Polemici care pot fi depășite – dacă citești

Arthur Suciu despre reacția lui Cristian Preda la – generația canibală

Cristian Preda s-a supărat, ieri, pe mine că am spus că nu mi-am mai cumpărat cartea lui despre ideologi și ideologii pentru că am citit intrarea despre Vasile Ernu și mi-am dat seama că nu citise cărțile lui Ernu. Domnia sa a replicat că a și citat din trei cărți scrise de Ernu. Astăzi a scris un comentariu pe pagina sa cu trimitere la mine, dar fără să mă nominalizeze, în care eram un fel de comunist mincinos. (Acum vreo trei zile eram trumpist.) Între timp, a scos postarea. Cum eu detest să fac print screenuri, nefiind polițist, ea nu mai există. Oricum, nu contează. Nu e scopul vieții mele să-l critic pe Cristian Preda și, în plus, știu cum e să intri pe o pagină unde nu sunt ai tăi și să te trezești cu tot felul de acuzații.

Totuși, trebuie să spun unele lucruri. Este adevărat că Preda citează din trei cărți scrise de Ernu, însă e vorba despre cărți mai puțin importante, alcătuite din articole de presă și postări pe Facebook (“Sunt un om de stânga” și “Jurnal la sfârșitul lumii”). Nu contest valoarea lor, i-am și spus lui Ernu că dacă din toate cărțile lui, ar rămâne jurnalul, ar fi suficient ca cineva să înțeleagă ce a gândit. Totuși, pentru un cercetător în științe politice, nu e deloc de-ajuns. Ernu a scris o operă vastă, care nu poate fi redusă la trei cărți cu articole de presă. De altfel, Cristian Preda spune, nu întâmplător, că Vasile Ernu e ziarist. E ca și cum ai spune că Cristian Preda e ziarist pentru că și el scrie prin presă. Nu, Ernu nu e ziarist în primul rând, ci e filosof. La fel, Cristian Preda spune despre Ernu că e neocomunist. Nu, nu e deloc neocomunist.

Vasile Ernu este un gânditor complex, care nu poate fi încadrat nici măcar la stânga (deși el zice că e de stânga). Dar aceste etichete sunt tactici vechi de subminare intelectuală. Ele nu-i fac cinste lui Cristian Preda, mai ales că nu este vorba despre un pamflet de presă, ci despre cu text cu pretenții de științificitate. Textul despre Ernu nu are nimic de-a face cu știința, ci e o polemică prezumțioasă (după părerea mea, deși a vrut să fie generos cu Ernu, s-a păcălit și nu și-a dat seama cu cine are de-a face) a unui intelectual de dreapta cu un intelectual de stânga.

De altfel, aproape tot textul e centrat pe această polemică, ceea ce iarăși este neadevărat pentru că Ernu a scris pe tema asta destul de puțin și mai mult în articole de presă. Cărțile lui Ernu, care cuprind analize filosofice, antropologice, sociologice ale societății moldovenești și, în general, est-europene postbelice, sunt atât de variate tematic, încât chiar ai de unde alege. Apoi, Ernu are mereu o abordare ironică, inversată. Dacă citești la el că PSD e bun, trebuie să înțelegi de obicei opusul. Dacă spune că bătaia e bună, trebuie să înțelegi cu totul altceva decât sensul direct. Dar, ca să faci asta, trebuie să nu-l urăști. Oamenii care ne urăsc nu văd niciodată ironia din noi. Prezentarea lui Cristian Preda e persiflantă și indubitabilă, nu lasă loc infinitelor sensuri la care trimit cărțile lui Ernu, începând cu “Născut în URSS”, “Ultimii eretici ai Imperiului”, “Trilogia marginalilor”, “Sălbaticii copii dingo”, “Generația canibală”. Cred că, lucrând la ediția a doua, Preda și-a dat seama că l-a cam expediat pe Ernu la modul condescendent, așa că s-a apucat de citit “Generația canibală”. Dacă adaugă câteva lucruri serioase despre Ernu, promit să-i cumpar cartea.

Vasile Ernu: „Să ascultăm, să învățăm, să ne îndoim; și să rămânem mereu curioși”

Interviu realizat de Florin Dumitrescu / Florin Dumitrescu / Interviu / Familia Nr. 10/2025

Generația canibală (Polirom, Ego-grafii), cea mai recentă carte a lui Vasile Ernu, reface biografic o călătorie în România anilor ʼ90, pe care autorul a întreprins-o ca student, explorându-și „noua Patrie” – până atunci doar fantasmatică și imaginară, ca oricăruia „născut (și trăit exclusiv) în URSS”. Din momentul lansării (decembrie 2024) până azi, Vasile Ernu reface parcursul inițiatic de acum trei decenii, într-un amplu turneu de lansare prin orașele românești care i-au jalonat formarea. Este o întoarcere emoționantă a celui devenit între timp un intelectual public major, dedicat dialogului și medierii sociale, autor de bestselleruri cu multiple reeditări și traduceri. Cu diferența că banchetele filosofice și excesele bahice de odinioară sunt înlocuite azi de conferințe, mese rotunde și numeroase întâlniri cu tinerii de azi. Retrospecția inițială, reînnoită cu fiecare întoarcere pe propriii pași, spune Vasile Ernu în interviul de mai jos, menține deschis un „imens șantier” al explicării istoriei recente, al căror excepționalism ne-a scăpat celor prinși în vâltoarea ei (și e adesea dificil de explicat generațiilor ulterioare). Răspunsurile pe care mi le-a oferit, între două escale, au darul să-i suscite pe noii cititori ai cărții, dar și să aducă noi înțelesuri celor care au parcurs-o deja.

Florin Dumitrescu: Dintre toate cărțile tale, dragă Vasile Ernu, Generația canibală evocă probabil cele mai multe orașe din spațiul cultural românesc: orașe pe care le-ai explorat și care, în mod reflexiv, ți-au permis să-ți explorezi propria personalitate, ca tânăr intelectual din anii ʼ90. Astăzi, după zeci de ani, străbați un itinerar asemănător, dar într-un interval mai concentrat, ca să-ți promovezi cartea și ca să discuți cu cititorii. Ți-ai propus un fel de pelerinaj prin orașele formării tale?

Vasile Ernu: Cartea are două paliere largi pe care-mi construiesc povestea de ansamblu. Primul este un lung travaliu de încercare de a povesti epoca ʼ90, pe care o numesc epoca western a Estului: epoca în care s-au întâmplat prea multe schimbări într-o perioadă atât de scurtă. Ceea ce Occidentul a trăit în sute de ani noi am trăit intens în zece, cincisprezece ani: prea mult, prea intens, prea ca în Est – o violență structurală cum rar s-a văzut pe timp de pace. Cred că acest volum – o spun cu modestie și responsabilitate – este cel mai mare șantier de redescoperire a anilor ʼ90 de la noi. Deci e doar un început.

De ce spun lucrul acesta cu imensul șantier? Pentru că eu am niște mize foarte ridicate. Mă interesează să scontez mai toate palierele sociale, politice, economice ale acestor schimbări pe mai multe direcții și pături sociale diverse. Au avut loc dislocări totale în toate sectoarele vieții. Astfel de transformări cu așa o viteză nu au mai avut loc cu excepția războaielor, dar ele erau rapid repuse la loc: acum totul s-a schimbat radical, definitiv. Noi încă nu conștientizăm  prin ce transformări radicale am trecut: mă și mir că mai suntem teferi la minte și încă în viață. Iar aceste lucruri nu au cum să nu lase urme: răni adânci și traume imense. Eu chiar susțin că revanșismul actual are rădăcini adânci în ʼ90. Noi acum culegem roadele anilor ʼ90. Războiul din Est este strâns legat de anii ʼ90 – acolo-și are rădăcinile. Avem multe crime și mult sânge ascuns sub preș. Multe probleme nerezolvate sau rezolvate prost.

Și tot legat de epoca ʼ90, de carte și miza ei: schimbarea grilei de interpretare a anilor ʼ90. Despre anii ʼ90 se minte nu prin fals, ci prin omisiune. Ni se spun doar adevărurile convenabile. Ni se spune mantra cu Jos comunismul, Democrație, Libertate, Piață liberă etc. Sunt adevărate? Da. Am trăit poate cea mai liberă epocă care a durat câțiva ani: la limita anarhiei. Dar eu zic: libertatea a fost fără limite. Ni s-a dat libertate politică, dar ni s-a dat și libertate economică: inflația ne-a ras toate acumulările, iar disponibilizarea – închiderea marilor întreprinderi – ne-a eliberat de accesul la un loc de muncă pentru a ne hrăni copiii. Un val de tragedii la scară colosală: dispariția locului de muncă fără a ți se oferi alternative, disponibilizare, șomaj, dislocare în masă, inflație – toate accelerate de imensa nevoie de consum de rit nou. Toate astea trebuie povestite – ne-am canibalizat total pe ritm de Lambada, fericiți că bem un suc TEC viu colorat, de la a cărui toxicitate murea și calul. Toate acestea trebuie povestite și explicate.

Al doilea palier foarte important pentru mine este această descoperire a României. Nu doar a României postcomuniste, ci a României ca „nouă Patrie”: eu fiind „ultimul copil al Imperiului” venit aici să-mi cunosc Patria în care nu am trăit. O descopăr treptat și văd o țară foarte diferită de ce știu și cunosc eu. România mea era una imaginară, din cărți. Și treptat îmi dau seama că, chiar dacă îi cunosc limba și cultura, religia și etosul, am totuși un sentiment de fiu într-o „țară nouă” și chiar „străină”. Oamenii cu care vorbesc aceeași limbă parcă folosesc altfel sensurile și înțelesurile lucrurilor.

Îmi dau seama că asta vine din „istoria materiei” din care suntem compuși. Diferențierea este dată de faptul că modernitatea noastră, a celor din Basarabia, este trăită într-o altă cultură materială, administrativă, culturală de masă diferită, imperială. Suntem produsul unui alt Imperiu, chiar dacă am păstrat destul de bine identitatea etnică. Dar au apărut multe practici care ne diferențiază: de la mâncare și muzică, la culturi materiale și practici cotidiene.

Mi-am dat seama că până și spațiul, timpul, muzica și umorul sunt distincte în anumite momente. Mi-am dat seama că „noua mea Patrie” trebuie reînvățată precum o nouă limbă. Va fi a mea, dar ca una învățată la maturitate.

Nu a fost ușor să învăț elemente precum bășcălia. Umorul e o chestiune extrem de fină, intimă și greu de construit și schimbat. Basarabeanul nu are ureche pentru bășcălie, căci el citește acest tip de umor în notă tragică – în ’90 săream la bătaie pentru acest tip de umor. Așa cum ne-a fost enorm de greu să acceptăm maneaua ca formă de practică muzicală cotidiană. Despre aceste lucruri povestesc.

Eu cred că unul dintre elementele importante ale cărții e această descoperire a Românei văzute prin ochii unui „străin de-al nostru”. Și la asta chiar mă pricep. Și sunt, cred, primul care o face atât de complex în epoca post-ʼ90. Dar atenție: eu citesc aceste diferențe nu ca pe niște esențialisme de „caracter” sau „psihologii ale poporului”, ci ca pe niște practici care au cauze sociale, economice, politice.

