Clujul anilor ’90 – Transilvania culturală TVR – cu Vasile Hotea-Fernezan
La Casa Tranzit inainte de lansare am vorbit pentru Transilvania culturală TVR – cu Vasile Hotea-Fernezan
A fost o întâlnire emoționantă – și lungă
“…am ajuns în faza istorică în care culegem roadele epocii ‘90: ce am semănat începem să culegem. De fapt, asta este o altă miză majoră a cărții: să încercăm să analizăm ce am făcut în acea epocă, să vedem care sunt bazele schimbării, unde se află greșelile noastre – ca să știm la ce să ne așteptăm. Și vă avertizez că nimic bun nu ne prea așteaptă. De asta am spus că vine epoca revanșei. Acolo se ascund multe probleme nerezolvate – acum ele explodează.” spune Vasile Ernu despre “Generaţia canibală”.
Vorbim şi despre Tranzit House, Music Pub, Insomnia Cafe & Bistro, Facultatea de Istorie şi Filosofie | Universitatea Babeş-Bolyai, Clujul anilor ’90, dar şi prezentul buimac
Vasile ERNU: „,Ce au trăitoccidentalii în 200 de aninoi am intensificat șiam trăit în 10-15 ani.”
Interviu / Laurențiu Dulman / Clivaj /12 aprilie 2025
Vasile Ernu s-a născut în URSS în 1971. A fost redactor fondator al revistei Philosophy & Stuff şi redactor asociat al revistei Idea artă + societate. A avut rubrici în România liberă, HotNews, Timpul, Adevărul, Libertatea, Suplimentul de cultură şi Observator cultural. Câteva dintre cărțile lui: Născut în URSS (2006), Ultimii eretici ai Imperiului (2009), Intelighenţia rusă azi (2012), Sunt un om de stânga (2013), Sectanţii (2015), Bandiţii (2016), Războiul pisicilor (2019), Izgoniţii (2019), Sălbaticii copii dingo (2021). E unul dintre fondatorii şi coordonatorii proiectului www.criticatac.ro.
Laurențiu Dulman: Salut, Vasile! Întâi de toate, mulțumesc că ne-ai recomandat la două ore după ce am lansat site-ul, ne-a ajutat mult. Întâmplarea face ca interviul ăsta să mă prindă taman la Cluj, unde n-am mai fost de un sfert de secol. Pretextul dialogului nostru e cartea ta cea mai recentă, Generația canibală, apărută anul trecut la Polirom. Hai să începem de la mijlocul cărții, unde ai instalat două capitole dragi mie: Jurnal de Cluj I & II. Zi-mi, te rog, cum ai ajuns la Cluj și cum i-ai cunoscut pe Sebastian Big și Ciprian Mihali. Cu primul m-am îmbătat la Olimpiada de Științe Socio-Umane din 1996 și am discutat despre Hegel într-o cantină de internat, iar pe al doilea l-am întrebat acu vreo 15 ani dacă vrea să publice la Idea Diferendul lui Lyotard, din care tradusesem o treime pentru licența mea la Filozofia din București – răspunsul lui Mihali, pe care l-am folosit deseori cu directoarele editurilor pe unde am lucrat, a fost magistral: „Laurențiu, nu riscă să devină un bestseller.”
Vasile Ernu: Salutare! Vai, câte lucruri avem în comun, haha! Nici nu știam. Mai întîi, despre recomandare: sunt foarte atent la tot ce se întâmplă pe multe segmente culturale, sociale și politice. Sunt, de felul meu, tare curios și mă tem cel mai mult de ignoranță. Poate de asta sunt mereu cu ochii pe tot ce mișcă, deși cu vârsta devine tot mai greu. M-a bucurat mult apariția platformei voastre. Și când dau de ceva bun, bag pe gât tuturor: anunț și recomand, pentru că solidaritatea și generozitatea nu costă, ba chiar fac foarte bine.
Pomenești niște nume cunoscute, oameni pe care-i prețuiesc, și asta mă bucură. Am stat în multe orașe și am cunoscut multă lume, iar perioada petrecută la Cluj a fost foarte complicată și complexă – am cunoscut enorm de multă lume. De felul meu, sunt un tip relațional și îmi fac repede cunoștințe. Copilul meu e convins că și pe Lună am prieteni, amici, cunoscuți.
În carte sunt câteva orașe cărora le-am dedicat spații largi, pentru că am locuit acolo: Chișinău, Iași, Cluj, Timișoara și București, plus orașele de tranzit. Anii ʹ90 sunt legați de ele în istoria mea personală. Iar Clujul în mod special. Chiar cred că voi mai scrie o carte mică doar despre experiența clujeană, pentru că acolo am avut câteva proiecte care acum mi se par al naibii de interesante ca povești ce pot explica mai bine dinamica acelor ani. De exemplu, am povestit destul de puțin despre fenomenul Philosophy & Stuff tocmai pentru că nu am vrut să mă abat de la tema centrală a cărții, istoria anilor ʹ90. Poate că în câțiva ani voi reveni mai aplicat. Plus că mă interesează să explic genealogia ideilor și practicilor sociale de stânga la care am fost martor. Sunt totuși primul din generația postdecembristă care a fost etichetat oficial ca fiind de stânga, fără să fac mare caz de asta: pe atunci, oamenii treceau pe cealaltă parte a străzii când mă vedeau, pentru că era o etichetă tare nasoală. Asta s-a întâmplat prin 2006, când domnul Patapievici a publicat un articol lung după apariția cărții mele Născut în URSS. Se uită, dar cred că este foarte interesant cum s-au desfășurat anumite genealogii politice, culturale etc.
Povestea de la Cluj clar trebuie aprofundată: cum a apărut un anumit tip de reflecție de stânga într-un oraș ultraconservator și în rândurile celei mai rurale populații urbane din România – mă refer la populația românească, nu la cea maghiară. E un fenomen extrem de interesant!
L.D.: Apropo, ce diferențe de cultură civică și de practică democratică ai observat între etnicii români și etnicii maghiari din Cluj?
V.E.: O, da! Am o experiență consistentă pe tema asta – și e foarte prezentă în carte –, pentru că eu am descoperit nu doar anii ʹ90, ci și România ca pe un soi de nouă patrie. Eram ultimul copil al Imperiului – etnic român dintr-o familie care trăise de generații în Imperiul Țarist și în URSS – și am venit în România anilor ʹ90 ca în „țara mea”, dar era o țară care mi se dezvăluia ca „străină”. Era un spațiu care mi se revela ca „al meu, dar străin”. De-a lungul cărții, vorbesc mult despre procesul de „învățare” prin care am trecut și despre descoperirea diferențelor față de comunitatea din care veneam, diferențe care au la bază, zic eu, o cultură materială, istorică, socială, economică și administrativă diferită. E o temă dragă mie.
În Cluj, cea mai mare surpriză a fost descoperirea lumii maghiare, care, culmea, a fost mult mai deschisă cu mine decât lumea românească. Eu la Cluj am cunoscut românii prin intermediul maghiarilor, care m-au primit ușor, am locuit cu ei, am avut primele joburi date de ei etc. Dacă ne uităm atent, în anii ʹ90 cam tot mediul urban progresist și zonele culturale vii, alternative și avangardiste din Cluj erau ale comunității maghiare: Music Pub, Casa Tranzit, Insomnia – și erau deschise pentru români, firește.
Românii erau mai apropiați de patriotismul de tip Funar. Asta ține cumva și de istoria orașului, a regiunii: românii au fost populația majoritară din mediul rural, cu o prezență târzie în urban. Urbanul era la Cluj dominat de maghiari, evrei, germani – la fel ca în cea mai mare parte a Transilvaniei. E o stratificare socială care te face să te gândești la un sistem de caste. De asta eu obișnuiam să spun ironic: Clujul e orașul cu cea mai mare populație rurală din țară.
Venind de la Iași, Clujul mi se părea un oraș mai conservator și cu trăsături mai rurale decât Iașiul. Dar asta ține de moștenirea Imperiului. În Basarabia e la fel, doar că e alt Imperiu și sunt alte etnii. Chișinăul modern a fost un oraș dominat de ruși și de evrei până târziu: sovieticii l-au făcut „moldovenesc” prin dezvoltare și deschidere spre moldovenii din rural. Transilvania are orașe cu o populație etnic românească cu practici mai rurale decât în Moldova sau Oltenia. Mă refer strict la români. Repet: ține de moștenirea istorică. Dacă nu mă credeți, mergeți la Sibiu și verificați. Și nu e nimic peiorativ în asta: e istoria noastră și are cauzalități clare. Bisericile românești sunt la marginea orașului, unde cândva era sat, nu în centru – cele din centru sunt de după Unire. Dar în două generații vom uita cine a făcut aceste orașe. Nu că ar fi bine…
Pe scurt, descoperirea lumii maghiare a avut pentru mine un rol emancipator și m-a ajutat să înțeleg aceste probleme, oferindu-mi o perspectivă mult mai complexă. Tot la Cluj am descoperit și un fenomen superinteresant: „copiii medievali”, cum îi numesc eu pe cei din zonele rurale de munte unde nu au existat CAP-uri. Sintagma nu e peiorativă, ci se referă la faptul că acolo s-a păstrat un tip de viață arhaică pe care satele de la câmpie l-au pierdut total. Lipsa CAP-urilor a conservat un tip de sat și un mod de a munci care au dispărut din alte zone. Mai ales că forma de organizare a CAP-ului a produs o mutație nouă: a făcut din țărani un soi de muncitori agricoli foarte moderni în practici – ei de fapat aveau un ritm de viață modern, la fel ca al muncitorilor, numai că nu erau la uzină, ci la câmp. Satele începuseră să aibă trăsături moderne urbane. Dar când vedeai acești copii fascinanți de la munte, obișnuiți cu forme de muncă tradiționale – câmp, vite, pădure –, aveai impresia că ei coboară direct din „Evul Mediu”, adică dintr-o lume total dispărută, dar care se conservase bine în unele zone. Eu așa ceva nu mai văzusem. Dar acești copii aveau o capacitate imensă de adaptare și o energie enormă: în câțiva ani recuperau tot cu o forță teribilă.
