Interviu cu scriitorul Vasile Ernu, realizat de Dumitru Crudu
Pe mine nu m‑au racolat – poate eram prea mic
Vasile Ernu: „Dacă nu venea Revoluția să plecăm în România și dacă nu cădea regimul, noi ajungeam la pușcărie”
Vasile, de curând, Editura Polirom a publicat o nouă ediție a cărții tale Născut în URSS, iar asta înseamnă că toate celelalte ediții s‑au vândut, că volumul tău are foarte mulți cititori. Nici nu mai știu când a apărut prima ediție, dar cred că acum două decenii. Nu demult, l‑am auzit pe compozitorul Horia Moculescu zicând că le‑ar impune tuturor nostalgicilor după comunism s‑o citească, pentru a se vindeca de această boală. Am auzit însă și voci care spuneau că e o carte care răscolește jăraticul nostalgiei. Aceleași voci ziceau că acum, când Putin a dezlănțuit un război pentru refacerea URSS‑ului, nu ar fi momentul cel mai potrivit pentru a o reedita. Cine are dreptate? Tu cum îți privești acest copil din perspectiva zilei de azi?
Dragă Mitru, mersi pentru invitație și întrebare. Cartea aceasta de debut mi‑a adus multe bucurii și multe bătăi de cap tocmai pentru multiplele grile de interpretare și mai ales utilizări „ideologice”. A fost percepută ca fiind „controversată” și primită cu multă polemică: unii o apreciau pentru o nouă abordare a trecutului – mai ironică, cu nostalgie și melancolie, dar și umor –, iar alții, ca fiind „nostalgică. Cert este că toți apreciau valoarea incontestabilă a stilului și inteligenței, dovadă că a luat multe premii până și de la zona „adversă”. Mai târziu avea să se traducă în cam zece limbi, cred. Acum am ajuns la a VI‑a ediție. Putem spune că e un longseller care s‑a clasicizat. Cartea are de mult viața ei, căci, după cum bine știi, nu poți controla viața unei cărți.
Eu m‑am despărțit de mult de ea, chiar dacă țin la ea, căci cu ea am început acest periplu: ea m‑a definit ca stil și gen de scriitură.
În ce privește nostalgia, eu cred că nu trebuie să ne speriem de termen. Nostalgia este ceva ce ține de memorie și timp, iar literatura are în fibra sa acest element. Nostalgia e parte a „ADN‑ului structural”: nu e singurul element, dar e un element important. Ce ar fi literatura fără nostalgie? Ce ar fi Marcel Proust în Căutarea timpului pierdut fără nostalgie? Sau melancolie? Nu trebuie să ne speriem, dar nici să lăsăm să ni se instrumenteze politic memoria și nostalgia. Trecutul trebuie povestit cu toată complexitatea sa – de la tragedie la fericire, așa cum e viața omului –, fără a ne teme prea mult. Cum îmi place mie să spun: trecutul nu trebuie iubit sau urât, ci înțeles și asumat.
Eu nu văd bine utilizarea nostalgiei ca instrument politic de reabilitare a trecutului, dar nu văd bine nici noua poliție a memoriei, care spune ce avem voie și ce nu să ne amintim: memoria bună și memoria proastă. Eu sunt pentru o coincidere a noastră cu trecutul – cumva intergenerațională –, iertând, dar nu uitând tragediile prin care am trecut. Și e bine să încercăm noi să nu repetăm aceste abuzuri, care văd că revin în diverse forme.
Noi ne cunoaștem de mult. Mi se pare că de aproape patru decenii. Eu te cunosc încă de pe vremea când exista cenaclul „Mateevici”, unde se cântau cântece și se scandau poezii în limba română în parcurile din Chișinău sau în cafenelele – celebrele cafenele – „Moldova” și „Fulgușor”. Ne cunoaștem de mult, dar niciodată nu te‑am întrebat: cum crezi, de ce nici azi nu s‑au deconspirat dosarele KGB‑ului în Republica Moldova? Tu crezi că ar trebui să se întâmple asta? Tu pledezi pentru asta? Iar dacă tot te întreb acest lucru, te‑aș mai întreba: care e experiența ta cu KGB‑ul? Pe mine au încercat să mă racoleze, dar eu am refuzat. Pe tine au încercat?