F.D.: Cartea are, printre altele, și un caracter picaresc, inițiatic, poate fi citită și ca un Bildungsroman. Într-o ambianță boemă, impregnată cu băutură și petreceri, se prefigurează parcursul intelectual al tânărului Vasea, jalonat de profi magistrali, de colegi de studiu și de comilitoni ideologici. Cum ar mai putea tinerii de azi să împletească studiul și distracția formativă „ca pe vremea noastră”, cu toată scumpetea și presiunea de a-și găsi job pe care le resimt?

V.E.: Există indiscutabil o parte romantică și fascinantă a anilor ʼ90. Aici intră libertatea în care am fost aruncați brusc. Aici trebuie specificat un lucru: la mine anii ʼ90 încep prin ʼ86, pentru că vin din URSS și acolo începuse perestroika. Noi deja aveam un avans bun față de România, care ieșea dintr-un regim groaznic: umilitor, numai penurie și un autoritarism dement. Noi am fost scutiți de ceaușism: și asta se simte – veneam dintr-o lume ceva mai echilibrată. Și aveam un avans al practicii liberale și al bunăstării. Greu de crezut azi.

Deci libertatea aproape anarhică, fără minime reguli, era totală: ea a ținut puțin. Dar acea stare e greu de refăcut pentru că nu mai are condiții politice, sociale și economice.

Libertatea era dublată de un soi de „suspans economic”, în care vechiul regim aproape că nu mai funcționa, iar capitalismul sălbatic care împarte lumea ierarhic pe bază de bani încă nu intrase. Trăiam cumva în afara sistemului economic: banii nu aveau încă funcție politică. Asta avea să vină în câțiva ani, când banul a devenit aliatul central al puterii: el definește cine ce este și unde se află ierarhic. Cu bani aveai să poți face orice: să cumperi de la mărfuri până la oameni din parlament.

Dar în prima fază noi trăiam în afara banilor: un soi de economie a schimbului. Eram atât de săraci, dar nu știam pentru că încă nu intervenise ierarhia dată de statutul social al acumulării. Acolo conta mâncarea și băutura, conta pachetul primit de acasă care se reducea la mâncare și băutură. Totul era încă atât de ieftin, că nu conta: și toți eram săraci. Firește că erau și unii care aveau, dar în cămine era un schimb continuu de mărfuri, bișniță, troc. Puteai să ieși în oraș fără bani și găseai pe cineva să-ți dea o bere. Azi asta nu-și permite nimeni: viața a devenit incredibil de schimbată și a dispărut economia schimbului și darului, fiind înlocuită de economia acumulării.

Eu discut mult cu tinerii pe aceste subiecte și îmi dau seama că ei nu mai pot gândi în afara câmpului economiei acumulării – bazele sociale, politice și economice s-au schimbat total. Ei nu pot gândi viața fără bani – în afara câmpului financiar. Pentru că ea nu mai poate fi gândită așa dacă nu ai avut și o altă practică.

Știu tineri care nu ies în oraș cu anii – în sensul de a merge în localuri – pentru că nu au bani și este umilitor să mergi fără bani. Noi așa jenă nu aveam. Eu am trăit fără bani până la 30 de ani. Adică cu un minim care azi pare incredibil.

Asta e bine de povestit pentru că schimbă radical modul de viață, socializare, comunicare, relaționare. De exemplu, noi puteam merge zi de zi la crâșme și sta nopți și zile acolo. Aceste localuri aveau să devină istorice prin felul lor de a funcționa, prin lumea care venea acolo și prin timpul petrecut. Discutam cu zecile de ore – copii de o diversitate nebună: Iași, Cluj, Timișoara, București. Știam toate crâșmele legendare. Știam oamenii-cheie, erau patriarhii barurilor. Îi știam pe toți. Barul/crâșma era un loc la fel de important precum universitatea, dacă nu chiar mai important.

Azi toate astea au dispărut total. Eu am petrecut acum doi ani la Timișoara o toamnă lungă. Și am mers prin localuri, ca în tinerețe. Ce m-a surprins: lume multă, tineri – consumă. La 22:30 se anunță ultima bere. În mod normal, la noi era ora la care ieșeam în oraș – atunci abia începea viața de noapte. Aici și-au luat toți frumos ultima bere și la 23 fix au plecat disciplinat acasă. Noi am fi dărâmat localul dacă se întâmpla asta: pentru noi avea să fie totul deschis cât vrem noi – și voiam nelimitat totul.

Întrebarea este: Ce s-a schimbat? Civilizație și alte blablauri? Cine i-a dresat atât de bine? Nici miliția comunistă nu poate dresa tineretul atât de bine cum o poate face capitalul. Ce s-a întâmplat de fapt? Sunt două elemente-cheie care au schimbat total stilul de consum care a afectat total stilul de ieșire și relaționare al tinerilor studenți. Unu: prețul imens al vieții – al ieșirilor în oraș; viața a devenit prea scumpă. Noi în sărăcia aia ne permitem ceea ce azi nu-și permit nici oamenii cu bani: luxul de a pierde timpul în crâșme. Azi și pentru cei ce au venituri bune e deja scump. Firește, calitatea a crescut: indiscutabil – noi știm ce porcării beam. Dar dincolo de asta, este nepermis de scump totul.

Și doi: fiindcă viața e prea scumpă și părinții nu-și mai pot întreține copiii, iar statul s-a retras, toți sunt nevoiți să lucreze. Atenție: să lucreze cu normă întreagă, fiind studenți. În anii ʼ60-ʼ90, așa ceva era de neimaginat. Da, mai aveam joburi de vară, pe ici, pe colo: dar studenția era ruptă total de muncă. Studentul învață, nu muncește. Acum studentul în primul rând e muncitor și abia secundar e student. Cum să mai stai până la 3 noaptea când la 7 dimineața ești pe plantație la corporație?

Prețul (viața prea scumpă) și munca au schimbat radical viața de noapte, viața în oraș, timpul liber, relaționarea etc. Pentru mine este horror acest stil: să fii student și să nu ai viață de student? Asta afectează imens procesul de învățare, pricita socială, relațiile etc. Totul sună a roman englezesc sau rusesc de secol XIX.

De asta nu strică să vadă cum trăiam noi nocturn în anii ʼ90.

F.D.: Sălbaticii copii dingo din anii ʼ80 s-au făcut mari și au devenit canibalii anilor ʼ90? Cele două cărți consecutive formează un diptic al violenței sistemice, pe care ai resimțit-o mai întâi ca adolescent revoltat, mai apoi ca tânăr studios, implicat în reflecția ideologică. Cum ar fi să denumești acest diptic?

V.E.: Inițial am vrut să fie o carte pe ʼ80 și ʼ90. Dar când am început să scriu, mi-am dat seama că nu se poate. Sunt două epoci foarte diferite. Așa că am spart povestea în două făcând două cărți autonome. Prima e cumva cartea adolescenței care are loc în URSS – mai mult în Chișinău: despre adolescența unor copii din capitală de Gubernie sovietică în ultimele zile ale mărețului Imperiu întrat în stadiu de descompunere. Noi ne transformăm, fiind adolescenți scăpați de sub control de părinți și sistem, iar în paralel cu noi Imperiul se năruie. E o experiență colosală istoria asta. Tot ce se descompune e fascinant – moartea imperiilor e fascinantă. Aici murea și un imperiu, și un sistem imens – comunismul era partea progresistă, dar întunecată a sistemului global. Se vorbește mult de faptul că eram în afara lumii, în afara istoriei, închiși etc. Nu – noi eram foarte globali, chiar dacă îngrădiți: eram element politic central în jocul global. Acum suntem mult mai marginali în jocul global. Dar e o altă discuție.

Generația canibală e cartea maturității și se dedică epocii ʼ90, radical diferită de anii ʼ80. Cumva istoria a ce avea să devină copii dingo – ei și lumea lor se transforma radical. Tinerii UTC-iști și comsomoliști care visau să devină ingineri, medici, cosmonauți, matematicieni etc. – în câțiva ani aveau să ajungă traficanți, criminali, bișnițari și tot ce cerea „piața liberă”. Totul s-a dat peste cap valoric, ierarhiile, sensul muncii, al educației etc.

Eu am încercat mult să combin informația, teoria, sociologia și antropologia cu istorii de viață: să împachetez totul într-o docu-ficțiune ca un roman de idei. Asta are șansă să țină mai mult, cred, mai ales că vedem cum cărțile au o viață tot mai mică. Eu am norocul să am multe ediții la cărți – e un pariu interesant. Dar nu noi decidem ce rămâne. Cititorul știe mai bine.

F.D.: Ai pagini, uneori chiar capitole întregi, dedicate unor obiecte fabuloase, exponențiale pentru anii ʼ90, care îți provoacă uluirea și îți stimulează reflecția: dozatorul, reșoul, telefonul cu fise… În jurul lor țeși povești, explicații, teorii întregi. Țin minte și acum câtă senzație ai făcut cu descrierea veceului sovietic din Născut în URSS, debutul tău din 2006. Cum reușești să extragi din banalitatea cotidiană aceste obiecte? Să fie oare asta superputerea ta?

V.E.: Eu cred, o spun aproape programatic, că istoria materiei este mai rezistentă decât istoria ideilor și, culmea, păstrează mai bine chiar ideile, lumea imaterială. Adică deseori o epocă e mai ușor de înțeles privind hainele, modele vremii, glasurile și culorile ei.

Eu mereu când lucrez cu o epocă mă documentez mai ales asupra lumii materiale: cum ne îmbrăcam, care erau locurile de odihnă, divertisment, muncă, infrastructură, mâncare etc. Caut obiectele epocii, locurile epocii, fără a uita, firește, și de sunet – care e o forma sofisticată de materie.

Eu caut mult instituțiile epocii. Așa mi-am dat seama de rolul imens al non-stopului: acel chioșc „deschis veșnic” (deși deseori dădeam fuga că „se-nchide la non-stop”). Care era funcția și rolul lui social în viața noastră? Era un spațiu al libertății: am murit la Revoluție ca să putem ieși la 3 noaptea să cumpărăm un ASSOS la bucată, un plic de nes. Era spiritul libertății și al prosperității. Ce era prosperitatea noastră? Sucul TEC – colorat și dulce. Posteritatea ʼ90 însemna colorat și dulce, fie și din cele mai nocive chimicale. Capitolul cu non-stopul a devenit viral. Am mers să mă documentez, căci se uită: mai sunt zone unde ele se păstrează.

Eu cred că aceste povești în jurul obiectelor, al vieții din jurul obiectelor, instituțiilor, practicilor sociale, modelor vremii ajută mult mai bine să înțelegem o epocă. Poveștile oamenilor sunt universale – materia obiectelor e mai puțin universală: ea capătă universalitate prin practica umană și poveste. Dar ele contextualizează perfect. Ne ajută să înțelegem, pentru că au practică, au formă, au gust, au sunet. Au materie, idee și poveste.

Oamenii înțeleg cel mai ușor prin practica acestei lumi a materiei. Când a ajuns Columb în „Americi”, până să discute idei cu localnicii ce a făcut? Au schimbat obiecte intre ei: e prima limbă. Așa facem și noi cu o epocă: schimbăm obiecte cu cei mai tineri care ne vor citi.