L.D.: Să ne întoarcem la începutul cărții, la venirea ta în România. Cum ai ajuns la Iași?
V.E.: Simplu, cu trenul. Eu susțin că în Imperiu – fostul URSS –, se intră și se iese cu trenul. De ce? Pentru că la graniță există un ritual unic, de tip Transformers. Acolo se schimbă ecartamentul într-un mod fascinant: e un amestec de Transformes și Mad Max, mașini imense care ridică trenul la înălțime pe bucăți și îi schimbă roțile, pentru că e alt ecartament. Acolo vezi aproape fizic ce înseamnă diferența, înțelegi că ieși dintr-o lume și intri în alta. Ți se schimbă tot – inclusiv creierul! Glumesc, dar e o metaforă puternică pentru marile transformări ale epocii și pentru trecerea la alte geografii și istorii. Sunt foarte pasionat de aceste transformări materiale, care uneori sunt mai puternice decât ideile. Mă interesează istoria materiei: de exemplu, de ce peisajul administrativ diferă de la un regim la altul. De ce sunt plantați pini siberieni în fața instituțiilor administrative?
Primul român văzut de mine a fost un vameș. M-a șocat diferența dintre vameșul sovietic – foarte impersonal și militarizat, mașinal în tot ce face – și vameșul român, care purta o uniformă la mișto, pur convențională, personalizată, și se comporta după cum avea chef, total neinstituționalizat și negociabil.
Am ajuns cu un tren în care ne aflam mii de studenți și liceeni: era toamna lui ʹ90, septembrie. Am debarcat la Iași, în Gara Nicolina. Eram primul tren care mergea spre Vest, nu spre Est. Acolo ne-au repartizat pe orașe, să mergem mai departe. Eu am rămas la Iași.
Doamnele care ne așteptau în complexul studențesc Pușkin din Copou ne-au întâmpinat cu: „Vin rușii!” Așa am intrat în noua mea patrie. Și de aici începe aventura colosală a anilor ʹ90: o epocă dementă – un fel de western al Estului – și o patrie nouă despre care știam câte ceva din cărți. Dar realitatea bate orice carte și orice film.
L.D.: În istoria postdecembristă, anii ʹ90 au fost o perioadă haotică, fertilă, nesigură, diversă și violentă. Cum ai trăit epoca asta?
V.E.: Meseria noastră e să povestim istoria trăită, să putem face aceste fresce sociale. Când reconstitui o epocă – și nu mai sunt la prima încercare, în alte cărți am reconstituit alte perioade –, e foarte important să găsești elementele cheie care compun epoca și să găsești tonul potrivit. Zeitgeist-ul unei epoci trebuie căutat în diverse elemente centrale. Cert e că anii ʹ90, prin comparație cu anii ʹ80, sunt vizibil diferiți printr-o dinamică și niște trănsformări radicale pe toate palierele: social, economic și politic. Dacă în România anilor ʹ70-ʹ80 părea că planeta Pământ nu se mai învârte, în anii ʹ90 ea sare de pe orbită și se rotește dement.
Literatura e ofertantă pentru că ne permite metafore care au putere de sinteză. La începutul anilor ʹ90, intrăm, cum îmi place mie să zic, în westernul Estului. E epoca noastră sălbatică, de unde se începe canibalizarea totală. Ce au trăit occidentalii în 200 de ani noi am intensificat și am trăit în 10-15 ani.
Ce este specific acelei epoci? Doar libertatea și speranța? Doar „jos comunismul” și democrația? Cu siguranță că am avut și asta. Am avut chiar câțiva ani de libertate cum aproape că nu a mai cunoscut partea asta de lume. Liberi nu doar politic, prin decapitarea regimului, ci liberi și de bani, și de muncă. De ce? A venit inflația și a ras toată acumularea, apoi au venit privatizarile și au distrus mai toate locurile de muncă pe stil vechi pentru clasa muncitoare largă și pentru țărănime. Ne-au eliberat și de acumulare, și de muncă – iar asta a adus poate cel mai dur fenomen: dislocarea totală a unor întregi pături sociale.
Eu încerc, practic, să deschid un imens șantier de regândire și reinterpretare a anilor ʹ90 care, din punctul meu de vedere, nu corespunde cu cel al establishment-ului. Adică se minte mult prin omisiune și prin folosirea unui adevăr parțial. S-au întâmplat prea multe lucruri la nivel politic, dar mai ales economic și social: schimbarea proprietății, schimbare economică radicală, schimbarea practicii și înțelegerii muncii – de la producție la comerț –, schimbarea ierarhiilor, relațiilor etc. Plus schimbarea radicală a felului de a consuma și a mecanismelor de construcție a prestigiului și a puterii sociale. Banii încep să aibă funcție politică – înainte nu aveau această funcție, ci doar una de schimb în formulă arhaică: statutul social era dat de cunoaștere și de job ca poziție socială. Aproape ca în vechea lume. Acum banii – adică ceea ce ai în sens de capital –, devin elementul central în toate. Ai bani, poți cumpăra orice – de la om la partid și țară. Intrăm într-o altă logică. Ferice de cel care-l va mânca primul pe aproapele său, căci el va stăpâni pământul!
L.D.: Îți propun să încheiem în prezent: care crezi că e specificul momentului pe care îl traversează România acum? Vezi asemănări cu anii ʹ90?
V.E.: Epoca în care trăiești e și cel mai greu de analizat pentru că nu prea permite distanțare. Iar pentru analiză și înțelegere e nevoie de distanță. Uite un banc auzit la Chișinău pe tema asta: se întâlnesc doi experți în geopolitică – avem mulți, că sunt fonduri, iar experții urmează fondurile. Primul întreabă: tu înțelegi ce se întâmplă acum? Al doilea zice: stai să-ți explic. Celălalt răspunde: să explic pot și eu, dar spune-mi, înțelegi ce se întâmplă?
Cartea mea începe cu trecutul – cei patru cavaleri ai Apocalipsei povestiți în stil Walter Benjamin, preferatul meu – și se termină cu prezentul, cu războiul din Est. Și eu susțin că mai tot ce avem acum este legat direct de anii ʹ90. Generația canibală este și o generație revanșardă.
Mai am o teorie, pentru că lucrez cu ipoteze pe care le verific, le probez. Eu susțin că anii ʹ90 din Estul fost comunist au constituit un fenomen preluat în circuitul global, cu efecte pentru lumea occidentală. Am fost resursă și sânge proaspăt pentru Capitalul Vampir – Capitalul de la centru –, am fost și piață de desfacere, am fost și câmp de experimente pentru FMI, Banca Mondială etc. Am fost un imens corp social, politic și economic bun pentru terapiile de șoc. Și acum vine bumerangul din teoria lui Hannah Arendt despre colonialism, unde bumerangul aruncat de la centru, a trecut pe aici prin Est și se întoarce. Schimbările de aici, din periferie, au contribuit la schimbările de la centru. Canibalizarea și sălbăticirea noastră nu aveau cum să nu aibă efecte la centru, așa cum Revoluția din 1917 nu avea cum să nu ducă la îmblânzirea Capitalului – efecte deja cunoscute.
Mai în glumă, mai în serios, cred că acum există toate datele ca să trăim o epocă ʹ90 la nivel global de data asta, nu local. Evident că niciodată istoria nu se repetă la fel, dar vom vedea că sunt prezente anumite trăsături comune. Și cel mai sigur e că nu vom putea ocoli fascismul: sper că va fi o variantă mai moale. Dar el este inevitabil. Așa că nu ne așteaptă vremuri foarte plăcute – adică vor fi multe riscuri și posibile forme de violență. Deci pensionarea se amână – va fi o epocă în care veteranii nu vor avea voie să se odihnească, așa cum n-am dormit mai deloc nici în anii ʹ90 –, vom fi insomniaci și mai departe. Cam așa văd viitorul. Dau de băut dacă greșesc.
L.D.: Mulțumesc, Vasile, pentru interviu și pentru susținere.
Laurențiu Dulman
Filozof ca formație, editor ca ocupație, amator de hip-hop, jazz, fotografie, tango &
dans contemporan.
𝑽𝒂𝒔𝒊𝒍𝒆 𝑬𝒓𝒏𝒖: „𝑰̂𝒏 𝑹𝒐𝒎𝒂̂𝒏𝒊𝒂, 𝒄𝒂 𝒔𝒂̆ 𝒇𝒊𝒊 𝒓𝒆𝒔𝒑𝒆𝒄𝒕𝒂𝒕, 𝒕𝒓𝒆𝒃𝒖𝒊𝒆 𝒔𝒂̆-𝒍 𝒑𝒐𝒄𝒏𝒆𝒔̦𝒕𝒊”
Aflat la Suceava, în cadrul turneului de promovare a celei mai recente cărți ale sale, „Generația canibală”, Vasile Ernu, unul dintre cei mai apreciați scriitori contemporani, a fost invitatul podcastului „Interviurile Monitorul”.
Vasile Ernu locuiește în București dar a stat ani buni în Iași, Timișoara și Cluj. De 10 ani derulează un proiect, în cadrul căruia, în fiecare an, locuiește timp de o lună într-un alt oraș din România. Așa a descoperit că, în ciuda unor idei preconcepute, moldovenii (cei din provincia istorică a României) sunt, din multe puncte de vedere, cu mult peste locuitorii altor zone istorice ale țării. Despre ce zone e vorba, poți afla vizionând podcastul.
Tot din acest podcast puteți afla în ce context a afirmat că:
„În primul rând ne-a șocat faptul că România e mai săracă”,
„Lor le place să bea spectaculos. De exemplu, dacă eu beau, trebuie să știe tot căminul că beau”
„Ce țară e asta că nu ține nici cât o bere?”
„Intelectualii au fost printre primii care au trădat”.
„În România, ca să fii respectat, trebuie să-l pocnești”
„Eroul tranziției este o femeie, nu este un bărbat”
„Întotdeauna, încearcă să fii cel mai prost din cameră, dacă vrei să crești, dacă ești cel mai deștept din cameră, ai o problemă mare”
Tineretul din ziua de azi şi Generația canibală
Primesc des întrebarea de la cei din generația mea: cei din ziua de azi – tinerii, copiii noștri – înțeleg ceva din ce povestim noi despre epoca 90?
