să fie colonizată
– televiziunea a explodat în tot fostul bloc comunist – dreptul de a viziona programe occidentale a înlocuit dreptul real la liberă circulaţie (acesta a venit mult mai greu şi cu multe etape intermediare…). Ni s-a vîndut o imagine a libertăţii.
•Aurel Codoban începe prin a aminti că dezvoltarea televiziunii în România a început cu domnia lui Ceauşescu. Cînd lumea începea să treacă spre telecomandă, Ceauşescu a fost împuşcat, aş adăuga eu
•Sînt antologate şi unele articole din anii 90 (la începuturi) de Bogdan Ghiu: “relaţia dintre noi şi Televiziune este una de sînge. Rudenie şi complicitate, adică”.
•Peter Weibel observă foarte plastic un transfer al unei voci a poporului român care tot îşi caută insistent un corp. La un moment dat intrase în corpul lui Ceauşescu. Dar în 1989 a abandonat corpul ciuruit al lui Ceauşescu şi a intrat în “corpul” numit televizor:). O fi ieşit?
•Regretatul Jean Baudrillard este şi el prezent în antologie cu acelaşi spirit contraintuitiv perfect. Pentru el lucrurile sînt clare. Însuşi genul cel rău al informaţiei televizate a instigat punerea în scenă. Plastic spus, te face să rîzi şi apoi să-i dai dreptate. Şi dacă am fi avut revoluţie adevărată ar fi trebuit s-o înscenăm ca să fim crezuţi în lumea televiziunii. Asta e.
În fine, aş mai putea enumera destule idei, dar nu ştiu cu cîţi posibili cititori răbdători şi curioşi să-şi verifice limitele. Se face tîrziu. Mă culc.
Nu înainte de o concluzie pe lîngă cartea propusă:). Revoluţia română a fost. Dar au murit toate lucrurile bune care au animat-o sau aproape toate. Şi a rămas rege sentimentul înşelării, acela al pseudo-revoluţiei, dorinţa cretină de a ne minţi cu rapoarte oficiale, istorici care ştiu sigur că n-a fost, teoreticieni ai conspiraţiei. A fost revoluţie şi apoi, nu ştiu de ce, tuturor vocilor publice din România li s-a părut corect să repete ritualic că n-a fost. Cu excepţia lui Iliescu a cărui variantă e tot un fel de “n-a fost” deşi repetă că a fost…
Cel mai influent intelectual din Rusia
A avut loc jurizarea anuala: Cel mai influent intelectual din Rusia. Jurizara s-a facut pe portalul OPENSPACE.RU si s-au strins 40.000 de voturi. Cel mai influent intelectual rus este in acest an scriitorul Viktor Pelevin. E imbucurator ca literatura ramine cap de serie si una din cele mai importante sfere de influenta in cultura rusa. In primii 10 clasati 3 sint scriitori (Viktor Pelevnin, Boris Strugatky, Eduard Limonov). Printre ei mai avem 2 jurnalisti-blogeri, 3 jurnalisti tv, 1 lider al bisericici (patriarhul Rusiei Kiril) si un opozant al puterii (Hodorkovski), care din oligarh a devenit puscarias-eseist.
Cele patru sfere de influienta in domeniul cultural in Rusia sint: literatura, televiziunea, internetul si biserica. E interesant de vazut cum vor evolua in urmatorii ani.
Iata si trailerul filmului Generatia P care a aparut anul asta facut dupa romanul lui Pelevin. Generatia P este romanul cult al generatiiei postsovietice, iar Pelevin a devenit un soi de “psychedelic Nabokov of the Cyber Age” (TIME).
Genialul Norstein
Am mai povestit despre genialul Iury Norstein . Tot ce atinge Norstein se transforma intr-un desen animat genial. El nu deseneaza, nu “animeaza” imagini ci inventeaza mereu noi tehnici de “animare” a imaginii. Produce foarte putin, insa doar capodopere. De 20 de ani lucreaza la un desen animat dupa Gogol: Mantaua. Inca nu a aparut dar deja a luat premii pentru fragmentele prezentate in diverse locuri… Cred ca inca nu e finalizat… Omul are un ritm aparte. Cu greu am facut rost de un fragment de 10 minute pe filiera japoneza (a propos japonezii au un cult pentru el mai ceva decit rusii)…
Iata fragmentul. Incepe cu citeva secunde in japoneza (deci nu va temeti) dupa care merge imaginea din Mantaua…. Gogol si Norstein la pachet e deja prea mult… mama cum ninge (in Mantaua)…
Manga sovietica
Prima animatie Manga (din cunostintele mele) pe o tema sovietica/comunista First Squad (www.first-squad.com ).