Apropo și de neînțelegerea dintre „basa” și „romici”, cum ne tachinam între noi: se făcea prin schimb de obiecte: cărți, mâncare, băutură, muzică. Așa ne-am cunoscut și apropiat cel mai repede.

F.D.: Reușești să expui și să explici tensiuni profunde, de genul urban/rural, majoritar/minoritar, imperiu/provincie, într-un mod foarte relaxat și digerabil, dar care ascunde multă reflecție istorico-filosofică și sociologică, chiar sociografică, de mare finețe. Ce te-a ajutat mai mult să ajungi la această înțelegere, aproape zen, a tuturor acestor contradicții și câmpuri de forțe?

V.E.: Da, sunt foarte pasionat de căutarea cauzelor unor transformări și deveniri sociale. La mine e o istorie mai veche, care vine din pasiunea de mic – prin educație – de a citi istoria poporului evreu din Vechiul Testament. Adică să înțelegi ce e cu șirul de nume – de ce trebuie să le știi? Ce e cu regulile legate de organizare, de mâncare, de ritualuri? Toate au un început, curg undeva progresiv și au o relație cauză–efect. Mai târziu, când am început să citesc istorie, am găsit manualele școlare sovietice foarte bune, dincolo de lecțiile de propagandă, pentru că erau scrise în cheie marxistă, una dintre cele mai moderne școli de istorie. Parcă erau în stilul istoriilor lui Eric Hobsbawm – cele cu Erele. Adică în istorie totul ține de cauzalități și, ca să înțelegi un eveniment, trebuie să-i înțelegi cauzele. Cum scrie la Talmud: ce semeni, aia culegi. Eu nu sunt marxist, pentru că nu știu bine Marx – dar am un mare respect pentru el și cred că este unul dintre cei mai iudaici gânditori. Eu când am citit Marx îmi suna deja foarte cunoscut din Talmud – e de acolo. Mai târziu am simțit asta la preferatul meu, Walter Benjamin. Eu sunt declarat benjaminian, de factură anarho-narodnicistă, puternic influențat prin educație de mesianismul iudaic creștin. Greu scapi din mediul în care ai fost educat și crescut.

În acest sens, eu încerc să explic o mulțime de lucruri legate de regiunile noastre istorice, de relația urban–rural, de felul cum ne-au modelat cele trei imperii lângă care am stat, de cum ne modelează administrația și religia anumite comportamente etc.

Eu umblu foarte mult, am stat ani de zile în mai bine de șapte orașe pe an. Îmi dedic două luni speciale umblatului pe teren, iar o lună stau programatic în alt oraș/orășel/sat, departe de casă, schimbând regiunea. Totul pentru a cunoaște, a căuta explicații, a înțelege. Sunt o mulțime de domenii pe care le urmăresc: de la muzică la piețe, de la crâșme la mâncare, de la băutură la muzică, de la infrastructură la urbanism… și până la moarte. Și pun întrebări care uneori aduc răspunsuri neașteptate: de ce maneaua nu trece Prutul, de ce moldovenii sunt cu maioneza și românii cu muștarul, de ce bănățenii au ziduri la case, iar oltenii pun gardurile la mișto, de ce mesele sunt de etichetă în Ardeal și comunitare în Moldova? Etc. Pun întrebări stranii – primesc răspunsuri și mai deosebite. Uneori am ipoteze halucinante pe care le verific. Niciodată nu e totul final – nu sunt dogmatic, ci dispus să reschimb, să învăț, să ascult. Mă consult mereu. Sunt prea inteligent pentru a mă baza doar pe mintea mea. Inteligența trebuie să fie modestă – să știe că are nevoie de celălalt. Inteligența trebuie să știe să asculte, să învețe, să se îndoiască. Și să rămână mereu curioasă.

F.D.: Ești un autor român tradus în mai multe limbi, pe mai multe continente. Te caută traducătorii să te consulte? Care a fost cea mai exotică experiență de traducere?

V.E.: Ultima traducere de acest fel a fost în Japonia. A fost o mare surpriză să aflu că cineva mă traduce în japoneză. E o zonă geografică și cultură străină pentru mine, chiar dacă mă uit la multe filme japoneze. E ceva străin pentru mine.

Traducătoarea știe bine limba română, a stat câțiva ani aici, știe și alte limbi europene. De la ea am aflat enorm de multe lucruri despre cultura japoneză. Am discutat mult. De exemplu, de la ea am aflat că în cultura japoneză lectura unei cărți este văzută ca o chestiune practică, pragmatică și nu există conceptul de „plăcerea textului/lecturii” – o cultură tipic europeană de secol XIX inventată de burghezie. Auzisem de lucrul acesta de la un prieten din China, dar ea mi-a explicat în detaliu.

Cu ea am lucrat la traducere cum nu am lucrat cu nimeni în cele zece traduceri avute. Venea cu liste de termeni, cu întrebări – o muncă foarte migăloasă. Probabil e greu să traduci tot soiul de practici din comunism în limba și cultura japoneză. Sunt sigur că a făcut o treabă bună. Pentru mine, munca de traducere e ceva colosal: am încercat de câteva ori și am lăsat-o baltă, având sentimentul că pun de la mine. Adică, nu sunt bun pentru asta. Apreciez mult munca de traducător – e o mare artă care necesită multă cunoaștere. În Armenia, o țară a scrisului, există Ziua Sfinților Traducători și au o biserică unde, în loc de cruci, sunt litere din piatră.

• Florin DUMITRESCU
• Postări recente

Florin Dumitrescu (1966, București). Faima de textier îl propulsează în publicitate, domeniu asupra căruia își concentrează studiile lingvistice (anii ’90) și doctoratul în socio-antropologie (după 2000). Îndrumat de regretatul Vintilă Mihăilescu, Florin a demarat acum șase ani un proiect de etnografiere a piețelor agroalimentare. Ca autor de „poezie cultă”, publică trei volume personale și participă cu grupaje în patru volume colective. Traduce din poezia italiană și franceză a secolului trecut.

O fereastră spre anii 1990 – Lucian Sârbu

O fereastră spre anii 1990 – Lucian Sârbu

Revista Argeș – ianuarie 2026

Ca om născut la mijlocul anilor 1970, intrat în adolescență pe timpul comunismului și maturizat în cursul anilor 1990, am citit cu deosebit interes ultima carte a lui Vasile Ernu, Generația canibală (ed. Polirom, Iași, 2024), deoarece eram curios să văd cum a fost percepută experiența tranziției și a post-comunismului și prin ochii altcuiva, nu doar ai mei. Cartea lui Ernu este un document puternic fix despre această perioadă în care lumea s-a dat deodată peste cap, răsturnându-se cu susul în jos, și noi, generația celor care abia deschideau ochii asupra vieții, ne-am trezit într-un mediu pe care nu-l cunoșteam, pentru care nu fuseserăm pregătiți, pe care nimeni nu știa cum să ni-l facă prietenos, pe care nici noi nu știam cum să-l înțelegem și care risca să ne devoreze dacă nu eram atenți.

Generația canibală trebuie citită în continuarea cărții precedente, Sălbaticii copii dingo, care era scrisă din perspectiva adolescenței petrecută în Chișinăul aflat la apusul imperiului sovietic. Cele două cărți formează, aș zice, doi versanți opuși ai aceluiași munte: dacă prima, Copiii dingo, e versantul ascendent, pe care totul – așteptări, iluzii, sentimente – „urcă”, cealaltă, Generația canibală, e versantul descendent, pe care totul o ia la vale cu viteză. Dar mai ales iluziile și speranțele acelor tineri ai anilor 1980, care așteptau ieșirea din comunism ca pe a doua venire a Mântuitorului, sunt cele care se prăbușesc și se risipesc în vid. Practic, cartea aceasta e în mare parte despre felul în care generația mea s-a vindecat de iluziile cu care ieșise din comunism.

Scrisă în bine-cunoscutul stil „docufiction” care l-a consacrat pe Vasile Ernu în literatura noastră, cartea este împărțită în trei părți care evocă Iașiul studențesc din anii 1990, Clujul și Chișinăul de acasă. Practic, toate locurile în care autorul a avut treabă în acei ani. Numai că, spre deosebire de cărțile mai vechi, aici amprenta realului parcă e mai clar prezentă – până la limita unei veritabile cărți de amintiri/memorii – prin evocările unor personaje a căror existență… istorică e certă, ei fiind contemporanii noștri: Claude Karnoouh, Ovidiu Țichindeleanu, Arthur Suciu, Andrei Gheorghe (omul de media) și mulți, mulți alții. Practic, principalul personaj al cărții e chiar memoria autorului care se desface încetul cu încetul, pas cu pas, de la momentul sosirii în România, odată cu prima generație de studenți basarabeni, până spre mijlocul primului deceniu de tranziție.

În plus, o altă diferență fundamentală față de opera de până acum a lui Ernu ține de registrul în care e scrisă această carte, care mie mi s-a părut a fi unul eminamente pesimist și trist, chiar „negru” (spre… „emo”) pe alocuri. Este adevărat că generația noastră a fost de la bun început o „generație de sacrificiu”: guvernele de la începutul anilor 1990 ne-au și zis pe șleau lucrul ăsta, și nu o dată! Ne-au zis că noi trebuie să suportăm toate ororile tranziției, ca să fie bine după aceea. Am fost prima generație intrată direct în șomaj de pe băncile școlii. Mulți au trebuit să-și găsească fericirea aiurea, câțiva chiar au murit prematur. Ne-am împrăștiat în toate colțurile lumii în căutarea unei vieți mai bune. Cu umorul său bine-cunoscut, Ernu surprinde toate zbaterile legate de supraviețuire din epoca respectivă: bișnițăreala de tot felul (generalizată și prin căminele din București, pe care el nu le-a cunoscut), joburile precare, „combinațiile” care sfârșesc deseori absurd. Într-un episod antologic doi tineri studenți săraci reușesc să pună mâna pe o cățelușă de rasă și pleacă la București cu ea să o împerecheze cu un „cavaler” potrivit, cu speranța că plozii rezultați vor putea fi vânduți pe bani frumoși. Când vine vremea să nască, surpriza e totală: cățeii sunt niște maidanezi oarecare fiindcă înainte de întâlnirea cu „cavalerul” cățelușa fusese curtată în parc de un oarecare câine vagabond. Talentul de povestitor al lui Vasile Ernu iese la iveală atunci când povestește asemenea mici episoade care sunt deopotrivă un amestec de tristețe și de umor nebun.

Și, ca în toate cărțile sale, textul este presărat din plin cu observații care țin de o sociologie ad-hoc, ceea ce ajută cititorul să retrăiască la un nivel mult mai cerebral ceea ce am trăit noi în anii 1990: tensiunile politice de atunci, iluziile, contrastele de tot felul. Românii și basarabenii se împărțeau „foarte clar în «ai noștri» și «ai lor» chiar dacă conceptul de «frați» inunda discursul oficial” (p. 60). Despre elite: „În general, elita numită democratică a României a fost profund antidemocratică și prădătoare, indiferentă la nevoile și interesele populației.” (p. 85). Este amintită și obsesia pentru blugi a copilului din Est, care avea să facă o carieră atât de nefastă după alegerile prezidențiale din mai 2025: „Pentru o pereche de blugi eram în stare […] să ne vindem și patria. Ceea ce aveam să și facem după ‘90.” (p. 136). „Nouă ne plac blugii, ne plac bananele, vacanțele de lux…” – avea să declame după ani și ani un tânăr de care a râs toată țara în mai 2025, dovadă că e foarte greu să mai scoți sărăcia din genele omului născut în foame. „După libertatea politică și libertatea inflației, care nea scăpat de bani, a venit și libertatea de muncă: părinții noștri au rămas fără locuri de muncă. Libertatea era aproape totală.” (p. 179). Și tot așa. Lumea anilor 1990 e una în care idealuri mărețe precum „unirea”, „democrația” sau „libertatea” se fac praf și pulbere și din ele nu mai rămâne nici măcar amintirea, deoarece omul simplu e prins animalic în ritualul zilnic al supraviețuirii și se gândește mai întâi de toate la cum să facă rost de mâncare și de bani.