Păi asta e una dintre marile mele mize – să dialogăm cu ei, să ne cunoaștem aşa, să-i ajutăm să înțeleagă de unde venim şi noi şi ei.
Am primit multe reacții şi texte de la cei 20 +. Din ce văd cred că înțeleg destule – totul e să știm să le explicăm şi povestim. Poveștile trec peste barierele acestea trans generaționale.
Am primit asta de la un student din Suceava care e din Basarabia.
—
Am citit „Generația canibală” de Vasile Ernu nu doar ca pe un simplu roman, dar în primul rând, ca pe o mărturie a autorului față de o lume și o generație apusă, ale căror ecouri încă rezonează cu prezentul nostru. M-a fascinat comparația anilor ’90 cu un „western sălbatic” – o lume haotică, fără reguli clare, în care totul se construia și se distrugea în același timp. Anii ’90 nu au fost doar un deceniu istoric, mai degrabă au fost o stare de spirit, o tranziție nu doar politică, dar și ontologică. O explozie de libertate nedigerată, în care fiecare își inventa propriul drum, deseori calcând drumul celuilalt. Trebuia să poți să supraviețuiești, să ai învățată școala vieții.
Descrierile lui Ernu despre anii ’90 sunt amănunțite, cu o oarecare doză de nostalgie, dar în același timp, pentru cititor, persistă și doza de a înțelege perioada respectivă prin aceste descrieri. Anii ’90 au fost o perioadă originară, în care haosul a născut noi forme de viață într-o libertate totală. A fost un timp al inocenței violente, în care tot ce ținea de coduri morale a fost abolit, iar etica a fost înlocuită cu instinctul de supraviețuire. Nu era loc în acea perioadă pentru teorii sau ideologii – doar pentru practici brutale ale adaptării. În acea lume, „canibalismul” a căpătat nu doar o conotație metaforică, dar a devenit, în primul rând, o schemă de viață. Eu a devenit vânătorul care îl vâna pe Celălalt într-o sălbaticie americană a westernului.
Totuși, ceea ce face romanul să fie profund și interesant este felul în care lumea anilor ’90 devine o matrice pentru prezent. Anii ’90, se poate de spus că au fost incubatorul retoricii actuale, care se manifestă prin discursuri fragmentate, violență simbolică și hiper-individualism. Ne-am obișnuit să credem că trăim în democrație, dar democrația noastră are în ADN-ul ei trauma unei libertăți a haosului originar, apărut în epoca anilor ’90. Din acel vid al valorilor s-a născut retorica superficială a consumului, a succesului prin dominație și șmecherie, a identității construite pe munca altcuiva.
Ernu nu scrie doar despre o epocă în care a trăit și de care a fost marcat, el scrie și despre o devenire. Iar această devenire ne aparține. Faptul că astăzi ne simțim uneori străini în propria noastră lume, pe care credem că o înțelegem și o cunoaștem, se datorează faptului că suntem copiii unei generații care a fost nevoită să ardă totul ca să înceapă de la zero. Dar în cenușa aceea s-a ascuns și promisiunea unei noi forme de viață, unei noi forme de societate, una pe care încă nu am reușit să o articulăm.
Lectura romanului „Generația canibală” este o meditație asupra unui rău necesar. Romanul sugerează că progresul nu este unul liniar, ci unul cu precădere violent și cu multe sacrificii. Umanitatea nu se descoperă și se dezvoltă în confort, ci în criză. Anii ’90 nu sunt doar un trecut incomod, dar și un adevăr dureros că lumea de azi s-a născut dintr-o serie de compromisuri, traume și instincte de supraviețuire, iar discursurile noastre despre bine și rău sunt, adesea, doar versiuni rafinate ale unei lupte dure mai întâi cu noi înșine și apoi cu ceilalți.
Vezi statistici şi reclame
O opinie foarte importantă pentru mine: Mariana Codruţ despre Generația canibală
„Generația canibală. Cartea maturității” (Editura Polirom, 2024) e pentru mine o lectură inedită, un document unic : surprinde în toată complexitatea lui chipul României din anii `90, anii tranziției, intersecția dintre două ideologii – căderea comunismului și înscrierea pe drumul accidentat spre democrație și spre capitalism, presupunem. Totul e haotic. Totul e sub semnul „libertății”, libertatea însemnînd încălcarea cu entuziasm și inconștiență a oricăror reguli: cele anterioare, din perioada istorică abia încheiată, sînt rejectate ca fiind „comuniste”, cele noi întîrzie să apară.
Instituțiile statului și-au pierdut puterea, eficiența dar parcă și… busola, incapabile să înțeleagă noul context sau neputincioase să intre în rolurile impuse de acesta. Peisajul social de la noi, cel urban observat cu deosebire prin forța împrejurărilor, se schimbă total: fabrici și uzine falimentează ori sînt falimentate intenționat de cei interesați să și le adjudece. Rămași fără locuri de muncă (adică disponibilizați – în epocă este evitat cuvîntul șomaj ca mai traumatizant, mai degradant), puzderie de cetățeni sînt la cheremul disperării. Viața devine, așadar, pentru majoritatea românilor o mare problemă : stabilitatea și siguranța oferite de vechiul regim dispar, acum fiecare e pe cont propriu, se descurcă fiecare cum poate, apelînd mai ales la emigrare, la comerțul mărunt, la bișniță. Confuzie, căderi din ranguri, pierderi de tot soiul, sinucideri, zgomot, furie, violență, călcat peste cadavre. Estul nostru fost comunist dobîndește un aer de … vest sălbatic.
„Generația canibală” îmi pare un document unic și pentru că surprinde mica… reunire a Basarabiei cu România după deceniile de separare, prin venirea unor valuri de elevi și studenți de pe malul stîng al Prutului (printre care și autorul) la studii, grație burselor oferite de statul ro.
Nu în ultimul rînd, e un document unic pentru că lucrurile, problemele anvizajate – vă asigur, eu abia le schițez în aceste note lipsite de pretenții – sînt văzute de un om cu primii 19 ani de viață trăiți în „imperiul sovietic”, cel dominat din `85 de perestroika lui Gorbaciov: experiența imperială îi asigură lui Vasile Ernu și un termen de comparație realități românești/ realități natale, dar și, cred, accentuata rezervă față de provincialism. La aceasta se adaugă studii de filosofie (făcute la Iași, continuate la Cluj) și lecturi pe măsură, care îl ajută să vadă lucrurile nu de la firul ierbii, ci de sus, încadrîndu-le într-un context mai larg, creionat deseori în detaliu; de „vină” pentru asta o fi și faptul că Ernu – cu declarate, asumate înclinații de stînga – e atent la ideologii și la social mult mai mult decît oricare alt scriitor.
Nu pot trece peste talentul lui scriitoricesc. Ochiul și mîna de prozator fac din această carte – memorialistică înglobînd eseu, documentar și, din plin, reflecție filosofică, antropologică, mentalitar/ identitară, politică, sociologică, toate asezonate cu mulțime de informații ( să vedeți, de pildă, cîte lucruri știe despre muzica generației sale !) – o lectură captivantă.
Vezi statistici şi reclame
Editura Polirom #generaţiacanibală
Florin Chirculescu despre Generația canibală
Până facem înconjurul Mării Negre – Florin a citit. Ne-am văzut recent – trecut razant ambii prin crize, sperăm ieșit bine.
Florin e dintr-o generație mai mare – e din cea mai pregătită generație ever avută de România chiar dacă statisticile ne dau pe noi. Sunt cei care pot face de la matematică la medicine, inginerie şi literatură orice. Florin e un exemplu: medic chirurg de excepție – şi scriitor de o complexitate rară pe la noi. Cred că putem discuta non stop pe orice subiect – nu ne plictisim.
Eram curios cum vede el epoca 90 – căci ei au prins-o cu multă disperare şi revanșă: 80 le luase tinerețea mizer. Ei erau de fapt cei mai americani dintre pământeni. Revoluția i-a prins în primii ani de muncă şi repartiții.
Florin zice ceva aici…
Hai bătrâne că se termină războiul anul acesta (sper!) şi de la anul facem în semn de Pace – un turneu în jurul Mării Negre cu stopul.
—
Trebuia să ai 20 – 40 de ani, ca să te bucuri din plin de anii 90. Dacă erai prea mic, nu-ți era clar de ce anume scăpaseși, dacă erai în vârstă, n-aveai energie ca să-ți iei lumea nouă în cap. La 1 ianuarie 90, doar ce ieșiseși dintr-un codru înghețat, printre copacii căruia lumina abia se strecura. Anii 80 au fost anii pufoaicelor, ai gerului, ai cartelelor, ai bârfelor politice pe la colțuri, după care, deodată, ne-am pomenit în căldură și voioșie – nu trebuia decât să dai viață pasiunilor pe care obișnuiai să le taci.
Prețul era că te certai cu cei care, uluitor, după cum ți se părea atunci, aveau alte opinii politice, căci în rest, era fain. Degeaba câștigase Ilici în Duminica Orbului, fiindcă te retranșai în vise, plănuiai știință, artă, filozofii, muzici neauzite, plus că-i înjurai fără grijă pe idioții care făceau politică, un obicei binemeritat, păstrat până azi.
Despre asta scrie Vasile Ernu în Generația Canibală, despre tineri și anii 90. Ani cu inflație, cu neînțelegere financiară, cu primii corupți, dar plini de idei: erai exploratorul ajuns pe tărâmuri sociale virgine, te și mirai de cât de multe puteai să faci. Vasile ia anii ăia în brațe, ne povestește cum a venit din Moldova de Dincolo, cine erau cei de-acolo, cine eram noi, care i-am primit, ba cu bucurie, ba cu scrâșnete, ba cu prejudecăți față de „sârme”, după care am băut vin, vodci și bere, cu maxim prieteșug.