Da, ne cunoaștem din epoca perestroikăi și perioada Renașterii naționale – cum am denumit‑o noi – și știm bine anii finali ’80. Am dedicat o carte acelei perioade, unde apari din plin – Sălbaticii copii dingo. A fost, cred, cea mai intensă perioadă a adolescenței noastre spre maturitate. Atunci am descoperit literatura română, am conștientizat apartenența noastră la întreg arealul culturii române, citeam tot, ascultam tot. Era o efervescență care acum e greu de explicat și înțeles. Eram atât de săraci și atât de bogați simultan: iarăși, greu de explicat. Și mai ales, ceea ce e greu de uitat: petreceam enorm de mult timp în gașcă – eram ca un trib mereu împreună. Această atmosferă de a fi împreună și disponibilitate de a ajuta, de a oferi și de a te pune la dispoziție celuilalt îmi lipsește teribil azi. Sunt nostalgic, dacă e să fac referință la ce discutăm, după acest tip de oameni și viață, nu după regim, Doamne ferește.
Partea cu dosarele? Nu s‑a vrut, nu s‑a putut și altele au fost prioritățile după ’90, după dizolvarea URSS și apariția statului nou, Republica Moldova. După ’90 oamenii s‑au pus pe ceea ce se cerea în noua lume: acumulare de capital, jaf, privatizări, afaceri. Noul mecanism de succes era dat nu de ceea ce ești, ci de ceea ce ai. Iar cei mai aproape de putere aveau și șansele cele mai mari, dar, probabil, și dosarele cele mai groase. Cui folosește? Doar noi, naivii romantici iubitori de carte, credeam că va veni o societate mai dreaptă și mai corectă. Au învins nu disidenții, ci bandiții – sau cei conectați la vechile structuri, adaptați noilor forme de hoție. Așa s‑a construit noua lume a capitalismului estic: un hibrid între vechea nomenclatură de partid și noul banditism. Au pierdut romanticii și visătorii care credeau în ceva valori, care aveau un preț mic pe piață.
Eu cu o gașcă, cum bine știi, am fost arestat în acei ani pentru protestul de la Ministerul de Interne. Mi‑ar plăcea să văd dosarul. O fi, nu o fi? Dar merită încercat. Pe mine nu m‑au racolat – poate eram prea mic. Dar a venit Revoluția din ’89, a venit dizolvarea URSS și s‑a terminat cu acea lume. Era și timpul.
Vasile, ne cunoaștem de mult, încă de pe vremea când am împrumutat nu mai știu de la cine un sacou – poate de la Gion, poate de la Polihovici –, ca să merg cu tine la directorul școlii unde învățai, ca să‑l conving să nu te exmatriculeze, așa cum avea de gând. Am jucat atunci rolul de frate mai mare. Despre această întâmplare am povestit amândoi în cărțile noastre.
Da, da, îmi amintesc foarte bine acea poveste, pe care am relatat‑o în volumul dedicat adolescenței. A fost un moment important în viața mea, pentru că așa am putut să revin în sistemul școlar, pentru că plecasem de la o școală tehnică – SPTU – de pe lângă Uzina de Frigidere și am revenit la una dintre cele mai bune școli din Chișinău, școala 31, actualul Liceu „Iulia Hasdeu”, unde era și Tatiana Țîbuleac. Practic, aventura aceea m‑a salvat, căci altfel era complicat și nu voiam să‑mi implic familia. Apropo, și acum am coșmaruri primăvara și toamna, visez că nu am terminat liceul și că trebuie să o iau de la capăt, acum, la 50 de ani. E un coșmar de care nu pot scăpa. Când am fost la liceu, profii au scos catalogul și mi‑au arătat că totuși am terminat acea școală.
Tu ai făcut armata sovietică? Eu am fost, de exemplu, un dezertor, dar tu oare ai făcut‑o? Ce influență a lăsat asupra generației noastre armata sovietică, indiferent că am făcut‑o sau nu?
Cum în anul ’89 nu am intrat la facultate – primul sub linie –, am trecut prin același proces: am fost dezertor un an întreg. Nu știu ce era în capul nostru, căci dacă nu venea Revoluția să plecăm în România și dacă nu cădea regimul, noi ajungeam la pușcărie. Pe mine m‑a salvat plecarea în ’90 la facultate în România: eram primul tren cu studenți care nu pleacă în Est, ci spre Vest. Asta m‑a salvat pe mine, ca și pe mulți alții. Recunosc că și acum mi se pare o minune că am scăpat. Mă bucur mult că nu am trecut prin mașinăria armatei sovietice: au făcut frații mei și pentru mine.
Cum ți‑am mărturisit, nu am ținut niciodată o armă în mână și nu aș vrea s‑o țin. Pentru că nu aș putea împușca într‑o ființă vie, fie aceasta și o pisică sau un câine. Tu ai putea trage?