Ca și în Sălbaticii copii…, multe pagini sunt evocări ale unor melodii cunoscute din epocă, ascultate pe la chefuri și petreceri de studenți, dar trupele și versurile sunt de cele mai multe ori apăsătoare, dure și pesimiste.

În ceea ce mă privește trebuie să recunosc sincer că, în calitate de bucureștean care a făcut facultatea acasă – deci am avut unde să locuiesc și ce să mănânc – m-am lovit cu adevărat de neajunsurile acelei perioade abia la terminarea facultății. Țin minte și astăzi cum, după susținerea examenului final de licență, m-am dus împreună cu câțiva colegi să ne sărbătorim „reușita” înspatele facultății (care pe atunci împărțea sălile de curs cu Facultatea de Drept, pe Kogălniceanu) la o cârciumă căreia îi zicea „Mica Academie de Șpriț și Bere” și care astăzi nu mai există, pe locul ei aflându-se o spălătorie auto self-service la care, culmea, am ajuns acum, după trei decenii, să-mi spăl cel mai des mașina. Din vorbă în vorbă am ajuns să ne întrebăm: „Și acum, ce facem?”… fiindcă nu îi era nimănui clar ce va urma după ce devenisem „filosofi cu patalama”. Câțiva colegi auziseră că s-ar face angajări la „Cotidianul”, un ziar care pe atunci abia apăruse, așa că după ce am băut o bere și ne-am bucurat de promovarea examenului, am pornit într-acolo cu un prieten, tot bucureștean. Redacția ziarului era undeva pe bd. Iancu de Hunedoara, într-o casă veche, impunătoare. Am sunat, am intrat și ne-a ieșit în întâmpinare un domn. „Bună ziua, vrem să ne angajăm, am auzit că aveți nevoie de oameni.” Omul s-a uitat la noi ca la doi ciudați – n-o să-i uit niciodată privirea, un pic șocată – și ne-a zis scurt: „Nu, nu angajăm, redacția e completă.” Ne-am dezumflat instant și am ieșit cu coada între picioare. Băieți de București, cu casa și masa asigurate până atunci „de mami și de tati”, dădeam nas în nas, în sfârșit, cu realitatea pieței muncii anilor 1990, pe care Ernu o descrie, pe scurt, astfel: „Nimeni nu angaja pe nimeni. Iar dacă te angajai, fie nu primeai banii, fie primeai un salariu de mizerie.” (p. 166).

Din păcate, fix așa era, după cum aveam s-o constatăm curând cu toții pe pielea noastră. Și tocmai de aceea, oricât de amuzantă ar fi pe alocuri lectura Generației canibale, la final nu poți decât să răsufli ușurat că și tu ești unul dintre cei care au supraviețuit acelor ani. Și închizi cartea fără să regreți vreo secundă că ai fost cândva tânăr.

Cartea celei mai libere epoci din istorie

De Arthur Suciu în revista Argeș – februarie 2025

Cartea celei mai libere epoci din istorie – Generația canibală, de Vasile Ernu

S-a remarcat destul de des stranietatea privirii lui Vasile Ernu din Trilogia marginalilor, dar s-a insistat prea puțin, cred eu, asupra conștiinței sale imperiale (deși temeiurile sunt evidente). În Generația canibală, Ernu se autodenumește „ultimul copil al Imperiului”, poate cu trimitere la Ultimii eretici ai Imperiului, cartea care mie mi-a plăcut cel mai mult și care e cel mai puțin citită). Această conștiință este exprimată sub multiple forme. Crescut cu Gogol, Tolstoi, Dostoievski, Ernu e învățat să privească de la nivelul marii literaturi rusești, care este o literatură imperială. Tot ceea ce se vede de la acest nivel, cu atât mai mult literatura română, este mai mic. De aceea, în ciuda faptului că Ernu e un bun cunoscător al literaturii române, cu excepția lui Bacovia, de care e atras pe filieră… moldovenească, nu prea citează din autori români. Această perspectivă imperială e intricată și în antropologismul care caracterizează toate cărțile lui – ochiul imperiului care privește periferia, atracția față de infraroșu. Există așa ceva la Ernu, fără îndoială, după cum există și o limită în receptarea umorului balcanic, adesea vulgar. Ernu nu e deloc un om vulgar și nu e nici acomodant balcanic. Trăsătura sa cea mai evidentă e seriozitatea. Or, umorul e partea cea mai profundă a unei limbi și a unei civilizații.

 Această perspectivă imperială se răstoarnă însă și devine o perspectivă periferică. Ea devine periferică tocmai prin alegerea de a trăi în România, dar și prin schimbările care au loc la începutul anilor ’90, căci căderea URSS este și o periferizare a imperiului. El este „un copil al Imperiului”, dar un matur al Periferiei, în care caută să-și determine poziția de luptă. Nu cred că există, în acest moment, un om care să cunoască mai bine România. Oriunde merge, chiar și pe vârf de munte, există cel puțin câteva persoane care vor să-l vadă. Probabil că ultimul intelectual care s-a mai aflat în această situație este Adrian Păunescu.

La Ernu, imperialismul se convertește în periferism, dar mereu e prezentă o dialectică între cele două. Generația canibală nu e cartea unui om imediat, ci a unui filosof indirect, care are nevoie de cunoaștere ca să ajungă la sine. Am avut eu însumi un parcurs asemănător: de la Iași, Ernu a plecat la Cluj, apoi la București. Eu am plecat de la Cluj la Iași, apoi la București, unde l-am și cunoscut pe Vasile Ernu. Toată această „migrațiune” permanentă apare dintr-o insuficiență ontologică. Totuși, dacă eu am fost prin excelență un singuratic, Ernu e un om care nu poate trăi decât în mijlocul oamenilor. Acolo este el în elementul său, iar Generația canibală e o carte a frumoasei prietenii a tinereții.

Dacă Trilogia marginalilor este stranie, Sălbaticii copii dingo și mai ales Generația canibală au introdus acea familiaritate de contemporan, eu făcând parte din aceeași generație cu Vasile Ernu. Am citit peste 500 de pagini din Generația canibală, recunoscând tot: hainele second hand, cablul TV, ness-ul frecat, non-stopul, bazarul din Suceava, căminele din Copou, Gardu’ verde, Clujul etc. Două pagini sunt dedicate cârciumilor din Iașii începutului anilor ’90 – o enumerare exhaustivă. Singurul lucru de care m-am mirat și de care se miră și Vasile Ernu este: cum de am scăpat vii din acei ani? De fapt, unii dintre noi n-au scăpat, iar ceilalți au rămas cu sechele. Anii ’90 au fost cei mai liberi din istorie, dar și cei mai violenți. Generația canibală e unică în primul rând prin tratarea acestui subiect tare. Noile generații cred, în parte, că anii ’90 au fost un fel de continuare a comunismului. Nu e nimic mai fals. Cum spune Vasile Ernu, au fost anii unei mari dislocări, anii în care totul a fost dat peste cap. Generația noastră nu a trăit (încă) războiul. În schimb, a trăit această experiență a rupturii sociale totale. Dacă ți-ai trăit tinerețea în anii ’90, e greu să mai crezi în ceva. Totul a fost halucinant.

Cu Generația canibală, Vasile Ernu încheie un ciclu foarte amplu. Cartea aceasta e, într-un fel, un sfârșit pentru că se termină cam acolo unde începe cariera publică a lui Ernu – publicarea cărții Născut în URSS (2007). În același timp, cartea e scrisă din perspectiva prezentului, având un aer apocaliptic. Generația noastră a ajuns la un fel de scadență, iar Vasile Ernu vorbește chiar despre o revanșă sau despre nevoia unei revanșe. Da, suntem o generație chinuită, am fi meritat poate mai mult de la viață. În noi e multă furie, melancolie, frustrare. Există o nevoie de revanșă, deși ea poate să semene cu un soi de revoluție a zombiilor. O revoluție a celor pe care i-a lăsat ficatul, care stau prost cu tensiunea, iar pe unii nici pancreasul nu-i prea ajută. Nu mai spun de depresie. În viața acestei generații s-a băut mult și s-a băut lucid. Nu a fost genul acela de beție care te aruncă în transă, cum era în comunism. Beția din postcomunism e mereu trează sau aproape. O beție care nu îmbată, ci trezește. Și în cartea lui Vasile Ernu se bea mult, firește.

Generația canibală este o carte care trebuia să fie scrisă pentru a putea retrăi anii ’90. Pentru că, deși anunță o revanșă (dar, atenție, această revanșă nu are caracterul unei vendete politice, așa cum e cea actuală), cartea este dureros de luminoasă și de fericită, cel puțin pentru mine. E o carte pe care unul ca mine o citește și plânge, așa cum plângi atunci când auzi un hit din tinerețe (cartea lui Vasile Ernu are un playlist de anii ’90 aproape complet). Ce tinerețe liberă! Așa ceva nu a mai fost niciodată! Și probabil nici nu va mai fi. Am trăit acel scurt moment dintre două regimuri când libertatea e posibilă. Și s-a întâmplat că exact atunci aveam 18 de ani.

Interviu cu scriitorul Vasile Ernu, realizat de Dumitru Crudu

Revista Timpul 1 august 2025

Pe mine nu m‑au racolat – poate eram prea mic

Vasile Ernu: „Dacă nu venea Revoluția să plecăm în România și dacă nu cădea regimul, noi ajungeam la pușcărie”

Vasile, de curând, Editura Polirom a publicat o nouă ediție a cărții tale Născut în URSS, iar asta înseamnă că toate celelalte ediții s‑au vândut, că volumul tău are foarte mulți cititori. Nici nu mai știu când a apărut prima ediție, dar cred că acum două decenii. Nu demult, l‑am auzit pe compozitorul Horia Moculescu zicând că le‑ar impune tuturor nostalgicilor după comunism s‑o citească, pentru a se vindeca de această boală. Am auzit însă și voci care spuneau că e o carte care răscolește jăraticul nostalgiei. Aceleași voci ziceau că acum, când Putin a dezlănțuit un război pentru refacerea URSS‑ului, nu ar fi momentul cel mai potrivit pentru a o reedita. Cine are dreptate? Tu cum îți privești acest copil din perspectiva zilei de azi?