Aflăm care a fost treaba la Iași, un oraș care nu-și merită blestemul arhitectonic socialist, pentru care aș face un concurs de acomodare în urbe a blocurilor de lângă Casa Dosoftei și Palatul Cuturii – Ernu ne zice de celălalt Iași, al Copoului, al grădinilor, al primelor cluburi și restaurante, al zacuscăi și al negoțului, urbea nocturnă în care rockul local se mixa cu cel de peste Prut și cu grunge-ul de Seattle, Washington.
Aflăm de Cluj, de afaceri studențești, de baruri găzduite în blocuri imperiale austro-ungare, de foametea din cămine, de Strada Vomei, de întâia revistă de Filozofie, pe care până și eu o citeam (Philosophy & Stuff), de discuțiile prin care reașezam lumea, de tinerii necunoscuți, deveniți faimoși între timp, pictori, matematicieni, scriitori, de marii nebuni care aveau mai multă minte decât toate guvernele entității numite Ro.
OK, ați priceput despre ce e cartea – întrebarea e: ce a canibalizat generația noastră, care, de fapt, e o generație împletită din 2 – 3 generații. Ce am canibalizat, fără să știm? Cred că speranța, căci anii 90 sunt despre speranță, după cum se spune în corporateza de ONG, numai că nu noi am ingurgitat nădejdea, credința în viața ce n-o voiam reîntoarsă în dezastrul pre89 – asta au făcut-o cei pe care i-am detestat începând cu 1 ianuarie 90, cei pe care am crezut c-o să-i gonim de la masă cu arme cinstite, numai că n-a fost să fie.
D-aia trebuie citită Generația Canibală: ca să ne amintim ce eram, ca să ne învățăm copiii să se bată cu așa-zisa democrație de supraveghere, ca să nu uităm că noi nu suntem ca cei a căror putere zace în iscălitură. Și mai trebuie s-o citească și cei care nu pricep de ce noi, cei ce aveam 20 – 40 de ani pe atunci, nu înghițim politicile cretine de azi.
Despre asta e Generația Canibală, și încă mă caut în ea!
Vezi statistici
Promovează o postare
Trei răspunsuri despre volumul „Generația canibală” de la autorul lui, Vasile Ernu
„Eu spun cu modestie că această carte este un mare șantier deschis de mine pe acea epocă: e cel mai mare șantier din ce știu, dar care sper să fie continuat de alți scriitori și cercetători.”
de Familia / 28 aprilie 202527 aprilie 2025
1. Cum s-a conturat ideea volumului Generația canibală?
Generația canibală este o carte la care gândesc de mulți ani și inițial se dorea ca epoca ’80 și ’90 să cuprindă o carte. A ieșit un diptic – Sălbaticii copii dingo. Cartea adolescenței și Generația canibală. Cartea maturități. Ele sunt autonome, chiar dacă există continuitate: aflăm cum copiii dingo se canibalizează.
Ideea de a face o carte dedicată epocii ’90 este una veche, doar că era nevoie de o distanță. De cîte ori mă apucam de ea aveam sentimentul că epoca ’90, cu toate traumele și demențele ei, încă nu m-a părăsit, era vie în mine. Acum a sosit momentul ei, la aproape 30 de ani distanță.
E o carte cu o miză mare pentru mine, căci, dincolo de elementul biografic și partea intimă, are o miză legată de încercarea de a povesti o epocă enorm de complicată care a adus transformări sociale, politice, economice fără precedent într-un timp foarte scurt. Am trăit atât de intens și atât de multe într-o perioadă atât de scurtă cum istoria nu a mai văzut. Încerc să dau un contur acestor schimbări, să găsesc elementele cheie ale spiritului acelei epoci și să dau conturul unor noi grile de interpretare. Totul povestit cu istorii de viață.
În același timp aduc și perspectiva unuia care vine de afară – unul „de-al nostru”, dar format „afară”: un copil de Imperiu care vine în Patrie și descoperă o lume puțin diferită decât ce știa el și ce aștepta. Vedem o România văzută cu alți ochi. Practic, este povestea unei epoci teribile și a unei Românie altfel.
2. Cum a decurs scrierea lui?
Eu lucrez programatic, m-am profesionalizat de mult. Adică am o perioadă de documentare, una de muncă la structură și alta de scriere efectivă. Chiar dacă anii ’90 sunt ani trăiți din plin la o vârstă matură, nu te poți baza doar pe ce știi.
Am avantajul că am trăit în cam 5-6 locuri – și Basarabia, și România, și oraș mare, și sat, și oraș mic – în comunități diferite și în pături sociale diferite. Am mult material. Dar în ciuda acestui lucru, am apelat la documentare pentru că ’90 a atins toate păturile sociale în diverse forme. Pe lângă multă lectură, am făcut enorm de multe chestionare cu oameni din categorii diferite pentru a vedea alte experiențe. Mai ales am vrut să văd cum au trecut prin această criză imensă fetele, prietenele noastre, mamele etc. Eroul tranziției este femeie: am un întreg capitol dedicat acestui fapt, unde încerc să explic anumite lucruri.
Partea de scriere e delicată, că am observat că mulți nu vor să-și amintească multe lucruri din ’90. De ce? E o epocă cu multe traume, umilințe, rușini care ne produc mult disconfort. Dar ele trebuie povestite. Eu spun cu modestie că această carte este un mare șantier deschis de mine pe acea epocă: e cel mai mare șantier din ce știu, dar care sper să fie continuat de alți scriitori și cercetători.
3. Cum vă doriți să fie citit volumul Generația canibală?
Din ce observ, el are deja cîteva categorii de cititori. Mai întâi cei din generația apropiată de mine, cei ce au trăit ’90 matur. Pentru ei e o lectură intimă, melancolică, traumatică, dar ceva ce îi atinge direct, ca ceva ce știau, dar poate au uitat. Sau au vrut să uite. Chiar și când îi enervează sau nu sunt de-acord cu anumite lucruri, e totuși ceva intim, cunoscut. Funcționează ca ceva ce zgândăre o rană veche.
Pentru unii mai tineri sau care nu cunosc epoca e ca o lectură ce le aduce multă informație despre o epocă importantă pentru istoria noastră recentă. Să nu uităm că actualitatea este rezultatul epocii ’90: acum culegem roadele epocii noastre western, cum îi zic eu.
Cred că acest volum, pe lângă partea lui literară, aduce și multe elemente de antropologie, analize sociale, anumite elemente de studii culturale comparative etc. care sunt bine camuflate prin istorii și povești, dar care nu ascund că vor să facă lumină sau să producă un anumit tip de reflecție. Eu totuși îmi asum faptul că fac docu-ficțiune. Adică am o ficțiune care împachetează multă documentaristică și date reale.
INTRARE LIBERĂ TVR| “GENERAȚIA CANIBALĂ”, CEL MAI RECENT VOLUM AL LUI VASILE ERNU
INTRARE LIBERĂ | “GENERAȚIA CANIBALĂ”, CEL MAI RECENT VOLUM AL LUI VASILE ERNU #tvrcultural
Mirela Nagâț: “O discuție pasionantă despre anii ‘90, pornind de la recentul volum al lui Vasile Ernu, ,,Generația canibală”.
Cu o privire de antropolog, Vasile Ernu spune o poveste a formării, cartografiind totodată realitatea: de la fenomene (disponibilizări, Caritas…), la peisaje (nonstop-ul, chioșcul, bazarul), recuperări culturale (interbelicii, telenovelele, ,,bizareria” Twin Peaks), chiar și obiecte (sucul la TEC, reșoul pe placă de BCA)”.
Cu: Vasile Ernu, scriitoarea și scenarista Cecilia Stefanescu, scriitorul și medicul Florin Chirculescu, scriitorul Bogdan-Alexandru Stănescu și eseistul și scriitorul Arthur Suciu.
Tvr Cultural, 29 aprilie 2025
Producător: Anca Lăzărescu
Vasile Ernu, autorul lunii mai: „În viaţă am înţeles târziu: oamenii buni sunt mai importanţi decât oamenii inteligenţi.”
Născut în 1971 în URSS, Vasile Ernu este unul dintre scriitorii care nu mai are nevoie de nicio prezentare, fiind aproape imposibil să nu-l asociem în mod direct și inevitabil cu romanul său, „Născut în URSS”, un bestseller încă de la prima apariție, care și-a depășit această titulatură, devenind, după aproape douăzeci de ani, ceea ce se numește un longseller. Volumul a deschis un fel de „cutie a Pandorei” nostalgică, transformându-se într-o „carte-manifest a unei identități în răspăr”, așa cum o descrie Paul Cernat pe coperta patru. În 2006 primește Premiul pentru debut al României literare și Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România, bucurându-se de numeroase traduceri – rusă, bulgară, spaniolă, italiană, maghiară, polonează și georgiană.
La Editura Polirom au apărut următoarele cărți: „Ultimii eretici ai Imperiului” (2009), „Ceea ce ne desparte” (în colab., 2010), „Sectanţii” (2015, 2017, 2020), „Bandiţii” (2016, 2017, 2021); „Izgoniţii” (2019, 2022), „Sălbaticii copii dingo” (2021, 2022) și „Generaţia canibală” (2024).
Cu ocazia reeditării romanului său de debut, „Născut în URSS”, publicat pentru prima dată la Editura Polirom în 2006 și ajuns în 2025 la cea de-a șasea ediție și a apariției la aceeași editură a celei mai recente cărți, „Generația canibală”, o docu-ficțiune despre începutul anilor ’90 în România și Republica Moldova, l-am invitat pe Vasile Ernu să povestim despre ritualuri de scris și citit, despre generațiile trecute și prezente, despre importanța memoriei – cum o păstrăm și cum o purtăm ca pe-o oglindă de-a lungul unei ape, dar și despre scriitorii ruși care l-au format ca autor, despre mirosuri, mâncăruri și obiceiuri specific basarabene și nu numai.