Vin dintr‑o familie care e profund creștină practicantă și cu un frate care a făcut armata în anii ’80‑’82, în plin război în Afganistan. E o chestiune care ne‑a adus multă suferință: mai ales părinților, care au fost siguri că își pierd copilul într‑un război total inutil, care nu era războiul nostru. A fost rănit de două ori. Acest lucru pe mine m‑a făcut profund antisovietic și profund pacifist. Războiul din Afganistan și tragedia din familie a rupt definitiv contractul social cu familia noastră. Eu cred că acest lucru a fost o rupere a contractului social între puterea sovietică și populație.
Am ținut arma în mână doar la orele de pregătire militară care se făceau în epoca sovietică și am tras doar la tir. Repet: mă consider un pacifist convins, dar nu unul radical, ci cred că dacă e nevoie de apărare, trebuie să știi să te aperi. Și sper ca niciodată să nu fim puși în situația de a trage: a omorî e un păcat de moarte. Am un sentiment că încet, încet, până și eu revin de unde am plecat: de la Predica de pe munte.
Cum te raportezi la războiul dement purtat de Putin în Ucraina? Îl condamni?
Lucrurile au fost tranșate de la început și am scris chiar a doua zi în cel mai citit cotidian din România, „Libertatea”, după care am publicat în patru limbi textul în presa europeană. Ideea centrală e simplă: trebuie, fără drept de apel, condamnat actul de agresiune, adică războiul, care este unul imperialist și de ocupație. Primul lucru: condamnăm agresorul, care este Rusia lui Putin. Punct. Doi: ne solidarizăm cu victima, care este Ucraina și cetățenii acestei țări. După ce condamnăm agresorul și ne solidarizăm cu victima, căutăm căi de ajutor. Adică trei: eu, ca cetățean, pot ajuta prin meserie – scriu texte pe această linie și am scris sute în 3‑4 limbi. În plus, ajutăm cât putem – voluntariat dedicat victimelor. M‑am implicat și am ajutat eu și întreaga familie extinsă. Cât am putut. Și încă o mai facem. Și patru – eu țin la asta: să ajutăm și victimele de partea rusă, care sunt în exil și sunt împotriva războiului. E nevoie de punți de comunicare, căci într‑o zi regimul de la Kremlin va pica, iar războiul se va termina. Va trebui să învățăm să refacem pacea.
Pentru mine, recunosc, acest război a fost, poate, cea mai mare tragedie existențială prin care am trecut. Nu am crezut că se va produce și l‑am resimțit ca pe un război dus în interiorul unei lumi intime: e ca și cum prietenii și colegii de clasă se omoară între ei. Simt intim un soi de ruptură, vinovăție, tragedie. Pe care, probabil, nu o voi putea niciodată vindeca. Mai ales că am în familia extinsă și ucraineni, și ruși, și de toate. Și vin din Bugeac, sudul Ucrainei, care‑mi este precum grădina bunicii. Dar ce am spus mai sus sunt principii esențiale pentru situații de război. Cu războiul și moartea nu te joci.
Cum crezi că se va schimba stânga după acest război? Dar gândirea critică? Dar literatura? Dar lumea, în general? Dar omul?
Un război ar trebui să clarifice niște principii de bază. Dacă viața umană este valoarea supremă, atunci ar trebui să știm cine e agresorul și cine e victima și să facem gestul de salvare. Cauzalități și analize vom discuta după ce salvăm victima și pedepsim călăul. Dar, cu siguranță, un război aduce multă reflecție, contradicții, solidarități etc. E un moment bun de reflecție, e o hârtie bună de turnesol care scoate la iveală multe lașități sau multă lume oportunistă care profită de pe seama tragediei oamenilor. Eu cred că va apărea multă literatură și gândire critică de bună calitate, dar e nevoie de timp. Suntem prea aproape de eveniment. Însă în acest eveniment, la care participăm și noi marginal, e bine să nu facem greșeli de care să ne fie rușine. De aceea am simplificat mult principial, ca să nu fiu tentat de greșeli grave. Toți greșim, dar nu asupra lucrurilor esențiale. Mai ales că aici e vorba de viețile oamenilor.
Acum, că am clarificat toate aceste lucruri, aș vrea să ne întoarcem și la cărțile tale. După părerea multor exegeți, niște splendide romane. Tu ești de acord cu ei? Sunt romane sau eseuri? Sau ce sunt?