Iata 2 Trailer-uri.. Eroii (buni) sovietic se bat cu eroii (rai) fascisti.. Un cocteil ametitor: teutonii fascisti iau bataie de la un calugar ortodox sovietic, pionerii si komsomolistii sovietici se bat cu cavalerii oculti fascisti… si Masha/Nadia fireste ca il invinge pe cavalerul negru SS care aduce intunericul in URSS, cetatea soarelui…. O productie ruso-japoneza.. multa propaganda dar nu depaseste Hollywoodul…
Povestea sintetizata cu titrari…
Citindu-l pe Ernu
Liviu Ornea in Observator cultural / Numarul 505 din 17.12.2009
Cum vă spuneam, o săptămînă lungă, sinistră, de campanie am tot citit la cartea lui Ernu, Ultimii eretici ai imperiului. Am citit încet, cu „pauze de gîndire“, cînd fascinat de îndrăzneala ideilor şi a paradoxurilor, de inteligenţa jucăuşă a personajelor, cînd intrigat de obrăznicia enunţurilor şi, mai ales, de implicaţiile lor. Citeam şi, uneori, nu-mi venea să-mi cred ochilor. Mă opream şi-mi aminteam cum a fost, ce-am trăit, atît cît am apucat eu din comunism. Pericolul acestei cărţi fermecătoare, capcana în care riscă să cadă personajele, care nu mai au de mult ingenuităţi – unul a trecut şi prin Gulag – şi pendulează între cinism, dezabuzare şi patimă abia ascunsă, vine din prea aplicata nivelare a asperităţilor.
Privirea „de sus“, superioară, asupra comunismului şi a capitalismului deopotrivă eludează „istoria mică“, sumedenia de detalii care, de fapt, compun viaţa noastră. Iată, concluzia că, excepţie făcînd escrocii, toţi am servit sistemul, inclusiv disidenţii, pentru că şi ei au acţionat în spiritul şi în interiorul sistemului, are drept consecinţă egalizarea vinii. Privind din înalt, aşa o fi. La limită, toţi am făcut măcar compromisul de a merge la şcoala comunistă, legitimînd-o şi, odată cu ea, sistemul pe care-l reprezenta. Dar eu tot cred că vina nu e egal împărţită şi că gesturile disidenţilor valorează mai mult decît frica mea şi-a celorlalţi. Şi-atunci, în afară de etalarea inteligenţei, la ce serveşte un asemenea enunţ?
Mergînd pe firul argumentaţiei, cele două personaje cad de acord că, dînd la o parte Gulagul, nici unul dintre sisteme nu e mai bun decît celălalt: opresiune a politicului într-unul, opresiune a economicului în celălalt – efecte comparabile. Fericiţi nu sînt oamenii nici în capitalism, cum n-au fost nici în comunism. Recunosc, în multe dintre poziţiile lor, clişee ale stîngii caviar – mult mai inteligent formulate, desigur –, recunosc discuţii pe care le am cu prieteni stîngişti sau cu anarhişti din Vest sau din Rusia. Foamea şi îmbuibarea sînt la fel de iraţionale, spune, de exemplu, unul dintre corespondenţi. De acord. Şi totuşi, parcă e o diferenţă între a nu avea şi a avea în exces, avînd posibilitatea să spui „nu“ excesului, alegînd, adică, doar ce îţi trebuie, ca fiinţă raţională ce eşti. De ce ar fi îmbuibarea antonimul foamei? E, desigur, iraţională, stupidă chiar, abundenţa copleşitoare de produse de acelaşi tip. E şi indecentă, dacă te gîndeşti la cîţi n-au ce mînca. Dar, sincer, o prefer şi rafturilor goale, şi alimentaţiei „raţionale“ sau „ştiinţifice“, ba şi ofertei minimal trebuincioase – unul dintre personaje spune că nu i-a lipsit, în copilărie, nici unul dintre produsele de bază; eu îmi aduc aminte că şi în anii şaptezeci, pe la început, cînd nu (-mi) lipsea nimic, tînjeam, iraţional, fireşte, şi după altele, de care doar auzisem, văzusem sau din care, uneori, apucasem să gust, de la blugi americani la ciungă bună, trecînd prin tot soiul de dulciuri şi alte bunătăţi.