Dragă Mitru, mersi pentru invitație și întrebare. Cartea aceasta de debut mi‑a adus multe bucurii și multe bătăi de cap tocmai pentru multiplele grile de interpretare și mai ales utilizări „ideologice”. A fost percepută ca fiind „controversată” și primită cu multă polemică: unii o apreciau pentru o nouă abordare a trecutului – mai ironică, cu nostalgie și melancolie, dar și umor –, iar alții, ca fiind „nostalgică. Cert este că toți apreciau valoarea incontestabilă a stilului și inteligenței, dovadă că a luat multe premii până și de la zona „adversă”. Mai târziu avea să se traducă în cam zece limbi, cred. Acum am ajuns la a VI‑a ediție. Putem spune că e un longseller care s‑a clasicizat. Cartea are de mult viața ei, căci, după cum bine știi, nu poți controla viața unei cărți.

Eu m‑am despărțit de mult de ea, chiar dacă țin la ea, căci cu ea am început acest periplu: ea m‑a definit ca stil și gen de scriitură.

În ce privește nostalgia, eu cred că nu trebuie să ne speriem de termen. Nostalgia este ceva ce ține de memorie și timp, iar literatura are în fibra sa acest element. Nostalgia e parte a „ADN‑ului structural”: nu e singurul element, dar e un element important. Ce ar fi literatura fără nostalgie? Ce ar fi Marcel Proust în Căutarea timpului pierdut fără nostalgie? Sau melancolie? Nu trebuie să ne speriem, dar nici să lăsăm să ni se instrumenteze politic memoria și nostalgia. Trecutul trebuie povestit cu toată complexitatea sa – de la tragedie la fericire, așa cum e viața omului –, fără a ne teme prea mult. Cum îmi place mie să spun: trecutul nu trebuie iubit sau urât, ci înțeles și asumat.

Eu nu văd bine utilizarea nostalgiei ca instrument politic de reabilitare a trecutului, dar nu văd bine nici noua poliție a memoriei, care spune ce avem voie și ce nu să ne amintim: memoria bună și memoria proastă. Eu sunt pentru o coincidere a noastră cu trecutul – cumva intergenerațională –, iertând, dar nu uitând tragediile prin care am trecut. Și e bine să încercăm noi să nu repetăm aceste abuzuri, care văd că revin în diverse forme.

Noi ne cunoaștem de mult. Mi se pare că de aproape patru decenii. Eu te cunosc încă de pe vremea când exista cenaclul „Mateevici”, unde se cântau cântece și se scandau poezii în limba română în parcurile din Chișinău sau în cafenelele – celebrele cafenele – „Moldova” și „Fulgușor”. Ne cunoaștem de mult, dar niciodată nu te‑am întrebat: cum crezi, de ce nici azi nu s‑au deconspirat dosarele KGB‑ului în Republica Moldova? Tu crezi că ar trebui să se întâmple asta? Tu pledezi pentru asta? Iar dacă tot te întreb acest lucru, te‑aș mai întreba: care e experiența ta cu KGB‑ul? Pe mine au încercat să mă racoleze, dar eu am refuzat. Pe tine au încercat?

Da, ne cunoaștem din epoca perestroikăi și perioada Renașterii naționale – cum am denumit‑o noi – și știm bine anii finali ’80. Am dedicat o carte acelei perioade, unde apari din plin – Sălbaticii copii dingo. A fost, cred, cea mai intensă perioadă a adolescenței noastre spre maturitate. Atunci am descoperit literatura română, am conștientizat apartenența noastră la întreg arealul culturii române, citeam tot, ascultam tot. Era o efervescență care acum e greu de explicat și înțeles. Eram atât de săraci și atât de bogați simultan: iarăși, greu de explicat. Și mai ales, ceea ce e greu de uitat: petreceam enorm de mult timp în gașcă – eram ca un trib mereu împreună. Această atmosferă de a fi împreună și disponibilitate de a ajuta, de a oferi și de a te pune la dispoziție celuilalt îmi lipsește teribil azi. Sunt nostalgic, dacă e să fac referință la ce discutăm, după acest tip de oameni și viață, nu după regim, Doamne ferește.

Partea cu dosarele? Nu s‑a vrut, nu s‑a putut și altele au fost prioritățile după ’90, după dizolvarea URSS și apariția statului nou, Republica Moldova. După ’90 oamenii s‑au pus pe ceea ce se cerea în noua lume: acumulare de capital, jaf, privatizări, afaceri. Noul mecanism de succes era dat nu de ceea ce ești, ci de ceea ce ai. Iar cei mai aproape de putere aveau și șansele cele mai mari, dar, probabil, și dosarele cele mai groase. Cui folosește? Doar noi, naivii romantici iubitori de carte, credeam că va veni o societate mai dreaptă și mai corectă. Au învins nu disidenții, ci bandiții – sau cei conectați la vechile structuri, adaptați noilor forme de hoție. Așa s‑a construit noua lume a capitalismului estic: un hibrid între vechea nomenclatură de partid și noul banditism. Au pierdut romanticii și visătorii care credeau în ceva valori, care aveau un preț mic pe piață.

Eu cu o gașcă, cum bine știi, am fost arestat în acei ani pentru protestul de la Ministerul de Interne. Mi‑ar plăcea să văd dosarul. O fi, nu o fi? Dar merită încercat. Pe mine nu m‑au racolat – poate eram prea mic. Dar a venit Revoluția din ’89, a venit dizolvarea URSS și s‑a terminat cu acea lume. Era și timpul.

Vasile, ne cunoaștem de mult, încă de pe vremea când am împrumutat nu mai știu de la cine un sacou – poate de la Gion, poate de la Polihovici –, ca să merg cu tine la directorul școlii unde învățai, ca să‑l conving să nu te exmatriculeze, așa cum avea de gând. Am jucat atunci rolul de frate mai mare. Despre această întâmplare am povestit amândoi în cărțile noastre.

Da, da, îmi amintesc foarte bine acea poveste, pe care am relatat‑o în volumul dedicat adolescenței. A fost un moment important în viața mea, pentru că așa am putut să revin în sistemul școlar, pentru că plecasem de la o școală tehnică – SPTU – de pe lângă Uzina de Frigidere și am revenit la una dintre cele mai bune școli din Chișinău, școala 31, actualul Liceu „Iulia Hasdeu”, unde era și Tatiana Țîbuleac. Practic, aventura aceea m‑a salvat, căci altfel era complicat și nu voiam să‑mi implic familia. Apropo, și acum am coșmaruri primăvara și toamna, visez că nu am terminat liceul și că trebuie să o iau de la capăt, acum, la 50 de ani. E un coșmar de care nu pot scăpa. Când am fost la liceu, profii au scos catalogul și mi‑au arătat că totuși am terminat acea școală.

Tu ai făcut armata sovietică? Eu am fost, de exemplu, un dezertor, dar tu oare ai făcut‑o? Ce influență a lăsat asupra generației noastre armata sovietică, indiferent că am făcut‑o sau nu?

Cum în anul ’89 nu am intrat la facultate – primul sub linie –, am trecut prin același proces: am fost dezertor un an întreg. Nu știu ce era în capul nostru, căci dacă nu venea Revoluția să plecăm în România și dacă nu cădea regimul, noi ajungeam la pușcărie. Pe mine m‑a salvat plecarea în ’90 la facultate în România: eram primul tren cu studenți care nu pleacă în Est, ci spre Vest. Asta m‑a salvat pe mine, ca și pe mulți alții. Recunosc că și acum mi se pare o minune că am scăpat. Mă bucur mult că nu am trecut prin mașinăria armatei sovietice: au făcut frații mei și pentru mine.

Cum ți‑am mărturisit, nu am ținut niciodată o armă în mână și nu aș vrea s‑o țin. Pentru că nu aș putea împușca într‑o ființă vie, fie aceasta și o pisică sau un câine. Tu ai putea trage?

Vin dintr‑o familie care e profund creștină practicantă și cu un frate care a făcut armata în anii ’80‑’82, în plin război în Afganistan. E o chestiune care ne‑a adus multă suferință: mai ales părinților, care au fost siguri că își pierd copilul într‑un război total inutil, care nu era războiul nostru. A fost rănit de două ori. Acest lucru pe mine m‑a făcut profund antisovietic și profund pacifist. Războiul din Afganistan și tragedia din familie a rupt definitiv contractul social cu familia noastră. Eu cred că acest lucru a fost o rupere a contractului social între puterea sovietică și populație.

Am ținut arma în mână doar la orele de pregătire militară care se făceau în epoca sovietică și am tras doar la tir. Repet: mă consider un pacifist convins, dar nu unul radical, ci cred că dacă e nevoie de apărare, trebuie să știi să te aperi. Și sper ca niciodată să nu fim puși în situația de a trage: a omorî e un păcat de moarte. Am un sentiment că încet, încet, până și eu revin de unde am plecat: de la Predica de pe munte.

Cum te raportezi la războiul dement purtat de Putin în Ucraina? Îl condamni?

Lucrurile au fost tranșate de la început și am scris chiar a doua zi în cel mai citit cotidian din România, „Libertatea”, după care am publicat în patru limbi textul în presa europeană. Ideea centrală e simplă: trebuie, fără drept de apel, condamnat actul de agresiune, adică războiul, care este unul imperialist și de ocupație. Primul lucru: condamnăm agresorul, care este Rusia lui Putin. Punct. Doi: ne solidarizăm cu victima, care este Ucraina și cetățenii acestei țări. După ce condamnăm agresorul și ne solidarizăm cu victima, căutăm căi de ajutor. Adică trei: eu, ca cetățean, pot ajuta prin meserie – scriu texte pe această linie și am scris sute în 3‑4 limbi. În plus, ajutăm cât putem – voluntariat dedicat victimelor. M‑am implicat și am ajutat eu și întreaga familie extinsă. Cât am putut. Și încă o mai facem. Și patru – eu țin la asta: să ajutăm și victimele de partea rusă, care sunt în exil și sunt împotriva războiului. E nevoie de punți de comunicare, căci într‑o zi regimul de la Kremlin va pica, iar războiul se va termina. Va trebui să învățăm să refacem pacea.

Pentru mine, recunosc, acest război a fost, poate, cea mai mare tragedie existențială prin care am trecut. Nu am crezut că se va produce și l‑am resimțit ca pe un război dus în interiorul unei lumi intime: e ca și cum prietenii și colegii de clasă se omoară între ei. Simt intim un soi de ruptură, vinovăție, tragedie. Pe care, probabil, nu o voi putea niciodată vindeca. Mai ales că am în familia extinsă și ucraineni, și ruși, și de toate. Și vin din Bugeac, sudul Ucrainei, care‑mi este precum grădina bunicii. Dar ce am spus mai sus sunt principii esențiale pentru situații de război. Cu războiul și moartea nu te joci.

Cum crezi că se va schimba stânga după acest război? Dar gândirea critică? Dar literatura? Dar lumea, în general? Dar omul?

Un război ar trebui să clarifice niște principii de bază. Dacă viața umană este valoarea supremă, atunci ar trebui să știm cine e agresorul și cine e victima și să facem gestul de salvare. Cauzalități și analize vom discuta după ce salvăm victima și pedepsim călăul. Dar, cu siguranță, un război aduce multă reflecție, contradicții, solidarități etc. E un moment bun de reflecție, e o hârtie bună de turnesol care scoate la iveală multe lașități sau multă lume oportunistă care profită de pe seama tragediei oamenilor. Eu cred că va apărea multă literatură și gândire critică de bună calitate, dar e nevoie de timp. Suntem prea aproape de eveniment. Însă în acest eveniment, la care participăm și noi marginal, e bine să nu facem greșeli de care să ne fie rușine. De aceea am simplificat mult principial, ca să nu fiu tentat de greșeli grave. Toți greșim, dar nu asupra lucrurilor esențiale. Mai ales că aici e vorba de viețile oamenilor.