Ioana Zenaida Rotariu: În același timp în care citeam Născut în URSS, reeditarea de anul acesta, apărută la Editura Polirom, mai aveam pe noptieră o carte pentru un club de lectură, Dostoievski îndrăgostit de Alex Christofi, publicată în colecția Anansi, cu o traducere de Petru Diamandi. În vremea când lucra la Demonii ritualul de scris al lui Dostoievski arăta cam așa – „În toamna anului 1872, Feodor se trezea în fiecare zi la ora două la prânz, se spăla pe față, se pieptăna și se așeza la masa de scris îmbrăcat într-o haină veche. Își răsucea o țigară și o fuma pe îndelete, bea două cești de cafea fierbinte sau un ceai cât mai tare. Samovarul este nelipsit în viața de fiecare zi a rușilor. Cel mai mult scria noaptea târziu, după ce Anna și copiii se băgau în pat – adesea lucra până la șapte dimineața.” În interviurile pe care le-ați acordat am descoperit că faceți duș după fiecare pagină scrisă și că atunci când vă așezați la masa de lucru, ușa camerei în care vă aflați trebuie să fie închisă. Ce alte tabieturi inedite mai are scriitorul Vasile Ernu? Aveți un drink, cum spun cei foarte tineri, care e neapărat să vă însoțească? Scrieți noaptea?
Vasile Ernu: Da, în perioada în care lucrez efectiv la scriere – căci există şi perioada de documentare care e altceva – am nişte tabieturi care-mi produc un confort psihic. Mai întâi: lucrez după un program bine stabilit cu minimum zece ore de muncă pe zi. În aceste ore nu am nimic deschis precum telefon sau reţele, care au devenit ustensile cam nocive. Caut să fiu singur – preferabil în alt loc decât acasă. Prefer zona urbană – sunt mai productiv în urban decât în natură. Nu mă întreba de ce. Nu ştiu. Adică bănuiesc. Am nevoie de mult ceai: negru. Am nevoie de ceva pe cap: am douăzeci de tiubiteici orientale. Mă ajută să mă concentrez. Şi ţin uşa închisă la cameră chiar dacă sunt singur în casă. Uneori îmi pun la îndemână câteva cărţi clasice pe care le admir şi mai citesc din ele. Folosesc imagini legate de zona sau tema la care scriu. Mă ajută. Dacă ies serile în care scriu, prefer să ies cu oameni din alt domeniu, să nu discut despre domeniul meu: prefer muncitori, ţărani, sudori, constructori – orice, dar nu intelectuali. Ultimii te termină cu prostii şi discuţii inutile. Glumesc, dar cam aşa funcţionează.
Ioana Zenaida Rotariu: Cea mai recentă carte, Generația canibală, apărută în 2024 la Editura Polirom, surprinde începutul anilor ’90, căderea comunismului în blocul estic și intrarea într-o nouă lume, marcată de o libertate nelimitată și infinite mărfuri, privilegii care nu rămân lipsite de pericole – șomaj, inflație, dezindustrializare. În acest punct de creștere a tentațiilor și de schimbare a ritualurilor se naște noua generație – generația canibală despre care spuneți astfel – „Generația canibală a produs un soi de generație vegetală. Nu e peiorativ. E un alt tip de sensibilitate.” Povesteați și cum elevii cu care ați stat de vorbă nu înțelegeau cum e să trăiești fără bani – doar cu pachet, troc sau schimb de produse -, așadar, pentru tinerii din ziua de azi, generația acelor ani poate părea o generație dispărută și singura lor sensibilitate este asociată cu suprasaturația, cu imediatul, cu cerințele urgente și îndeplinirea acestora în decurs de câteva zile, dacă nu chiar ore. O generație care nu poate susține lipsa, golul, neajunsul, dar, până la urmă, nu de aici se nasc poveștile? Cum le explicăm asta?
Vasile Ernu: E normal să nu înțeleagă anumite lucruri aşa cum nici noi nu înțelegeam lumea bunicilor şi părinţilor noștri din epocile anilor ’30, ’40, ’50. Şi această neînțelegere vine din faptul că s-a schimbat total baza materială, economică şi politică. Există anumite continuități, dar sunt epoci care au multe discontinuități şi nu înțelegeam. Eu, copil născut şi trăit sub Brejnev – epoca cea mai stabilă a secolului XX – îmi era foarte greu să înţeleg epoca stalinistă. Aparent același regim, dar nu e chiar aceeași lume. Epoca stalinistă şi cea brejnevistă sunt epoci foarte diferite, chiar dacă regimul pare că e acelaşi. Şi între noi şi părinţi existau aceleași conflicte generaționale. Povestesc asta în cartea adolescenţei – Sălbaticii copii dingo.
La baza acestei neînțelegeri stă materia economică, socială şi politică din care e compusă fiecare epocă şi spiritul ei. Ea poate fi depășită parțial prin discuție, cunoaștere, înțelegere. Una dintre mizele acestor două cărți – Sălbaticii copii dingo şi Generația canibală – e acest dialog al cunoașterii şi înțelegerii. Eu încerc să explic prin povești două epoci. Pentru cei mai tineri, pentru cei ce nu cunosc, dar şi pentru generația noastră cu scopul de a reflecta pentru că nici noi nu pricepem bine ce s-a întâmplat cu noi. Munca de explorare, cunoaştere şi înţelegere e o muncă constantă, care porneşte de la nevoia de a depăşi necunoaşterea şi are la bază interogaţia. E bine să ştim să punem întrebările corecte – să lucrăm metodic prin îndoială şi întrebare.
Pentru mine această muncă de cunoaștere, de înțelegere şi dialog intergeneraţional este fundamentală.
Ioana Zenaida Rotariu: Într-o discuție la RFI cu Mihaela Dedeoglu, la emisiunea Zebra ați făcut o distincție foarte interesantă în legătură cu generațiile dinainte și cele actuale – înainte oamenii se întâlneau să bea pentru a se deconecta, în vreme ce acum acest pretext este folosit în încercarea oamenilor de a se conecta. Am devenit atât de insensibili și deconectați de propriul sine, de realitate și de ceilalți încât pare că trăim o nevroză a replay-ului – actualitatea ne oferă posibilități, noi trebuie să răspundem, prietenii ne cheamă, noi trebuie să ne ducem, ceilalți participă, noi nu putem rămâne în urmă. Într-una dintre scrisorile adresate lui Bogdan-Alexandru Stănescu, în cartea Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte, publicată la Editura Trei, spuneți foarte frumos că, în timp, oamenii alături de care poți să taci devin foarte importanți – „E așa un sentiment că ne scriem nu ca să ne răspundem, ci ca să ne completăm cumva în meditațiile noastre. Ne cunoaștem poate prea bine. Ne simțim poate prea confortabil în această relație: putem să și tăcem, nu e neapărat să ne vorbim. […] Textele noastre par o continuitate a tăcerii. Le așteptăm, le citim ca pe o proprie tăcere.” E dificil să tăcem astăzi? Avem senzația că tăcerea înseamnă deconectare, dispariția de pe rețelele sociale și ștergerea din memoria celorlalți?
Vasile Ernu: Tipul de deconectare se schimbă foarte tare şi rapid din cauza tipului de muncă şi consum al timpului. Alcoolul, specific generațiilor industriale şi rurale, presupune o deconectare care durează în timp. Alcoolul e o deconectare prin socializare căci e de lungă durată. Pentru a te deconecta prin alcool e nevoie de timp. Timpul, munca clasică permit asta. Structura socială permite asta – oamenii au timp de mese lungi şi băute cu timp lung de 3-5 ore pe zi.
Perioada postindustrială schimbă viteza pentru că se schimbă munca: culmea oamenii muncesc mai mult, dar altfel. Deconectarea nu mai ţine de socializare ci de individualizare. E nevoie de rupere imediată şi de revenire imediată căci tipul şi munca postindustrială nu permite asta. De aici şi nebunia cu consumul în masă de substanțe – te deconectezi instantaneu, dar ai și soluții de revenire imediată. Totul e individual, nu colectiv sau comunitar, pentru că drogurile nu sunt pentru socializare. Chiar şi consumul de alcool s-a schimbat: toate chefurile de azi pe bază de alcool sunt pe shot-uri: mici şi intens – rupere rapidă. Înainte nu cunoşteam așa ceva. Existau prostii de amestecuri de vodkă cu bere, dar erau din cauza sărăciei. Acum shoturile sunt scumpe şi au efect rapid. Mimează efectul de drog cu tentă de socializare. E o clonă a vechii lumi în context nou de rupere instantă.
Încă o chestiune: crâșmele au început să se închidă mult mai devreme. De ce? Din două motive: viaţa a devenit mult prea scumpă. Noi eram mult mai săraci, dar ne permiteam să stăm cu săptămânile în crâşme – de neimaginat azi. Atunci viața era ieftină chiar şi în sărăcie. Azi totul e mult prea scump până şi pentru cei care lucrează mult şi au venituri decente. Asta în primul rând. În al doilea rând, studenții au început să muncească, ceea ce înainte era de neconceput. Studenția era ruptă de muncă. Munceai ocazional, doar vara, dar nu în timpul anului. Studenția era o epocă a educație prin cunoaștere și învăţare, nu prin muncă. Asta ne permitea să stăm nopţi la rând în cârciumi, iar ele deveneau a doua noastră facultate, uneori chiar mai importantă pentru că se discuta mult. Azi mai toţi studenții lucrează şi ultima bere e la ora zece în cursul săptămânii. E firesc, a doua zi sunt la birou. Asta a schimbat total ritmul de viaţă, consum şi relaționare. E bine, e rău? Judecăm şi tranşăm. Cert este că e diferit.
Cât privește tăcerea? Trăim într-o epocă bazată total pe comunicare. Comunicarea a devenit un job suplimentar căci dacă nu comunicăm ieşim din circuitul existențial: nu mai existăm. Chiar și în acest vacarm şi luptă pentru a exista prin comunicare, a tăcea face parte tot din actul de comunicare. Mai mult, uneori tăcerea devine un act de curaj şi chiar libertate, și chiar o formă de rezistență. E tare utilă ca practică subversivă şi de regăsire.