Sînt pasaje în care cei doi epistolieri par a spune că în comunism era, de fapt, un pic mai bine. Era, de pildă, un regim generator de timp. Oamenii aveau timp, disponibilitate să se întîlnească, să vorbească – să „filosofeze“, cum ar spune Verşinin –, pe cînd acum, în capitalism, toţi aleargă, muncesc, sînt eficienţi, cîştigă şi ajung acasă zob şi se înstrăinează unii de alţii. E drept, cam aşa e. Spiritualiceşte, care va să zică, stăteam mai bine. Dar parcă-mi aduc aminte că cel mai mult timp îl petreceam, pe-atunci, vorbind despre Ceauşescu, despre Secu, despre lipsuri, despre cum să le depăşim – şi vorbeam în şoaptă, cu teamă. Liber eram, căci nesupus tentaţiilor de nici un fel, şi nu-mi mai dau seama? Om fi acum hăituiţi, dar nu cred că mi-era mai bine înainte.
Foarte amuzant e că cei doi călătoresc neobosit, papă cu spor banii fraierilor de occidentali şi se distrează, parşiv, să le spună, mai mult sau mai puţin voalat, că sînt proşti. Evident, personajele lui Ernu sînt mult prea inteligente ca să se hazardeze în enunţuri axiologice explicite. Iar Ernu însuşi e mult prea inteligent ca să-şi asume explicit poziţia vreunuia dintre ele. Dar ceva-ceva, printre rînduri, parcă se iţeşte. Prea multă inteligenţă strică uneori.
Cele mai importante carti ale Generation X
Revista Details prezinta cele mai importante carti ale Generatiei X…
Libertatea crea noi forme de viaţă
Text aparut in EV Zilei / Marţi, 15 Decembrie 2009 -.. nu e un editorial cum pare la prima vedere, ci un fragment dintr-un text
Sînt un copil al perestroikăi care a învăţat să gândească odată cu extinderea libertăţilor şi dreptului la exprimare ce au explodat in acei ani teribili.
A fost epoca cu cel mai mare grad de libertate cunoscut în modernitate. Vedeai cum se naşte libertatea, cum ia forme şi cum Puterea asista neputincioasă, fiindcă nu ştie s-o îngrădească, s-o controleze. Libertatea crea noi forme de viaţă pe care Puterea nu ştia să o instrumentalizeze.
Atunci au apărut două fenomene aparent contradictorii: pe de o parte o explozie a unei libertăţi nemărginite care punea la îndoială totul, iar pe de altă parte un straniu sentiment al descoperirii unei „identităţi naţionale” care cumva te limita în acest ocean de lbertate. Atunci am descoperit ca suntem din acelaşi aluat cu „românii”, că exista o literatura „de aceeaşi limbă” etc.
În tot Imperiul URSS exista o reţea de librării „Drujba”, unde se găsea literatură din tot blocul comunist. În Chişinău exista această librărie: surpriză, doar literatura română lipsea cu desăvîrşire. Aşa că făceam traseul Odessa, Cernăuţi, Moscova pentru a achiziţiona literatură română. Imaginează-ţi un Ernu la 16 ani tîrîind de la Odessa la Chişinau 7 bucăţi de „Istoria literaturii” a lui Călinescu. Cultura avea pentru mine şi o semnificaţie „corporală”.
Pornind de la acest context al libertăţii şi al identităţii naţionale, ceea ce-mi aminteşte de acei ani e veşnica temă de discuţie: cum se face că totul în jur se schimbă, totul devine liber şi doar în „patria noastră România” nimic nu se modifică, totul e mort. Atunci, în anii 87-89 am trăit mai mult în stradă decît în casă, discutam permanent, aveam mereu cu mine un radio cu care ascultam Europa liberă şi alte ştiri.