Acum, că am clarificat toate aceste lucruri, aș vrea să ne întoarcem și la cărțile tale. După părerea multor exegeți, niște splendide romane. Tu ești de acord cu ei? Sunt romane sau eseuri? Sau ce sunt?

Uh, hai că la literatură e mai puțin durut. Când am debutat, a fost o situație ironică, căci volumul Născut în URSS – când se fac acele topuri anuale – figura la multe categorii. Era și la ficțiune, și la non‑ficțiune, și la memorialistică, și la eseu. Nu figura doar la categoria poezie. Am râs: ceea ce e sigur e că ceea ce fac eu nu e poezie, deci nu sunt poet. Eu recunosc că nu‑mi gândisem scriitura în termenii de gen literar. Veneam dinspre științele sociale, făcusem filosofie, eram pasionat de sociologie, teoria artelor, antropologie. Ca un copil produs al școlii de filosofie, priveam lumea literară și scriitorii de sus: literatura ca pe un gen „inferior”. Nu‑mi plăcea lumea literară, dar nici nu o cunoșteam. Noi făceam o revistă numită „Philosophy & Stuff ”, care trata literatura de sus și ne irita literaturocentrismul culturii române.

Problema însă a apărut după a doua carte: la ce gen îl introducem pe Ernu. Eram văzut de câțiva critici importanți, precum Paul Cernat, pe linia lui Radu Cosașu. Eu vizibil făceam un amestec straniu de genuri. Unii spun că e un roman de idei, precum Ion D. Sîrbu sau Constantin Stere. Alții – că e un amestec de memorie și literatură, precum Radu Cosașu. E clar un amestec de genuri, căruia acum putem să‑i spunem simplu: docuficțiune, unde ai și proză clasică, și eseu, și reportaj, și jurnal, și poezie – tot ce vrei. Eu mă simt foarte confortabil în acest gen și nu cred că voi renunța. Eu m‑am decis programatic asupra genului abia odată cu Mica trilogie a marginalilor – Sectanții, Bandiții, Izgoniții. În această trilogie – de altfel, bine primită, mult premiată și ajunsă la ediția a III‑a – am știut ce fac, cum fac și cum dezvolt. Acum o fac destul de profesionist, cred. Un mic secret: e și comod, căci e concurența mai mică. Glumesc, pentru că fac asta din simplul motiv: îmi place și cred că am și puterea, și calitatea de a o face.

Cărțile tale au o legătură foarte strânsă cu biografia ta. Citindu‑le, mulți dintre prietenii, colegii și cunoscuții tăi și‑au retrăit tinerețea, iar cei care nu te‑au cunoscut s‑au identificat cu personajele tale. De ce are o mare importanță pentru scrisul tău biografia ta sau istoria?

Poate și pentru că eu folosesc scrisul ca pe un soi de terapie, de gândire, reflecție în primul rând pentru mine. Eu scriu ce mă frământă și am un filon ascuns existențial și religios, pe care mult timp l‑am ascuns. Va fi tot mai vizibil: de tine și de viața ta nu poți fugi. Și eu fac această muncă de salvare prin scris. Nu pot altfel. Prin scris și prin multele cercetări de teren – anual stau câte o lună‑două în alt sat, alt oraș și mă salvez prin oamenii simpli pe care‑i găsesc și prin scris.

Toate cărțile tale se vând ca pâinea caldă. Au lipici la cititor. Din tot ce ai scris, care îți este cea mai dragă?

Of, cum se spune: cea care urmează și care sper să apară la toamnă – Mama se pregătește să moară. E un fel de jurnal de doliu, dar scris cu bunătate, vioiciune și tristețe fericită.

În ce privește succesul la public al cărților: mă bucur că toate cărțile mele (cred, cu o excepție) au minim trei ediții și se tot reeditează. Nu știu formula și cauza: cred că e legat mult de teme și stil. Probabil, și felul de a fi. Dar nu există formulă magică.

Sărind de la scrisul tău la scrisul colegilor noștri care sunt marile romane din literatura română de azi? Aceste romane cu ce teme și perspective noi vin?

Problema literaturii și, în general, a artei actuale este viața ei scurtă. O carte a ajuns să aibă în jur de șase luni de viață. Asta e trist și tragic. Ține mult de dinamica socială, economică, cea care formează viața culturală. Consumul și nevoia permanentă de nou și nou face ca o carte să nu trăiască prea mult. La fel e și cu filmul și muzica. E foarte greu de estimat ce cărți vor avea viață mai lungă. Un bestseller de acum doi ani, nu mai știe nimeni de el. Însă ce este cert – asta e convingerea mea – e că literatura română nu a trecut vreodată printr‑o epocă mai prolifică și cantitativ, și calitativ. Asta ar trebui să ne bucure.

Aș încheia acest interviu cu o întrebare legată de actualitatea de foc, pe care o trăim volens‑nolens cu toții. Plănuiești să scrii o carte și despre război?

Da, da, da – dar încă nu știu cum. Am fie varianta prozei scurte, fie varianta unui roman docuficțional fluviu. Nu am decis. Am altele de terminat: eu lucrez cu program.

Dumitru Crudu

Autorul lunii mai la Libris

„În viaţă am înţeles târziu: oamenii buni sunt mai importanţi decât oamenii inteligenţi.”

– Vasile Ernu într-un minunat interviu pe care te invităm să-l citești pe Blogul Libris: ╭┈➤ https://bit.ly/3EMfaX8

Vasile Ernu este autorul lunii mai pe libris.ro, iar raftul dedicat te așteaptă cu 20% reducere la toate titlurile autorului și cărți cu autograf, în număr limitat.

Răsfoiește și comandă ╭┈➤ https://bit.ly/3EMQCgy

Lecțiile trecutului: de la generația de sacrificiu la generația canibală

01-05-2025 / Nr. 1253  Adrian JICU / Observator cultural

Vasile ERNU, Generația canibală, Editura Polirom, Colecția „Ego-grafii“, Iași, 2024, 560 p.

Cu Generația canibală, Vasile Ernu continuă investigarea transformărilor din societatea românească postdecembristă, mutînd accentul de pe problematica marginalilor pe relația dintre tinerii din anii ’90 și cei de astăzi, relație care îi permite numeroase observații de substanță privind mutațiile produse într-un interval aparent scurt, dar extrem de intens, în care s-au petrecut metamorfoze spectaculoase și dureroase. Interval în care lumea veche (așezată și predictibilă) a murit, fiind înlocuită cu o lume nouă, dominată de afaceriști capabili să se adapteze rapid, o lume în care educația și munca s-au demonetizat, cedînd locul speculei și îmbogățirii prin orice mijloace.

Volumul este, de fapt, radiografia prăbușirii unei orînduiri socio-economice, o radiografie bazată pe o documentare solidă, la firul ierbii, fiindcă Vasile Ernu face muncă de teren, conștient că pulsul unei societăți îl dau piețele, gările, cîrciumile, și nu cifrele seci. El refuză adevărurile prefabricate și se desparte, asumat, de percepția elitist-arogantă asupra realității, optînd pentru o interpretare proprie, nemediată. E, pînă la urmă, o chestiune de metodă, care asigură cărții credibilitate: „Cînd revin într-o localitate după mulți ani, ca să pricep cum funcționează lucrurile pe acolo, mă uit mai întîi nu la «istoria locului», ci mai degrabă la «transformările materiei». Mă interesează mai întîi un soi de «istorie a materiei» care poartă mult mai bine amprenta schimbărilor și transformărilor unei localități într-o epocă dată“. Acest interes este trecut prin filtrul lui dubito ergo sum: „Eu sînt un european devotat metodei îndoielii: cel care pune totul la îndoială pentru a putea gîndi rațional și sistemic“. Prin extensie, metoda se aplică și colectivităților mai mari, permițîndu-i să vorbească nu doar despre destine individuale, ci și despre dinamica relațiilor politice internaționale.

Cartea analizează, la rece, „descompunerea Estului“, pe care Vasile Ernu o consideră „o mină de aur pentru Turcia, iar mai tîrziu pentru întregul Occident. Cadavrul însîngerat al Estului a fost o perfuzie imensă pentru Vampir: o nouă piață, resurse materiale și mai ales umane imense. Mult sînge proaspăt s-a vărsat pe trupul tremurînd și aparent îmbătrînit. A avut loc marea resuscitare. Vampirul s-a lins pe bot de plăcere, iar noi ne-am lins rănile de durere“. Descompunere care a afectat din plin atît România, cît și Basarabia, manifestîndu-se pe multiple paliere. Proces prin care vechile instituții și-au pierdut autoritatea, cedînd locul unora noi. Simptomatice pentru democrația postdecembristă – spune Ernu – au fost nonstopurile (cu dozatoarele TEC), crîșmele (cu votca Săniuța) și căminele (cu bairamurile aferente). Lumea ca spectacol și lumea ca iluzie, iată reperele. Numai așa a fost posibil Caritasul, cea mai cunoscută dintre ingineriile financiare postdecembriste, care au distrus viețile a milioane de români. Un alt palier pe care s-au manifestat aceste schimbări agresive au fost oamenii, Ernu considerînd că relevanți pentru Estul sălbatic au fost vameșii, portarii, șomerii, contrabandiștii și șoferii. Dar, dincolo de categoriile socioprofesionale, esențiali rămîn prietenii, care l-au salvat, nu o dată, de la pierzanie. Și, nu în ultimul rînd, obiectele, care, odinioară, aveau o viață a lor: reșoul din BCA, hainele de la ajutoare (cu miros de mort), bagajele, nesul frecat sau coșurile tricolore din Cluj, semn al patriotismului funariot.

Dintr-un alt unghi, Generația canibală ridică o serie de întrebări dureroase privind responsabilitatea pe care o avem față de generațiile care vin, pe care, sugerează Vasile Ernu, le-am sacrificat egoist, dintr-un amestec de teamă și oportunism. În primul rînd teama de sărăcie, care ne-a făcut să proiectăm asupra lor neputințele noastre și să-i modelăm nu în funcție de nevoile lor, ci în funcție de nevoile noastre. Ceea ce i-a făcut vulnerabili, fiindcă nevoile lor erau altele decît ceea ce le-au oferit părinții. O nepotrivire totală care a dus la o ruptură previzibilă. De aceea, finalul cărții este apăsător, insistînd asupra vinovăției generației canibale: „Știți ce s-a întîmplat? Ne-am abandonat copiii. Le-am pus în pericol viața visînd la o lume mai bună care e de fapt o himeră. Și ei știu asta. Ei trăiesc asta. Le-am văzut ochii. Nimic nu arată mai cutremurător decît ochii unui copil abandonat. Vă avertizez: se vor răzbuna mai tîrziu, să fiți siguri. Și noi știm că i-am abandonat, dar nu vrem să privim adevărul în față pentru că doare. Pentru că e o mare tragedie ce ni se întîmplă, iar noi ne prefacem că e o victorie, o reușită. Nu, e o mare înfrîngere, fiindcă ne-am sacrificat viitorul“.