Ioana Zenaida Rotariu: Cărțile dumneavoastră mă fac să mă gândesc, inevitabil, și la scrierile lui Gheorghi Gospodinov, mai ales la romanul lui, Fizica tristeții, apărut în colecția Anansi, în traducerea Cătălinei Puiu, o superbă pledoarie pentru trecut și nostalgie, pentru obiectele de altădată și relația oamenilor cu acestea. Dumneavoastră amintiți de primii djinsî și prima geacă de blugi, de jvacika – guma de mestecat Made in URSS, de Habarnam și Buratino, în timp ce Gospodinov își amintește de casetofoane, mașini de scris, videocasete, VCR și telegrame, iar despre tamagotchi-uri are chiar câteva paragrafe – „Cinema pentru săraci. Ca tamagotchi-ul pentru săraci din bancul ăla vechi. Tamagotchi, dacă cineva își mai amintește, erau acele gadgeturi asemănătoare pagerelor (oare trebuie să explic și ce e un pager?), cu care ai grijă de animăluțul tău electronic, îi dai să mănânce la o anumită oră, îi dai apă, te joci cu el când începe să plângă. Iar când te plictisești, îl abandonezi zile întregi până moare de foame. Unde au dispărut toate tamagotchi-urile alea? La pagerele vechi. Omul nu realizează câtă moarte poate produce.” Și aici nu pot să nu citez și continuarea – „Să termin mai întâi bancul. Deoarece tamagotchi costa și el bani, a apărut tamagotchi pentru săraci. Și știți ce era? Un gândac de bucătărie într-o cutie de chibrituri. Fix așa. Poate nu vi se pare haios, dar țin să adun și aceste mărunțișuri, toate lucrurile care au dispărut deja, nu mai sunt, sunt moarte. Știu că trecutul e neroditor ca o iapă stearpă. Dar tocmai de aceea mi-e și mai drag.” Cum priviți ceea ce afirmă Gospodinov? Ce înseamnă trecutul pentru dumneavoastră?
Vasile Ernu: Culmea e că eu am fost primul editor al lui Gospodinov la Editura Cartier, graţie lui Gheorghe Erizanu şi cel care l-a adus înpreună cu Bogdan-Alexandru Stănescu şi Oana Boca în România la festivalul nostru de pe vremuri. Adică ştiu ce face.
Ambii suntem pasionați de munca cu memoria – lucrăm pe paliere destul de asemănătoare chiar dacă avem obsesiile noastre. Pe mine mă atrage partea socială. E pasionant să încerci să vezi cum funcţionează memoria, cum selectează, ce păstrează şi să încerci să explici de ce e important să o menții în diversele ei forme. Ce păstrăm şi cum păstrăm. Poate principala mea muncă este legată de un soi de „politica a memoriei”, mai ales că eu sunt obsedat de cei fără putere, cei care de obicei nu au dreptul la memorie. Şi memoria e o chestiune de putere – cine şi cum decide ce rămâne. De exemplu, cei săraci nu prea au voie la memorie. Vezi cimitirele ţăranilor – sunt precum iarba: la două, trei generaţii le putrezesc crucile, iar în memoria colectivă rămân cei are au avut bani de piatră pentru mormânt.
Apoi sunt insectele şi animalele. Eu am scris multe povești despre animale sau insecte, dar pe zona de dresaj şi devenire. Până şi titlul cărţii, Sălbaticii copii dingo poartă cu sine acest joc al devenirii sociale. Ce e un câine dingo? Ce e un câine? Un câine e un fost animal sălbatic, un lup domesticit. Ce eu câine dingo? Un câine lup domesticit şi resălbăticit dar care nu mai e lup sau câine ci un soi de corcitură: nici domestic şi nici sălbatic. Am multe povești despre dresatul purecilor, papagalilor, ciorilor etc. Da, se poate dresa un purice şi din asta se pot învăța enorm de multe. Astea erau gadgeturile noastre. O lume fascinantă.
Ioana Zenaida Rotariu: Apropo de casete îmi amintesc un fragment din Generația canibală despre viața din „microsocietatea studențească”, așa cum o numiți, în care, una din camerele de cămin fusese transformată în cinema non-stop. În timp ce faptele cotidiene se derulau, „un video conectat la un televizor Alfa produs în Chișinău învârtea casetele VHS fără să se oprească. Lumea se mai schimba, dar el mergea continuu.” Apoi capitolul se încheie cu o imagine superbă, chiar și pentru mine care nu am trăit neapărat acele momente, dar sunt sigură că putem spune că devin nostalgică prin contaminare – „Ne beam nesurile privind cum se depărtează acel Alfa Romeo din ale cărui difuzoare se auzea urlând Holograf: «Banii vorbesc, banii vorbesc / Unii te ridică, alții te lovesc. / Banii nu tac, banii se fac, Totul e în mâna lor, / Banii vorbeeeesc.»” Tot dumneavoastră spuneți într-un interviu „Am trăit vremuri tragice și glorioase.” Ce vremuri trăim astăzi? Și, mai ales, cum ne vom aminti oare de ele? Va mai fi loc de nostalgie și „melancolie într-o lume în descompunere”?
Vasile Ernu: Ai ales bine pasajele pentru a mă face curios până şi pe mine. Sunt tare pasionat de a găsi noile instituţii ale vremurilor despre care scriu: de la non-stopul de la colţul blocului la consignaţii şi săli video. Aşa cum mă pasionează să pot povesti o epocă prin culoare, miros, sunet: ce haine îmbrăcam, ce muzică ascultam, ce consumăm etc.
Epoca ’90 – westernul estic, resălbăticirea noastră – a avut o formă de schimbare atât de radicală pe atâtea paliere şi atât de repede că pare o nebunie că am rămas în viaţă. De asta spun că eu abia deschid un imens şantier după care vor veni mulţi alţii să povestească şi să scrie. Am trăit prea multe, prea intens şi prea repede. De aceea avem enorm de multe lucruri să ne amintim şi chiar multe de care nu vrem să ne amintim. Avem o tăcere intimă care ţine de ruşine şi traume. Suntem o generaţie foarte traumatizată, dar altfel decât voi.
Ce vremuri trăim azi? E cel mai greu de răspuns pentru că suntem prea aproape, prea în interiorul evenimentelor. Iar pentru a înţelege e nevoie de distanţă, de detaşare. E prea aproape. E cel mai greu să înţelegi şi să explici ceea ce trăieşti acum. Mai sunt şi emoţiile directe etc.
Dar vedem anumite trăsături, caracteristici. Eu caut mereu cuvinte-cheie, evenimente-cheie, stări specifice. Cert este că e o perioadă deprix, cu foarte puţine elemente ale epocii noastre precum speranța şi entuziasmul. Acum este invers: depresii, lipsă de speranţă – tinerii sunt mult mai aplicaţi şi pragmatici – lipsă de romantism de şcoală veche. Emotivitatea se traduce astăzi altfel. Viaţa nu se mai trăieşte în triburi, ci într-un soi de individualism pe grupuri mici căci societatea e spartă. Emotivitatea este mai intimă şi mai mediată tehnologic: eu numesc asta – noua sensibilitate. Ea e mult mai interiorizată decât la noi şi e puţin vizibilă – e această faţă poker a generaţiei tinere. Ea e foarte diferită, dar foarte interesantă pentru mine. Eu o studiez de ceva ani şi sper la anul să scot o carte pe acest subiect: Părinţi şi copii în vremuri depresive.
Ioana Zenaida Rotariu: În 2018, cu prilejul lansării cărții Bandiții afirmați așa – „Bandiții sunt pentru mine un pretext de a vorbi despre educație radical diferit decât suntem obișnuiți. Eu am observat din experiența directă și din lecturi că modelul negativ, interdicția, eroul negativ, pedeapsa, băiatul rău, un anumit tip de violență sunt mult mai eficiente în educația noastră decât elementul pozitiv, eroul bun. Răul este mai fascinant, mai atractiv și mai formativ decât binele.” Extrapolând din ficțiune în viața reală, cine e Vasile Ernu? Băiatul bun sau băiatul rău?
Vasile Ernu: Sunt ambele ca în Faust (Goethe):
„Cine eşti tu, la urma urmei, spune?
O parte din acea putere
Ce veşnic răul îl voieşte
Şi veşnic face numai bine.”
În viaţă e deseori pe invers – să dorești binele şi să faci rău. E o luptă continuă. Structural sunt modest pentru că sunt prea inteligent şi obsedat prin educaţie de a face bine. Dar demonii ies din noi când lumea nu se așteaptă. Şi nici noi. Toată viaţa încercăm să-i îmblânzim: totul e să nu-i lăsăm să ne posede precum Demonii lui Dostoievski. Am o serie de poveşti cu Demoni şi Sfinţi – sunt despre aceleași persoane care pot fi şi una şi alta. Aşa suntem noi oamenii. Cu toate că vrem să credem că binele învinge. În viaţă am înţeles târziu: oamenii buni sunt mai importanţi decât oamenii inteligenţi.
Ioana Zenaida Rotariu: Aveți un erou negativ de care sunteți atașat? Sau o carte pe care o (re)citiți tocmai pentru acest personaj?
Vasile Ernu: Eu sunt estic pur sânge şi eroii negativi deseori ne sunt mai dragi căci ne solidarizăm cu suferința lor, cu faptul că ei nu mai au nimic din dragostea celor din jur. E un tip de compasiune foarte stranie: ne plac păcătoșii nu pentru că ne plac actele lor, ci pentru că ei rămân singuri – probabil nici Dumnezeu nu-i mai iubeşte. Păcătoșii au nevoie de iubirea noastră. De asta nu prea mă pasionează sfinţii – mi se par aroganţi. Sacrificiul lui Hristos e pentru păcătoși nu pentru sfinţi.