Moscova era în avangarda schimbărilor din zonă. Îmi amintesc cum mă/ne cuprindea o anumită jenă cînd ne gîndeam că doar „patria noastră” e inflexibilă la aceste schimburi. Ne apuca revolta şi dezamăgirea cînd vedeam că „fraţii noştri” aduc osanale regimului şi unui mărunt dictator, în timp ce noi distrugeam toate miturile comuniste, ne permiteam să-l atacăm până şi pe Lenin, „sfânta sfintelor” regimului comunist.
Descoperirea „noii Patrii” în formula anilor ă87-ă89 a fost pentru mine una din cele mai incomode şi jenante situaţii. Nici azi nu pot uita acea revoltă adolescentină faţă de „neputinţa fraţilor” de a se revolta, nici azi nu pot ierta acea neputinţă. În zilele în care au început evenimentele de la Timişoara şi s-a terminat cu cele de la Bucureşti, zilele în care a avut loc Revoluţia română a fost pentru generaţia mea poate evenimentul de maximă euforie pe care l-am trăit.
Revoluţia română a rezolvat acea jenă teribilă şi a răspuns nevoii noastre de a uni într-un tot întreg libertatea nemărginită cu visul romantic al „unei noi patrii”. Am stat acele zile doar în stradă şi a însemnat pentru mine şi generaţia mea sfârşitul unei epoci, a unei epoci pe care astăzi ar trebui poate să o analizăm cu mai multă grijă, mai puţină pasiune şi mai ales cu mult respect.
20 de ani fara Saharov
Acum 20 de ani, pe 14 decembrie murea Andei Saharov, unul dintre cei mai importanti oameni de stiinta si disidenti sovietici. A fost cel mai lucid si echilibrat disident sovietic. Cind l-am auzit prima oara vorbind, cu vocea lui ririita si greu de inteles, am ramas fascinat…. si astazi sint la fel… omul chiar merita mult repsect…
Iata ce scrie Kurt Vonnegut, o alta slabiciune… de a mea (in Cutremur de timp) & un filmulet…
“Şi-a câştigat Nobelul în 1975, pentru că ceruse să se pună capăt testelor cu arme nucleare. A lui, bineînţeles, fusese deja testată. Soţia lui era medic pediatru! Ce fel de om putea să perfecţioneze o bombă cu hidrogen fiind însurat cu un specialist în pediatrie? Ce fel de medic putea trăi alături de un partener sărit de pe fix?
– S-a întâmplat ceva interesant azi la serviciu, Iubiţel?
– Da. Bomba mea o să funcţioneze brici. Şi tu, cum te mai descurci cu copilaşul ăla bolnav de varicelă?
În 1975 Andrei Saharov era un fel de sfânt, genul care nu mai este la mare cinste acum, că Războiul Rece a luat sfârşit. A fost disident în Uniunea Sovietică. A cerut public să se pună capăt dezvoltării şi testării armamentului nuclear şi să se acorde mai multe libertăţi poporului său. A fost dat afară din Academia de Ştiinţe a URSS. A fost exilat din Moscova într-un cătun din ţinuturile subarctice.
Nu i s-a îngăduit să meargă la Oslo să-şi primească Premiul Nobel pentru Pace. Soţia lui, medicul pediatru Elena Bonner, l-a acceptat în numele său. N-ar fi însă timpul să ne întrebăm dacă ea sau orice alt pediatru sau tămăduitor n-ar fi meritat în mai mare măsură Premiul pentru Pace decât oricine a contribuit în vreun fel la crearea unei bombe cu hidrogen pentru orice fel de guvern, de oriunde? Cu drepturile omului cum rămâne? Ce-ar putea fi mai indiferent faţă de drepturile oricărei forme de viaţă decât o bombă cu hidrogen? În iunie 1987, Saharov a primit titlul de doctor honoris causa al Colegiului Staten Island din New York City. Guvernul său i-a interzis încă o dată să fie de faţă la acordarea titlului.”
« go back — keep looking »