Spre deosebire de alții, Ernu nu ezită să spună lucrurilor pe nume, atingînd teme inconfortabile, cum este vinovăția. Ba mai mult, el consideră asta o datorie a oricărui intelectual onest, fiindcă singura șansă de a învinge răul este de a-l înfrunta, nu de a ne preface că nu există. Din acest motiv, Generația canibală e o carte curajoasă și necesară: „Da – am înfrînt total. Am crezut mult timp că ultimul nostru război va fi despre cum să nu ne ascundem înfrîngerea, cum să renunțăm la ură și revanșă și cum să ne arătăm toate rănile. Să arătăm că am fost înfrînți pe toate planurile. A recunoaște înfrîngerea și catastrofa este un punct din care poți începe să speri: o reinventare a speranței. Să arătăm rănile purulente și ficații praf. Pentru ca ceilalți ce vin după noi să nu repete acest traseu al canibalismului vesel în care am trăit: rana ca punct final pentru un nou început“.

Generația canibală este, în egală măsură, un elogiu adus femeii. Studentelor din cămin, care găteau dumnezeiește, drămăluind cu pricepere puținele provizii ale băieților, studentelor care făceau respirabil aerul îmbîcsit din camerele mirosind a sudoare și tutun prost, studentelor care se dichiseau pentru întîlniri sau învățau pe rupte pentru examene. Care, de fapt, făceau ordine în haos, dînd sens existenței unor masculi în devenire. Mamelor care au știut să reziste crizelor care au urmat disponibilizărilor și inflației. Mamelor care și-au păstrat capul pe umeri atunci cînd soții lor au căzut în patima alcoolului, incapabili să accepte ce se întîmpla și să găsească soluții pentru a-și întreține familiile. Bunicilor care și-au crescut frumos copiii și nepoții, în spiritul unor valori tari ca solidaritatea și sentimentul apartenenței la grup, ceea ce i-a ajutat să supraviețuiască mai ușor. Într-un cuvînt, un elogiu femeii-zeitate, protectoarea tribului.

Sînt evocate, în paginile cărții, numeroase figuri feminine, adevărate tovarășe de drum, grație cărora autorul a răzbit în viață. Sînt întîlniri admirabile, plasate sub semnul destinului, fiindcă au contribuit, într-un fel sau altul, la ceea ce Ernu a devenit. De la Simona, tătăroaica din căminul P7, la eroinele necunoscute care au supraviețuit dezastrului economic de după dizolvarea URSS, un lung șir de femei exemplare populează volumul, confirmînd un matriarhat de facto, o extraordinară capacitate de rezistență a femeilor în fața tuturor vicisitudinilor: „Povesteam eu cu prietena asta a mea, Pippi Șosețica Lungă, care la maturitate s-a făcut o fată de o frumusețe rară, amintind de un mesteacăn toamna. Noi doi am trecut prin multe situații asemănătoare – am lunecat, dar nu atît de grav încît să nu nimerim centrul Bucureștiului. Ne aminteam nostalgici primul drum cu autobuzul de la sat spre școală. Toată munca asta imensă – cu aventuri teribile. – Ai mai porni de la capăt, întreb. – Fără nici o îndoială, Vasika, aș lua-o de la capăt… “.

S-a discutat prea puțin despre umorul lui Vasile Ernu. Un umor făcut, nu unul născut. Un umor cerebral, nu unul sentimental. Umor de basarabean deprins greu cu bășcălia dîmbovițeană, contrariat multă vreme de glumele „romicilor“, substanțial diferite de rîsul sovietic, grav, incompatibil cu miștocăreala balcanică. Un umor convertit de Ernu în instrument pentru a descrie situații și a caracteriza oameni. El se împletește cu observația morală, probînd capacitatea autorului de a se raporta, cu suficientă detașare, la situațiile descrise. Încetineala ardelenilor, spre exemplu, este tratată cu bonomie de basarabean, conștient de propriile defecte: „ – Cuuuuum săăăăă-ți spun, doooooomnul meeeeeeeu? Eu între timp am luat cafeaua, m-am uitat la ceas, am scos o carte. M-am prins că va dura prea mult: puteți să-mi arătați doar direcția. Cu mîna dacă se poate și fără cuvinte. Sînt prea multe vocale pentru mini. Eu eram obișnuit cu iiiiiii-urile moldovenești, nu cu acele ooooooooooouuuuuuuuaaaaaaaaa ardelenești. Oooooo-urile lor mă omoară: mori cu zile. Prea multe. Moldovenii folosesc vocalele ca pe un nai sau un fluier: multe și scurte. Huiuiuiuiu – vocalele lor te trimit direct la beci sau la horă. Cele scurte sînt vesele, cele multe și lungi sînt de jale. Ardelenii au vocalele precum fagotul și buciumul. Și cînd rîd e de jale: vocalele lor sînt leneș-tăcute. Trebuie să bei multă palincă să le poți rezista. Ajung la facultate înainte să-și termine fraza dooooomnul“. Sau importanța pachetelor de acasă, care capătă proporții hiperbolice, fiind tratată în același registru umoristic: „Regimurile cad, se schimbă. Imperiile se năruie – bagajul nu se pierde“.

Transcrise într-un limbaj simplu, direct, analizele și observațiile lui Vasile Ernu capătă farmecul taifasului. Citind o asemenea carte, ai senzația că stai de vorbă cu un prieten vechi, că poți bea o bere cu el sau poți aprinde oricînd o țigară, ceea ce face ca lectura să meargă ușor și să placă. Rețeta este cea a povestașilor și vine dintr-o dublă sursă: educația (de acasă și din școală) și experiențele trăite la intersecția a două culturi, care l-au influențat deopotrivă, învățîndu-l să scrie accesibil și atractiv, ferindu-se de rigorile și prețiozitățile unui limbaj academic inhibant.

Amestec de studiu antropologic, reportaj și proză de idei, Generația canibală este o carte despre fiecare dintre noi. Despre ceea ce am fost și ceea ce am devenit, dar mai ales despre ceea ce ni se poate întîmpla dacă nu vom ști să învățăm din lecțiile trecutului.

VASILE ERNU: „Teza mea e simplă: noi nu ne mai cunoaștem țara în care trăim“

Cațavencii / Cristian Teodorescu miercuri, 7 mai 2025,

Cu Vasile Ernu, pornind de la cartea lui de amintiri Generația canibală la România în care trăim, cu toate ale ei, la războiul lui Putin și la pacea lui Trump. Cu constatări amare sau amărui despre anii ’90.

Cristian Teodorescu: Ce ți-a venit să duci Generația canibală în turneu?

Vasile Ernu: Ca rockerii de pe vremuri. Mi-am propus să merg în 30 de localități. De la orașele mari la cele mici și chiar foarte mici. În ultimii ani nu am mai mers cu lansări pentru că a fost pandemie și după aceea am avut alte ocupații. Acum am zis să fac un turneu mare, mai ales că eu umblu mult prin țară. Anual fac mii de kilometri prin această țară prin diverse locuri. Am un proiect de viață început acum aproape zece ani prin care-mi propun ca în fiecare an să stau minimum o lună în alt oraș, orășel, sat. În zone foarte diferite. Anul trecut am stat la Reșița – am studiat zona postindustrială. Anul acesta stau la Dărăbani în zona Botoșani. Am mai stat pe la Vaslui, Telciu, Bîrlad, Cahul, Filiași. Am un șir lung. Este felul meu de a cunoaște actualitatea, oamenii, locurile. Teza mea e simplă: noi nu ne mai cunoaștem țara în care trăim. Ea se schimbă imens și noi, mai ales cei ce stăm în orașele mari, nu mai pricepem ce se întîmplă la bază. Trăim în false imagini și bule. Meseria mea de scriitor și puțin jurnalist nu-mi permite să stau în ignoranță. Terenul mă ajută.

La rîndul ei, cartea are ca zone de acțiune  mai multe locuri: ai Chișinău, Iași, Cluj, Timișoara și ceva zonă rurală. E normal să merg să prezint cartea. Plus că publicul se schimbă. Observ că apare un public nou foarte diferit de generația noastră. Trebuie să ne cunoaștem pe viu. Mai ales că există un interes imens pentru anii ’90. Cred că sîntem la o distanță rezonabilă, încît să putem vorbi ceva mai deschis.

C.T.: Adolescenții basarabeni din anii ’90 au sărit de 40 de ani, s-or fi așezat la casele lor. Le mai vine dor de ducă?

V.E.: Noi, cei veniți în toamna lui ’90, am fost prima generație de studenți care am luat trenul nu spre Est – Moscova sau Siberia –, ci spre Vest. Încă aveam pașaport sovietic. Cumva veneam să ne regăsim patria care ne aștepta cu multe surprize. Practic, am descoperit o țară foarte diferită de ce ne imaginam și o epocă ’90 pe care eu o numesc „westernul Estului“. Aceste două subiecte sînt cumva nucleul dur al cărții: cum vede un copil din imperiu care, chiar dacă se crede român, are o altă cultură socială „noua sa patrie“ și cum trece prin epoca de tranziție. Practic, chestionez epoca ’90 și încerc să o povestesc: ce s-a întîmplat acolo și cum s-a întîmplat. Pentru că eu cred că ce avem azi are rădăcinile acolo. Și mai cred că în acea epocă am trăit printre cele mai mari transformări sociale, politice și economice văzute de modernitate într-un timp atît de scurt și intens. Ce au trăit alții în 200 de ani noi am concentrat în 15 ani. A fost o experiență colosală.

În anii ’90, noi am venit cu miile: studenți și elevi. Unii s-au întors, alții au plecat mai departe și unii am rămas, precum eu. Lumea, între timp, s-a schimbat imens, însă atunci au fost puse bazele noilor transformări. În anii ’90, „basa“ erau văzuți nu foarte bine chiar dacă exista povestea cu „frații“. Între timp, lucrurile s-au normalizat și chiar trecem printr-o perioadă în care imaginea noastră aici e destul de bună, chiar foarte bună. Asta se datorează relațiilor culturale, muzicii, vinului, plăcintelor, muncitorilor care vin. Dar mai ales familiilor mixte – în mod special femeilor: ele mereu au fost baza și salvarea noastră. E un subiect pe care-l studiez.

C.T.: Ce visau nouăzeciștii tăi atunci, la început de drum?

V.E.: În piața centrală la Chișinău, cînd ne-au petrecut la „studii în patrie“, ne-au ținut un discurs patriotic înflăcărat: mergeți în patrie, învățați și reveniți să refacem Basarabia care să devină mica Elveție. Ăsta era noul mit.  Noi eram convinși – și în Basarabia, dar și în România – că în doi-trei ani vom deveni „o țară ca afară“: trebuia doar să punem mărfurile pe rafturile magazinelor. Visam că vom avea libertate, democrație, prosperitate, echitate și că vom trăi ca în rai. Și, firește, că cei buni vor fi sus și cei răi jos. În cîțiva ani, aceste visuri aveau să fie strivite de o realitate cinică și violentă. Una din marile mele mize ale cărții e să regîndesc o nouă grilă de interpretare a anilor ’90. Adică epoca ’90 nu înseamnă doar libertate și democrație cu „Jos comunismul!“: a fost și asta, indiscutabil. Anii ’90 înseamnă și multă umilință, inflație, șomaj, disponibilizări, sărăcie de cu totul alt ordin, consum, violență și neputință multă. Libertatea politică venită peste noi a adus și o eliberare totală: inflația ne-a eliberat de tot ce acumulaserăm, iar disponibilizarea ne-a eliberat de accesul la muncă pentru a ne hrăni copiii.