Ioana Zenaida Rotariu: Se spune foarte frumos că basarabenii „merg în ospeție” și tare ne-ar fi drag să mergem și noi alături de ei, cum fac și personajele autorului turc Burhan Sönmez – recent ați și publicat un interviu cu el -, în unul dintre romanele sale, Istanbul Istanbul. Stând de mai multă vreme într-o închisoare subterană, fără hrană sau apă, cei patru protagoniști își imaginează cum iau parte la tot felul de ospețe și desfătări culinare descrise de unchiul Küheylan. Acesta așază imaginar pe masa prietenilor raki, pește, legume de la aprozar, ceai și alte delicatese, stârnindu-le imaginația și păcălindu-le foamea. Aveți chiar și un interviu, acordat Florinei Pîrjol despre mâncare, despre simpatiile dumneavoastră mediteraneene și balcanice din zona culinară, despre mirosurile de toamnă din Bugeac, pe care le regăsim în „Mică trilogie a marginalilor”, o memorie a mirosurilor prezentă și în alte cărți pe care le-ați scris, cum ar fi Sectanții sau Bandiții, despre borșurile și tocanele pe care le preferați oricăror feluri de mâncare, dar și despre cel mai important element care însoțește mesele din Basarabia – povestea, atmosfera care se creează în jurul mesei, bucuria de a fi alături de ceilalți și de a împărți, dincolo de protocol sau etichetă, plăcerea de a chefui împreună. Vă invit să ne luați alături de dumneavoastră în acest exercițiu de imaginație și să ne povestiți cum petrec basarabenii Paștele? Când începe această sărbătoare și când se termină?
Vasile Ernu: Eu vin dintr-o comunitate protestantă cu filiere iudaice. Dar am trăit în mediul ortodox dominant. Cum scriu aceste rânduri în Vinerea Mare – să vorbesc altfel de Paşte.
Primul şoc important religios pe care l-am avut legat de ortodoxie a fost ritualul de Paşte, al serii de Înviere. Eu am văzut cam toate ritualurile posibile şi imposibile din spaţiul creştin: de la catolici, pravoslavnici, staroveri şi molocani până la penticostali, emişi, evrei mesianici şi harismaţi. Dar recunosc că nimic nu m-a impresionat mai mult decât ritualul pravoslavnicilor de Înviere. Protestanţii te pot face să plângi la predicile lor profesioniste, catolicii impun respect prin coregrafiile lor fastuoase, însă pentru felul în care pravoslavnicii fac seara de Înviere nu există un echivalent creştin. Şi aici o spune un om care priveşte detaşat şi cumva destul de critic spaţiul pravoslavnic. Însă acum nu-mi mai permit să fiu ignorant şi prost. Mai ales după ce am cunoscut ceva mai la rană oamenii de acolo.
Ortodocșii sunt impresionanți la priveghi și înmormântări. Cum Paștele e și un ritual al morții, Paștele pravoslavnic/ ortodox este de o frumusețe și încărcătură complexă unică. Așa ceva vezi rar și nimeni nu-i egalează în zonă. O spune unul care ani buni nu i-a suferit. Sunt cei mai buni la înmormântări. Așa că dacă e să faci o formulă ideală în stilistica creștină, ea ar fi așa: Nașterea o dai catolicilor – doamne, ce spectacol fac! Gestiunea o dai protestanților – o au cu etica de fațadă și cu retorica, mai rar vezi așa ceva. Moartea o lași pe seama pravoslavnicilor: doamne, cum te îngroapă ei de leșină și îngerii.
Poţi să fii ateu, agnostic, sectant, pocăit, catolic, protestant, musulman, budist, mozaic. Ce vrei tu. Dar nu poţi rămâne indiferent la o slujbă reuşită a unei comunităţi pravoslavnice în plină noapte. Sunetele clopotelor în noapte sunt ceva din altă lume: când încep să dăngăne clopotele lor fac infarct şi îngerii. Acea mulţime cu lumânări aprinse cântând te impresionează profund. Bătrânii cu acele bărbi imense coborâţi parcă din icoane ducând steaguri în timp ce cântă, şi cântă, şi cântă. O muzică ce îţi dă sentimentul că zbori. Muzica polifonică corală a ortodocșilor slavi pe mine m-a înnebunit şi cucerit definitiv. Cum produceau acea atmosferă magică „aceşti leneşi, beţivani şi necivilizaţi”? E greu de crezut. Aceşti „leneşi necivilizați” dacă făceau doar această seară şi această muzică puteau sta şi bea restul anului împrejur liniştiţi. Dacă un Dumnezeu există şi e drept cum se spune, cu siguranţă îi va fi iertat şi-i va ţine în preajmă. Îl înţeleg perfect: cu astfel de oameni vrei să stai să te odihneşti. Nu? Că doar nu cu harnicii habotnici şi austerii mereu grăbiți și plicticoși. Nu cu acest gen de oameni stătea Hristos? Între păcătoși și declasați, nu între cărturari, farisei și lume bună.
Ah, am uitat de miros: mirosul nopţii îmbibat cu tămâie şi lumânare arsă, flori, pască, miel şi vin. Mistica umană a omului sărman, dar fericit. În acest sens înţeleg nevoia profundă a creştinilor ortodocși de a ieşi în această seară. Învierea la ortodoxia românească e la fel de importantă şi spectaculoasă. Nu-i judec. Cine sunt eu să-i judec? Sunt destul de inteligenţi pentru a face ce trebuie: cu moartea pe moarte călcând! Dar azi: cu viaţă pe moarte călcând! Cu noi ceilalţi bunii, harnicii, civilizaţii, dar care nu ştim să cântăm „Doamne miluieşte”, e mai greu! Dar să sperăm că trecem cu toţii peste pandemie.
Ioana Zenaida Rotariu: Acum doi ani am fost în tabără la Sângeorz-Băi alături de Moni Stănilă și Sandu Vakulovski. La un moment dat, Moni ne-a spus că Sandu s-a gruzit, iar noi ne-am crucit :)) glumesc, pentru că nu înțelegeam. Moni ne-a explicat că a te gruzi înseamnă nu neapărat a te supăra, cât mai mult a te întrista și așa traduceți și dumneavoastră acest termen – „gruzul e un soi de tristețe foarte stranie.” Detaliați un pic aici, cum se gruzește de fapt un basarabean? Gruzul e un fel de frate al spleen-ului?
Vasile Ernu: Noi nu prea ştiam în adolescență de depresie – încă nu era un concept popular. Era mai degrabă ceva exclusivist, medical, pentru profesioniști. Asta nu însemna că ea nu exista – ci că nu era o cultură a depresiei la nivel discursiv.
Generaţia mea era marcată de două străi specifice: pofig şi gruz. Primul era o chestiune de atitudine, un fel de miserupism. Era un fel de revoltă pasivă despre care povestesc multe în Sălbaticii copii dingo. O revoltă faţă de regim şi generaţia mai mare prin miserupism definit ca o formă de indiferenţă şi sabotare. Noi ne revoltam prin neprezenţă, prin indiferenţă. Era o strategie al naibii de eficientă şi iritantă pentru putere şi cei mari. Noi nu mai respectam nici măcar ritualurile puterii, boicotam codurile sociale. În loc să stăm drepţi noi ne trânteam pe asfalt – adoram locurile sumbre, beciurile, subsolurile şi uniforma o degradam – o purtam pe invers.
Gruz – este o stare psihică apropiată de depresie dar una moale: e un amestec de tristeţe, melancolie care nu are o cauză clară şi o țintă clară. E ceva nedefinit. E cumva dincolo de cauzalităţile sociale care se rezolvau prin pofig. Gruz-ul ţinea mai mult de existenţial, de sens, de rost în viaţă.
Spleen se apropie de descrierea acestei stări. Păcat că româna nu are acești termeni exacți pentru diversele stări, căci ele sunt universale, cred. Daa, gruz sună bine: în traducere înseamnă – încărcătură, iar verbul gruziti – a încărca. În argou era foarte ofertant.
Ioana Zenaida Rotariu: „O carte citită te trimite la alte cărți”, lucru care s-a întâmplat și în cazul acestui interviu. Cărțile dumneavoastră m-au făcut să găsesc legături cu alte cărți și mărturisesc că mi-a plăcut ideea aceasta, pe care am furat-o tot dintr-un interviu pe care l-ați acordat în trecut. Ca încheiere aș vrea să propunem o rubrică nouă – „un interviu cu un autor te trimite la alte cărți”, așadar, recomandați-ne câteva titluri spre care să ne îndreptăm atenția în perioada următoare, mai ales că se apropie și Târgul de carte Bookfest, care va alea loc la București, în perioada 28 mai – 1 iunie.
Vasile Ernu: Of, e greu să recomanzi. Urmăresc foarte atent ce scot în materie de poezie şi proză cei foarte tineri: sunt curios de noua lor sensibilitate şi la problematicile pe care le aduc în discuție. Dar acum sunt într-o fază în care recitesc câteva romane clasice. Recitesc ultimul roman al lui Tolstoi – Învierea, Demonii lui Dostoievski, Franzen – Crossroads. Din mai multe nevoi – personale, dar şi legate de ce studiez acum. În rest, multă literatură română contemporană – probabil trecem prin cea mai bună perioadă a literaturii noastre scrisă vreodată.
Interviu realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru libris.ro.
„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ”
Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.
Lecțiile trecutului: de la generația de sacrificiu la generația canibală
Vasile ERNU, Generația canibală, Editura Polirom, Colecția „Ego-grafii“, Iași, 2024, 560 p.
Cu Generația canibală, Vasile Ernu continuă investigarea transformărilor din societatea românească postdecembristă, mutînd accentul de pe problematica marginalilor pe relația dintre tinerii din anii ’90 și cei de astăzi, relație care îi permite numeroase observații de substanță privind mutațiile produse într-un interval aparent scurt, dar extrem de intens, în care s-au petrecut metamorfoze spectaculoase și dureroase. Interval în care lumea veche (așezată și predictibilă) a murit, fiind înlocuită cu o lume nouă, dominată de afaceriști capabili să se adapteze rapid, o lume în care educația și munca s-au demonetizat, cedînd locul speculei și îmbogățirii prin orice mijloace.