Uh, hai că la literatură e mai puțin durut. Când am debutat, a fost o situație ironică, căci volumul Născut în URSS – când se fac acele topuri anuale – figura la multe categorii. Era și la ficțiune, și la non‑ficțiune, și la memorialistică, și la eseu. Nu figura doar la categoria poezie. Am râs: ceea ce e sigur e că ceea ce fac eu nu e poezie, deci nu sunt poet. Eu recunosc că nu‑mi gândisem scriitura în termenii de gen literar. Veneam dinspre științele sociale, făcusem filosofie, eram pasionat de sociologie, teoria artelor, antropologie. Ca un copil produs al școlii de filosofie, priveam lumea literară și scriitorii de sus: literatura ca pe un gen „inferior”. Nu‑mi plăcea lumea literară, dar nici nu o cunoșteam. Noi făceam o revistă numită „Philosophy & Stuff ”, care trata literatura de sus și ne irita literaturocentrismul culturii române.
Problema însă a apărut după a doua carte: la ce gen îl introducem pe Ernu. Eram văzut de câțiva critici importanți, precum Paul Cernat, pe linia lui Radu Cosașu. Eu vizibil făceam un amestec straniu de genuri. Unii spun că e un roman de idei, precum Ion D. Sîrbu sau Constantin Stere. Alții – că e un amestec de memorie și literatură, precum Radu Cosașu. E clar un amestec de genuri, căruia acum putem să‑i spunem simplu: docuficțiune, unde ai și proză clasică, și eseu, și reportaj, și jurnal, și poezie – tot ce vrei. Eu mă simt foarte confortabil în acest gen și nu cred că voi renunța. Eu m‑am decis programatic asupra genului abia odată cu Mica trilogie a marginalilor – Sectanții, Bandiții, Izgoniții. În această trilogie – de altfel, bine primită, mult premiată și ajunsă la ediția a III‑a – am știut ce fac, cum fac și cum dezvolt. Acum o fac destul de profesionist, cred. Un mic secret: e și comod, căci e concurența mai mică. Glumesc, pentru că fac asta din simplul motiv: îmi place și cred că am și puterea, și calitatea de a o face.
Cărțile tale au o legătură foarte strânsă cu biografia ta. Citindu‑le, mulți dintre prietenii, colegii și cunoscuții tăi și‑au retrăit tinerețea, iar cei care nu te‑au cunoscut s‑au identificat cu personajele tale. De ce are o mare importanță pentru scrisul tău biografia ta sau istoria?
Poate și pentru că eu folosesc scrisul ca pe un soi de terapie, de gândire, reflecție în primul rând pentru mine. Eu scriu ce mă frământă și am un filon ascuns existențial și religios, pe care mult timp l‑am ascuns. Va fi tot mai vizibil: de tine și de viața ta nu poți fugi. Și eu fac această muncă de salvare prin scris. Nu pot altfel. Prin scris și prin multele cercetări de teren – anual stau câte o lună‑două în alt sat, alt oraș și mă salvez prin oamenii simpli pe care‑i găsesc și prin scris.
Toate cărțile tale se vând ca pâinea caldă. Au lipici la cititor. Din tot ce ai scris, care îți este cea mai dragă?
Of, cum se spune: cea care urmează și care sper să apară la toamnă – Mama se pregătește să moară. E un fel de jurnal de doliu, dar scris cu bunătate, vioiciune și tristețe fericită.
În ce privește succesul la public al cărților: mă bucur că toate cărțile mele (cred, cu o excepție) au minim trei ediții și se tot reeditează. Nu știu formula și cauza: cred că e legat mult de teme și stil. Probabil, și felul de a fi. Dar nu există formulă magică.
Sărind de la scrisul tău la scrisul colegilor noștri care sunt marile romane din literatura română de azi? Aceste romane cu ce teme și perspective noi vin?
Problema literaturii și, în general, a artei actuale este viața ei scurtă. O carte a ajuns să aibă în jur de șase luni de viață. Asta e trist și tragic. Ține mult de dinamica socială, economică, cea care formează viața culturală. Consumul și nevoia permanentă de nou și nou face ca o carte să nu trăiască prea mult. La fel e și cu filmul și muzica. E foarte greu de estimat ce cărți vor avea viață mai lungă. Un bestseller de acum doi ani, nu mai știe nimeni de el. Însă ce este cert – asta e convingerea mea – e că literatura română nu a trecut vreodată printr‑o epocă mai prolifică și cantitativ, și calitativ. Asta ar trebui să ne bucure.
Aș încheia acest interviu cu o întrebare legată de actualitatea de foc, pe care o trăim volens‑nolens cu toții. Plănuiești să scrii o carte și despre război?
Da, da, da – dar încă nu știu cum. Am fie varianta prozei scurte, fie varianta unui roman docuficțional fluviu. Nu am decis. Am altele de terminat: eu lucrez cu program.