Pe mine mă interesează să văd reprezentate toate structurile sociale, nu doar obsesiile intelectualilor de pe Calea Victoriei, gen GDS. Obsesiile lor sînt deseori nesemnificative în raport cu alte probleme ale grupurilor largi. Cum au trăit anii ’90, de exemplu, muncitorii de pe marile platforme sau țăranii? În același timp, e adevărat că eu vorbesc cumva din interiorul mediului studențesc de atunci. Dar sînt unul care se plimbă și vede multe. Locuiesc în multe și diverse grupuri, în orașe diferite. Văd toate aceste transformări și le povestesc și constat că nu disidenții cîștigă bătălia ci bișnițarii: va învinge cel ce își va sfîșia și mînca aproapele. De aici și metafora cu canibalismul.

C.T.: Ce s-a schimbat în bine de atunci și pînă acum?

V.E.: Ar fi o nedreptate să zicem că nu s-au schimbat lucruri în bine. Eu sînt tare critic, că asta e meseria, dar spun: țara noastră e cu totul alta și multe lucruri bune s-au întîmplat. Am atins un nivel de libertate important, am acumulat o practică socială și politică importante. Țara are multe zone de prosperitate cu un grad de bunăstare care deja nu mai permite acea stare de sărăcie cruntă, chiar dacă inegalitățile sînt crîncene pe alocuri. De exemplu, în ultima perioadă eu observ că am atins o zonă de confort și, mai ales, siguranță. Eu merg zi și noapte prin cele mai dubioase locuri, fără să-mi treacă prin cap  că mi se poate întîmpla ceva rău, violent. Copilul meu umblă prin București de la 12 ani singur. Prietenii mei din țări dezvoltate nu-și imaginează să-și lase copiii singuri pe stradă la ei. Siguranța e ceva imens de prețios. Ca să dau doar un exemplu foarte important.

C.T.: Dar în rău?

V.E.: S-a pierdut mult. Și asta va fi o temă imensă de analiză în următoarea perioadă. De unde crezi că vine tot revanșismul acesta politic actual? S-a adunat multă nedreptate, inechitate, inegalitate – prea mulți au pierdut mult și prea puțini au cîștigat prea mult. Eu, trecînd dincolo de partea economică și industrială, spun că am pierdut imens de mult la capitolul resurse umane. Și nu doar prin migrațiune, cît mai ales prin niște cicluri de pregătire a oamenilor. Una e să fii inginer, să ai școli de meserii, și alta e să fii căpșunar, cu tot respectul pentru orice muncă. Adică am devenit prea ușor o țară care am început să exportăm bușteni în loc de mobilă și resurse umane necalificate în loc de unele calificate. Ce însemnă asta? Înseamnă a ține oamenii în sărăcie, dependență, subdezvoltare și a nu le pune la dispoziție ascensoare sociale prin care să iasă din sărăcie și să se dezvolte. Ca un copil crescut la țară, mă doare faptul că azi, din mediul rural care mereu a fost baza țării, mai ajung la studii superioare un maximum 2%. De ce? Pentru că am distrus niște mecanisme și altele nu am pus în loc.

C.T.: Ce zic cititorii tăi despre războiul lui Putin?

V.E.: Cititorii sînt foarte diverși. Mai toți se tem de război – nu se tem de război doar privilegiații care știu că nu vor ajunge niciodată în prima linie. Prima linie e pentru cei săraci și fără proprietate. Așa a fost mereu și așa va fi mereu. Și de aceea marea parte sînt împotriva războiului și vor pace cu orice preț. Oamenii votează, după cum se vede, partida păcii, nu a războiului. Aici e una dintre cheile noii tendințe politice. Nu sînt iubiți de popor cei pro-război.

C.T.: Despre pacea lui Trump ce părere au?

V.E.: Păi, deocamdată nu o vedem. Doar elita de la noi, stil SNSPA, cu rectorul de acolo, vrea să-l propună pe Trump la  premiul Nobel pentru pace – în avans. Halucinant. Dar există o speranță că ceva se va mișca și că poate anumite interese vor duce la negociere pentru pace. Pacea acum devine cel mai valoros lucru. Cum se va înfăptui nimeni nu știe. Dar e cerută și se va ajunge la ea doar prin negocieri.

Cronica româno-română a insuportabililor ani ’90

Cațavencii / Cristian Teodorescu vineri, 9 mai 2025, 12:00 –

Cum de am ajuns aici?! Asta e întrebarea cea mare pe care și-o pune Vasile Ernu în cea de-a doua carte despre soarta generației sale. Dacă în Sălbaticii copii dingo era vorba despre adolescența sovietică a lui și a congenerilor săi români din Basarabia, în nou apăruta Generația canibală a venit rîndul descoperirii României și a Occidentului.

Cu un an înainte de prăbușirea URSS-ului, cînd gubernia în care au copilărit își redescoperă identitatea, pînă să-și proclame independența, busola acestor adolescenți arată Vestul. Mai întîi către România, unde se duc la facultate, apoi spre Occidentul tot mai îndepărtat. Băieți și fete își fac bagajele și iau trenul care duce dincolo de Prut. Așa începe aventura. O aventură care ține pînă azi. O reușită pentru unii, un eșec pentru alții – fiecare cu povestea lui în această expediție în spațiu și în propria sa conștiință.

Cînd basarabenii ajunși la Iași urmează să fie repartizați prin cămine studențești, o funcționară din administrație exclamă „Au venit rușii!“, își amintește Ernu, lovit și azi în sensibilitate de categorisirea femeii. Că nu erau ruși, asta știau sigur adolescenții veniți să studieze în țară. Dar cum erau, de fapt? La întrebarea asta, Ernu se tot întoarce, iritat că basarabenii sînt priviți otova de mulți dintre frații din țară. Fuseseră toți cetățeni sovietici, dar în rest o sumedenie de diferențe între ei. Un adolescent basarabean plecat de la țară vorbea rusește cu accent, ceea ce putea fi un handicap cînd se vedea printre ruși. Dacă venea la Chișinău de la țară sau din vreun orășel de provincie, tînărul basarabean trebuia să-i ajungă din urmă pe colegii lui „moldoveni“ născuți, crescuți în Capitală, care citiseră mai multe cărți decît el și știau mai multe decît el.

Care era totuși avantajul basarabeanului venit din rural, față de cei din urban? Uriașa lui capacitate de a munci și de a remonta handicapurile de tot felul în competiția cu urbanii. Handicapuri care însă nu erau catastrofale ca mai tîrziu pentru copiii de țărani și de muncitori din Basarabia. Venit în România, Ernu constată că și aici funcționează aceleași handicapuri care se tot măresc pînă la a deveni de netrecut pentru copiii de la țară sau din medii proletare. Însă în condițiile nenorocite ale crizei din anii ’90, cînd la oraș încep „disponibilizările“ – șomajul adică –, viața în urban devine mai greu de înfruntat decît sărăcia de la țară. Atunci, își amintește Ernu, femeile făceau față mai bine decît bărbații nenorocirilor de tot felul pe care le aducea șomajul. Copiii aveau cel mai mult de suferit de pe urma disponibilizărilor – făceau foamea și mîncau bătaie de la tatăl care se apucase de băut, ca să uite de umilință.

Pentru adolescenții basarabeni veniți la studii la „real“ sau la „uman“, viața la cămin era o plasă de siguranță de care nu se grăbeau să se despartă, fiindcă după aceea nu-i aștepta nimic bun. În anii crizei, în competiția dintre toți studenții din România și din Basarabia, cei ce terminau facultăți tehnice, inginerii, se descurcau mai bine decît cei de la facultățile umaniste, își amintește absolventul de Filosofie Vasile Ernu care acum, la 50 de ani, visează să colinde toată România cu trenul. Nostalgie, crede el, după trenurile studenției sale din cea de-a doua patrie, Trenul Foamei, care l-a dus prima oară la Timișoara, și Sîrma, care ajungea la București, cu vagoanele lor altfel decît cele sovietice și în care sărăcia și mizeria erau altfel decît cele din prima sa patrie.

Generația canibală, această a doua carte de amintiri a lui Vasile Ernu, e cea mai acută și mai demnă de ținut minte cronică româno-română a insuportabililor ani ’90.

Vasile Ernu, Generația canibală, Editura Polirom, 2024.

Unii citesc atent – Emilia Chebac

Unii citesc atent – Emilia Chebac

Citesc acum ,,Generația canibală” #vasileernu Editura Polirom Un scriitor care mă duce cu gândul la Panait Istrati #iloveistrati Intr-o viitoare postare am să vă spun de ce. Ieri mi-am cumpărat ultimul jurnal a lui Vasile Ernu. Scrie fain și are exercițiul analizei. Îi iese admirabil. O face de pe poziția moderatului, o categorie pe cale de dispariție, nu de pe poziția intelectualului care deține adevărul absolut.

Am terminat săptămâna trecută ,,Generația canibală” ultima carte scrisă de Vasile Ernu.

De ce mi-a placut:

• scriitorul are gena prieteniei. Așa ceva am mai întâlnit doar la Panait Istrati #iloveistrati. După ce închizi cartea îți vine să-ți suni toți prietenii din copilărie.

• este o analiză excelentă a perioadei de tranziție scrisă de pe o poziție centrală (oameni moderați au cam dispărut) atrăgând atenția asupra efectelor devastatoare pe care aceasta le-a avut asupra oamenilor.

• respectă femeia. ,,Dacă societatea noastră canibală din anii ’90 nu s-a năruit și nu s-a distrus o datorăm mamelor, soțiilor, surorilor, prietenilor noastre. Femeia este eroul tranziției care s-a sacrificat. Cu ce pierderi? Asta e deja altă poveste.”

Acum citesc în paralel ,,Jurnalul la sfârșitul lumii” și ,,Centrul nu se mai sustine” (scrisă în colaborare cu Bogdan-Alexandru Stănescu).

Inspirată de ce am citit în cărțile lui V.E. mi-am scos din bibliotecă povestirile lui Isaak Babel (carte despre care spune că, la un moment dat, o știa pe de rost) și ,,Donul liniștit”. De citit la vară când noutățile de pe piața editorială vor lua o pauză.

#emiliachebac

Întrebare pentru Vasile Ernu (pentru că muzica e un personaj în G.C.) cu ce muzică ai asocia ,,Donul liniștit”?

keep looking »

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• Polemici care pot fi depășite – dacă citești
• Vasile Ernu: „Să ascultăm, să învățăm, să ne îndoim; și să rămânem mereu curioși”
• O fereastră spre anii 1990 – Lucian Sârbu
• Cartea celei mai libere epoci din istorie
• Interviu cu scriitorul Vasile Ernu, realizat de Dumitru Crudu
• Autorul lunii mai la Libris
• Lecțiile trecutului: de la generația de sacrificiu la generația canibală
• VASILE ERNU: „Teza mea e simplă: noi nu ne mai cunoaștem țara în care trăim“
• Cronica româno-română a insuportabililor ani ’90
• Unii citesc atent – Emilia Chebac

Cautare