Volumul este, de fapt, radiografia prăbușirii unei orînduiri socio-economice, o radiografie bazată pe o documentare solidă, la firul ierbii, fiindcă Vasile Ernu face muncă de teren, conștient că pulsul unei societăți îl dau piețele, gările, cîrciumile, și nu cifrele seci. El refuză adevărurile prefabricate și se desparte, asumat, de percepția elitist-arogantă asupra realității, optînd pentru o interpretare proprie, nemediată. E, pînă la urmă, o chestiune de metodă, care asigură cărții credibilitate: „Cînd revin într-o localitate după mulți ani, ca să pricep cum funcționează lucrurile pe acolo, mă uit mai întîi nu la «istoria locului», ci mai degrabă la «transformările materiei». Mă interesează mai întîi un soi de «istorie a materiei» care poartă mult mai bine amprenta schimbărilor și transformărilor unei localități într-o epocă dată“. Acest interes este trecut prin filtrul lui dubito ergo sum: „Eu sînt un european devotat metodei îndoielii: cel care pune totul la îndoială pentru a putea gîndi rațional și sistemic“. Prin extensie, metoda se aplică și colectivităților mai mari, permițîndu-i să vorbească nu doar despre destine individuale, ci și despre dinamica relațiilor politice internaționale.
Cartea analizează, la rece, „descompunerea Estului“, pe care Vasile Ernu o consideră „o mină de aur pentru Turcia, iar mai tîrziu pentru întregul Occident. Cadavrul însîngerat al Estului a fost o perfuzie imensă pentru Vampir: o nouă piață, resurse materiale și mai ales umane imense. Mult sînge proaspăt s-a vărsat pe trupul tremurînd și aparent îmbătrînit. A avut loc marea resuscitare. Vampirul s-a lins pe bot de plăcere, iar noi ne-am lins rănile de durere“. Descompunere care a afectat din plin atît România, cît și Basarabia, manifestîndu-se pe multiple paliere. Proces prin care vechile instituții și-au pierdut autoritatea, cedînd locul unora noi. Simptomatice pentru democrația postdecembristă – spune Ernu – au fost nonstopurile (cu dozatoarele TEC), crîșmele (cu votca Săniuța) și căminele (cu bairamurile aferente). Lumea ca spectacol și lumea ca iluzie, iată reperele. Numai așa a fost posibil Caritasul, cea mai cunoscută dintre ingineriile financiare postdecembriste, care au distrus viețile a milioane de români. Un alt palier pe care s-au manifestat aceste schimbări agresive au fost oamenii, Ernu considerînd că relevanți pentru Estul sălbatic au fost vameșii, portarii, șomerii, contrabandiștii și șoferii. Dar, dincolo de categoriile socioprofesionale, esențiali rămîn prietenii, care l-au salvat, nu o dată, de la pierzanie. Și, nu în ultimul rînd, obiectele, care, odinioară, aveau o viață a lor: reșoul din BCA, hainele de la ajutoare (cu miros de mort), bagajele, nesul frecat sau coșurile tricolore din Cluj, semn al patriotismului funariot.
Dintr-un alt unghi, Generația canibală ridică o serie de întrebări dureroase privind responsabilitatea pe care o avem față de generațiile care vin, pe care, sugerează Vasile Ernu, le-am sacrificat egoist, dintr-un amestec de teamă și oportunism. În primul rînd teama de sărăcie, care ne-a făcut să proiectăm asupra lor neputințele noastre și să-i modelăm nu în funcție de nevoile lor, ci în funcție de nevoile noastre. Ceea ce i-a făcut vulnerabili, fiindcă nevoile lor erau altele decît ceea ce le-au oferit părinții. O nepotrivire totală care a dus la o ruptură previzibilă. De aceea, finalul cărții este apăsător, insistînd asupra vinovăției generației canibale: „Știți ce s-a întîmplat? Ne-am abandonat copiii. Le-am pus în pericol viața visînd la o lume mai bună care e de fapt o himeră. Și ei știu asta. Ei trăiesc asta. Le-am văzut ochii. Nimic nu arată mai cutremurător decît ochii unui copil abandonat. Vă avertizez: se vor răzbuna mai tîrziu, să fiți siguri. Și noi știm că i-am abandonat, dar nu vrem să privim adevărul în față pentru că doare. Pentru că e o mare tragedie ce ni se întîmplă, iar noi ne prefacem că e o victorie, o reușită. Nu, e o mare înfrîngere, fiindcă ne-am sacrificat viitorul“.
Spre deosebire de alții, Ernu nu ezită să spună lucrurilor pe nume, atingînd teme inconfortabile, cum este vinovăția. Ba mai mult, el consideră asta o datorie a oricărui intelectual onest, fiindcă singura șansă de a învinge răul este de a-l înfrunta, nu de a ne preface că nu există. Din acest motiv, Generația canibală e o carte curajoasă și necesară: „Da – am înfrînt total. Am crezut mult timp că ultimul nostru război va fi despre cum să nu ne ascundem înfrîngerea, cum să renunțăm la ură și revanșă și cum să ne arătăm toate rănile. Să arătăm că am fost înfrînți pe toate planurile. A recunoaște înfrîngerea și catastrofa este un punct din care poți începe să speri: o reinventare a speranței. Să arătăm rănile purulente și ficații praf. Pentru ca ceilalți ce vin după noi să nu repete acest traseu al canibalismului vesel în care am trăit: rana ca punct final pentru un nou început“.
Generația canibală este, în egală măsură, un elogiu adus femeii. Studentelor din cămin, care găteau dumnezeiește, drămăluind cu pricepere puținele provizii ale băieților, studentelor care făceau respirabil aerul îmbîcsit din camerele mirosind a sudoare și tutun prost, studentelor care se dichiseau pentru întîlniri sau învățau pe rupte pentru examene. Care, de fapt, făceau ordine în haos, dînd sens existenței unor masculi în devenire. Mamelor care au știut să reziste crizelor care au urmat disponibilizărilor și inflației. Mamelor care și-au păstrat capul pe umeri atunci cînd soții lor au căzut în patima alcoolului, incapabili să accepte ce se întîmpla și să găsească soluții pentru a-și întreține familiile. Bunicilor care și-au crescut frumos copiii și nepoții, în spiritul unor valori tari ca solidaritatea și sentimentul apartenenței la grup, ceea ce i-a ajutat să supraviețuiască mai ușor. Într-un cuvînt, un elogiu femeii-zeitate, protectoarea tribului.
Sînt evocate, în paginile cărții, numeroase figuri feminine, adevărate tovarășe de drum, grație cărora autorul a răzbit în viață. Sînt întîlniri admirabile, plasate sub semnul destinului, fiindcă au contribuit, într-un fel sau altul, la ceea ce Ernu a devenit. De la Simona, tătăroaica din căminul P7, la eroinele necunoscute care au supraviețuit dezastrului economic de după dizolvarea URSS, un lung șir de femei exemplare populează volumul, confirmînd un matriarhat de facto, o extraordinară capacitate de rezistență a femeilor în fața tuturor vicisitudinilor: „Povesteam eu cu prietena asta a mea, Pippi Șosețica Lungă, care la maturitate s-a făcut o fată de o frumusețe rară, amintind de un mesteacăn toamna. Noi doi am trecut prin multe situații asemănătoare – am lunecat, dar nu atît de grav încît să nu nimerim centrul Bucureștiului. Ne aminteam nostalgici primul drum cu autobuzul de la sat spre școală. Toată munca asta imensă – cu aventuri teribile. – Ai mai porni de la capăt, întreb. – Fără nici o îndoială, Vasika, aș lua-o de la capăt… “.
S-a discutat prea puțin despre umorul lui Vasile Ernu. Un umor făcut, nu unul născut. Un umor cerebral, nu unul sentimental. Umor de basarabean deprins greu cu bășcălia dîmbovițeană, contrariat multă vreme de glumele „romicilor“, substanțial diferite de rîsul sovietic, grav, incompatibil cu miștocăreala balcanică. Un umor convertit de Ernu în instrument pentru a descrie situații și a caracteriza oameni. El se împletește cu observația morală, probînd capacitatea autorului de a se raporta, cu suficientă detașare, la situațiile descrise. Încetineala ardelenilor, spre exemplu, este tratată cu bonomie de basarabean, conștient de propriile defecte: „ – Cuuuuum săăăăă-ți spun, doooooomnul meeeeeeeu? Eu între timp am luat cafeaua, m-am uitat la ceas, am scos o carte. M-am prins că va dura prea mult: puteți să-mi arătați doar direcția. Cu mîna dacă se poate și fără cuvinte. Sînt prea multe vocale pentru mini. Eu eram obișnuit cu iiiiiii-urile moldovenești, nu cu acele ooooooooooouuuuuuuuaaaaaaaaa ardelenești. Oooooo-urile lor mă omoară: mori cu zile. Prea multe. Moldovenii folosesc vocalele ca pe un nai sau un fluier: multe și scurte. Huiuiuiuiu – vocalele lor te trimit direct la beci sau la horă. Cele scurte sînt vesele, cele multe și lungi sînt de jale. Ardelenii au vocalele precum fagotul și buciumul. Și cînd rîd e de jale: vocalele lor sînt leneș-tăcute. Trebuie să bei multă palincă să le poți rezista. Ajung la facultate înainte să-și termine fraza dooooomnul“. Sau importanța pachetelor de acasă, care capătă proporții hiperbolice, fiind tratată în același registru umoristic: „Regimurile cad, se schimbă. Imperiile se năruie – bagajul nu se pierde“.
Transcrise într-un limbaj simplu, direct, analizele și observațiile lui Vasile Ernu capătă farmecul taifasului. Citind o asemenea carte, ai senzația că stai de vorbă cu un prieten vechi, că poți bea o bere cu el sau poți aprinde oricînd o țigară, ceea ce face ca lectura să meargă ușor și să placă. Rețeta este cea a povestașilor și vine dintr-o dublă sursă: educația (de acasă și din școală) și experiențele trăite la intersecția a două culturi, care l-au influențat deopotrivă, învățîndu-l să scrie accesibil și atractiv, ferindu-se de rigorile și prețiozitățile unui limbaj academic inhibant.
Amestec de studiu antropologic, reportaj și proză de idei, Generația canibală este o carte despre fiecare dintre noi. Despre ceea ce am fost și ceea ce am devenit, dar mai ales despre ceea ce ni se poate întîmpla dacă nu vom ști să învățăm din lecțiile trecutului.